Îl vom întâlni pe Domnul la Rapire sau în realitate

Ortho filocalia.gif (15249 bytes) Logia

ÎL VOM ÎNTÂLNI PE DOMNUL LA “RĂPIRE” SAU ÎN REALITATE?

Traducere în limba româna de Bogdan Mateciuc
Va puteti exprima opiniile cu privire la acest articol pe Dialog Evanghelic Ortodox

Nota Editorului - Unele din ideile prezentate în acest articol nu sunt unanim acceptate în lumea ortodoxa. Îi îndemn pe vizitatorii OrthoLogiei sa citeasca acest aricol cu discernamânt si sa caute în scrierile Părinţilor sau în alte surse recunoscute de Biserica Ortodoxă întreaga explicare a învataturii cu privire la venirea Domnului.

După aceea noi, cei vii, cei rămasi, împreună cu ei vom fi răpiti în nori ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh; si astfel pururea cu Domnul vom fi.(1 Tes. 4:17)

„Dacă e să punem laolaltă ideea de a fi răpit în nori pentru a-L întâlni pe Domnul în văzduh si ideea unei transformări într-o clipită, rezultatul ne dă fiori. Într-o bună zi vom zbura în cer... Sperantă Răpirii este o fortă foarte practică în viata mea... Ea mă motivează să câstig cât mai multi pentru Hristos înainte de a fi prea târziu. Vreau să iau cât mai multi cu mine posibil. Desi mă doare pentru această lume pierdută care merge spre un dezastru, speranta Răpirii este alinarea mea în mijlocul unor conditii din ce în ce mai grele.” (Hal Lindsey, Răpirea)

„Apoi, înainte să vină Antihristul, vor fi multi Hristosi mincinosi si prooroci mincinosi... Asa încât dacă cei drepti nu vor veghea, si ei vor fi înselati. Dar, iată, Eu vă spun aceste lucruri, ca să nu aveti scuză, căci este în puterea voastră să nu cădeti în înselare...”

„...La a Doua Venire, El [Hristos] va apărea la o clipită de ochi. Si asa precum vulturii sau soimii se aruncă asupra unui les, asa si sfintii, care plutesc în văzduh, vor veni acolo unde va fi Hristos si vor fi luati în nori ca soimii.” (Explicatia Fericitului Teofilact la Sfânta Evanghelie după Matei, cap. 23, v. 23-28)

Fie că sfârsitul nostru va fi în timpul domniei lui Antihrist sau mai înainte, este o certitudine că viata fiecăruia dintre noi se va sfârsi. Pentru toti aceia care se consideră a fi crestini există o asteptare potrivit căreia, dacă au crezut în Hristos si i-au respectat poruncile, Îl vor întâlni într-un fel sau altul si vor fi vesnic în prezenta Lui.

Ca o încununare a credintei crestine, este foarte important să întelegem la ce se referă Sf. Pavel în propozitia de mai sus când spune că vom fi răpiti împreună în nori pentru a-L întâlni pe Domnul în văzduh, cine sunt de fapt aceia care Îl vor întâlni pe Domnul si cum trebuie să se pregătească cineva pentru această întâlnire. Diferentele de abordare, atitudine si credintă între învătăturile protestantă si ortodoxă în privinta celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, a învierii noastre si a căilor de sfintire sunt reflectate în citatele de mai sus si denotă o foarte mare diferentă între cele două credinte. Cercetând învătătura protestantă a Răpirii vom putea nu numai să formulăm un răspuns ortodox potrivit fată de domnia lui Antihrist, ci si să ne pregătim cum trebuie pentru propria noastră moarte. Vom întelege că speranta „întâlnirii cu Domnul” nu se poate întemeia numai pe o simplă afirmare a credintei în Hristos si acceptarea lui ca Mântuitor în cadrul unei adunări de „credinciosi”, că puterea unui crestin ortodox constient si speranta lui de a-L întâlni pe Domnul stă în viata sacramentală a adevăratei Biserici, în comuniunea tainică cu Trupul si Sângele lui Iisus Hristos, căci prin această comuniune îl întâlnim în realitate pe Domnul, acum si pentru vesnicie.

Pe cât de năstrusnice si fantastice pot părea afirmatiile de mai sus ale lui Hal Lindsey, totusi ele reprezintă un curent foarte puternic în gândirea religioasă din Occident – o credintă apocaliptică în profetii. Amintirea confruntării agentilor FBI în Waco, Texas, cu David Koresh, un „profet” cu Biblia în mână, si cu adeptii lui, este încă de actualitate. Conform unui sondaj Gallup, 62% dintre americani cred că Iisus se va întoarce efectiv pe pământ. Oamenii sunt foarte avizi după orice noutăti si interpretări ale predicatorilor de ocazie care arată felul în care evenimentele istorice actuale, cum ar fi războaiele, cutremurele, crizele financiare, etc. indică iminenta revenire a lui Hristos pentru a-i salva pe „credinciosi” din nenorocirea care se abate asupra lumii.

Răpirea este o astfel de schemă de salvare a credinciosilor. Credinta aceasta a fost pentru prima oară promovată de John Nelson Darby, un predicator crestin după Evanghelie din secolul 19, si a avut o mare influentă asupra unor protestanti americani de frunte, ca evanghelistul D. L. Moody, fondatorul Institutului Biblic Moody, C. I. Scofield, editorul versiunii Scofield a Bibliei, si popularul evanghelist Billy Sunday, fără a-l mai mentiona pe actualul predicator Billy Graham. Wacker afirmă că „credinta deosebită în Răpire pe care a avut-o Darby, dezvoltată după Războiul Civil, a fost aceea care a ajutat la formarea bazei religioase a principalelor grupări evanghelice”.

Desi există mai multe diferente de detaliu în ceea ce priveste această învătătură (în special cu privire la momentul în care se va produce Răpirea fată de Necazul cel mare), asa cum a arătat Lindsey, toti cei care interpretează Scriptura în mod literal cred în realitatea Răpirii. Învătătura despre Răpire se bazează pe 1 Tesaloniceni 4:17 si se referă la venirea lui Hristos anume pentru Biserică, pentru a-i răpi pe norii cerului pe credinciosii în viată astfel încât acestia să-L întâlnească în văzduh si să fie strămutati în niste trupuri nemuritoare, fără a mai gusta moartea fizică.

O cauză principală a popularitătii acestei învătături este aceea că în orice carte despre Răpire nu vei găsi prea multe date despre ce se întâmplă cu o persoană după moarte. Wacker afirmă: „Credinta în proorocie...alungă teama de moarte. Speranta în înviere a fost întotdeauna parte a mesajului crestin. Însă varianta aceasta a răpirii înainte de Necaz oferă o promisiune mai radicală: aceea că sfintii care sunt în viată în momentul Răpirii vor scăpa definitiv de boldul mortii”. În cartea sa, Răpirea, Hal Lindsey este mărturiseste sincer că „ideea electrizantă este aceea că multi dintre cei care citesc aceasta vor avea parte de acest mister. Nu veti sti niciodată ce înseamnă a muri”.

Toti cei care cred în răpire sunt premilenaristi, adică cred că Iisus va reveni pe pământ si va întemeia o împărătie de o mie de ani, urmată de judecata finală la care toti cei necredinciosi vor fi judecati. Ideea aceasta a împărătiei de o mie de ani se numeste hiliasm, (de la grecescul hiliasmos, o mie de ani) si a fost condamnată ca erezie de Biserică în 381. Ea se bazează pe interpretarea eronată a capitolului 20 din Apocalipsă, unde se vorbeste de sufletele...care trăiesc cu Hristos o mie de ani (20:4). Arhiepiscopul Averky scrie despre acest verset:

Din acest verset se vede clar că sfintii care participă la domnia de o mie de ani a lui Hristos domnesc cu Hristos si fac judecata nu pe pământ, ci în cer, pentru că aici este vorba de sufletele lor care nu sunt încă unite cu trupurile lor. Din aceste cuvinte se vede că Sfintii iau parte la conducerea Bisericii lui Hristos de pe pământ, fiind deci natural si de folos să îi chemi în rugăciune, cerându-le să mijlocească înaintea Hristosului cu care domnesc.

Părintele Serafim Rose respinge categoric ideea de Răpire si de împărătie de o mie de ani, spunând:

A Doua Venire a lui Hristos va fi evidentă: va fi bruscă, din cer si se va vedea până la marginile lumii. Pentru aceasta nu există nici o pregătire decât pregătirea crestin ortodoxă prin pocăintă, viată duhovnicească si veghere. Cei care se pregătesc pentru ea în orice alt mod, care spun că El este oriunde pe aici, care propovăduiesc că Iisus vine în curând fără a avertiza si despre marea înselare care va preceda venirea Lui, toti acestia sunt clar proorocii Antihristului, falsi Hristosi care trebuie să vină mai întâi si să însele lumea, inclusiv pe crestinii care nu sunt sau care nu devin adevărati ortodocsi. Nu va exista nici o împărătie de o mie de ani. Pentru cei care pot primi aceasta, mia de ani din Apocalipsă este acum; viata în Har este în Biserica Ortodoxă, pentru întreaga mie de ani dintre prima venire a lui Hristos si vremea lui Antihrist. Faptul că acesti protestanti asteaptă un mileniu în viitor este chiar mărturisirea lor că ei nu trăiesc în el acum, că sunt în afara Bisericii lui Hristos si că nu au gustat din Harul Divin.

O scurtă discutie despre Răpire va arăta cât sunt de adevărate ultimele cuvinte ale Părintelui Serafim. De pildă, cum devine cineva vrednic de a fi răpit? Prin simpla acceptare (verbală) a lui Hristos ca Mântuitor personal si prin credinta că păcatele i-au fost spălate de Hristos pe Cruce – învătătura despre pedeapsa înlocuitoare. În acest sens, Billy Graham scrie: „Nu trebuie să faci nimic deosebit pentru a fi mântuit. Tot ce trebuie să faci este să accepti minunatul lucru pe care l-a făcut Hristos pentru tine. După ce ai această sigurantă în inimă, spune-le si altora despre ea. De asemenea, arată prin viata ta de zi cu zi felul în care te-a schimbat Hristos pentru slava Sa.”

Se pare că mai este nevoie de ceva important pentru a fi răpit de Hristos si a te bucura de fericirile vietii vesnice. Potrivit lui Lindsey, „Nu trebuie să ne temem de judecata lui Hristos, căci rezultatul pedepsirii Lui în locul nostru este că noi nu vom mai fi condamnati. Importanta acestui fapt, atât timp cât este implicată victoria asupra cărnii, ne dă adevărata motivatie pentru a trăi pentru Hristos. Nu trebuie să trăim cu teama că vom fi judecati si pedepsiti pentru păcatele noastre. Lui Satana îi place în mod deosebit să ne atragă atentia asupra păcatelor si căderilor noastre. Motivatia noastră nu trebuie să fie datoria, obligatia sau teama de a fi respinsi.”

Calea protestantă spre sfintire nu are nimic de a face cu lupta cu păcatul, nefiind deci nevoie de nici o pocăintă adevărată si nici de Sfintele Taine pentru a fi unit cu Hristos pentru vesnicie.

Mai mult, Răpirea este o învătătură escatologică, una care prin definitia ar trebuie să vorbească despre moarte, judecată si viitorul sufletului. Totusi, cărtile despre Răpire alocă foarte putin spatiu acestor aspecte. Se vorbeste foarte putin despre rai sau iad si concluzia este că acei crestini care acceptă această învătătură sunt complet disociati de împărătia cerurilor. De la început protestantismul a fost foarte legat de lumea fizică si de ratiune, încât nu putea accepta, de exemplu, că cineva s-ar putea ruga pentru cei morti sau să-i cheme pe sfinti în rugăciune. Învătati luterani îi scriau Patriarhului de Constantinopol în 1580:

„Este necesar ca viii să se roage pentru vii. Aceasta dă rezultate. Noi ne rugăm unul pentru altul si suntem convinsi sau percepem prin realitatea văzută că rugăciunile ne sunt ascultate. În consecintă, acest exemplu nu poate fi aplicat sfintilor care au murit. Sfintii care au murit, chiar dacă ei trăiesc în prezenta lui Dumnezeu conform mărturiei lui Hristos, aceasta nu înseamnă că ei stiu în mod specific fiecare lucru pe care îl facem noi pe pământ...”

Având în vedere atentia pe care o dau protestantii lumii fizice, nu trebuie să fim surprinsi când citim ideea lui Billy Graham despre cum va arăta lumea viitoare:

Este coplesitor pentru mintea noastră să ne imaginăm cum va arăta pământul de pe care Hristos va îndepărta răul si păcatul. Mintea noastră este fascinată la gândul lui „Hristos pe scaunul de domnie”. Marele desert Sahara va înflori si va da roadă. Omenirea va putea creste noi culturi; terenurile care astăzi sunt inutile vor da douăsprezece culturi pe an. Pornirea spre păcat din inima omului va dispărea. Dorinta omului va fi atunci după neprihănire. Este nevoie de multă credintă în aceste zile grele ca să crezi aceasta, însă aceasta ne învată Biblia.”

Această viziune nu este decât proiectia unei împărătii pământesti si ea reflectă cât sunt de prost pregătiti protestantii pentru viata de după moarte. De aici si dorinta lor de a accepta orice învătătură prin care ar putea evita aceasta.

Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă dispune de multe informatii despre viata de după moarte. Să vedem mai întâi cum sunt interpretate cuvintele Sf. Pavel din Tesaloniceni (din care este derivată învătătura despre Răpire) în lumina învătăturii ortodoxe. Acest moment este înteles ca reprezentând categoric a Doua Venire a lui Hristos, urmat imediat de Judecata de Apoi la care omenirea îsi va primi locurile pentru vesnicie în rai sau în iad, potrivit cu felul în care au trăit aici. În acel moment, vor învia toti oamenii si sufletele se vor reuni cu trupurile. Totusi, nu toti vor învia spre slavă. Noul testament vorbeste de două feluri diferite de înviere, folosind cuvinte grecesti care se traduc prin „înviere” si „înviere din (ceva)”. Sfântul Teofilact al Bulgariei scrie: „Toti vor învia, dar nu toti vor avea ‚învierea din’. Păcătosii rămân jos pe pământ, asteptându-l pe Judecător. Sfintii si dreptii, înviind în slavă, vor fi luati în nori, în văzduh, pentru a-l întâlni pe Domnul care vine din ceruri să judece lumea aceasta. Căci scrie: ‚După aceea noi, cei vii, cei rămasi, împreună cu ei vom fi răpiti în nori ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh’ 1 Tes. 4:17)”. Cum poate deveni cineva unul din cei care vor fi luati în nori? Sf. Nicodim de la Sf. Munte Athos spune: „Trebuie remarcat că slava si Harul Sfântului Duh, pe care sufletele sfintilor le primesc cât timp sunt pe pământ...aceeasi slavă îi va acoperi si le va îmbrăca trupurile la înviere, făcându-i să fie luati în nori.” Sf. Nicolae Cabasila este mai specific:

„Cei care au trupul lui Hristos în ei însisi se vor grăbi foarte ca să-si primească locurile cuvenite. De aceea Pavel, arătând că această pornire nu va putea fi oprită, o denumeste ‚răpire’, căci, spune el, ‚vom fi răpiti în nori să-l întâmpinăm pe Domnul în văzduh’... Ei se vor misca deci de la o masă la o alta, de la ce este încă ascuns la ce este descoperit, de la pâine la Trup. Cât timp sunt încă în viata pământească, Hristos este pâine pentru ei; El este Pastile lor, căci ei trec de la ce este aici la cetatea care este în ceruri... Această petrecere pământească nu duce la acel Trup. Fără ea noi nu putem primi Trupul, după cum cel care nu mai are ochi nu poate vedea lumina... La fel, cei care părăsesc viata aceasta fără darurile Sfintei Împărtăsanii nu vor avea nimic pentru acea viată. Însă cei care au primit Harul si l-au păstrat vor intra în bucuria Domnului.”

Cei care au luat Sfânta Împărtăsanie cu vrednicie si care au păzit acest Har vor putea sta în picioare pentru a-l slăvi pe Hristos la a Doua Sa Venire si vor fi vesnic în prezenta Lui. Ce înseamnă să te împărtăsesti cu vrednicie? Sf. Teodor Studitul ne avertizează: „Cel care batjocoreste Trupul Lui nu este mădular al lui Hristos; nici cel care orice altă dorintă. Fiecare deci trebuie să se cerceteze pe sine si să nu fie astfel murdar sau cu inimă ascunsă. Dacă se curăteste si se îndreaptă prin spovedanie, poate atunci să ia parte la Trupul si Sângele lui Hristos”.

Asa cum am arătat, în contrast cu protestantismul, Traditia Ortodoxă este plină de materiale despre viata care va să vină. Cât de important este pentru noi a lua seama la cuvintele Sfântului Teodor referitoare la lupta cu patimile si a trăi o viată de pocăintă aici devine evident atunci când ne uităm la ce învată Biserica Ortodoxă despre sufletul după moarte.

Va fi o Judecată de Apoi a fiecărui om la a Doua Venire a Domnului, unde fiecare îsi va primi fie răsplata, fie pedeapsa, însă mai înainte de aceasta, fiecare persoană va merge la o judecată particulară după ce moare, trecând prin vămile văzduhului. În cartea Sufletul după moarte găsim:

După mântuirea noastră prin Iisus Hristos, „toti cei care în mod voit l-au respins pe Mântuitor vor primi mostenirea Satanei: sufletele lor, după desprinderea de trup, merg direct în iad. Crestinii care au înclinatii spre păcat nu sunt vrednici si treacă direct din viata pământească în fericirea cerească. Dreptatea însăsi cere ca aceste înclinatii la păcat, aceste trădări ale Mântuitorului să fie cântărite si judecate. Sunt necesare o cântărire si o judecată pentru a se stabili cât de mari sunt înclinatiile unui suflet crestin către păcat si pentru a se stabili ce predomină în el – viata vesnică sau moartea vesnică. Judecata dreaptă a lui Dumnezeu îl asteaptă pe fiecare suflet crestin după plecarea din trup, după cum spune Sfântul Apostol: „Este rânduit ca omul să moară o singură dată si după aceea vine judecata” (Evr. 9:27).

Pentru încercarea sufletelor care trec prin văzduh au fost stabilite de puterile întunericului locuri separate de judecată si control într-o ordine remarcabilă. În straturile de sub cer, de la pământ si până la cer, stau legiuni de duhuri ale întunericului. Fiecare divizie se ocupă de o anume formă de păcat si încearcă sufletul la aceasta atunci când el ajunge la acea divizie. Locurile demonice de judecată din văzduh sunt numite în literatura patristică „vămile văzduhului”, iar duhurile care stau aici „vamesii văzduhului”.

Vietile Sfintilor contin numeroase relatări despre felul în care trece un suflet prin aceste vămi după moarte. O astfel de relatare îi apartine lui Taxiotes (Vietile Sfintilor, 28 martie):

„Când eram pe moarte, am văzut etiopieni venind la mine. Înfătisarea lor era înfricosătoare si sufletul meu privind la ei s-a tulburat. Am văzut apoi doi tineri deosebiti si sufletul meu a trecut în mâinile lor. Am început să urcăm încet prin văzduh, spre înăltimi, ca si cum am fi zburat, si am ajuns la vămile care păzesc urcarea fiecărui suflet al omului. Fiecare vamă încerca un anume fel de păcat: una minciuna, alta mânie, alta invidia; fiecare păcat îsi are încercările în văzduh. Am văzut că îngerii aveau toate faptele mele bune într-un mic cos. Luând din ele, le comparau cu faptele mele rele. Asa am trecut de toate vămile. Când să ajungem sa portile cerului, a venit rândul vămii desfrânării. Cei de aici m-au oprit si mi-au arătat toate faptele mele desfrânate, făcute din copilărie si până atunci. Îngerii care mă conduceau mi-au spus: ‚Toate păcatele tale cu trupul, pe care le-ai făcut în cetate, Dumnezeu ti le-a iertat pentru că te-ai pocăit de ele.’ La aceasta adversarii mei au răspuns: ‚Când ai plecate din cetate au făcut desfrânare cu nevasta unui fermier.’ Îngerii, auzind aceasta si negăsind nici o faptă bună care să compenseze acel păcat, m-au părăsit si au plecat. Atunci duhurile întunericului au pus mâna pe mine si, bătându-mă tare, mi-au dat drumul spre pământ. Pământul s-a deschis si am căzut printr-un loc strâmt si urât mirositor în închisoarea de dedesubt a iadului.”

Într-o vreme în care auzim atât de des că crestinii care cred în Treime sunt „toti una”, indiferent de cultul din care fac parte, analiza noastră asupra Răpirii arată foarte clar că lucrurile nu stau deloc asa. Ce facem, de exemplu, cu aceste diferente escatologice între crestinismul ortodox si protestantism?

Învătătura despre Răpire este relativ recentă si reprezintă doar o boală protestantă a orgoliului mintii. O slavă desartă întărită de doctrina lor „sola scriptura” (acceptarea exclusivă a Bibliei ca având autoritate), care le permite să interpreteze individual Biblia si să înlocuiască gândul lui Dumnezeu, exprimat prin Părintii Bisericii, cu gândul omului. Sfântul Simeon Noul Teolog scrie cu privire la pericolele interpretării individuale: „În special cei care s-au rătăcit în ignorantă au stricat întelesul Sfintelor Scripturi si le interpretează potrivit cu poftele lor. Pentru ei puterea Sfintelor Scripturi nu e accesibilă... Cel care are toată Scriptura pe buze nu poate întelege si nici atinge slava cerească si puterea mistică din ea dacă nu păzeste poruncile lui Dumnezeu, primind astfel pe Mângâietorul, Duhul Adevărului care-i poate deschide cuvintele Sfintei Scripturi ca pe o carte si să-i arate slava ascunsă din ele, arătându-i astfel si puterea si slava lui Dumnezeu.”

Protestantii s-au rupt de viata tainică a Bisericii, respingând astfel mijloacele pentru primirea Sfântului Duh, respingând cu încăpătânare întelegerea Scripturii asa cum a fost ea făcută de către cei care au perseverat într-o viată prin Duhul, Apostolii si mai apoi Sfintii Părinti. Această respingere a lor se poate vedea chiar de la începuturile protestantismului. În colectia de scrisori schimbate în 1580 de primii teologi luterani cu Patriarhul Constantinopolelui, Ieremia, găsim următoarele cuvinte ale profesorilor luterani:

„Sfintia voastră, vă cerem să pătrundeti cu noi în acelasi fel de studiu, să analizati cu grijă si să cântăriti cuvintele Scrierilor Sfinte (ce pot ele sprijini si ce nu pot sprijini). Nu tolerati interpretările diferite si contrare Scripturi făcute de Părinti, care sunt limitati si mărginiti. Întelesul clar si neschimbat poate fi obtinut cu claritate dacă se face o combinare si a comparare a Scripturilor.”

Reflectând întemeierea lor nu pe iluminarea prin harul Sfântului Duh ci pe capacitatea mintilor lor, acesti teologic au adăugat ulterior:

„Cu adevărat, credem că interpretarea Scripturilor se face cel mai bine si cel mai sigur prin ea însăsi (adică prin asezarea cu pricepere a cuvintelor inspirate de Dumnezeu unele lângă altele si comparându-le cu referire la originalele în ebraică si greacă, aceasta fiind calea cea mai bună).”

Această mostenire a interpretării personale, literale, si dispretul pentru scrierile Sfintilor Părinti continuă si astăzi în scrierile sustinătorilor teoriei Răpirii, precum se vede din opiniile lui Hal Lindsey si ale mentorului său, J. Dwight Pentecost, fost profesor de teologie la Seminarul Teologic din Dallas. Pentecost scrie: „Interpretarea literală a avut cel mai mare succes în deschiderea Cuvântului lui Dumnezeu. Exegeza nu a început cu adevărat decât atunci când biserica avea vârsta de 1500 de ani. Lumina Scripturilor a strălucit efectiv prin abordarea literală a lui Luther si a lui Calvin.” În maniera sa dispretuitoare, Lindsey se plânge în cartea sa, Răpirea, de „asa-numitii Părinti ai Bisericii dintre secolele al doilea si al cincilea, care credeau că mântuirea e prin credintă plus fapte.”

În timp ce protestantii afirmă că ei sunt credinciosi Cuvântului lui Dumnezeu, diferitele lor credinte dau nastere la o multime de opinii bizare si false interpretări ale Scripturii, care nu au nici cea mai mică justificare.

Frustrati de relativismul si confuzia răspândite de aceste învătături, multi protestanti se întorc acum la Ortodoxie, numind-o „Biserica istorică”. Toate bune si frumoase, însă trebuie înteles că Biserica Ortodoxă nu este numai o Biserică istorică care se descoperă prin puterea mintii, ci, mai profund, ea e Biserica adevăratei slave (în greacă, ortho = corect, doxa = slavă) a lui Dumnezeu, care îl recunoaste pe Hristos ca om si Dumnezeu. Scriindu-le tesalonicenilor, Sfântul Pavel vorbea despre o vreme când cei morti si cei încă vii se vor ridica pentru a-i da slavă lui Dumnezeu. Dacă vrem să-I dăm această slavă la a Doua Venire, trebuie să începem de pe acum, deoarece această slavă cere un anumit fel de viată, viata lui Hristos – viata Crucii. Sfântul Ioan Maximovici scria despre calea Crucii:

“Crucea Domnului i-a despărtit pe credinciosi de necredinciosi, pe cei care au urmat calea mântuirii de cei care au mers pe calea pierzaniei. Iconoclastii de azi – protestantii si ceilalti care resping sfintele icoane – la fel resping si Crucea Domnului… Cei care vor să vadă crestinismul doar ca pe ceva roz si atractiv, care cred că ar fi posibil să dobândesti fericirea vesnică fără nici un efort, fără a se lupta cu sine, fără a se lupta cu patimile lor, ei resping toate acestea. Ei merg pe calea aleasă de ttlharul de la stânga: resping toate legile pe care Însusi Domnul le-a dat si pe care i-a trimis pe Apostoli să le propovăduiască în întreaga lume; ei resping acele reguli si scrieri care sunt păstrate cu sfintenie de Sfânta Biserică Ortodoxă.”

Care sunt acele “reguli si scrieri”, dacă nu Sfânta Traditie – ascultarea transmiterii vocii lui Hristos. Asa cum au arătat Bătrânii de la Optina, Ortodoxia “a păstrat ceea ce este a lui Dumnezeu cu cinste”, adică ea a rămas credincioasă mesajului fundamental al lui Hristos, care este acela că El e si Dumnezeu, si om. Astfel, Biserica Ortodoxă nu este doar o institutie istorică, ci prin taina Întrupării, “toti cei care cred în Hristos si se unesc cu El, dându-se Lui si primind Harul Divin, ei împreună alcătuiesc Biserica lui Hristos, al cărui cap este Hristos Însusi, iar cei care intră în ea sunt mădularele ei… Biserica este Trupul lui Hristos atât pentru că părtile ei sunt unite cu Hristos prin Sfintele Sale Taine, cât si pentru că prin ea Hristos lucrează în lume.”

Întruparea – aceasta reprezintă restaurarea omului pentru Împărătia cerească – a fost punctul de separare între cei care au crezut în Iisus Hristos ca Dumnezeu si cei care nu au crezut, chiar de la început, când Domnul nostru a arătat aceasta ucenicilor.

“Cine mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu, acela are viata vesnică, si Eu îl voi învia în ziua de apoi… Atunci multi dintre ucenicii Lui, care au auzit aceasta, au zis: ‘Acest cuvânt este prea greu; cine îl poate suporta?… si multi L-au părăsit atunci” (Ioan 6:54,60,66).

Protestantii, asemenea multora din vremea lui Hristos, nu ascultă glasul, nu vor să meargă cu EL si să accepte acest cuvânt tare, adică nu acceptă calea mântuirii si Împărătia pe care a pregătit-o Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre caracterul celor care l-au părăsit pe Hristos în acel moment:

“Atunci când El le-a dat pâine si le-a umplut burtile, ei au spus că e un Prooroc si au vrut să-l facă Rege; când însă i-a învătat despre hrana duhovnicească, cu privire la viata vesnică, când i-a dus dincolo de simturi si le-a vorbit despre înviere, când le-a chemat gândurile la lucruri înalte de care multi ar fi trebuit să se minuneze, atunci ei au cârtit si au plecat.”

A trebuit ca Petru să afirme alea adevăratilor ucenici ai lui Hristos, atunci când Domnul i-a întrebat “nu plecati si voi?”. “Atunci Simon Petru i-a răspuns: Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vietii vesnice” (Ioan 6:67-8).

Vocea Traditiei Ortodoxe cântă "Fă, Doamne, Tu care ca Binefăcător si Dumnezeu au suferit durerea Crucii si ai deschis Raiul pentru tâlhar, mintea mea după voia Ta, Tu iubitorule de lume (Octoih, Tonul 7, Canonul Utreniei de duminică, Glasul III).

La Apostolul Petru găsim anume această atitudine supusă cerută celui are vrea să fie un adevărat urmas al lui Hristos. Să ne amintim una din primele lui întâlniri cu Domnul.

“Când (Hristos) a terminat de vorbit, El i-a zis lui Simon (Petru): ‘Mergi la apă mai adâncă si aruncă plasele la adânc’. Si Simon (Petru), răspunzând, I-a zis: ‘Stăpâne, toată nopatea ne-am trudit si nu am prins nimic; dar pentru că spui Tu, am să arunc plasele’. Atunci ei au făcut asa si au prins o multime de pesti; si plasele nu se rupeau” (Luca 5:4-6).

Pescarul experimentat îsi lasă deoparte mintea si ratiunea în fata Celui care a făcut pestii, marea si pe pescarul umil si la cuvântul Lui, aruncă plasa.

Sfântul Petru îi reprezintă pe toti aceia care nu au zis că acela era un cuvânt tare; pe cei care îl pot suferi si arată o adevărată smerenie si supunere fată de cuvântul lui Dumnezeu. De aceea l-a numit Hristos “piatra”. Si totusi, până la Înviere, nici chiar el nu a înteles pe deplin mesajul de bază al lui Hristos: acela că El era si Dumnezeu, si om, Mesia nu al unei împărătii pământesti, ci al uneia ceresti. Petru era încă slab în credinta în Hristos, o slăbiciune văzută în momentul lepădării sale când Hristos era răstignit. Pe de altă parte, el este cel care devine pe deplin constient de Întrupare înaintea celorlalti:

“Un tâlhar L-a binecuvântat, pe când eu L-am lepădat” (Sedalion, Tonul 5), asa plângea Sfântul Petru mai apoi. În acel moment toti Apostolii se îndoiau de Domnul…

Apostolii au oscilat în credinta lor în Iisus ca Mesia, deoarece ei îl vedeau si îl voiau un rege pământesc, în a cărui împărătie ei să poată sta de-a dreapta si de-a stânga Lui…

Tâlharul a venit la credinta în Domnul cel în suferintă; mărturisindu-L ca “Dumnezeu ascuns”, el L-a cunoscut mai înaintea celorlalti; cunoscând puterea învierii Sale si participând la suferintele Sale, i-a fost mângâietor până la moarte (Fil. 3:10); el a înteles înaintea celorlalti că Împărătia nu este din lumea aceasta; el a cunoscut adevărul (Ioan 18:36-38).

El a fost primul care a înteles natura împărătiei lui Hristos si a fost deci primul care a intrat în ea.

Încercând să-si justifice învătătura despre mântuirea prin credintă, protestantii vor spune că tâlharul n-a făcut nici o faptă bună. Ei se înseală, căci el a făcut tocmai ce era mai important: aceasta este lucrarea ta, că crezi în Mine, în Dumnezeul-om, în Domnul cel întrupat care are o Împărătie cerească. În mărturia lui adevărată găsim “fapta bună” a tâlharului cel bun. Această faptă bună nu poate fi apreciată de protestanti, pentru că, în loc să înteleagă că întreaga noastră viată trebuie să fie o afirmare a Întrupării prin trăirea unei vieti de pocăintă ca pregătire pentru primirea Sfintei Împărtăsanii (aceasta fiind unirea noastră cu Dumnezeu si cu viata vesnică), ei nu recunosc ce este omul cu adevărat, cine este Hristos Dumnezeul-om si care este scopul vietii noastre aici pe pământ. Ei îsi imaginează utopii seducătoare, în loc să se pregătească prin luptă pentru adevărata Împărătie care va să vină.

Această gândire protestantă - nu a pătruns ea în întreaga noastră societate? Lista celor mai bine vândute cărti e plină de cărti despre morti clinice (vezi Îmbrăcat în lumină de Betty Eadie) si tratate linistitoare despre îngeri (O carte despre îngeri de Sophy Burnham si “capodopera” lui Billy Graham, Îngerii, agenti secreti ai lui Dumnezeu). Astfel de lucrări încearcă să ne asigure că totul este în regulă - mergem cu totii în cer. Examinând pasiunea americanilor pentru îngeri, revista Newsweek îsi încheie articolul cu aceste cuvinte:

“Burnham, ale cărei cărti constituie ‘cărtile sfinte’ ale angeologistilor, nu poate decât să strige Amin!. ‘Nu trebuie să ne fie frică de moarte’, ne asigură ea cu puterea unei revelatii. ‘Nu vom muri! Eu stiu aceasta. Am văzut aceasta cu proprii mei ochi’.” Îngerii îi spun ei asta.

Asa cum arată criticul Harold Bloom, “dorinta de a deveni ca îngerii, de a plăsmui îngeri după închipuirea noastră, nu este deloc nouă. Ea reprezintă varianta americană la vechea căutare gnostică de a descoperi sinele ca pe o scânteie dumnezeiască necreată. Fără viziunile si povestioarele lor miraculoase, arată Bloom, interesul fată de îngeri dispare.”

O carte interesantă apărută recent, continând unul din cele mai interesante studii realizate vreodată în America, confirmă opinia lui Bloom. Pe baza informatiilor din acest studiu, autorii au făcut următoarea remarcă:

“Religia ‘de piată’ a Americii are aceeasi structură ca si restul societătii în ceea ce priveste tonul optimist si dorinta de a evita realitătile neplăcute… Dispunând de o sperantă de viată mai mare, de progrese în domeniul medicinii, există un refuz de a accepta realitatea stricăciunii si a mortii. În timp ce în societătile traditionale bătrânii erau o sursă de întelepciune si îi învătau pe oameni cum să trăiască, în societatea americană de astăzi ei sunt considerati depăsiti si rupti de realitate.”

Majoritatea fiind crescuti într-o religie protestantă care s-a rupt de orice cunoastere reală a vietii de după moarte, americanii sunt neînarmati, incapabili de a accepta ceva, cu exceptia povestilor despre îngeri si a experientelor de moarte clinică care oferă impresia că moartea va fi pasnică, o intrare într-un cer care arată exact cum vor ei, fără prea multe preocupări legate de judecată sau de felul în care ar trebui să trăim aici pe pământ pentru a ne pregăti pentru viata viitoare.

Nu în ultimul rând, acest “cer” nu este decât o proiectie si o continuare a unei împărătii pământesti. Nu trebuie să ne mirăm că protestantii fundamentalisti au aceleasi credinte ca si cei liberali, si unii, si altii având de fapt aceeasi problemă. Pe de-o parte avem crestini numai cu numele, care au abandonat orice mijloc de primire a Harului lui Dumnezeu, pe de altă parte gânditori moderni, poate nu cu virulenta lui Nietzsche, însă tot în ideea că “Dumnezeu e mort”. În ambele cazuri, arată Soljenitin, oamenii l-au uitat pe Dumnezeu.

Presedintele Bill Clinton, crescut ca un baptist bine întemeiat pe Biblie, avea si el acel umanism liberal care bântuia prin campusurile studentesti americane în anii ’60, oferind involuntar o minunată suprapunere a ideilor protestante aparent divergente si a umanismului secular, la discursul său de acceptare de la Conventia Partidului Democrat din 1992. Referindu-se la Scriptură, însă mărturisindu-si încrederea în capacitatea omului de a construi o împărătie pământească, spunea: “Putem…reclădi simtul nostru de unitate si comuniune. Scriptura spune că ochii nostri încă nu au văzut si urechile noastre încă nu au auzit ce poate construi noi.” Din păcate, Sfântul Pavel a scris că “ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit si la inima omului nu s-au suit lucrurile pe care le-a gătit Dumnezeu pentru cei care-L iubesc” (1 Cor. 2:9). Incredibil, Presedintele a citat gresit din Scriptură si la semnarea Tratatului de Pace dintre Israel si Iordania în 1994. În remarca lui, el a spus: “Fericiti făcătorii de pace, căci ei vor mosteni pământul”. Din păcate, versetul spune “Fericiti făcătorii de pace, căci ei fiii lui Dumnezeu se vor chema”. În mod trist, nu este acesta gândul tuturor oamenilor “de bine”: a prefera să mostenească pământul (acum), decât a fi chemati fiii lui Dumnezeu; a-si construi propria împărătie si nu a o dori pe cea pregătită de Dumnezeu?

Răspândirea acestei impietăti de inspiratie protestantă, această înlocuire a lui Dumnezeu cu ratiunea omului, face mărturia adevăratei Ortodoxii cu atât mai necesară în zilele noastre. “Nu cumva ne apropiem de vremea lui Antihrist?” nu e o întrebare de om bolnav slab de minte. Filosoful rus Askoldov ne dă un indiciu folositor pentru a stabili dacă asa stau lucrurile sau nu:

Când i s-a vorbit de “greselile” acelor gânditori crestini din trecut care credeau că timpurilor lor sunt apocaliptice, Askoldov a răspuns că ei nu se înselau. Apoi a dat un exemplu: Se întâmplă uneori că oamenii sunt pe patul de moarte; aceasta este stiut si simtit de ei, de doctorii care îi îngrijesc si de rudele lor. Însă deodată îsi revin. Nu se poate spune că n-au fost pe patul de moarte. Au fost si si-au revenit. Asa si lumea a fost de câteva ori la un pas de moarte, dar si-a revenit. Cei care sunt sensibili în cele religioase au simtit asta si nu se înselau- Asa e si acum: lumea e aproape de moarte.

Desi vorbea prin 1920, opinia lui Askoldov cum că “lumea e aproape de moarte” poate fi recunoscută de sufletele sensibile si în ziua de azi, mai mult chiar. Din ce în ce mai mult, omul nu mai vrea ce a pregătit Dumnezeu, desi scopul acestei vieti este dobândirea Sfântului Duh în scopul reunirii omului cu Dumnezeu. Bisericile cu credinta adevărată se împutinează ca în timpurile lui Noe. Omul respinge credinta adevărată, sedus fiind de un crestinism confortabil, fără vini. Când nu va mai rămâne nimeni care să caute adevărul, motivul existentei pe pământ si continuării omenirii va dispărea. Poate că putem ierta retorica presedintelui unei natiuni seculare, însă problema devine cu adevărat importantă dacă ne gândim la cât de mult a pătruns această respingere a căii pregătite de Dumnezeu în gândirea ortodoxă modernă.

“Billy Graham este acceptabil pentru Ortodoxie pentru că ‘doar merge acolo (în Rusia), face campanii pentru Hristos iar oamenii merg la propriile lor biserici. El nu predică un anume tip de crestinism.” (Episcopul Maxim de Pittsburgh, Arhidioceza Ortodoxă Greacă)

Această logică ecumenică superficială este opinia dominantă a multor ierarhi ortodocsi de azi. Pe baza ignorantei noastre fată de istoria si învătătura Bisericii noastre, pe baza retinerii (rusinii?) noastre de a ne practica Ortodoxia într-o societate neortodoxă, suntem asemenea oii oarbe care nu ascultă de vocea lui Hristos, ci de lupii care sfârtecă puritatea credintei noastre ortodoxe pe altarul mega-doctrinei unitătii ecumenice. Aceasta este o unitate distructivă care anulează adevăratele diferente de traditie, eclesiologie si cale spre sfintire care există între diferitele grupări crestine.

Rusia, de exemplu, este actualmente inundată de un antidot modern: un sistem democratic si o economie de piată pentru care protestantismul oferă baza ideologică corespunzătoare. Împreună cu un capitalism în fortă, Occidentul inundă tara cu o multime de misionari protestanti de toate culorile. Un raport CNN despre afluxul de misionari protestanti ar trebui să trezească aici atentia rusilor ortodocsi. Reportajul prezenta la început o parte dintr-o slujbă ortodoxă si apoi câteva momente de la o adunare de evanghelizare. Combinatia respectivă sugera că rusii caută mai degrabă “noua” spiritualitate a predicatorului plin de daruri, decât solemnitatea “plictisitoare” a cultului ortodox traditional. Însă tocmai de această Ortodoxie “plictisitoare” are lumea atâta nevoie, căci în adâncul ei stau mijloacele de mântuire vesnică pentru cei care au ochi de văzut si urechi de auzit. Ideea principală este aceea că dacă vrem să ne ridicăm si să-l slăvim cu adevărat pe Domnul la a Doua Sa Venire, trebuie să credem si să urmăm calea comuniunii care se găseste în Ortodoxie, o cale care creează nu o unitate utopică (un turn Babel ecumenic) sau un fals sentiment de sigurantă (ca în cazul Răpirii), ci care ne uneste în realitate cu Trupul si Sângele lui Hristos, acum si în vesnicie.

Această adevărată slăvire a lui Dumnezeu este calea pentru care au murit noii mucenici din Rusia secolului 20, păstrând legătura cu învătăturile traditionale ale Sfintei Ortodoxii. Acesta nu este un mesaj depăsit sau prăfuit, ci a fost chiar vocea Bisericii Ortodoxe universale până în anii 1920, când Biserica a început să fie priponită sub jugul ideilor ecumeniste. În vietile lor găsim păstrarea unei vieti care caută să ne restaureze firea, să ne deschidă ochii către scopul nostru pe pământ, să cultive în fiecare om încă o dată dragostea pentru cetatea cerească. Cititi de exemplu cuvintele noului mucenic Episcopul Varlaam, scrise în 1908:

“Cerul este adevărata noastră cetate, la adăpost de toti dusmanii, de orice distrugere a a astrelor, care si ele vor arde si se vor prăpădi (2 Pet. 3:10)...

Nici un om cu inima împietrită sau unul care slujeste patimilor sale nu va merge în Împărătia cerurilor. Cum ar putea cineva ajunge în cer, dacă întreagă viata sa a slujit orgoliului lumesc, dacă zi de zi a ars de împlinirea poftelor pământesti sau si-a întinat inima cu ele, lipindu-se de ele ca un magnet de fier, necultivând nici cel mai mic gust pentru cele ceresti si duhovnicesti? (Nu spun că nu s-a îngrijit să cultive acestea, ci că nu le-a avut deloc.) Ia-l pe un astfel de om, de exemplu (dacă s-ar putea aceasta) si du-l în locasurile de sus. Se va plictisi, pentru că nu va găsi acolo lucrurile de aici, de jos: nici lucrurile lui preferate, nici comorile pământesti cu care si-a mângâiat si si-a înselat inima. Dispozitiile si înclinatiile sufletului, dobândite aici, ne însotesc si acolo, si ce durere va fi dincolo de mormânt pentru cei care au murit cu înclinatiile lor păcătoase, care mereu au sufocat si gâtuit nevoile duhovnicesti ale sufletului, fără a se pocăi din inimă de pornirile lor ! De aceea e acolo un vierme care nu moare, după cum a zis Mântuitorul nostru atât de des în Evanghelie; acest vierme sunt înclinatiile noastre păcătoase, care trăiesc si care nu mor nici după moarte si care nu pot fi satisfăcute de nimic… Dacă dorim într-adevăr să trăim după moarte în ceruri, trebuie aici pe pământ să trăim cereste.

Împărătia cerurilor este deschisă, dreptul Judecător asteaptă să ne întoarcem la El; ne cheamă la El plin de milă si ne arată deja locasurile pregătite pentru cei care-L iubesc si se nevoiesc pentru El. El spune: Veniti la mine, voi cei care v-ati trudit, si Eu vă voi da odihnă (Mat. 11:27).”

Protestantismul, rupându-se de vocea Părintilor Bisericii, caută să-i fure omului acea luptă cu patimi, agătându-se cu încăpătânare de viata pământească. Ei folosesc scuza fricii, a unei false smerenii care plânge “Nu pot fi desăvârsit”. Scopul vietii noastre este nu să îngropăm talantul, de frica unui stăpân aspru, ci să ne punem speranta într-un Dumnezeu al milei. Trăind o viată cu teamă sfântă, smeriti acceptând calea mântuirii pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu, Dumnezeu ne cere nu să câstigăm bătălia, (pentru că, într-adevăr, EL a câstigat bătălia cu păcatul si moartea), ci ne cere să devenim părtasi la aceasta, să-I permitem să vină în vietile noastre, luptându-ne să-I facem loc. Aceasta este o viată ortodoxă de pocăintă continuă, nu o viată de o “credintă sigură”, ci de o credintă nevăzută si totusi vie.

Spuneti-le oamenilor: Desi am murit, iată că sunt viu (Sfântul Ioan Maximovici de San Francisco).

În 1998 Sinodul Episcopal a decis sanctificarea Arhiepiscopului Ioan de San Francisco (†1966). În viata acestui sfânt nou găsim un răspuns triumfător la înselăciunea învătăturilor protestante care au infectat societatea occidentală cu notiuni strâmbe despre iubire, pace si unitate, care par toate frumoase, bune si crestine, dar care slujesc la a ne depărta de viata duhovnicească de pocăintă, orbindu-ne ca să nu vedem cum suntem cu adevărat si ca să nu obtinem adevărata biruintă asupra mortii si viata vesnică în Hristos.

Arhiepiscopul Ioan a fost un monah, un membru al acelei vieti îngeresti de care îsi bătea joc Martin Luther, respingând-o ca închipuită si imposibil de atins pentru om. Să-l întrebăm pe Martin Luther, dacă putem: unde este închipuire la un om ale cărui picioare au binecuvântat trei continente, înăltând frumoase temple în care se cântă imne de slavă lui Dumnezeu? Unde este închipuire la un om care a construit scoli si orfelinate pentru cei nevoiasi, care mereu alerga la plânsetul celor pe pat de spital, deseori stiind prin descoperire de sus când omul urma să moară si sosind astfel la timp pentru a-i da Sfânta Împărtăsanie? Unde este închipuire la un om care si-a păstorit turma de copii duhovnicesti răspândită efectiv în întreaga lume, până când si-au găsit locas de odihnă? Si, în final, să-l întrebăm pe Luther care era sursa, puterea lui vlădica Ioan pentru revărsările lui de dragoste frătească, pentru scrierile sale teologice, pentru râvna lui misionară? Bunătatea sa nu se întemeia pe organizatii de caritate sau pe comentarii si dialoguri teologice moderne, ci veneau dintr-o teamă sfântă, din dorinta de a păstra în cinste ce este al lui Dumnezeu, trăind simplu si smerit viata tainică a Bisericii Ortodoxe si încrezându-se în mila lui Dumnezeu. Si, ca să nu acoperim mesajul cu prea multe vorbe, puterea lui venea din trăirea unei vieti ascetice ! Si-a strunit trupul cu somn putin, având grijă să fie mereu atent la nevoile altora; a postit cu strictete si, mai presus de toate, a participat la toate sfintele slujbe zi de zi, la Sfânta Liturghie si la Sfânta Împărtăsanie. Mintea si gândurile lui erau pline nu de cunostinte seci, seculare, ci “mereu si-a hrănit sufletul cu Vietile Sfintilor, cercetându-le fiecare gând, vorbă sau faptă, întelegându-le astfel gândul si duhul dintr-o altă lume s dobândindu-le si pentru sine” (Cântul a 3-lea, Canonul Sfântului Ioan de San Francisco).

Nu avem nici o scuză că crestinismul ortodox ar fi depăsit, inaccesibil, că ar trebui să ne conformăm lenei si nesimtirii omului modern. Dumnezeu nu lucrează în dodii; descoperirea moastelor nestricate ale lui vlădica Ioan ne obligă să medităm la felul lui de viată. Sfântul Ioan a umblat pe aceleasi străzi ca si noi. S-a întâlnit cu aceleasi ispite si gânduri nepotrivite ca si noi, însă el a ales mereu să asculte de o voce mai bună. Sfântul Ioan continuă să sustină valabilitatea adevăratei credinte ortodoxe pentru că, asa cum arată cuvintele de mai jos, chiar dacă a murit, el e încă viu:

“Cu nouă luni înainte de moartea ei, mama s-a convertit la Ortodoxie, zicând: ‘Nu stiu de ce n-am făcut asta mai demult.’ Din clipa în care a început să primească Sfintele Taine dătătoare de viată, în special Sfânta Împărtăsanie, ceva a început să se întâmple, să se schimbe, să crească în ea, si Dumnezeu si-a început lucrarea cu ea. Suferinta ei a căpătat acum un nou înteles: se purifica si se curăta, gătindu-se pentru despărtirea sufletului de trup si pentru apropiata întâlnire cu judecata Dumnezeului cel viu. Aceasta nu s-ar fi putut întâmpla fără boala ei grea si uneori înfricosătoare.

În timpul ultimelor ei sase luni nu s-a plâns niciodată si nici nu si-a exprimat îndoiala despre ce avea să vină. A primit totul în liniste, ca fiind voia lui Dumnezeu, ceva ce foarte rar reusea să facă atunci când era sănătoasă. Astfel, întreaga ei suferintă de moarte a căpătat un înteles pe care altfel nu l-ar fi dobândit. Pe măsură ce se tot împutina biologic, sufletul ei se trezea din adormire si începea să strălucească precum aurul.

Cam cu zece zile înainte de a muri, mama si-a recăpătat pentru câteva ore puterea de a vorbi si ne-a povestit degrabă cum “un preot bătrân, cu barbă si mic de înăltime” îi apărea cu regularitate. Fără ca ea să stie, noi ne rugam Sfântului Arhiepiscop Ioan să o ia cu el în ceruri. Când ne-a povestit aceasta, am stiut că el ne auzise rugăciunile, că venea la patul ei si că o astepta în liniste.”

Având exemplul dat de Arhiepiscopul Ioan, nu ne e teamă de viata care va veni [si nici nu ne vom teme de ea într-un mod irational, negând-o], nici nu ne înselăm cu privire la mijloacele de a o dobândi. Întelegem că putem participa la această viată plină de bucurie în Hristos acum. Vom folosi cu întelepciune timpul pe care ni l-a dat Domnul, ca să avem viata aceasta în noi pentru totdeauna. Prin rugăciunile Sfântului Ioan, fie ca drumul nostru să nu fie cel al oamenilor mândri, rupti de Traditie, care resping lupta si strigă “Sunt mântuit”; să fie mai degrabă calea tâlharului cel bun care pe cruce, cu ochii atintiti asupra lui Hristos, smerit L-a rugat “Doamne, în Împărătia Ta când vei veni, pomeneste-mă pe mine”. Numai devenind părtas la această viată de supunere fată de Hristos si de Sfânta Sa Biserică, păstrând în cinste cele care sunt ale lui Dumnezeu si mărturisindu-L cu adevărat pe El, poate avea cineva o sperantă bună, adevărată de a-L întâlni pe Domnul si de a-I auzi vocea dumnezeiască spunând în acea ultimă zi cuvintele mântuirii vesnice: “Astăzi vei fi cu Mine în Rai”.