Un temei pentru cinstirea moastelor si al credintei in puterea ce iradiaza din ele ni-l da Sfanta Scriptura prin invierea unui mort aruncat peste osemintele proorocului Elisei (IV Regi 13,21). Dar nu orice trup care nu se descompune poate fi considerat trup sfintit, fiindca uneori lipsa de descompunere este rezultatul pacatului, si nu al virtutii. De aceea, la slujba inmormantarii se citeste rugaciunea de dezlegare a trupului, pentru ca trupul sa se elibereze din legatura pacatului si sa se intoarca in pamantul din care a fost facut. Cu adevarat sfinte sunt moastele sfintilor care au fost canonizati ca atare de Biserica soborniceasca si care s-au dovedit ca facatoare de mi­nuni. Incoruptibilitatea sfintelor moaste nu este rezultatul unor fenomene naturale, ci este darul lui Dumnezeu fata de cei care L-au preamarit prin viata lor sfanta si curata.

Puterea dumnezeiasca ce lucreaza prin trupurile Sfintilor dupa moartea lor e o continuare, dar si o intensificare a puterii ce lucra prin trupurile lor cat au fost in viata. Chiar umbra trupului lui Petru avea puterea sa vindece pe bolnavii peste care trecea (Fapte 5, 15). Unii bolnavi se vindecau prin simpla atingere de stergarele folosite de Sfantul Apostol Pavel (Fapte 19, 11).

Men­tinerea osemintelor lor in stare de incoruptibilitate este o arvuna a viitoarei incoruptibilitati a trupurilor dupa inviere si dupa de­plina lor indumnezeire. Ele se mentin incoruptibile pentru ca in efe se mentine o putere dumnezeiasca din vremea cand trupurile lor erau unite cu sufletul. Ba, mai mult, asupra lor se prelun­geste starea de indumnezeire sporita a sufletelor lor din starea actuala. Aceasta se datoreaza faptului ca puterile sufletului si harul dumnezeiesc din el isi prelungesc lucrarea si in trup, infaptuind si in acesta o stare de sfintenie, cat timp sfantul traieste pe pamant, si un fel de stare de incoruptibilitate, dupa trecerea su­fletului sfantului, prin moarte, la o stare mai accentuata de in­dumnezeire.

Mentinandu-se incoruptibile, osemintele Sfintilor arata ca sufletul lor si harul Sfantului Duh din ei raman mai de­parte intr-o legatura cu trupurile lor, asa cum arata si Sfantul Grigore de Nyssa. De aceea, cei ce se roaga langa osemintele sfantului nu se adreseaza propriu zis acestor oseminte, ci per­soanei sfantului. Cinstirea trece la persoana, ca si in cazul cinsti­rii icoanelor. Moastele sunt astfel o anticipare a trupului pnevmatizat de dupa inviere. Cultul sfintelor moaste pastreaza vie in constiinta credinciosului ideea ca trupul n-a fost facut sa moara, ci sa invieze si sa se invesniceasca in Hristos.

Pr. Prof. Dumitru Popescu

Marturisim un botez spre iertarea pacatelor si spre viata de veci. Botezul indica moartea Domnului (Romani VI, 4; Coloseni II, 12.). Ne ingropam, deci, prin botez impreuna cu Domnul, dupa cum spune dumnezeiescul apostol (Coloseni II, 12.). Si dupa cum o data s-a savarsit moartea Domnului, tot astfel o data trebuie sa ne botezam. Ne botezam, dupa cuvantul Domnului, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh (Matei XXVIII, 19.); iar prin aceste cuvinte suntem invatati marturisirea in Tatal si in Fiul si in Sfantul Duh. Asadar toti cei care au fost botezati in Tatal si in Fiul si in Sfantul Duh si au fost invatati prin aceasta o singura fire a Dumnezeirii in trei ipostase si se boteaza din nou, acestia rastignesc inca o data pe Hristos, dupa cum spune dumnezeiescul apostol: “Caci este cu neputinta ca cei odata luminati” si cele ce urmeaza, “sa se innoiasca iarasi spre pocainta, pentru ca ei rastignesc pentru ei din nou pe Hristos si-l batjocoresc” (Evrei VI, 4-6.). Dar toti cei care n-au fost botezati in Sfanta Treime, trebuie rebotezati. Chiar daca spune dumnezeiescul apostol ca “neam botezat in Hristos si in moartea Lui”( Romani VI, 3.), spune totusi ca nu trebuie sa se faca asa invocatia de la botez. Prin aceste cuvinte spune atat numai ca botezul este tipul mortii lui Hristos (Romani VI, 4; Coloseni II, 12.), deoarece botezul prin cele trei cufundari indica cele trei zile cat a stat Domnul in mormant. Prin urmare a fi botezat in Hristos inseamna a se boteza cei care cred in el (Galateni III, 27.). Si este cu neputinta sa credem in Hristos daca n-am fost invatati marturisirea in Tatal si in Fiul si in Sfantul Duh. Hristos este Fiul Dumnezeului celui viu, Fiu, pe care Tatal l-a uns cu Sfantul Duh, dupa cum spune dumnezeiescul David: “Pentru aceea te-a uns pe tine Dumnezeule, Dumnezeul tau, cu untdelemnul bucuriei mai mult decat pe partasii tai” (Psalmi XLIV, 9; Evrei I, 9.). Iar Isaia, ca din partea Domnului, spune: “Duhul Domnului peste mine, din cauza caruia ma uns” (Isaia LXI, 1; Luca IV, 18.). Domnul, invatand pe ucenicii Sai invocatia de la botez, a spus: “Botezandu-i in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh”( Matei XXVIII, 19.). Dumnezeu ne-a facut pentru nestricaciune; dar pentru ca noi am calcat porunca lui mantuitoare, ne-a condamnat la stricaciunea mortii; totusi, ca sa nu fie raul vesnic, s-a pogorat, in virtutea milostivirii Sale, spre robi si, facandu-se asemenea noua, ne-a rascumparat, prin patima sa, din stricaciune. Ne-a izvorat noua, din sfanta si prea curata Lui coasta, izvorul iertarii. Apa izvorata din coasta Sa este spre renastere si inundarea pacatului si a stricaciunii, iar sangele este bautura pricinuitoare vietii vesnice. Ne-a dat porunci ca sa ne renastem prin apa si prin Duh (Ioan III, 5.), deoarece prin rugaciune si invocare Sfantul Duh se pogoara asupra apei. Dar pentru ca omul este dublu, din suflet si corp, ne-a dat dubla si curatirea, prin apa si prin Duh. Duhul, pe de o parte, reinnoieste in noi starea dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Facerea I, 26.); iar apa, pe de alta parte, curateste, prin harul Duhului, corpul de pacat, si-l elibereaza de stricaciune. Apa indeplineste icoana mortii, iar Duhul da arvuna vietii.

De la inceput “Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor” (Facerea I, 2.) si dintru inceput Scriptura marturiseste despre apa ca este curatitoare. Pe timpul lui Noe, Dumnezeu a inecat pacatul mondial prin apa (Facerea VI, 17-22; VII, 1-24; VIII, 1-18.). Prin apa, potrivit legii, se curateste tot cel necurat, pana chiar si insesi hainele sunt spalate cu apa (Levitic XV, 10.). Ilie a aratat ca harul Duhului este unit cu apa, caci cu apa a ars jertfa (III Regi XVIII, 32-38.). Si potrivit legii, aproape toate se curatesc cu apa. Caci cele vazute sunt simboluri ale celor spirituale. A doua nastere se petrece in suflet, caci cu toate ca suntem creaturi, credinta are atata putere sa ne infieze prin Duh si sa ne duca la fericirea de alta data. Prin botez se da tuturora in mod egal iertare de pacate; harul Duhului insa, in masura credintei si a curatirii antecedente. Prin urmare, luam acum prin botez parga Sfantului Duh; iar renasterea este pentru noi inceputul unei alte vieti, pecete, talisman si luminare.

Trebuie cu toata puterea si cu tarie sa ne pastram pe noi insine curati de lucrurile intinate, ca sa nu ne intoarcem ca si cainele la varsatura sa si sa ne facem iarasi pe noi insine robii pacatului. “Credinta fara fapte este moarta” (Iacob II, 26.) dupa cum si faptele fara credinta. Credinta adevarata se incearca prin fapte.

Ne botezam in Sfanta Treime. Aceasta pentru motivul ca cei care se boteaza au nevoie de Sfanta Treime pentru mentinerea si dainuirea lor si este cu neputinta ca sa nu fie impreuna unele cu altele cele trei persoane ale Sfintei Treimi, caci Sfanta Treime este nedespartita.

Primul botez a fost botezul potopului (Facerea VII, 17-24.) pentru curmarea pacatului. Al doilea, botezul prin mare si nori (I Corinteni X, 2; Numeri IX, 15-22. ), caci norul este simbolul Duhului, iar marea simbolul apei. Al treilea, botezul legii vechi, caci tot cel necurat se spala cu apa, ba inca isi spala si hainele si astfel intra in tabara (Levitic XV, 3-33.). Al patrulea, botezul lui Ioan (Matei III, 1-12; Marcu I, 4-8; Luca III, 2-18.), care a fost introductiv si conducea la pocainta pe cei botezati ca sa creada in Hristos. “Eu, spune Sfantul Ioan Botezatorul, va botez cu apa, dar cel care vine in urma mea va va boteza cu Duhul Sfant si cu foc” (Matei III, 11; Marcu 1. 8; Luca III, 16.). Asadar, Ioan curateste mai dinainte prin apa, in vederea Duhului.

Al cincilea, botezul Domnului (Matei III, 13-17; Marcu I, 9-11; Luca III, 21-22; Ioan I, 29-34.), cu care s-a botezat El insusi. Se boteaza nu pentru ca El a avut nevoie de curatire, ci pentru ca si-a impropriat curatirea mea, ca sa zdrobeasca capetele balaurilor in apa” (Psalmi LXXIII, 14.), ca sa inece pacatul, ca sa inmormanteze pe tot Adamul cel vechi in apa, ca sa sfinteasca pe Botezator, ca sa implineasca legea, ca sa descopere taina Treimii, ca sa ne dea noua pilda si exemplu de a ne boteza. Si noi ne botezam cu botezul desavarsit al Domnului, cel prin apa si prin Duh. Se zice ca Hristos boteaza cu foc, pentru ca a revarsat harul Duhului peste sfintii apostoli in chipul limbilor de foc (Fapte II, 1-4.), dupa cum spune insusi Domnul: “Ioan v-a botezat cu apa, dar voi veti fi botezati cu Sfantul Duh si cu foc, nu mult dupa aceste zile” (Fapte I, 5), sau din pricina botezului pedepsitor al focului ce va sa fie. Al saselea botez este botezul prin pocainta si lacrimi, care este cu adevarat greu. Al saptelea, botezul prin sange si mucenicie, cu care insusi Hristos s-a botezat in locul nostru; ci este foarte cinstit si fericit, pentru ca nu se pangareste a doua oara cu intinaciunea. Al optulea botez si ultimul (Adica focul cel vesnic de dupa judecata obsteasca.), nu este mantuitor, ci pe de o parte distruge rautatea – caci nu mai guverneaza rautatea si pacatul – iar pe de alta parte, pedepseste necontenit.

Duhul Sfant s-a pogorat peste Hristos in forma corporala ca un porumbel (Matei III, 16; Marcu I, 10; Luca III, 22; Ioan I, 32.) si arata parga botezului nostru si cinsteste corpul. Pentru ca si acesta, adica corpul, este Dumnezeu prin indumnezeirea lui. Inca de la inceput a obisnuit ca un porumbel sa binevesteasca sfarsitul potopului (Facerea VIII, 11-12.). Dar peste sfintii apostoli s-a pogorat in chip de foc (Fapte II, 1-4.). Caci El este Dumnezeu, iar “Dumnezeu este foc mistuitor” (Deuteronom IV, 24; Evrei XII, 29.).

Botezului ii urmeaza ungerea cu untdelemn; el indica ungerea noastra, ne face hristosi (=unsi) si ne fagaduieste, prin Duhul Sfant, mila lui Dumnezeu, pentru ca porumbelul a dus o ramura de maslin celor care au fost izbaviti de potop (Facerea VIII, 11.).

Ioan a fost botezat punand mana pe capul dumnezeiesc al Stapanului (Nici un text din Evanghelii nu se refera ca Sf. Ioan Botezatorul a pus mana pe capul Mantuitorului cand l-a botezat. Afirmatia aceasta s-a pastrat prin Traditie si prin influenta iconografiei botezului Domnului.) si cu sangele sau (Matei XIV, 3-12; Marcu VI, 17-29.).

Nu trebuie sa se intarzie botezul, cand credinta acelora care se apropie de el a fost marturisita prin fapte. Cel care se apropie de botez cu viclenie va fi mai degraba pedepsit decat va folosi. (sf. Ioan Damascin)

Este culmea nebuniei si a lipsei de credinta sa infatisezi Dumnezeirea. Pentru acest motiv in Testamentul Vechi nu era obisnuita intrebuintarea icoanelor. Dar cand Dumnezeu, din pricina milostivirii milii Lui, s -a facut om cu adevarat pentru mantuirea noastra si s-a facut om, nu cum s-a aratat lui Avraam in chip de om (Facerea XVIII, 1; XIX, 27.) si nici cum s-a aratat profetilor, ci s-a facut om in chip substantial si real – a locuit pe pamant, a petrecut cu oamenii (Baruh III, 38.), a facut minuni, a suferit, a fost rastignit, a inviat, s-a inaltat si toate acestea sau intamplat in chip real si a fost vazut de oameni; deci cand s-au facut acestea, s-a infatisat in icoana chipul Lui spre a ne aduce aminte de El si spre a capata invatatura noi, care n-am fost de fata atunci, pentru ca fara sa fi vazut, dar auzind si crezand, sa avem parte de fericirea Domnului. Dar pentru ca nu toti stiu carte, si nici nu se ocupa toti cu cititul, parintii au socotit ca sa fie pictate acestea in icoane ca niste fapte de vitejie spre a ne aduce aminte repede de ele. In adevar, de multe ori neavand in minte patima Domnului, dar vazand icoana rastignirii lui Hristos, ne aducem aminte de patima mantuitoare, si cazand in genunchi ne inchinam. Nu ne inchinam materiei, ci celui ce este infatisat in icoana, dupa cum nu ne inchinam materiei din care este facuta Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii. Deci prin ce se deosebeste crucea care are chipul Domnului de una care nu-l are? Tot astfel si cu privire la Maica Domnului. Cinstea data ei se urca spre cel intrupat din ea. Tot astfel si cu ispravile sfintilor barbati, ispravi care ne indeamna spre barbatie, spre ravna, spre imitarea virtutii lor si spre slava lui Dumnezeu. Caci dupa cum am spus, cinstea data de cei impreuna robi catre cei buni este dovada dragostei fata de stapanul obstesc, si cinstea adusa icoanei se indreapta catre cel infatisat in icoana.

Traditia inchinarii la icoane este nescrisa, dupa cum nescrisa este si inchinarea spre rasarit, inchinarea la cruce, si altele foarte multe asemenea acestora. Se povesteste si o istorie: Pe cand Avgar era imparat in orasul edesenilor, a trimis pe un pictor sa picteze chipul Domnului, dar din pricina ca pictorul n-a putut sa-l picteze din cauza luminii stralucitoare a fetii, Domnul, punand haina pe obrazul Lui dumnezeiesc si de viata facator, s-a imprimat pe haina chipul Lui si astfel a trimis-o lui Avgar, care o dorea (Acest fapt mai este mentionat de Sf. Ioan Damaschin in: Primul tratat apologetic contra celor care ataca Sfintele icoane, sub aceasta forma: “A venit la noi cuvant din batrani, ca Avgar, regele Edesei, auzind de Domnul, s-a aprins de dragoste dumnezeiasca si a trimis soli, cerandu-i sa-l viziteze; iar daca ar refuza sa faca aceasta, a poruncit unui pictor sa-i faca chipul Lui. Lucrul acesta stiindu-l cel care cunoaste toate si poate toate, a luat o bucata de panza si lipind-o de fata s a a imprimat acel chip, care se pastreaza pana azi”. (Sf. Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor icoane, traducere din greceste cu un studiu introductiv de D. Fecioru, Bucuresti, 1937, p. 37).

Dar ca si apostolii au predat foarte multe in chip nescris o scrie Pavel, apostolul neamurilor: “Deci dar, fratilor, stati bine si tineti predaniile noastre pe care le-ati invatat, fie prin cuvant, fie prin epistola noastra” (II Tesaloniceni II, 15.). Iar catre Corinteni spune: “Va laud, fratilor, ca va aduceti aminte de toate ale mele, si tineti predaniile asa cum vi le-am dat” (I Corinteni XI, 2.).
(Sf. Ioan Damaschin)

Icoana nu poate lipsi din casa crestinului. Prezenta icoanei arata ca acea casa este increstinata, ca familia care locuieste acolo este crestina. Icoana din casa este o marturisire a credintei in Dumnezeu.

Icoana, prezenta a celui infatisat in ea

Asa cum fotografia sau tabloul unei persoane dragi ne aduc in fata persoana draga pe care o reprezinta, tot asa si icoana ne poarta cu gandul la cel infatisat in ea. Icoana este o prezenta a celui infatisat in ea: a Mantuitorului Hristos, a Maicii Domnului sau a sfintilor. Prezenta chipului unei persoane este intr-o masura prezenta respectivei persoane. Chipul ne pune in legatura cu persoana pe care o reprezinta, ne ajuta sa ne ducem cu gandul la ea sau mai curand, aduce persoana respectiva in fata noastra, langa noi, ne inlesneste o intalnire cu ea. Icoana ne ajuta sa ne rugam mai bine, pentru ca ne ajuta sa intram mai usor in legatura cu Dumnezeu, sa-L vedem in persoana Mantuitorului Hristos, sa simtim prezenta Maicii Domnului si a sfintilor pe care ii dorim impreuna rugatori cu noi si pentru noi.

Icoana, fereastra spre adevaratul Dumnezeu

Icoana este mai mult decat o fotografie. Mai intai, pentru ca ea ne infatiseaza chipul lui Dumnezeu Insusi, chipul Fiului lui Dumnezeu intrupat. Ea este o fereastra spre lumea lui Dumnezeu, spre Imparatia Cerurilor. Chipul Maicii Domnului si cel al sfintilor din icoane este chipul omenesc indumnezeit, coplesit de lumina dumnezeiasca a Imparatiei lui Dumnezeu. Icoana este sfintita prin chipul pe care il reprezinta. Fara icoana ne putem rataci de la adevaratul Dumnezeu, inchipuindu-ne fiecare, dupa mintea, priceperea si credinta sa un Dumnezeu, care de cele mai multe ori este unul plasmuit de imaginatia noastra. Asa incat riscul idolatriei este mult mai mare fara icoana, omul fiind tentat sa-si ”inchipuie” un Dumnezeu “convenabil”, dupa propriile dorinte si nevoi.

Sfintirea icoanei

Inainte de a fi asezata in casa, icoana noua se aduce la biserica pentru a fi sfintita. Ea se lasa la biserica, de obicei patruzeci de zile, timp in care este tinuta in Sfantul Altar. Intre timp, sau la sfarsitul celor patruzeci de zile, preotul o sfinteste, stropind-o cu apa sfintita si rostind rugaciunile randuite de Biserica.

Locul icoanei in casa

Este bine sa avem in fiecare camera cate o icoana. Locul icoanei in casa este pe peretele de rasarit. Pe peretele cu icoana nu trebuie sa mai punem nimic altceva, pentru ca atentia noastra sa nu fie atrasa de alt lucru atunci cand ne rugam in fata icoanei si pentru ca nu este bine sa punem alaturi de icoana lucruri care nu au legatura cu aceasta. Punem icoana la rasarit pentru ca ne rugam intotdeauna cu fata la rasarit, si la biserica si acasa. Rasaritul, locul de unde ne vine lumina, este semnul lui Dumnezeu, al Mantuitorului Hristos, numit in rugaciunile Bisericii “Rasaritul cel de sus”, ”Soarele Dreptatii”, etc. Apoi lumina este semnul lui Dumnezeu, al binelui si al lucrurilor bune care se fac la lumina zilei, in timp ce apusul, intunericul este semnul raului si al lucrurilor ce se fac la intuneric. Deci, trebuie sa avem grija sa asezam icoana la rasarit.

Cine nu iubeste icoanele nu iubeste cu adevarat nici pe cei care sunt infatisati in icoane

In ratacirea lor, unii spun ca nu e bine sa cinstim si sa ne inchinam la icoane pentru ca sunt idoli, ca nu e bine sa te inchini la o bucata de lemn sau hartie. Dar cestinii nu se inchina la lemn sau hartie. Cine-si poate inchipui ca mamele si bunicile noastre ingenuncheaza, se roaga si plang in fata unor bucati de lemn, aceia se inseala amarnic si isi dau in felul acesta masura intunecimii mintii lor. Cel mai simplu exemplu care este la indemana tuturor ne poate lamuri asupra acestui lucru: in fata fotografiei unei persoane dragi, ceea ce ne bucura si ne emotioneaza nu este bucata de hartie oricat de frumoasa ar fi acesta, ci este chipul celui drag. Adeseori, de prea mult dor, sarutam fotografia persoanei indragite. Aceasta nu inseamna ca sarutam hartia, ci chipul celui drag. Fotografia ne este draga si o pastram cu sfintenie mai ales cand cel din fotografie este departe de noi. Daca am pierde fotgrafia respectiva sau daca cineva ne-ar rupeo, de exemplu, ne-am supara foarte tare su ne-ar parea rau. Nu prentru ca am pierdut o bucatica de hartie, ci pentru ca am pierdut un semn, o prezenta a celui drag. Cu cat ne este mai draga persoana respectiva cu atat pretuim mai mult si fotografia si o tinem la loc de cinste. Tot asa si cu icoanele. Cu cat ne sunt mai dragi Mantuitorul, Maica Domnului si sfintii, cu atat iubim si cinstim mai mult icoanele. Cine nu iubeste icoanele nu iubeste cu adevarat nici pe cei care sunt infatisati in icoane. Altfel cum s-ar putea lipsi de chipurile celor dragi!