OrthoLogia

Mihai Oara

Criza identitătii neoprotestante în istorie

  Va puteti exprima opiniile cu privire la acest articol pe Dialog Evanghelic Ortodox

Un student al lui Hegel: „Domnule profesor, ce se întâmpla daca faptele  istoriei infirma teoria dumneavoastră?”
Hegel: „Cu atât mai rău pentru fapte.”

Pentru cei mai multi neoprotestanti istoria Bisericii se împarte în două perioade: epoca apostolică si epoca de după Reformă. Ce s-a întâmplat între aceste două perioade rămâne în spatele unei perdele pe care putini neoprotestanti sunt interesati sau îndrăznesc să o dea la o parte. Cei mai multi trăiesc un crestinism anistoric, inspirat fie din propriile lor interpretări ale Scripturii, fie din experientele emotionale pe care le-au cunoscut în adunările lor. Ca baptist am fost învătat că noi, baptistii, practicăm un crestinism autentic, asa cum a fost lăsat de Hristos si de Apostoli si că noi suntem cei care ne-am întors la învătăturile biblice după secole de rătăciri. Baza credintei noastre era presupusă a fi doar Biblia, divortată de istoria si de Traditia Bisericii, în conformitate cu învătătura protestantă despre Sola Scriptura.

În contrast cu această atitudine, ortodocsii se referă adesea la istoria Bisericii. Orice carte de introducere în Ortodoxie mentionează nu doar epoca apostolică, ci si marile controverse dogmatice din primele secole, consiliile ecumenice, miscarea monastică sau extinderea crestinismului în primul mileniu. Credinciosii ortodocsi aud la fiecare slujbă numele unor sfinti sau martiri care au trăit sau murit pentru Hristos începând din primul veac până în zilele noastre. Ei sărbătoresc evenimente legate de istoria Bisericii cum ar fi Duminica Ortodoxiei (legată de al Saptelea Sinod Ecumenic) sau Duminica părintilor sinoadelor. La slujbele din zilele dedicate anumitor sfinti se citeste un mic pasaj privitor la viata lor. Crestinul ortodox dobândeste astfel constiinta unei continuităti si a unei comuniuni cu sfintii tuturor veacurilor.

Istoria Bisericii este e fapt continuarea Faptelor Apostolilor si ne învată tot atât de mult ca si această carte a Noului Testament. Din istoria Bisericii învătăm pericolele la care au fost expusi crestinii, atât dinăuntru cât si din afară, învătăm care era credinta lor si, prin urmare, care sunt învătăturile ce trebuie tinute ca să ne ferim de erezii sau schisme. În istoria Bisericii găsim exemple de culmi de viată si spiritualitate, exemple de sfinti care au biruit ispitele si neputintele firii, de martiri care I-au fost credinciosi lui Hristos până la moarte, de nebuni pentru Hristos, de crestini care au părăsit plăcerile si slava lumii pentru o viată de post si rugăciune.

Motivul pentru care neoprotestantii evită sau ocolesc acest subiect este acela că un cercetător nepărtinitor al istoriei Bisericii descoperă că Biserica primului mileniu, sau chiar a primelor secole după apostoli era asemănătoare sau chiar identică cu Biserica Ortodoxă, asa cum o cunoastem în zilele noastre.  Această observatie îi pune pe neoprotestanti în defensivă si îi obligă să explice si să justifice diferentele cu Biserica istorică.

În general, expunerea istoriei Bisericii de către neoprotestanti cuprinde următoarele puncte:

• Perioada apostolică a fost prima perioadă de început a Bisericii si de extindere a crestinismului în lume. În ciuda unor frământări locale, Biserica „primară” era o Biserica curată pe care o putem lua ca model.
• Biserica a trecut apoi prin epoca persecutiilor, care a durat până la edictul de la Milan al lui Constantin prin care s-a dat libertate credintei crestine.
• Constantin a folosit Biserica pentru interesele lui politice. Astfel Biserica a ajuns să fie aservită statului.
• În timpul lui Constantin si după el milioane de oameni au fost fortati să intre în Biserică. Acestia erau crestini doar cu numele si au adus în Biserică  „aspectele păgâne” pe care le vedem astăzi în Biserica Ortodoxă: icoanele, cinstea dată Mariei, ierarhia bisericească, etc.
• În al doilea mileniu au apărut o serie de reformatori care au încercat să readucă Biserica pe făgasul cel bun, dar care au fost excomunicati sau chiar omorâti de „biserica oficială”.
• Reforma a reusit în cele din urmă prin Luther, care „din păcate” nu a dus-o destul de departe.
• Neoprotestantii au dus Reforma până la ultimele ei consecintele Biblice.
• Neoprotestantii (evanghelicii) de astăzi practică din nou învătăturile Bisericii primare, în timp ce Biserica Ortodoxă si cea Catolică au rămas cu obiceiurile păgâne însusite după Constantin.

Există desigur mici variatii de la un autor la altul, de la un predicator la altul sau de la o confesiune la alta. În general,  manualele de Istorie a Bisericii editate de neoprotestanti sunt mai elaborate si mai nuantate, cu toate că cele mai multe contin aceeasi teorie a coruperii Bisericii după Constantin.  Spre marea uimire a neoprotestantilor, Constantin si mama lui Elena sunt considerati sfinti în Biserica Ortodoxă. Mai mult decât atât, lui Constantin i se mai dă si titlul de „Cel de o seamă cu Apostolii”. Dar cum ar putea fi considerat sfânt cel care a stricat Biserica? Ortodocsii nu recunosc această „stricare” a Bisericii si observă că actele lui Constantin au dus la o explozie a crestinismului în întreaga lume antică. Probabil mai multi au ajuns să-l cunoască pe Hristos si să fie mântuiti datorită lui Constantin decât datorită oricărui alt om în istorie.

Teoria coruperii Bisericii în primele veacuri ne lasă cu două mari întrebări

1.            Cum a fost posibil să se corupă atât de rapid aceeasi Biserică care a rezistat atât persecutiilor cât si asalturilor eretice?

Explicatia după care Biserica a fost coruptă prin simplul fapt că a primit libertate si a fost favorizată de către stat pare a fi neverosimilă. În primul rând, majoritatea practicilor Bisericii pe care protestantii le resping au apărut înainte de decretul lui Constantin. În al doilea rând,  teoria coruperii după Constantin contine presupunerea că libertatea si acceptarea socială a Bisericii duce în mod necesar la rapida ei corupere. Daca ar fi asa, ne-am astepta să vedem acelasi fenomen si în alte perioade ale istoriei. În particular,  aceeasi „legitate” istorică s-ar aplica si confesiunilor protestante. Dacă Biserica primară s-a corupt într-o singură generatie, de ce nu s-ar fi stricat în acelasi fel confesiunile moderne? Ne-am astepta ca baptistii care au fost liberi si chiar favorizati social si cultural în Statele Unite să sufere acelasi proces de păgânizare.

2.           Cum a fost posibil ca Trupul lui Hristos să fie „mort”, „corupt” sau „păgân” timp de 1200 de ani din istoria lui de 2000 de ani?

Hristos i-a spus lui Petru: „... pe această piatră voi zidi Biserica Mea, si portile Locuintei mortilor nu o vor birui.” (Matei 16:18). Teoria coruperii Bisericii contrazice în mod direct cuvintele Mântuitorului. Conform acestei teorii, Biserica lui Hristos a suferit un lamentabil esec din care a fost salvată doar de aparitia confesiunilor neoprotestante moderne.

În timp ce Biserica a suferit perioade de boli si slăbiciuni, este cu totul gresit să presupunem că a fost „moartă” în majoritatea istoriei ei. Unii neoprotestanti caută explicatii si justificări în această privintă, explicatii la care vom reveni în această lucrare.

Mă voi opri aici asupra a patru autori neoprotestanti care ilustrează acest efort neoprotestant de a răspunde întrebărilor de mai sus.

Vali Nutu: „Decadenta si declinul Bisericii”
(http://crestin.ro/)

Articolul lui Vali Nutu nu ridică pretentii de competentă academică, dar este ilustrativ pentru felul rapid si superficial în care se explică „decăderea” Bisericii. Articolul este reprezentativ pentru că însumeaza aproape întreaga informatie pe care un neoprotestant de rând o are cu privire la istoria Bisericii.

Autorul delimitează epoca progresului Bisericii de până la Constantin si trece imediat la observarea „devierilor.

Biserica Crestina, din perioada apostolilor si pana la Reforma, a fost mai întâi biruitoare, in ciuda persecutiilor, dar apoi, începând cu sec.IV a cunoscut o perioada de decadenta si declin, care s-a accentuat cu trecerea timpului.

Prima deviere observata de Vali Nutu este practicarea magiei!

Una din devierile timpurii de la invadaturile Noului Testament a fost supozitia ca actele de cult contin puteri magice si sunt mijloace prin care se obtine mântuirea.

Acuzatia de magie este de obicei făcută pentru consumul publicului needucat, si nu apare în lucrările cu un minim de standard academic. O simplă analiză ar duce la abandonarea acestei acuzatii. Din păcate multi neoprotestanti o acceptă fără o reflectie ulterioară. Este o acuzatie la fel de nefondată ca aceea din primele veacuri, în care crestinii erau acuzati de canibalism pentru că se împărtăseau cu Trupul si Sângele Mântuitorului.

Botezul, in decursul timpului, a ajuns sa fie văzut ca un instrument de regenerare iar participarea la împărtăsanie ca un mijloc de obtinere a iertării păcatelor săvârsite după botez.

În mod tipic, autorul nu ne spune cum s-ar fi petrecut această „abatere”. Alti autori, după cum vom vedea, încearcă anumite explicatii, bazate nu pe documente istorice ci pe explicatii de psihologie amatoare.

In decursul câtorva secole, alte grave erori si practici nescripturale si-au găsit drumul in biserica. Odată cu acceptarea religiei crestine de către Constantin, împăratul Imperiului Roman, persecutiile au încetat. Atunci a început cresterea exterioara si expansiunea bisericii.

Constantin si fiii lui, care i-au succedat la domnie, au acordat privilegii Bisericii, iar mai târziu, crestinismul a devenit religie de stat. Teodosiu I, in anul 380 a dat un edict in care declara crestinismul religie de stat. Biserica s-a unit cu statul si mai târziu, populatia a fost silita sa devină crestină.

Atât în lucrarea lui Vali Nutu, cât si în alte scrieri ale unor crestini neoprotestanti moderni am descoperit acest regret pentru închiderea templelor păgâne în imperiul roman, regret izvorât din idea modernă a libertătii absolute pentru orice fel de închinare. O analiză mai atentă dovedeste însă că lucrurile nu pot fi privite atât de simplu. Ne putem pune, de exemplu, întrebarea dacă Iosua a procedat bine atunci când – la porunca lui Dumnezeu -  a distrus idolii din Canaanului. Dar profetul Ilie când i-a ucis pe proorocii lui Baal? Dar tarul când a ales crestinismul drept religie a Rusiei? Ar fi fost interesant dacă autorul s-ar fi oprit să mediteze si asupra acestor întrebări.

Toate conditiile preliminare de a putea fi primit ca membru in biserica au fost abandonate, cu exceptia botezului, care a fost făcut obligatoriu. Deoarece, in teorie, acest act de cult trebuia sa fie un instrument de regenerare, membrii bisericii erau considerati persoane regenerate. A fost introdus botezul copiilor mici, ceea ce înseamnă ca biserica nu mai putea fi un trup de credinciosi. Disciplinarea biblica nu mai putea fi aplicata in biserica. Consecinta acestui declin in credinta si practica a dus la pierderea standardului de viata si practica lăsat de apostoli.

Autorul nu ne explică ce legătură exista între disciplina si botezul copiilor. Iată un contra-exemplu care ar trebui sa-i dea de gândit: În Biserica Ortodoxă nu se admite divortul si recăsătoria preotilor. Pe de altă parte, organizatia americană Barna dezvăluie statistici după care 13% din pastori sunt divortati si recăsătoriti.

Pentru Vali Nutu, liturghia îsi are originea în dorinta preotilor de a-si justifica cumva existenta; la fel credinta în prezenta reală a Trupului si Sângelui lui Hristos în euharistie este un fel de „smecherie” introdusă ca să proptească clasa preotească:

Idea de preotie, luata in mod literal, a înlocuit preotia spirituala a tuturor credinciosilor. Preotii acestor biserici erau considerati ca mediatori intre Dumnezeu si om. Acum, o preotie luata in sens literal, avea nevoie de un altar, sacrificii, de asemenea luate in sens literal. Acest lucru s-a realizat prin ceremonia liturghiei, cu supozitia ca pâinea sau azima, in serviciul de împărtăsanie, este schimbata in trupul Domnului Isus, si ca El trebuie, in mod literar, oferit din nou si din nou, ca ispăsire pentru păcat.

Ca si alti autori neoprotestanti, Vali Nutu face aici o confuzie intentionată între termenul generic de preot, termen care se potriveste oricărui credincios care mediază între Dumnezeu si creatie, si termenul specific de preot, cu sensul de prezbiter. Biserica Ortodoxă afirmă universalitatea chemării preotesti a tuturor crestinilor, fiind aici în consens cu catolicii si protestantii. În acelasi timp, la fel ca si catolicii si protestantii, Biserica Ortodoxă recunoaste o chemare specială pentru cei care sunt prezbiteri. Folosind în mod absurd argumentul lui Vali Nutu, ne-am putea plânge că prezbiterii din adunările neoprotestante s-au interpus între credinciosii de rând si Dumnezeu.  

Autorul nu uită să facă confuziile de rigoare cu privire la cinstirea sfintilor.

Rugăciunea către Maria si sfinti era considerata necesara. In limbajul Scripturii, sfintii sunt cei credinciosi. In viziunea bisericii numai cei ce se canonizau si erau despărtiti de viata lumeasca, erau considerati sfinti.

În primul rând Biserica nu neagă posibilitatea existentei sfintilor între credinciosii din jurul nostru. Procesul de canonizare are ca scop să certifice pentru noi calitatea de sfânt a unui credincios care este acum cu Hristos. Observăm că autorul are o conceptie foarte exaltată cu privire la sfintenia credinciosilor.  Conform conceptiei lui nu ar trebui să-l cinstim si admirăm pe Ioan Botezătorul care se află acum în slavă cu Hristos; am putea însă cinsti si admira ca sfânt pe orice „credincios” dintre noi, indiferent de starea lui morală. Conceptia autorului cu privire la sfinti gâdilă urechile co-religionarilor lui si îi face să se simtă bine.

Folosirea icoanelor este pentru Vali Nutu o erezie atât de evidentă încât îi rezervă o singură frază:

In timp, imagini despre Isus si sfinti au început sa fie obiecte de închinare si adoratie.

În mod tipic, autorul acuză pe ortodocsi de închinare la imagini, distinctia dintre adorare (latreia, închinare) si cinstire (doulea) fiind probabil prea subtilă pentru el.

Daniel Chiu: Crestinismul primelor veacuri a fost unul „evanghelic”

În revista Logos a bisericilor române fundamentaliste, pastorul Daniel Chiu semnează un articol în care încearcă să demonstreze că primii crestini de pe teritoriul actual al României erau în esentă foarte asemănători cu baptistii de astăzi[1]. Discutând caracterul crestinismului de pe teritoriul Daciei, autorul îsi dezvăluie propriile preferinte: acest caracter nu a fost ortodox, poate a fost catolic, dar cel mai probabil „evanghelic”. Explicatia lui Daniel Chiu se bazează pe observatia că începând din secolul III, Dacia nu s-a mai aflat sub jurisdictia imperiului roman si astfel a fost scutită de influenta „nefastă” a Bisericii oficiale. Teoria coruperii Bisericii după Constantin este luată ca o axiomă, fără o explicatie plauzibilă:

Ierarhia bisericilor oficial din imperiu nu are controlul populatiei din Dacia si nu pot impune măsurile lor în acest teritoriu. Astfel se face că credinta crestină plantată în Dacia a rămas sănătoasă în secolele IV si V când crestinismul e adoptat ca ideologie politică ajungând să fie impus cu forta maselor din imperiu. Lucrul aceasta a dus la degenerarea rapidă a credintei crestine, deoarece a asimilat odată cu masele păgâne o parte a doctrinelor, practicilor si ritualelor acestora.

Daniel Chiu trece apoi la prezentarea dovezilor cu privire la caracterul „evanghelic” al crestinilor de pe teritoriul Daciei.

O primă dovadă, conform lui Daniel Chiu, este „absenta staurolatriei”. Termenul de „staurolatrie” (însemnând închinarea la cruce) este înselător si dovedeste preferintele teologice si ideologice ale autorului. Implicatia este aceea că după ce Biserica a fost „coruptă”, crestinii au început să se închine crucii în locul mântuitorului. Dar autorul nu ne prezintă nici un document din care să rezulte că vreun crestin a făcut un dumnezeu din simbolul crucii. O astfel de enormitate ar fi generat mari discutii si controverse. Totusi, nu există nici un fel de documente care să ateste o controversă în Biserică cu privire la acest subiect. Doua realităti crestine NU au fost niciodată prilej de dispute, nici măcar in epocile celor mai mari eretici, anume: dumnezeirea Tatălui si simbolul Crucii! Autorul confundă (în mod intentionat sau dintr-o ignorantă condamnabilă) cinstea dată acestui simbol universal al crestinismului cu o presupusă idolatrie.

Cum simbolul crucii este total nesuferit pentru Daniel Chiu, el ne spune care sunt simbolurile crestine „certe”: Pestele, Xrismonul, Bunul Păstor si Porumbelul. La acestea el mai adaugă si Păunul si Delfinul. Dacă evanghelicii de astăzi sunt cu adevărat urmasii „evanghelicilor” din primele veacuri, ne întrebam de ce nu ar pune Daniel Chiu un păun pe frontispiciul bisericii pe care o păstoreste.

O a doua dovadă adusă de Daniel Chiu este „închinarea în locasuri simple si lipsa ritualurilor complicate”. El ne informează cum după Constantin ...

S-au dezvoltat o serie de ritualuri în locasurile de cult ce presupun conditii speciale si instrumente speciale. A fost introdus clericalismul si s-a format o clasă dominantă în biserici formată din preoti, popi, călugări, egumeni, etc. Au fost dezvoltate forme si ritualuri împrumutate de la păgâni. A fost adoptat cultul icoanelor, ceea ce a dus la dotarea locasurilor de închinare cu picturi murale, statui, icoane si alte reprezentări idolatre.

Daniel Chiu ia drept bună opinia neoprotestantă după care icoanele sunt idoli, fără a cerceta dacă imaginile si reprezentările au existat înainte de Constantin. Iată un exemplu.

În 1928, un soldat britanic care săpa transee a descoperit în Siria urmele unui oras antic, Dura-Europos, care fusese distrus de romani în anul 256 după Hristos. Escavatiile ulterioare au scos la lumina o serie de locasuri de cult apartinând deferitelor religii din acea vreme. Printre altele, au fost dezgropate o sinagoga si o biserică crestină. Ambele aveau picturi murale cu imagini biblice. Iata o imagine din biserica din Dura-Europos.

Daniel Chiu foloseste extensiv „argumente din lipsa”. Un argument „din lipsă” este logic incorect, pentru ca nici nu infirma nici nu confirmă un anumit fapt. Un astfel de argument se reduce la „nu stim, prin urmare nu există”. Lipsa unor locasuri de cult pe teritoriul Daciei nu dovedeste că ele nu existau (ar fi putut fi construite, de exemplu, din lemn, după cum însusi autorul recunoaste), si cu atât mai putin nu dovedeste înrudirea crestinismului timpuriu de pe teritoriul Daciei cu cel al confesiunilor neoprotestante moderne[2]. Dar lipsa locasurilor de închinăciune poate fi usor explicată si prin existenta restrictiilor împotriva crestinilor înainte de Constantin.

Daniel Chiu deduce astfel că biserica pură si ne-coruptă de Constantin avea un caracter evanghelic pentru că nu folosea clădiri mari, ci crestinii se întâlneau în case. Casele sau mormintele crestinilor nu aveau semnul crucii. Imaginile pictate erau rare. Ne întrebăm însă cum ar fi putut fi altfel. Ar fi putut crestiniii sub Domitian să clădească catedrale? Ar fi avut ei libertatea si resursele să picteze si să perfectioneze arta icoanei?

Folosind aceeasi logică, un viitor cercetător al istoriei va putea constata cum baptistii români s-au stricat după Revolutia din Decembrie 1989. Într-adevăr, înainte de revolutie ei se întâlneau în case sau în clădiri de biserici relativ mici. După Revolutie, baptistii au fost corupti si au început un program masiv de constructii de biserici uriase. Nu numai atât, dar s-a creata o „clasă privilegiată” care se ocupă cu tot felul de organizatii si activităti extra-bisericesti. O serie de tineri baptisti si-au făcut studiile teologice în SUA sau Anglia si au participat la congrese internationale. S-au deschis seminarii teologice si s-au format uniuni si aliante între biserici. Au început să fie difuzate emisiuni crestine cu caracter neoprotestant. Un Daniel Chiu al secolului 22  ar constata cu groază: Unde este simplitatea baptistilor dinainte de Revolutie! Ce minunat era când pastorii baptisti îsi vedeau de turma lor în micile adunări de prin case si erau prigoniti de Securitate! 

Modul fortat de interpretare a arheologiei apare si atunci când Daniel Chiu analizează  prezenta în ruinele unei biserici a unui baptister, un bazin în care erau botezati cei care se converteau la credinta crestină. El constată că acest bazin era suficient de mare pentru botezul adultilor, de unde ar rezulta că strămosii nostri „crestini daco-romani practicau botezul persoanelor mature prin scufundare”.  Pentru Daniel Chiu, aceasta este o dovadă zdrobitoare că daco-romanii erau cu adevărat baptisti, că toti crestinii ar fi fost baptisti dacă Biserica Ortodoxă nu ar fi apărut cu influenta ei corupătoare! Dar logica lui lasă de dorit. Chiar dacă crestinii primelor veacuri practicau botezul pruncilor (asa cum vom mai arăta în această lucrare), bazinul în care se făcea botezul nu putea fi decât mare, din două motive: (1) un bazin mic nu ar fi îngăduit decât botezul pruncilor, făcând astfel imposibil botezul adultilor, si (2) în acea epocă, în care crestinii erau în minoritate, Biserica a crescut masiv prin convertirea păgânilor adulti. Ce sens ar fi avut ca o biserică să construiască un bazin pentru botez în care doar pruncii să fie botezati, adultii fiind exclusi? Un bazin mare însă putea fi folosit atât pentru prunci cât si pentru adulti.

De la dovezile arheologice, Daniel Chiu trece la cele lingvistice. El constată cum multi termeni religiosi acceptati în lumea protestantă au în limba română un caracter latin, în timp ce alti termeni religiosi asociati cu ortodoxia au un caracter slavonic sau grecesc. Concluzia? Crestinismul timpuriu a fost unul simplu, evanghelic (de limba latină), iar cel ulterior a fost contaminat de practici păgâne (termenii de origine slavonă). Exemple de termeni latini sunt altar, duminică, Dumnezeu, Scriptură. Exemple de termeni slavoni sunt pomană, prapori, odăjdii.

Iată ce scrie pastorul Daniel Chiu:

Iată cum lingvistica vine să demonstreze aceeasi teză, si anume că crestinismul populatiei daco-romane era evanghelic. Abia ulterior, prin contactul cu slavii, sau în perioada de după stabilirea slavilor pe teritoriul tării noastre credinta crestină a experimentat o degenerare înglobând concepte, doctrine si practici nebiblice, pentru care s-au adoptat termeni slavo-bulgari.

Ce se poate deduce din etimologia acestor cuvinte? Concluzia lui Daniel Chiu este că ele ne indică fenomenul de „corupere” a Bisericii. Dar o cu toată altă explicatie este mult mai naturală.

1. Termenii religiosi slavoni au pătruns în limba română deoarece bisericile de la nord de Dunăre s-au aflat mult timp sub jurisdictia episcopilor bulgari. A fost natural ca preotii să folosească termeni auziti de la superiorii lor de la sud de Dunăre. Obiectele din biserică erau desemnate prin cuvinte folosite în comun de bisericile de la nord si sud de Dunăre. Chiar dacă initial populatia folosea termenul de „vespers” pentru slujba de seară, preotii care se aflau în comuniune cu  superiorii lor episcopi bulgari, au început să folosească termenul slavon de „vecernie”, care în cele din urmă s-au impus în limbajul bisericesc. Aceasta nu înseamnă că în crestinismul primelor secole nu existau slujbe de seară!
2. Atunci când Biserica a devenit liberă după Constantin, a existat într-adevăr un proces de rafinare a slujbelor si a practicilor crestine. Aceasta nu este în mod necesar o corupere. Noi termeni au fost introdusi care să poată descrie o viată bisericească mult mai bogată, în conditiile libertătii. Simplitatea nu este întotdeauna o virtute si rafinamentul nu este întotdeauna un păcat. Ca un exemplu, cuvântul Treime nu apare în Noul Testament, ci a fost introdus ulterior în teologia crestină ca să poată explica conceptia crestină despre Dumnezeu. La fel termenul grecesc homousios (de o fiintă) a apărut relativ târziu în crestinism, dar a fost folosit din secolul IV ca să descrie un concept care este acceptat astăzi de toti crestinii, ortodocsi, catolici sau protestanti. Este adevărat că s-au făcut împrumuturi de cuvinte din limba slava, dar nu numai de termeni religiosi ci si laici, unele cuvinte latine fiind cu timpul înlocuite de cele slave. Dar acesta nu este decât un firesc, banal si bine cunoscut – unora! – proces lingvistic, petrecut cu orice limba de pe fata pământului.

Dar incursiunea în etimologie a lui Danie Chiu poate fi foarte riscantă. Iată câteva exemple care ar fi trebuit să-i dea de gândit.

• Termenul „Duh” este de origine slavonă, nu latină. Înseamnă oare că învătătura despre Duhul Sfânt a fost o adăugire ulterioară de origine păgână? Ce se poate spune despre semnificatia doctrinară a unor termeni de origine slavonă, cum ar fi „slavă” sau „vesnicie”?
• Termenul de „vesmânt” (ca în „vesmânt preotesc”) este de origine latină („vestimentum”) si prin urmare se trage din crestinismul timpuriu. Este oare posibil ca primii crestini să fi avut preoti cu vesminte, spre deosebire de baptistii de astăzi?
• Dispretul fată de icoane a lui Daniel Chiu îl face să plaseze termenul de „icoană” în categoria termenilor slavoni! De fapt termenul este nu numai grecesc, dar apare chiar si în textul Noul Testament, unde ni se spune, de exemplu, că Hristos este „chipul (greceste: eikon) Dumnezeului celui nevăzut”. Dacă ne-am lua după etimologia descrisă de pastorul Daniel Chiu, acest text ar fi pus sub semnul întrebării pentru că foloseste un termen neplăcut neoprotestantilor.
• Daniel Chiu ne informează că termenul de cuminecătură vine de la latinescul „communicatio” – ceea ce este într-adevăr corect, dar concluzia pe care o trage de aici este eronată. El sustine că termenul provine din obiceiul primilor crestini de a predica (a comunica evanghelia) în timpul serviciilor religioase. Chiu creează astfel imaginea falsă a unei biserici timpurii în care, asemenea bisericilor baptiste de astăzi, se punea mult mai mare accent pe predicare decât pe împărtăsanie.  Problema este că „Communicatio” însemnă în latină atât „a comunica”, cât si „a împărtăsi”. Cum putem alege sensul corect? Privind la context! În contextul tainei Împărtăsaniei (sau a Cinei Domnului, cum o numesc neoprotestantii), sensul nu poate fi decât acela care apare si în Scriptură, „Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăsirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea împărtăsirea cu trupul lui Hristos?” Nu întelegem oare din acest text că în contextul Împărtăsaniei „communicare” înseamnă „a împărtăsi” si nu „a predica”? Concluzia lui Daniel Chiu după care la Împărtăsanie crestinii nu se împărtăseau ci predicau este un anacronism izvorât din dorinta lui de a înlocui practicile ortodoxe ale primilor crestini cu ideile neoprotestante moderne.

Daniel Chiu este silit să rezolve problema termenilor grecesti dintre care unii sunt „evanghelici” iar altii „ne-evanghelici”. Astfel el ne informează că termenii de diaocon si prezbiter, aprobati de neoprotestanti, au fost introdusi din limba greacă prin intermediul latinei, în timp ce alti termeni ca „patriarh” sau „mitropolit” au venit în limba română doar atunci când „crestinătatea românească a încăput pe mâna Bizantului ce a creat ierarhia răsăriteană”. Chiu uită intentionat un termen grecesc comun, acela de „episcop”, probabil pentru că l-ar obliga la o explicatie stânjenitoare cu privire la absenta episcopilor în confesiunea baptistă.  În ce priveste termenii de „patriarh”, „mitropolit”, „arhimandrit”, etc. , absenta acestora din vocabularul Noului Testament nu este nicidecum o justificare pentru afirmatia că „toate aceste functii sunt nebiblice si au fost înfiintate de biserica Bizantului pentru a potoli pofta de functii a unor asa-zisi crestini ce au promovat clericalismul”.  Folosind logica autorului, am putea să-i extindem concluziile si la termeni ca „baptist” sau „penticostal”, termeni de origine greacă, dar de provenientă recentă, prin intermediul limbii engleze. Care să fi fost justificarea acestor termeni de provenientă recentă? Mai mult decât atât, ce s-ar putea spune despre alti termeni evanghelici moderni si justificarea lor? Dacă termenul de „mitropolit” (episcop într-o metropolă) dezvăluie pofta de titluri clericale, nu am putea oare găsi aceleasi motive păcătoase pentru titlurile moderne de „Presedintele Seminarului Baptist” sau „Secretarul General al Aliantei Baptiste”?

Explicatia unor termeni oarecum dificili pentru neoprotestanti îl obligă pe Daniel Chiu să urmeze o logică extrem de torturată si în cele din urmă neconvingătoare.  Iată două exemple.

În limba  română se foloseste termenul de „biserică”, provenit din latinescul „basilica” (probabil având initial o origine grecească).  Problema lui Daniel Chiu este că se simte obligat să demonstreze că biserica ne-coruptă se întâlnea numai în case si că daco-romanii întelegeau prin „basilica” o mică încăpere dintr-o casă particulară. Demonstratia lui cuprinde mai multe puncte:  

• Initial „basilica domus private” însemna o cameră regească privată, nu publică.
• După Constantin, latinii au folosit termenul de ecclesia ca să desemneze o clădire a bisericii, în locul celui de basilica.
• Daco-romanii au continuat să folosească termenul de basilica, deci caracterul crestinismului daco-roman a fost unul evanghelic, ne-alterat de coruptia adusă de Constantin.

Dar premisa acestei demonstratii este îndoielnică dintr-un număr de motive: (1) Daniel Chiu nu aduce argumente sau citate în sprijinul teoriei că „basilica” se referea la o casă particulară. (2) Se stie că termenul de basilica era folosit de romani ca să desemneze o clădire publică, cu mult înainte de Hristos[3]. Este deci natural ca termenul folosit de crestini să se refere la un locas public, nu la o casă particulară. (3) Basilica provine probabil de la grecescul „basileos” – rege. Aceasta ar indica o functie publică, de stat, nu una particulară. (4) Chiar si în fraza latină citată de autor, „basilica domus private” (camera regească privată), termenul de basilica este calificat de „domus private” pentru a-i schimba sensul. Probabil avem aici de-a face cu o expresie de genul „casa mea este palatul meu”. Termenul de palat ne-calificat de expresia „casa mea” continuă să însemne o clădire imensă si luxoasă, nu o simplă casă particulară. În acelasi fel, termenul basilica căruia îi lipseste calificarea „domus private”, desemnează în continuare o clădire publică. Explicatia lui Daniel Chiu este deci foarte subredă si sfârseste prin a ne convinge de contrariul tezei sustinute de el.

Un al doilea termen incomod este acela de „prezbiter”. Daniel Chiu se încurcă singur în demonstratia pe care o încearcă să o producă:

Termenul preot, provenit din grecescul presbyteros (bătrân) prin filiera latină, este capabil să explice natura si statutul slujitorilor din bisericile daco-romane si rătăcirea ulterioară a bisericilor românesti... Acestia (bisericile daco-romane) nu aveau preoti, ci prezbiteri! Dacă ar fi avut preoti ar fi folosit fie termenul de hieros din greacă, fie termenul de sacerdos din latină.

Logica încurcată a autorului este deci următoarea:

• Cuvântul românesc „preot” provine de la termenul grecesc biblic „prezbyteros”, prin urmare este corect, deoarece foloseste terminologie si concepte biblice.
• Prin urmare, primii crestini daco-romani aveau o credintă corectă, biblică.
• Totusi, biserica s-a stricat după Constantin si a înlocuit semnificatia initială.
• Ca urmare, astăzi în Biserica Ortodoxă se foloseste termenul de „preot”.
• În biserica ortodoxă „preot” nu înseamnă „preot”, ci hieros sau sacerdotes. Biserica ortodoxă nu întelege „preot” (termen corect)  prin „preot” (termenul folosit), ci „preot” (termenul cu semnificatie de hieros, adică preot păgân sau levitic).

Demonstratia lui Daniel Chiu ne lasă deci complet încurcati. Este până la urmă bine să folosim termenul de preot, sau nu? Autorul pare a ne spune că termenul ar fi potrivit dacă este folosit de evanghelici (cum ar fi fost, după opinia lui, strămosii nostrii daco-romani) dar este complet păgân dacă este folosit de Biserica Ortodoxă. Dar Daniel Chiu nu ne aduce nici un fel de dovezi care să ne arate ce întelegeau cu adevărat daco-romanii prin termenul de preot, ci se multumeste să afirme că ei erau „evanghelici” în timp ce urmasii lor de astăzi sunt „corupti” de Ortodoxie.

Daniel Chiu se referă si la termenul derogator de popă. El îl găseste ca provenind de la un termen latin care desemna pe un preot inferior păgân, care aducea jertfe. Si aici autorul descoperă influenta nefastă a păgânismului în Biserica Ortodoxă! Dar el face o mică greseală, uitând teoria pe care a dezvoltat-o în paragrafele precedente. Dacă regula este că termenii religiosi latini exprimă o credintă corectă (asa cum afirmă el), atunci termenul de „popă” (după etimologia pe care el ne-o descrie) ar trebui să exprime o practică crestină corectă.  Dar cum termenul provine dintr-o practică păgână, întreaga teorie cu privire la corectitudinea teologică a termenilor latini este pusă sub semnul îndoielii. Tot ceea ce s-a străduit să ne demonstreze până acum stă deci pe un fundament subred! În orice caz, termenul de „popă” (pe care unii îl cred ca venind din slavonă) este unul derogator si folosirea lui nu este încurajată de Biserica Ortodoxă. Ar fi deci ciudat să critici Ortodoxia pentru folosirea din exterior a unui cuvânt dubios, poate cu origine păgână, pe care Biserica nu doreste să-l folosească[4]. 

Daniel Branzai: Cum s-a corupt Biserica
(http://roboam.com/predici/identitateindex.htm)

În lucrarea sa „Identitatea crestină în istorie”, pastorul baptist Daniel Branzai încearcă să ne explice în mod sistematic cum s-a stricat Biserica, schimbându-si caracterul din unul evanghelic (adică asemănător cu al baptistilor de astăzi) într-unul ortodox. Este remarcabil faptul că desi Daniel Branzai ne prezintă edictul de la Milan ca fiind evenimentul fatal pentru Biserică, el găseste evidente unor „curente corupte si corupătoare” cu mult înainte de acest eveniment istoric.

Daniel Branzai se întreabă mai întâi care au fost cauzele acestor curente si ni le explică:

Iată-le 

(1) rădăcina încăpătânată a pornirilor firesti din inima omului, 
(2) învătăturile pervertite ale iudaismului, 
(3) foarte răspândita si îndeobste acceptata filosofie greaca. 

Oamenii din primul secol au primit mesajul crestin primar, dar s-au apucat imediat sa-l modifice, mutilându-l ca sa încapă in tiparele firesti ale pornirilor cu care se simteau confortabili.

Observăm că toate aceste presupuse cauze sunt de o natură generală si ar trebui să lucreze în acelasi fel si în zilele noastre. Inimile oamenilor continuă să aibe porniri perverse, iar dacă astăzi nu ne confruntăm cu iudaismul sau filozofia greacă, ne confruntăm în schimb cu mii de alte „isme”, poate mult mai subtile si mai perverse. Cum a fost posibil ca urmasii imediati ai apostolilor să se fi stricat asa de usor, în timp ce baptistii de azi continuă de câteva sute de ani învătătura curată? Singura explicatie ar fi aceea că baptistii moderni care trăiesc în abundenta confortabilă a civilizatiei moderne sunt făcuti dintr-o fibră morală superioară celei a crestinilor din primele secole.

Să analizăm deci împreună cu Daniel Branzai felul în care „s-a stricat”  Biserica.

„Deformarea învătăturii despre botez”

Daniel Branzai sustine că în Biserica primelor veacuri erau botezati exclusiv adultii. Ca dovadă, el citează dintr-o scriere a lui Hippolitus de la anul 200:

“Candidatii se dezbrăcau de hainele lor si erau cufundati in apa de trei ori, după ce renuntau in mod public la Satan si rosteau articolele de baza ale credintei crestine. Ei se îmbrăcau apoi in haine noi si se alăturau restului adunării ca sa participe la Cina Domnului.”

Este interesant că actul botezului asa cum este descris de Hippolitus este mai asemănător cu botezul adultilor din Biserica Ortodoxă decât cu botezul practicat la baptisti. Si astăzi în Biserica Ortodoxă, cei care se botează adulti (a) renuntă public la Satan si (b) rostesc articolele de bază a credintei crestine (Crezul). Aceste două practici nu mai există astăzi între baptisti.

Este evident însă că Hippolitus ne descrie cum erau botezati adultii. Dar niciunde în acest pasaj Hippolitus nu afirmă că erau botezati NUMAI adultii. Argumentul lui Daniel Branzai este deci unul „din lipsă” (nu stim, deci nu exista!).

Cum s-a produs deci trecerea de la învătătura „biblică” a botezului exclusiv al adultilor la învătătura „coruptă” despre botezul pruncilor? Iată „faptele de necontestat" pe care ni le prezintă Daniel Branzai:

Felul in care s-a produs aceasta schimbare in practica botezului este foarte bine cunoscut. Din moment ce oamenii au început să creadă ca botezul mântuieste si că cel nebotezat se duce în iad, părintii grijulii si afectati au întrebat: “Dar ce facem atunci cu copiii nostri care mor la putina vreme după nastere?” Ei au asupra lor “păcatul originar.” Daca nu-i botezam, ce se va alege de ei în vesnicie?”

La o citire mai atentă observăm că autorul nu ne aduce fapte istorice, ci doar propriile lui ipoteze si teorii. El ne pomeneste totusi de Tertulian, care s-a opus la anul 185 botezului copiilor. Ceea ce uită Daniel Branzai să ne spună este că (a) Tertulian era izolat în această opinie a lui si (b) că Tertulian si-a bazat opinia pe teoria gresită că dacă un om mai păcătuieste vreodată după botez atunci îsi pierde mântuirea. 

Iată alte câteva fapte pe care pastorul Branzai uită să le mentioneze:

·        În Faptele Apostolilor există trei cazuri în care cineva este botezat împreună cu „casa lui”. Cu toate că nu se specifică dacă acolo existau sau nu copii, este natural să credem că ei nu lipseau din aceste familii. Spre deosebire de baptistii moderni, Duhul Sfânt, Autorul Scripturii, nu a căzut de cuviintă să ne spună că pruncii erau exclusi de la botez.

·        În secolul III, Origen scrie „Biserica a primit de la Apostoli traditia de a boteza pruncii”.

·        Sinodul din Cartagina de la 253 a condamnat opinia după care botezul pruncilor ar trebui amânat până la a opta zi după nastere. Este interesant că nu exista o controversă dacă pruncii să fie botezati sau nu, ci doar câte zile să se astepte de la nastere.

·        Augustin declară la începutul secolului V că „întreaga Biserică a lui Hristos a sustinut dintotdeauna ca pruncii să fie botezati. Întreaga Biserică practică botezul pruncilor.  Acesta nu a fost instituit de sinoade, căci a existat dintotdeauna.”

·        Pelagius declară la începutul secolului V că nu a auzit niciodată de o sectă sau o erezie atât de murdară încât să nege botezul pruncilor.

Daniel Branzai mai face greseala să ne aducă un argument în favoarea interpretării ortodoxe a tainei botezului. El ne explică cum „Christos intentionase ca botezul sa fie declarativ, un act de mărturie publica”.  Se pare că pastorul Daniel Branzai cunoaste mult mai bine intentiile lui Hristos decât le cunostea acest sfânt martir. Scrie Daniel Branzai:

Pavel l-a oferit drept un simbol al harului deja primit, oamenii l-au pervertit intr-un instrument prin care se dobândeste harul. Diferenta de învătătură a părut la început foarte minora si nesemnificativa, dar la începutul secolului doi ea a dat nastere la învătătura despre “botezul regenerator”, cu putere de a declansa nasterea din nou. Iată ce scrie Iustin Martirul, care a fost ucis pentru credinta la Roma, in cea dintâi “Apologie” a sa: “Noi ii ducem la un loc unde este apa si sunt regenerati în acelasi fel în care am fost înnoiti si noi. Căci ei sunt spălati în numele lui Dumnezeu Tatăl, Stăpânul universului, în numele Mântuitorului nostru, Iisus Christos, si in numele Duhului Sfânt.”

Nu putem decât să-i multumim pastorului Brânzai pentru onestitatea de care dă dovadă arătându-ne care era de la început si dintotdeauna credinta Bisericii cu privire la botez. Din păcate, neoprotestantii moderni au alterat această credintă.

„Deformarea învătăturii despre Cina Domnului”

Cauza acestei deformări ar fi, după Daniel Branzai, influenta nefastă a iudaizatorilor:

La foarte scurta vreme după disparitia apostolilor, iudaizatorii, nostalgici încăpătânati ai Legii lui Moise, au strecurat in biserica idea “sacrificiului continuu” al lui Christos. Desi, epistola către Evrei spune clar ca “Christos S-a adus pe Sine însusi jertfă o data pentru totdeauna”, fixând crucificarea ca eveniment unic si irepetabil în istorie, unii lideri ai bisericii au introdus la Cina Domnului idea că pâinea si vinul nu sunt doar simple simboluri, ci reprezentări ale unor realităti spirituale în care “jertfirea lui Christos” continua până la sfârsitul lumii. “N-a spus Domnul Isus”, întrebau ei in mod ipocrit, “acesta ESTE trupul si sângele Meu?” De aici si pana la idea “transubstantierii” n-a mai fost decât un singur pas.

Trecând peste epitetul de „ipocriti” aplicat celor care se „încăpătânau” să ia literal cuvintele Mântuitorului, rămânem cu întrebarea care au fost sursele istorice ale autorului. Ceea ce stim din istorie este că iudaizatorii insistau că tinerea legilor ceremoniale (cu privire la tăierea împrejur, la mâncărurile curate si necurate, etc.) ar fi fost necesară pentru crestini. Pentru ei, un om trebuia să devină iudeu, înainte de a deveni crestin. Dar idea realitătii Trupului si Sângelui în euharistie este absolut străină de gândirea iudaică. Explicatia lui Daniel Branzai este cu totul neverosimilă.

Dacă pastorul Branzai se fereste să ne dea surse istorice (pentru că probabil nu le are), îl putem ajuta noi cu câteva citate din scrierile urmasilor directi ai Apostolilor.

Ignatiu de Anhioh a fost un ucenic al lui Ioan, care a scris la anul 110 o epistolă către crestinii din Smyrna. În această epistolă el se referă la „cei care sustin opinii neortodoxe” si care „se abtin de la Euharistie si de la rugăciune, pentru că nu mărturisesc că Euharistia este trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, trup care a suferit pentru păcatele noastre si pe care Tatăl, în bunătatea Lui, l-a înviat” (6:2, 7:1) Cu alte cuvinte, numai ereticii erau aceia care negau prezenta trupului lui Hristos în Euharistie.

Patru zeci de ani mai târziu, Iustin Martirul scrie: „Nu le primim pe acestea ca simplă pâine sau băutură; ci pentru că Iisus Hristos Mântuitorul nostru a fost întrupat prin Cuvântul lui Dumnezeu si a avut trup si sânge pentru mântuirea noastră, tot asa, după cum am fost învătati, hrana care a fost făcută Euharistie prin rugăciunea lăsată de El... este trupul si sângele Acelui Iisus întruopat.”  (Întâia Apologie, 66:1-20).

Într-o predică scrisă pe la anul 244, Origen confirmă aceeasi credintă în prezenta reală a trupului lui Hristos: „Doresc să vă îndemn cu exemple din religia voastră. Ati învătat să participati la tainele divine, deci stiti că atunci când primiti trupul Domnului aveti grijă ca nici o fărâmitură să nu cadă si nimic din darul consacrat să nu se piardă. Vă considerati pe drept vinovati dacă o parte se pierde prin nebăgare de seamă.” (Omilii din Exod 13:3) .

Chiril al Ierusalimului spune într-un discurs rostit la mijlocul secolului IV: „Nu priviti deci pâinea si vinul doar asa cum le vedeti, căci ele sunt, după cum ne-a spus Stăpânul nostru, trupul si sângele lui Hristos. Chiar daca simturile ti-ar sugera contrariul, credinta trebuie să te întărească. În privinta aceasta nu judeca după gust, ci fi sigur prin credintă, fără a te îndoi că ai fost făcut vrednic de trupul si sângele lui Hristos” (Discursuri catihetice: Mistagogic 4:22:9).

Teodor de Mopsuestia care a trăit în secolul V pare să se fi adresat direct neoprotestantilor: „Atunci când (Hristos) a dat pâinea, El nu a spus, ‘Acesta este un simbol al trupului Meu’, ci ‘Acesta este trupul Meu’. În acelasi fel, El nu a spus ‘Acesta este un simbol al sângelui Meu’, ci ‘Acesta este trupul Meu’, pentru că El a vrut să le privim, după primirea harului si venirea Duhului Sfânt, nu după natura lor, ci asa cum sunt, trupul si sângele Domnului nostru.” (Omilii Catihetice 5:1).

Din toate aceste citate, cât si din alte surse întelegem că în Biserica primelor veacuri nu a existat nici o controversă cu privire la realitatea trupului lui Hristos în Euharistie.  Crestinii primelor veacuri au luat din totdeauna în mod literal cuvintele Mântuitorului de la Ioan 6:

„Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncati trupul Fiului omului, si dacă nu beti sângele Lui, n-aveti viata în voi însivă. Cine mănâncă trupul Meu, si bea sângele Meu, are viata vesnică; si Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, si sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu, si bea sângele Meu, rămâne în Mine, si Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, si Eu trăiesc prin Tatăl, tot asa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi si el prin Mine. Astfel este pâinea, care s-a pogorât din cer, nu ca mana pe care au mâncat-o părintii vostri, si totusi au murit: cine mănâncă pâinea aceasta, va trăi în veac.”

Ioan ne spune  că unii dintre cei care au auzit aceste cuvinte ale lui Hristos nu le-au putut primi si L-au părăsit. Este interesant că Hristos nu a alergat după ei ca să le explice că vorbea „simbolic”, nici nu a dat o astfel de explicatie ucenicilor. Este trist că si în zilele noastre unii nu pot primi aceste cuvinte.

„Deformarea învătăturii despre slujitorii bisericii”

Si la acest  punct, Daniel Branzai abandonează faptele istorice în favoarea propriei lui imaginatii. Explicatia pe care o da el „deformării învătăturii despre slujitorii bisericii” este bazată nu pe istorie, ci pe procese de intentie făcute celor care nu se conformează părerilor lui.

Existenta preotiei are o sursa îndoita de vinovătie. Pe de o parte avem de-a face cu mândria unei “elite”, care a vrut sa pună mana pe autoritate si control asupra comunitătii, iar pe de alta parte, avem de a face cu “smecheria” unei majorităti care s-a vrut eliberata de responsabilitatea unei “preotii universale a credinciosilor.” Poporul a preferat atunci si prefera si astăzi, sa-i aseze pe “clerici” pe un piedestal mai înalt, ca numai lor sa li se pretindă sfintenie, si ca majoritătii sa i se permită sa trăiască la nivelul firii pământesti păcătoase. 

Dat fiind că argumentul este generic, lipsindu-I orice specificitate legată de conditiile istorice ale primelor veacuri, rămânem din nou cu întrebarea foarte naturală, “de ce nu se întâmpla la fel si astăzi printre baptisti?” Singura explicatie ar putea fi acea că liderii baptistilor de azi sunt complet eliberati de mândria sfintilor martiri ai primelor veacuri, iar credinciosii de rând baptisti din zilele noastre nu sunt la fel de „smecheri” ca urmasii apostolilor.

Daniel Branzai ne descrie procesul „tragic” al acaparării puterii în Biserică de către o „clasă de clerici”. Unii devin episcopi, apoi mitropoliti, patriarhi sau papi si Biserica se transformă treptat într-o „caracatită” monstruoasă. Ceea ce uită să explice, este că titlurile de mitropolit sau patriarh sunt titluri onorifice, acestia fiind nimic altceva decât episcopi. Într-adevăr, cum ar fi putut o Biserică în crestere să se organizeze fără conducători spirituali? Dar nu au oare si baptistii un sistem de organizare cu o structură ierarhică, chiar dacă este aleasă în mod democratic? Este greu să nu facem aici o paralelă cu modul de organizare a baptistilor. Ei au într-adevăr biserici „autonome”, dar acestea sunt organizate (cel putin în România) în comunităti regionale, cu presedinti, secretari, etc. Există o Uniune Baptistă la nivelul întregii tări si o Aliantă Evanghelică pe întreaga Românie. Persoanele aflate în functii de conducere în aceste organisme se bucură de o cinste deosebită, reprezintă pe credinciosi înaintea autoritătilor si participă la congrese si întruniri internationale ale baptistilor. Ar fi complet fals si naiv să se creadă că presedintele Aliantei Evanghelice din România este egal în cinste si autoritate cu orice alt credincios baptist. Deosebirea fată de ierarhia ortodoxă constă, între altele, în felul deosebit în care conducătorii baptisti sunt desemnati printr-un proces de vot democratic. Ne punem însă întrebarea dacă această organizare „democratică” este o învătătură biblică sau reflectia culturii moderne în crestinism. A fost oare Timotei ales ca lider prin vot popular, sau instalat în această functie de Ap. Pavel?

Istoria Bisericii consemnează că primii trei episcopi ai Romei au fost Linus (contemporan cu apostolii), Anacletus si Clement. Au fost oare primii crestini atât de perversi să acapareze titluri goale încă de pe vremea apostolilor? Daca asa stau lucrurile, cum se face că un asemenea uzurpator al puterii, Clement, a fost gata să îndure o moarte de martir? Istorii Bisericii ne spune că el a fost aruncat în mare, legat de o ancoră. Este un astfel de martir unul din capetele acelei „caracatite” de care ne vorbeste Daniel Branzai?

Pentru a ne demonstra invaliditatea titlului de episcop, Daniel Branzai citează textul din Fapte 20:17, 18:

" ... din Milet, Pavel ... a chemat pe presbiterii Bisericii ... si le-a zis: "Luati seama la voi însivă si la toata turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca sa păstoriti Biserica Domnului ..."   - Fapte 20:17, 28

Din acest text s-ar putea deduce că în vremea apostolilor functiile de prezbiter si episcop erau echivalente. Este clar că în primul veac felul de functionare al Bisericii a devenit din ce în ce mai complex, pe măsură ce Biserica crestea numericeste. Un bun exemplu este acela în care Apostolii hotărăsc să desemneze diaconi în Biserică, cu toate că Hristos nu le spusese niciodată să introducă o asemenea functie. Probabil un purist ca Daniel Branzai le-ar fi spus Apostolilor, „Nu desemnati diaconi! Un astfel de titlu nu există în Scriptură si nu a fost lăsat de Hristos. Sola Scriptura! Este doar dorinta unora de a se mândri cu titluri!” Asa cum functia de diacon a fost o functie nouă în Biserică, la fel functiile de prezbiter si de episcop (care nici ele nu rezultă dintr-o poruncă explicită a lui Hristos) au devenit cu timpul diferentiate si bine definite. Apostolul Pavel le mentionează pe amândouă, fără a preciza vreo deosebire între ele. Stim însă că la foarte putin timp după apostoli, urmasii acestora le considerau ca fiind slujiri diferite. Este greu de crezut că, asa cum implică Daniel Branzai, într-o singură generatie crestinii au început să-si creeze titluri din simplă slavă desartă. Crestinii acelui timp erau prea hărtuiti de autorităti ca să umble după titluri goale.

În locul teoriilor lui Daniel Branzai, să revizuim acum câteva mărturii de la sfârsitul primului veac si începutul celui de al doilea, de la niste oameni care i-au cunoscut personal pe apostoli.

Ignatiu din Antioh s-a născut în Siria, în jurul anului 50 si a murit o moarte de martir în Roma, probabil cândva după anul 110. A fost al doilea episcop al Antiohiei, după Evodius (Eusebius, "Istoria Bisericii", II, iii, 22), primind aceasta demnitate direct de la Apostolul Ioan si după unii autori antici si de la Apostolul Petru. Fiind un ucenic si urmas direct al apostolilor, este de înteles că învătătura sa despre Biserică a fost primită direct de la acestia. Iată ce scrie el în epistola sa către credinciosii din Smirna:

Voi toti să urmati pe episcop, asa cum Iisus Hristos a urmat pe Tatăl, si pe prezbiteri (preoti) ca pe apostoli; cinstiti-i pe diaconi ca slujitori ai lui Dumnezeu” (Smirneni 8).

Un alt părinte al Bisericii, Ireneu din Lyon s-a născut în prima jumătate a secolului II si a murit către sfârsitul acelui secol. Este aproape sigur că l-a cunoscut personal pe Sf. Polycarp, un ucenic al Apostolului Ioan. În timpul persecutiilor lui Marcus Aureliu a fost preot în Lyon, iar apoi episcop. Ireneu a scris o lucrare,”Împotriva ereziilor”, în care a combătut montanismul si gnosticismul. În această lucrare, el a definit succesiunea apostolică a episcopilor ca un criteriu prin care crestinii adevărati se deosebesc de eretici:

Fericitii apostoli, după ce au întemeiat si ridicat Biserica, au dat lui Linus slujba de episcop. Acesta este acel Linus pe care Pavel îl mentionează în epistola sa către Timotei. Lui i-a succedat Anacletus; după acesta, al treilea de la apostoli, Clement a primit episcopatul. Despre acest om, care i-a cunoscut pe apostoli si a vorbit cu ei, se poate spune că încă are predicile lor încă în urechile lui si traditiile lor înaintea ochilor lui. Nu numai el, ci si altii au rămas, care au fost instruiti de apostoli... Acestui Clement i-a succedat Evaristus. Alexandru i-a urmat lui Evaristus; apoi, al saselea de la apostoli a fost numit Sixtus; după el Telephorus, care a murit o moarte slăvită de martir; apoi Hyginus, după el Pius; după acesta Anicetus.... În această ordine, si prin această succesiune a venit la noi traditia bisericească si predicarea adevărului. Aceasta este cea mai mare dovadă că există una si aceeasi credintă vie, care a fost prezervată în Biserică de la apostoli până azi si transmisă în adevăr. (III.3.3)

Sf. Ignatiu, la care ne-am referit înainte, descrie rolul episcopului în ce priveste Euharistia:

Cu grijă să tineti o euharistie. Căci este un Trup al Domnului nostru Iisus Hristos, si un pahar care ne uneste prin Sângele Lui; este un altar, asa cum este un episcop, împreună cu preotii si diaconii, slujitorii mei. Astfel, slujirea să fie făcută după voia lui Dumnezeu. (Filadelfieni 4).

Nimeni să nu facă nimic în ce priveste Biserica separat de episcop. Aceea să fie considerată o euharistie valabilă, care este sub autoritatea unui episcop sau a unuia desemnat de el. Unde este episcopul, acolo să fie si poporul, asa după cum acolo unde este Iisus Hristos este si Biserica sobornicească. (Smirneni 8).

„Păcăleala” lui Constantin

Daniel Branzai concluzionează analiza primelor trei secole ale Bisericii cu prezentarea „păcălelii” finale a lui Constantin, care a desăvârsit totala „corupere” a acesteia. Se cunoaste episodul visului lui Constantin, în care înaintea unei bătălii acesta a văzut un semn pe cer, o cruce, împreună cu mesajul "In hoc signo vinces" ("In semnul acesta vei birui"). Daniel Branzai tratează acest episod cu un total cinism si îl consideră o păcăleală menită să înhame crestinismul la realizarea intereselor meschine ale împăratului. Care a fost, după Daniel Brânzei, rezultatul acestei păcăleli?

Soldatii crucii de la Calvar au fost transformati astfel in slujitorii unui tiran ascuns in umbra unei cruci pictate pe drapele. Nonviolentii de până mai ieri au fost îndemnati sa pună mana pe sabie si sa "spintece" pentru cauza unor ambitii arogante, deghizate de acum sub masca "crestinătătii." Mieii neprihănirii au îmbrăcat haina aspra de lup si si-au ascutit coltii ucigasi.

Implicatia cuvintelor pastorului Branzai este înfricosătoare prin enormitatea ei. Într-o singură frază, el face ucigasi din milioanele de crestini care au trăit în secolele următoare. Cât a durat această totală coruptie a Bisericii? Ne răspunde Daniel Branzai:

Abaterea a durat pana pe vremea Reformei, când oamenii s-au întors la textul Bibliei si la strigatul: “Doar prin credinta!”

De la anul 313, când s-a dat decretul de tolerantă a crestinismului până la anul 1517, când Luther a postat cele 95 de teze la intrarea bisericii din Wittemberg, au trecut mai mult de 1200 de ani. Unde a fost Biserica lui Hristos în cei 1200 de ani? A fost posibil ca Trupul lui Hristos să se fi transformat în întregime într-o ceată de lupi ucigasi?

La această întrebare încearcă să răspundă alti autori neoprotestanti.

„Cărarea de sânge”

În anul 1931 a fost publicată o carte a pastorului baptist J.M. Carroll, intitulată „Cărarea de sânge”. În această carte, autorul încearcă să răspundă la întrebarea, „Unde a fost adevărata Biserică timp de 1200 de ani, înainte de Reformă?” El însusi admite că Trupul lui Hristos nu putea pur si simplu să dispară pentru o perioadă atât de lungă din istorie. Teoria lui este că pentru a-i descoperi pe „adevăratii” crestini, trebuie să urmăm „cărarea de sânge”, adică episoadele istoriei Bisericii în care diferite grupuri disidente au fost persecutate de bisericile istorice. Acolo unde găsim sângele, persecutia, disidenta, acolo se află crestinii adevărati, Biserica secretă si invizibilă a lui Hristos. Cu alte cuvinte, crestinii „evanghelici” au continuat să existe de-a lungul istoriei si au apărut din când în când la suprafată, numai pentru a fi imediat atacati de cei pe Daniel Branzai îi numeste lupi care-si ascut coltii. Cartea lui J.M. Carroll a devenit foarte populară printre baptisti si fost publicată în mai multe editii în aproape 2 milioane de exemplare până în 1994.

Aceasta este teoria pe care am auzit-o si eu ca baptist. Aceasta este teoria pe care cei mai multi protestanti o folosesc astăzi ca să răspundă la întrebarea „unde au fost neoprotestantii înainte de Reformă”.

Ca si alte teorii, precum teoria evolutiei, teoria „cărării de sânge” este atrăgătoare până la o cercetare mai adâncă. Subrezenia ei apare atunci când încercăm să identificăm acele grupuri de „crestini adevărati” si descoperim fie că acestia erau de fapt eretici, fie că nu aveau nimic în comun cu neoprotestantii de astăzi.  Care sunt grupurile persecutate presupuse a fi baptistii dinainte de baptisti?

·        Donatistii

·        Novatienii

·        Paulicienii

·        Montanistii

·        Albigenzii

·        Valdezii

·        Anabaptistii

Pastorul baptist Iosif Ton, „Să ne cunoastem Crezul”[5] (Editura Cartea Crestină, Oradea, 1998) face si el apel la această succesiune dubioasă:

Baptistii au fost aceia care, având o traditie îndelungată în spatele lor, pe anabaptisti, pe albigenzi, pe valdenzi, pe lollarzi si pe altii, grupări care în decursul istoriei s-au rupt din sânul Bisericii din mai multe motive, printre care si acesta al botezului, baptistii deci rămân la practica biblică, corectă, că botezul nu precede, ci urmează actului de credintă prin care L-au primit pe Cristos ca Mântuitor.

Iată însă ce descoperim, la o cercetare mai atentă, cu privire la aceste grupuri:

Anabaptisti: un curent radical cu ramuri eretice

Sub acest nume au existat o serie de curente religioase radicale, unite prin practica comună a rebotezăriii adultilor (botezul lor ca prunci fiind considerat nevalabil). Incidental, rebotezarea adultilor era pentru ei un mijloc de a rupe pe credinciosi de Biserica Romei si de a forma o biserică „pură”. Anabaptistii au fost persecutati în Europa si se crede că peste 30 de mii dintre ei au fost executati până la mijlocul secolului XVI. Din cauza diversitătii fractiunilor anabaptiste, este greu să dăm o caracterizare generală a teologiei lor. Multi dintre ei au aderat la o teologie trinitariană, dar unii dintre lideri au expus idei eretice.

·        Martin Cellarius a publicat o carte în 1527, intitulată „Despre lucrările lui Dumnezeu”, în care sustinea că Iisus a fost divin doar în sensul în care toti suntem divini dacă avem Duhul Sfânt în noi.

·        Hans Denk, născut în 1495 în Bavaria, bun cunoscător al limbilor Bibliei si rector al unei universităti în Nurenmerg, a negat doctrina ortodoxă a Sfintei Treimi.

·        Johannes Campanus a publicat în 1531 o carte în care afirma că nu există decât două persoane divine, Tatăl si Fiul, că Fiul este inferior Tatălui si că Duhul Sfânt nu este decât o putere.

·        Jakob Kautz, un predicator anabaptist a negat docrtina pedepsei vesnice. A fost închis în Strassburg la 1528, apoi exilat.

·        Conradin Bassen, care a negat divinitatea lui Hristos a fost decapitat în 1530 la Basel.

Albigenzii: eretici anti-trinitarieni

Acestia au fost o sectă care a înflorit în sudul Frantei în secolele XII si XIII. Teologia lor era una dualistă, în care se postula existenta a două principii egale, unul al răului, altul al binelui. Iată câteva din doctrinele lor:

·        Lumea vizibilă a fost creată de o putere a răului, în timp ce lumea invizibilă, spirituală, a fost creată de o putere a binelui.

·        Vechiul Testament este lucrarea Diavolului

·        Bărbatul trebuie să nu se atingă de femeie. Laptele, ouăle si carnea nu trebuie consumate.

·        Din moment ce trupul material este rău, Hristos nu a putut avea un astfel de trup si nu a putut muri pe cruce.

Paulicienii: eretici

Paulicienii au fost o sectă eretică derivată din Maniheism si care a apărut cândva în secolul VII. Câteva din doctrinele lor:

·        Hristos a fost un înger (nu un om). Nu s-a născut din Fecioara Maria si lucrarea lui a fost doar una de învătătură.

·        Epistolele lui Petru sunt respinse, pentru că Ap. Petru s-a lepădat de Hristos.

·        Icoanele si ierarhia Bisericii sunt respinse, fiind înlocuită cu propria lor organizatie.

Valdenzii: catolici care predicau sărăcia

Fondatorul valdenzilor a fost Peter Valdo (mort în 1216), un negustor bogat din Lyon, care si-a vândut averea săracilor si a început să predice în sudul Frantei. Peter Valdo nu a avut nici o obiectie împotriva doctrinelor catolice, dar a predicat si a încurajat o viată de sărăcie care contrasta cu fastul si luxul Bisericii Catolice. Ulterior el a intrat în conflict cu Biserica Catolică, aceasta interzicându-i să mai predice. Urmasii lor au început să adopte unele învătături care se îndepărtau mai mult de catolicism. Cu toate acestea, între valdenzii din secolele XII si XIII si neoprotestantii moderni nu există aproape nimic în comun. De exemplu, ei cinsteau pe Fecioara Maria si pe sfinti, acceptau cele sapte taine si botezau pruncii. De abia după 1600 unele grupuri de valdenzi s-au apropiat de protestanti, fără a se asemăna însă niciodată cu baptistii moderni.

Profesorul Emilio Comba de la Colegiul Teologic Valdenz din Florenta scrie:

„Am căuta în zadar în crezul valdenzilor timpurii să găsim elementele care caracterizează protestantismul”[6].

Montanistii: eretici

Montanus a înfiintat această sectă în secolul al II-lea. El sustinea că asa cum Iisus a fost întruparea Logosului, el, Montanus, este întruparea Duhului Sfânt. Montanus prevedea aparitia unei noi epoci în istorie, epocă dominată de lucrarea Duhului, în care urmasii lui vor face minuni, vindecări si profetii prin puterea Duhului Sânt. Prin accentul pus pe aceste lucrări supranaturale, ei se asemănau mai degrabă cu harismaticii din zilele noastre.

Novatienii si donatistii: ortodocsi rupti de Biserică

Atât novatianismul cât si donatismul au fost schisme care au apărut în Biserică în primele trei veacuri. Cei care au aderat la aceste schisme nu aveau nici o deosebire de doctrină fată de Biserica istorică, dar obiectau împotriva acelora care cedaseră în fata persecutiei si făcuseră acte de lepădare de credintă iar acum încercau să se reîntoarcă în Biserică. Nici una din aceste schisme nu a negat învătăturile de bază, păstrate până astăzi în Biserica Ortodoxă. Între ei si neoprotestantii moderni nu există nici o asemănare.

Cum niciuneia dintre aceste miscări nu-i poate fi atribuite învătăturile si practicile neoprotestante moderne, rămânem cu întrebarea: Dacă Biserica a fost coruptă în primele secole, unde a fost Trupul lui Hristos până la aparitia neoprotestantilor moderni? În fata faptelor istorice, neoprotestantilor le rămâne o singură teorie, pe care eu însumi am auzit-o: 

„Biserica istorică a fost atât de ticăloasă încât a sters din istorie orice urme ale adevăratilor crestini.”

Faptele istorice sunt astfel date la o parte si înlocuite cu teorii conspirative care prin însusi natura lor nu pot fi verificate.

Concluzie

Baptistul James Edward McGoldrick, profesor de istorie la Cedarville College, scrie:

Probabil nici un alt grup major de crestini din istorie nu a avut atâtea dificultăti în a-si descoperi rădăcinile istorice, cum au avut dificultăti baptistii. O trecere în revistă a multor opinii în conflict unele cu altele pot duce pe un observator la concluzia că baptistii suferă de o criză de identitate[7].

Nu întâmplător, lucrarea lui Daniel Brânzei se numeste „Identitatea crestină în istorie”. Ea este o încercare nereusită de a argumenta din istorie că în timp ce Biserica Ortodoxă reprezintă un crestinism corupt de păgânismul grec si oriental,  baptistii reprezintă, în cuvintele lui, „cea mai veche Biserică”.

Am vizitat recent noua clădire a bisericii baptiste din Cary, Carolina de Nord, a cărei membru am fost în urmă cu trei sau patru ani.  Biserica a făcut o investitie enormă, construind o serie de clădiri si săli a căror valoare se ridică la multe milioane de dolari. În timp ce am fost impresionat de amploarea noii clădiri, am rămas dezamăgit să constat că nimic din interiorul sau exteriorul clădirii nu arată ca ceea ce timp de 17 secole ar fi putut-o identifica drept o biserică crestină. Forma clădirii este aceea a unui palat administrativ din epoca colonială. Nu există nici o cruce, în exterior sau în interior. Sala principală, în care se pot strânge aproximativ 1500 de persoane ca să asculte predica în fiecare duminică, are aparenta unei săli de sport (peste săptămână este folosită ca sală de sport de către tinerii bisericii).  În locul imaginii lui Hristos Pantocrator pe care o vedem pictată în interiorul cupolelor bisericilor ortodoxe, am văzut cosuri de basketball care pot fi coborâte atunci când tinerii au activităti sportive.

Am rămas întristat de această ruptură intentionată de orice vestigiu al crestinismului istoric. Semnele apartenentei la Biserica de veacuri a lui Hristos, cu miile ei de sfinti, martiri, teologi si asceti au fost înlăturate ca să facă loc unor programe utilitare si recreative[8].  În mod paradoxal, în timp ce aceste biserici neoprotestante moderne se adaptează spiritului veacului în care trăim, Biserica Ortodoxă, acuzată că ar fi preluat influente externe, rămâne neschimbată de veacuri. În Biserica Ortodoxă căpătăm constiinta că ne apropiem, asa cum spune autorul Epistolei către Evrei,

.... de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuti, care Sunt scrisi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniti, făcuti desăvârsiti, de Iisus, Mijlocitorul legământului celui nou, si de sângele stropirii, care vorbeste mai bine decât sângele lui Abel.
(Evrei 12:22-24)