OrthoLogia

Biserica Romano-Catolicã si unitatea crestinã

Natalia Vlas

Va puteti exprima opiniile cu privire la acest articol pe Dialog Evanghelic Ortodox

Aparitia miscãrii ecumenice moderne a fortat Biserica Catolicã sã îsi formuleze în mod limpede pozitia pe care o are fatã de crestinii care nu sunt în comuniune cu Roma. Dealtfel, învãtãtura catolicã a pretins întotdeauna cã Biserica Catolicã detine toatã plinãtatea credintei crestine, celelalte grupãri crestine aflându-se, implicit, într-o stare de rãtãcire, sub o formã sau alta. În 1894, papa Leon XIII, scriind despre reunirea crestinãtãtii, vorbea despre necesitatea ca toti crestinii non-catolici sã se întoarcã la „turma pe care au pãrãsit-o”, adicã la Biserica Catolicã.[1]

 Primul papã care a fost silit sã rãspundã provocãrii ecumenismului modern a fost Benedict XV (1914-1922), atunci când Biserica Catolicã a fost invitatã în 1919, sã participe la conferinta ecumenicã protestantã, „Credintã si Constitutie”. Benedict XV a refuzat invitatia si a emis un decret prin care interzicea tuturor catolicilor sã participe la conferinte ce au ca obiectiv realizarea unitãtii crestinilor. Aceeasi abordare a fost continuatã si de cãtre papa Pius XI, care, reactionând la o altã conferintã ecumenicã, a emis encilica Mortalium Animos, prin care respingea hotãrât Miscarea Ecumenicã Protestantã, afirmând cã participarea catolicilor în cadrul acestei miscãri ar încuraja „un crestinism fals, strãin de singura Bisericã a lui Hristos” si ar semnifica compromiterea adevãrului revelat.[2] Tonul a fost schimbat cu putin înainte de Conciliul Vatican II, de cãtre papa Ioan XXIII, care a acordat pentru prima oarã permisiunea catolicilor de a participa la conferinta Consiliului Ecumenic al Bisericilor, din New Delhi, în 1961 si chiar a considerat aceastã implicare „dezirabilã”.

Desi  face parte din comisia Credintã si Constitutie, Biserica Romano-Catolicã nu s-a alãturat încã Consiliului Ecumenic al Bisericilor, cu toate cã în cadrul Conciliului Vatican II s-a recunoscut necesitatea întelegerii reciproce dintre cele douã organisme si de atunci a trimis observatori la întrunirile CEB. Prin Decretul despre ecumenism, emis în cadrul Conciliului Vatican II, Biserica Romano-Catolicã a fãcut un pas foarte important înainte, comparativ cu atitudinea vãdit respingãtoare, adoptatã pânã atunci fatã de celelalte biserici. Deciziile luate în cadrul conciliului Vatican II, de a deschide Biserica Romano-Catolicã atât fatã de societãtile moderne, cât si fatã de culturile moderne si de a participa la miscarea ecumenicã au avut un impact foarte important asupra întregului crestinism. Influenta Bisericii Romano-Catolice asupra miscãrii ecumenice a sporit continuu, în pofida diferentelor dintre aceasta si celelalte confesiuni implicate în miscarea ecumenicã.

Ioan Paul II a fost unul dintre cei mai proeminenti papi pe care i-a avut Biserica Catolicã si a fost una dintre personalitãtile de marcã ale ecumenismului. Acesta a cãlãtorit în toatã lumea, în cadrul diferitelor culturi, gãzduind sesiuni de rugãciune interreligioase pentru pace, vizitând moschei, tãri ortodoxe, întâlnindu-se cu lideri religiosi apartinând tuturor religiilor si confesiunilor etc. La fel ca Ioan XXIII, Ioan Paul II a considerat Vatican II ca o nouã Cincizecime - un moment privilegiat în care Duhul Sfânt a pregãtit biserica pentru un nou început al evanghelizãrii. În opinia acestuia din urmã, conciliul Vatican II a avut ca scop sã pregãtescã biserica, atât din punct de vedere teologic, cât si spiritual, pentru a se redescoperi pe sine ca o mare miscare evanghelicã în istorie, proclamând întregii lumi adevãrul privitor la persoana umanã, la comunitatea umanã, la originile si la destinul uman. [3] De asemenea, succesorul acestuia, Benedict XVI-lea, si-a declarat intentia de a merge pe urmele celor doi mari predecesori ai sãi: Paul al VI-lea, care, în urmã cu patruzeci de ani, a semnat Decretul conciliar despre ecumenism Unitatis redintegratio, si Ioan Paul al II-lea, care a fãcut din acest document o sursã de inspiratie pentru activitatea sa.[4]

Ce se poate spune, deci, despre ecumenismul catolic? Începând cu Vatican II, Biserica Romano-Catolicã s-a prezentat ca participantã în cadrul miscãrii ecumenice, în aceeasi zi cu emiterea Lumen Gentium emitând si Unitatis redintegratio, decretul despre ecumenism. Trebuie însã retinut faptul cã Vatican II nu a reprezentat nicidecum o reinventare sau o redefinire a catolicismului, ci doar o actualizare a doctrinelor catolice, pentru a rãspunde noilor realitãti ale lumii.

Lumen Gentium, Constitutia Dogmaticã despre Bisericã, adoptatã în cadrul Conciliului Vatican II, afirmã faptul cã biserica lui Cristos este un organism vizibil, dar si invizibil sau spiritual, în acelasi timp, cã „societatea organizatã ierarhic, pe de o parte, si Trupul mistic al lui Cristos, pe de altã parte, adunarea vizibilã si comunitatea spiritualã, Biserica de pe pãmânt si biserica plinã de bogãtii ceresti nu trebuie considerate ca fiind douã entitãti, cãci formeazã o singurã realitate, complexã, constituitã dintr-un element uman si un element divin.”[5] Lumen Gentium afirmã apoi cã biserica lui Cristos „subzistã în” Biserica Catolicã, cârmuitã de urmasul lui Petru si de episcopii în comuniune cu el,[6] modificare ce lasã spatiu pentru recunoasterea existentei, chiar în afara organismului vizibil al Bisericii Catolice, a „numeroase elemente de sfintire si de adevãr care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolicã.” Desi la prima vedere s-ar pãrea cã documentul evitã identificarea strictã a bisericii adevãrate a lui Cristos cu Biserica Catolicã, la o privire mai atentã lucrurile stau complet diferit. Termenul „subzistã” implicã notiunea continuitãtii în timp. Vatican II considerã, astfel, cã biserica lui Cristos a fost încã de la începuturile sale o realitate istoricã, iar aceastã realitate istoricã „subzistã” astãzi în Biserica Romano-Catolicã, iar aceastã afirmatie este, în mod evident, conformã traditiei catolice.[7] Un document ulterior, emis de Congregatia pentru Doctrina Credintei în anul 2000, explicã astfel expresia adoptatã în cadrul Conciliului Vatican II: „Credinciosii trebuie sã mãrturiseascã existenta unei continuitãti istorice – înrãdãcinatã în succesiunea apostolicã – între Biserica întemeiatã de Cristos si Biserica Catolicã: aceasta este Biserica unicã a lui Cristos, pe care Mântuitorul nostru, dupã învierea Sa, a încredintat-o lui Petru pentru a o pãstori, i-a dat acestuia si celorlalti apostoli misiunea de a o rãspândi si cãlãuzi si a înãltat-o pe veci ca stâlp si temelie a adevãrului. Aceastã Bisericã, orânduitã si organizatã în aceastã lume ca societate, subzistã în Biserica Catolicã, cârmuitã de urmasul lui Petru si de episcopii în comuniune cu el. Prin expresia subsistit in , Conciliul Vatican II a voit sã armonizeze douã afirmatii doctrinare: pe de o parte, cã Biserica lui Cristos, în ciuda dezbinãrilor dintre crestini, continuã sã existe pe deplin numai în Biserica Catolicã; pe de altã parte, cã existã numeroase elemente de sfintire si de adevãr în afara organismului sãu vizibil, adicã în Bisericile si Comunitãtile bisericesti care încã nu sunt în comuniune deplinã cu Biserica Catolicã. Dar, în ceea ce le priveste pe acestea din urmã, trebuie afirmat cã valoarea lor derivã din însãsi plinãtatea harului si a adevãrului care a fost încredintatã Bisericii Catolice.”[8]

Eclesiologia catolicã nu recunoaste invizibilitatea bisericii cu pretul vizibilitãtii sale. Conform acesteia, biserica lui Cristos este consideratã în mod esential vizibilã, fiind biserica condusã de cãtre papã si episcopi, ca si succesori ai lui Petru, respectiv ai celorlalti apostoli. Biserica lui Cristos este vizibilã si este de fapt, Biserica Catolicã însãsi. De-a lungul secolelor, eclesiologia catolicã a fost foarte perseverentã în afirmarea acestei vizibilitãti a bisericii.

Unitatis Redintegratio, decretul despre ecumenism, afirmã faptul cã bisericile si comunitãtile „despãrtite”, „desi suferã de carente, nu sunt nicidecum lipsite de semnificatie si de valoare în misterul mântuirii”, trebuind socotite „capabile de a deschide intrarea în comuniunea mântuirii”, însã „fratii” despãrtiti de Biserica Catolicã, „atât individual, cât si comunitãtile si bisericile lor, nu se bucurã de unitatea pe care Isus Cristos a voit s-o dãruiascã tuturor acelora pe care i-a renãscut si cãrora le-a dat viatã pentru a alcãtui un singur trup în vederea unei vieti noi.” Decretul continuã apoi, afirmând: „Într-adevãr, numai prin Biserica catolicã a lui Hristos, care este instrumentul general de mântuire, poate fi dobânditã toatã plinãtatea mijloacelor de mântuire. Credinta noastrã este cã Domnul a încredintat numai Colegiului apostolic în frunte cu Petru toate bogãtiile Noului Legãmânt, pentru a constitui pe pãmânt Trupul unic al lui Hristos, cãruia trebuie sã-i fie pe deplin încorporati toti aceia care apartin deja, în vreun fel, Poporului lui Dumnezeu.”[9]

Ulterior Conciliului Vatican II, mai multe documente, enciclice sau decrete au afirmat deschiderea Bisericii Catolice înspre ecumenism si dorinta de unitate a acesteia. Însã din perspectivã catolicã nu este vorba despre o „unitate a tuturor credinciosilor”, afirmatã ca deziderat de cãtre traditia crestinã reformatã, nici despre „unitatea bisericilor”, ca scop ecumenic formulat de cãtre Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Ecumenismul, asa cum este el înteles de cãtre Biserica Catolicã este complet diferit de aceste douã formulãri. Unitatea nu este, pentru catolicism, o stare invizibilã, care trebuie fãcutã vizibilã în si prin miscarea ecumenicã, asa cum este aceasta consideratã în documentul emis de Biserica Reformatã, Ecumenical Mandate; unitatea nu este nici o sperantã, la care sunt chemate diferitele biserici în contextul miscãrii ecumenice, asa cum este aceasta înteleasã în Constitutia Consiliului Mondial al Bisericilor. În interpretarea textelor catolice, unitatea este vizibilã si existã astãzi, asa cum a existat dintotdeauna, în Biserica Romano-Catolicã însãsi, iar ceilalti crestini, drept rezultat al actiunilor credinciosilor catolici, menite sã ofere o bunã mãrturie despre credinta catolicã, „depãsind piedicile aflate în calea perfectei comuniuni ecleziale,” încetul cu încetul „ se vor aduna într-o unicã celebrare euharisticã, în unitatea Bisericii una si unicã, unitate pe care Cristos a rânduit-o încã de la început Bisericii Sale si care (...) dãinuie în Biserica Catolicã fãrã a se putea pierde si (sperãm cã) va creste din zi în zi.”[10] 

Conform documentelor Conciliului Vatican II, unitatea cãutatã de Biserica Romano- Catolicã este unitatea „în mãrturisirea aceleiasi credinte, în celebrarea comunã a cultului divin si în armonia frãteascã a Familiei lui Dumnezeu.” Este vorba despre o unitate vizibilã, organicã, care a dãinuit încã de la începuturi în Biserica Catolicã si care nu se poate pierde. Conform Unitatis Redintegratio, unitatea pe care Hristos o doreste pentru bisericã poate fi realizatã „prin predicarea fidelã a Evangheliei, prin administrarea sacramentelor si prin cârmuirea exercitatã cu iubire de cãtre Apostoli si urmasii lor, episcopii, în frunte cu Urmasul lui Petru, sub actiunea Duhului Sfânt.”[11]

În 2000, Congregatia pentru Doctrina Credintei a  publicat douã documente, care au generat un val de critici din partea celorlalte biserici crestine si din partea celorlalte religii, pe motiv cã ar aduce un deserviciu major cauzei ecumenice. Este vorba despre Declaratia Dominus Iesus privind unicitatea si universalitatea salvificã a lui Isus Cristos si a Bisericii[12] si despre Notã asupra expresiei „Biserici Surori”.

Declaratia Dominus Iesus are ca si scop declarat „expunerea din nou a învãtãturii credintei catolice”, continuând „învãtãtura transmisã în precedentele documente de Magisteriu, cu scopul de a relua adevãrurile care fac parte din patrimoniul credintei Bisericii” si de a reaminti „episcopilor, teologilor si tuturor credinciosilor catolici unele continuturi de doctrinã care sunt absolut necesare si care pot ajuta reflectia teologicã la gãsirea unor solutii care sã fie conforme cu adevãrurile de credintã si care sã corespundã în acelasi timp exigentelor culturale ale timpului nostru”, pentru a oferi un rãspuns cu discernãmânt problemelor specifice care apar în practica dialogului dintre credinta crestinã si celelalte traditii religioase.[13] Astfel, declaratia subliniazã necesitatea ca biserica sã continue vestirea Evangheliei, chiar prin intermediul dialogului inter-religios, care „face parte din misiunea evanghelizatoare a Bisericii”, privind în acelasi timp religiile necrestine „în mod deschis si pozitiv”, fãrã a respinge ceva „din ce este adevãrat si sfânt în aceste religii.” [14] Declaratia condamnã acele „teorii de naturã relativistã care încearcã sã justifice pluralismul religios, nu numai de facto, ci chiar si de iure (sau de principio) si pe aceia care „considerã depãsite anumite adevãruri cum sunt caracterul definitiv si complet al revelatiei lui Isus Cristos, natura credintei crestine în comparatie cu alte religii, inspiratia cãrtilor Sfintei Scripturi, unitatea personalã între Cuvântul vesnic si Isus din Nazaret, unitatea economiei Cuvântului întrupat si a Duhului Sfânt, unicitatea si universalitatea salvificã a misterului lui Isus Cristos, mijlocirea salvificã universalã a Bisericii, inseparabilitatea, chiar în distinctie, între Împãrãtia lui Dumnezeu, Împãrãtia lui Cristos si Bisericã, subzistenta unicei Biserici a lui Cristos în Biserica Catolicã.”[15]

Desi tema principalã a documentului este legatã de rolul pe care Isus Cristos si Biserica sa îl au în mântuirea oamenilor care nu împãrtãsesc credinta crestinã, declarând importanta salvificã unicã si universalã a lui Isus Cristos, reactiile cele mai puternice au venit din partea altor biserici crestine. Majoritatea dintre acestea considerã cã documentul emis de Congregatia pentru Doctrina Credintei a ignorat, dacã nu chiar a negat progresele realizate pe parcursul câtorva zeci de ani, în ceea ce priveste reconcilierea între bisericile crestine prin ecumenism.[16]

Documentul pare sã nu afecteze extrem de mult relatiile cu Biserica Ortodoxã. Un semn timid, care poate fi interpretat ca si o schimbare relativã de pozitie fatã de o veche controversã dintre catolici si otodocsi, filioque, poate fi identificat în documentul Dominus Iesus. În cadrul acestui document (paragraful 2 al primei sectiuni) în formularea cãruia cardinalul Ratzinger a jucat un rol principal, în mãrturisirea credintei crestine nu apare clauza filioque, fãrã a se oferi vreo explicatie sau vreun comentariu. Acest fapt poate fi interpretat ca si o încercare de apropiere între Biserica Catolicã si cea Ortodoxã, iar evenimentul capãtã o importantã cu atât mai mare cu cât cardinalul Ratzinger a devenit între timp papã. Un alt semnal încurajator este faptul cã documentul numeste comunitãtile ortodoxe, care, „desi nu sunt în comuniune desãvârsitã cu Biserica Catolicã, totusi sunt unite cu ea prin legãturi foarte strânse, cum ar fi succesiunea apostolicã si Euharistia validã”, „adevãrate biserici particulare”.[17] Acest fapt este surprinzãtor, întrucât adjectivul „adevãrat” este rezervat Bisericii Catolice de obicei. 

 Dacã acest document nu afecteazã într-un mod grav relatia cu Biserica Ortodoxã, în ceea ce priveste relatia cu bisericile protestante acest document înrãutãteste foarte mult situatia. Documentul declarã cã aceste „acele comunitãti bisericesti care nu pãstreazã Episcopatul valid si substanta autenticã si integralã a misterului euharistic nu sunt Biserici în sens propriu,” dar cã aceia care „sunt botezati în aceste Comunitãti sunt încorporati în Cristos prin botez si de aceea, se aflã într-o anume comuniune, desi imperfectã, cu Biserica.”[18] În mod evident, aceste afirmatii au atras dupã sine critici dure din partea bisericilor protestante.

Pe lângã Dominus Iesus, care declarã fãrã echivoc faptul cã existã o unicã subzistentã a bisericii adevãrate în Biserica Romano-Catolicã, în afara acesteia existând doar elementa ecclesiae, care conduc si tind înspre Biserica Catolicã, fiind elemente ale aceleiasi Biserici, un alt document emis de aceeasi Congregatie pentru Doctrina Credintei, intitulat Notã asupra expresiei „Biserici surori”, complicã de asemenea relatiile dintre Biserica Romano-Catolicã si celelalte biserici. Aceastã Notã a intentionat sã clarifice „ambiguitatea” utilizãrii expresiei „Biserici surori” pe parcursul ultimelor patru decenii de cãtre catolicii ecumenici cu referire la bisericile ortodoxe, anglicane, reformate si luterane. Documentul afirmã cã, potrivit doctrinei catolice oficiale, Biserica Romano-Catolicã nu poate fi o Bisericã Sorã propriu-zisã, ci este unica Bisericã Mamã, iar folosirea expresiei „Biserici surori” reprezintã o deviere de la aceastã doctrinã catolicã.[19] Dealtfel si documentul Dominus Iesus face referire la „Sfânta Maicã Biserica”, cu referire la Biserica Catolicã, în articolul 8, în contextul inspiratiei Sfintei Scripturi.

Prin urmare, chiar angajatã în ecumenism, Biserica Catolicã doreste recunoasterea suprematiei sale de cãtre ceilalti crestini despãrtiti de ea, afirmând cã ea reprezintã singura Bisericã în care a subzistat, sau a continuat sã existe Biserica lui Hristos si prin care se poate obtine plenitudinea mijloacelor de mântuire. Dominus Iesus afirmã într-un mod cât se poate de limpede cã „lipsa unitãtii între crestini este, desigur, o ranã pricinuitã Bisericii; nu în sensul cã ea ar fi lipsitã de unitatea ei, ci întrucât dezbinarea este o piedicã pentru împlinirea deplinã a universalitãtii sale în istorie”. (art.17). Unitatea existã si a continuat dintotdeauna sã existe în Biserica Catolicã.

Documentul clarificã si ceea ce semnificã egalitatea presupusã în cadrul dialogului cu celelalte religii: „(egalitatea) nu tine de cuprinsul si materia învãtãturii si cu atât mai putin de Isus Cristos – care este însusi Dumnezeu fãcut om – prin comparatie cu întemeietorii celorlalte religii, ci se referã la egalitatea în demnitate personalã a pãrtilor.”(art.22). Prin urmare, continuã documentul, „Biserica are ca primã îndatorire de a vesti tuturor oamenilor adevãrul revelat în mod definitiv de Domnul si de a proclama necesitatea convertirii la Isus Cristos si a aderãrii la Bisericã prin Botez si prin celelalte sacramente, pentru participarea deplinã la comuniunea cu Dumnezeu Tatãl, Fiul si Duhul Sfânt.” Si reluând cuvintele cuprinse în Dignitatis humanae, adoptatã în cadrul Conciliului Vatican II, Dominus Iesus afirmã cã „unica religie adevãratã este cea a Bisericii Catolice si apostolice, cãreia Domnul Isus i-a încredintat misiunea de a o rãspândi la toti oamenii...”, iar pe de altã parte, „toti oamenii au obligatia sã caute adevãrul, mai ales în privinta lui Dumnezeu si a Bisericii sale si, odatã cunoscut, sã-l îmbrãtiseze si sã-l pãstreze.” (art.23).

În mod evident, premisele acestui document vor îngreuna deosebit de mult dialogul cu celelalte religii, dar si cu celelalte biserici crestine. În ceea ce priveste aderentii celorlalte religii ale lumii, dupã cum afirmã Francis X. Clooney, „secole de activitãti misionare nu i-au convins cã sufletele lor sunt pierdute; ei nu sunt îngrijorati de faptul cã nu se aflã în comuniune cu Roma; nu au nici un motiv sã respecte documentul ca fiind emis de cãtre un magisteriu perfect; vor fi amuzati sau mâniosi în ceea ce priveste caracterizarea traditiilor lor ca fiind grav deficiente; si vor dori sã stie dacã mai existã motive serioase pentru care s-ar angaja în dialog cu romano-catolicii, indiferent de motivele pe care acestia le-ar putea avea.”[20] Dealtfel, un simpoziom destinat dialogului dintre crestini si iudei, care urma sã aibã loc în octombrie 2000 a fost anulat ca reactie la documentul Dominus Iesus si multi lideri iudei, musulmani, hindusi si protestanti s-au simtit ofensati de faptul cã respectivul document presupune inferioritatea altor credinte.

În ceea ce priveste relatiile cu celelalte biserici crestine, documentele emise de Vatican, prin care acele comunitãti care nu sunt în comuniune cu Roma nu sunt „biserici în sens propriu” si nu pot fi considerate „biserici surori”, care demonstreazã un crez inclusivist al Bisericii Romano-Catolice, reprezintã, în opinia acestora din urmã, o subminare a eforturilor ecumenice, în pofida declarãrii disponibilitãtii Bisericii Romano-Catolice de a se implica în ecumenism. [21] Olivier Clement, teolog ortodox proeminent, afirma, fãcând referire la documentul Dominus Iesus, cã este „un act de blasfemie împotriva bisericii a spune cã Euharistia celebratã de anglicani si protestanti este desartã.”  Documentul este considerat ofensator chiar si de cãtre unii catolici progresisti. Ramura germanã a organizatiei catolice „Noi suntem Biserica”, dedicatã înnoirii Bisericii Catolice în spiritul Conciliului Vatican II, a descris declaratia ca fiind „o încercare suspectã de a readuce viziunea absolutistã a bisericii Conciliului Vatican I cu primatul nelimitat al papei” si ca aflându-se „în contrast puternic cu eforturile încurajatoare initiate de cãtre Conciliul Vatican II în ce priveste ecumenismul si dialogul intereligios.”[22] De asemenea, Hans Kung, teologul catolic elvetian, a apreciat documentul ca fiind „un amestec de înapoiere medievalã si megalomanie din partea Vaticanului.”[23] Arhiepiscopul de Canterbury, George Carey, a afirmat cã afirmatiile cuprinse în Dominus Iesus sunt „nejustificate” si cã „nu reflectã întelegerea profundã care a fost atinsã (de cãtre catolici si anglicani) prin dialogul ecumenic si cooperare pe parcursul ultimilor 30 de ani.” CEB a declarat de asemenea cã sporirea dialogului ecumenic poate fi „stânjenitã sau chiar discreditatã” printr-un limbaj care „exclude discutarea pe mai departe a problemelor.”[24]

Însã majoritatea teologilor catolici, printre care si cardinalul William Keeler, considerã cã documentul este „în deplin acord cu învãtãturile Conciliului Vatican II” si cã acesta nu modificã în vreun fel învãtãturile catolicismului vizavi de ecumenism.[25] Papa Ioan Paul II a afirmat cã documentul Dominus Iesus a fost gresit interpretat si cã pozitia romano-catolicã nu a fost una arogantã în ceea ce priveste alte credinte, scopul documentului fiind acela de „clarificare a elementelor crestine esentiale, care nu blocheazã dialogul, ci demonstreazã baza acestuia, deoarece un dialog lipsit de fundamente este destinat sã degenereze în vorbãrie goalã.”[26]

O analizã atentã a documentelor Conciliului Vatican II valideazã afirmatia cã Dominus Iesus si Notã asupra expresiei „Biserici surori” nu se îndepãrteazã deloc de hotãrârile acestui conciliu. Singura diferentã este, poate, faptul cã afirmã aceste adevãruri într-un limbaj mai rugos. Acestea nu fac altceva decât sã reitereze afirmatii ale documentelor catolice anterioare. Unitatis Redintegratio, de pildã, afirmã fãrã echivoc faptul cã „pentru a-si statornici pretutindeni Biserica sa sfântã, pânã la sfârsitul veacurilor, Cristos a încredintat Colegiului celor Doisprezece îndatorirea de a învãta, de a conduce si de a sfinti. Dintre ei l-a ales pe Petru, pe care a hotãrât sã clãdeascã, dupã mãrturisirea de credintã a acestuia, Biserica Sa; i-a fãgãduit cheile Împãrãtiei cerurilor si, dupã ce el si-a afirmat iubirea, i-a încredintat toate oile spre a le întãri în credintã si a le paste în perfectã unitate, Isus Cristos rãmânând în veci piatra din capul unghiului si Pãstorul sufletelor noastre. Prin predicarea fidelã a Evangheliei, prin administrarea sacramentelor si prin cârmuirea exercitatã cu iubire de cãtre Apostoli si urmasii lor, episcopii, în frunte cu urmasul lui Petru, sub actiunea Duhului Sfânt, Isus Cristos vrea ca poporul Sãu sã creascã si îi desãvârseste comuniunea în unitate: în mãrturisirea aceleiasi credinte, în celebrarea comunã a cultului divin si în armonia frãteascã a Familiei lui Dumnezeu.”[27] Decretul mai continuã, afirmând cã „În aceastã Bisericã unicã si unitarã a lui Dumnezeu au apãrut, încã de la începuturi, anumite sciziuni... , în secolele urmãtoare s-au ivit dezbinãri mai mari, iar comunitãti considerabile ca numãr s-au despãrtit de comuniunea deplinã a Bisericii Catolice... .”  Aceia care au primit Botezul în cadrul acestor comunitãti „se aflã într-o anumitã comuniune, desi imperfectã, cu Biserica Catolicã.” Aceste Biserici si comunitãti despãrtite, „desi suferã de carente”, nu sunt însã ”nicidecum lipsite de semnificatie si de valoare în misterul mântuirii. Duhul lui Cristos nu refuzã sã le foloseascã drept mijloace de mântuire, a cãror valoare derivã din însãsi plinãtatea harului si a adevãrului care a fost încredintatã Bisericii Catolice. Totusi, fratii despãrtiti de noi, atât individual, cât si comunitãtile si Bisericile lor, nu se bucurã de unitatea pe care Isus Cristos a voit s-o dãruiascã tuturor acelora pe care i-a renãscut si cãrora le-a dat viatã pentru a alcãtui un singur Trup...”.[28]  Prin urmare, Biserica Catolicã salutã aparitia „între fratii despãrtiti”, între comunitãtile în care „li se vesteste Evanghelia si pe care le numesc, fiecare dintre ei, Biserica sa si a lui Dumnezeu”, a unei „miscãri din zi în zi mai largã pentru restabilirea unitãtii tuturor crestinilor.” Si desi îsi numesc comunitãtile proprii Biserici, aproape toti acesti frati despãrtiti „aspirã la Biserica lui Dumnezeu una si vizibilã – care sã fie cu adevãrat universalã si trimisã cãtre lumea întreagã pentru ca lumea sã se întoarcã la Evanghelie si astfel sã fie mântuitã, spre slava lui Dumnezeu.” Decretul, dealtfel, a fost conceput pentru a pune „în fata tuturor catolicilor ajutoarele, cãile si mijloacele prin care ei pot rãspunde la aceastã chemare si la acest har dumnezeiesc.”[29] Decretul expune apoi modul în care catolicii trebuie sã actioneze în cadrul ecumenismului, pentru ca „încetul cu încetul, depãsind piedicile aflate în calea perfectei comuniuni ecleziale, toti crestinii [sã se adune] într-o unicã celebrare euharisticã, în unitatea Bisericii una si unicã, unitate pe care Cristos a dãruit-o de la început Bisericii sale si care … dãinuie în Biserica catolicã fãrã a se putea pierde si care sperãm cã va creste din zi în zi, pânã la sfârsitul veacurilor.”[30]

Dominus Iesus nu aduce nimic nou ce sã nu fi fost deja parte din doctrina catolicã. Dealtfel, dintre cele 102 note de subsol, 48 reprezintã citate din documentele adoptate în cadrul Conciliului Vatican II. Nelinistile privitoare la efectele pe care acest document le genereazã asupra ecumenismului sunt date de maniera în care Dominus Iesus recapituleazã învãtãtura traditionalã referitoare la mântuire si Bisericã. „Realitatea este cã acest document este un rezumat precis si riguros al învãtãturii Conciliului Vatican II privitoare la Bisericã si ecumenism, care încorporeazã nuante si explicatii suplimentare oferite în timpul pontificatului lui Ioan Paul II. Departe de a restrânge initiativa ecumenicã, documentul o completeazã si o extinde, oferind o imagine precisã asupra a ceea ce crede de fapt Biserica.”[31] Nu existã nimic în acest document ce sã nu existe deja în documentele Conciliului Vatican II, în Catehismul Bisericii Catolice sau în enciclicele papei Ioan Paul II. Vatican II, în pofida interpretãrilor date acestuia de cãtre diferiti comentatori, nu aduce nici o doctrinã nouã. Dupã cum scria papa Ioan Paul II în Redemptoris Missio, Conciliul Vatican II „a cãutat sã înnoiascã viata si activitatea Bisericii Bisericii în lumina nevoilor lumii contemporane Conciliul subliniazã „natura misionarã” a Bisericii, bazând-o într-un mod dinamic pe însãsi misiunea trinitarianã. Avântul misionar face parte, de aceea, din însãsi natura vietii crestine si este, de asemenea, forta de inspiratie din spatele ecumenismului... .” (art.1). Ecumenismul este considerat un instrument prin care Biserica catolicã poate rãspunde viziunii universalitãtii sale. Dialogul intra- si interreligios sunt doar mijloace prin care Biserica Catolicã îsi poate face cunoscutã pozitia si dorinta de a-i aduce pe toti în sânul Bisericii Mamã, a cãrei unitate „nu se poate pierde”, deoarece separãrile „împiedicã Biserica sã realizeze deplina catolicitate ce-i este proprie, în acei fii ai sãi care, desi îi apartin prin botez, sunt despãrtiti de comuniunea deplinã cu ea.” Biserica Catolicã este permanent deschisã fatã de misiune si fatã de ecumenism. Asa cum scria papa Ioan Paul II în Redemptoris Missio, ceea ce l-a determinat sã cãlãtoreascã în lungul si-n latul lumii a fost dorinta de a arãta lumii preocuparea sa misionarã, iar contactul pe care l-a avut cu oamenii care nu îl cunosc pe Cristos l-a convins si mai mult de urgenta activitãtii misionare. (art.1). „Avântul misionar face parte din însãsi natura vietii crestine si este, de asemenea, forta de inspiratie din spatele ecumenismului: „ca ei sã fie una ... pentru ca lumea sã creadã cã Tu m-ai trimis”(Ioan 17:21)” (Redemptoris Missio, art.1)

În discursul din cadrul întâlnirii ecumenice de la Köln, din 19 august 2005, dupã ce a reiterat faptul cã va face din obiectivul regãsirii unitãtii depline si vizibile a crestinilor o prioritate pentru pontificatul sãu, asa cum a fãcut-o si predecesorul sãu, papa Ioan Paul II, papa Benedict al VI-lea a afirmat, referitor la unitatea crestinã: „Sunt constient de faptul cã multi crestini din aceastã tarã si nu doar de aici, asteaptã alti pasi concreti de apropiere. Si eu îi astept. De fapt este porunca Domnului, dar si un imperativ al momentului actual, sã continuãm cu convingere dialogul la toate nivele vietii Bisericii. Aceasta trebuie sã aibã evident loc cu sinceritate si realism, cu rãbdare si perseverentã, în fidelitate fatã de ceea ce dicteazã constiinta. Nu poate exista un dialog cu pretul adevãrului; dialogul trebuie sã avanseze în iubire si în adevãr. Ce înseamnã refacerea unitãtii tuturor crestinilor? Biserica Catolicã are ca obiectiv unitatea deplinã si vizibilã a discipolilor lui Cristos, dupã cum a afirmat Conciliul Ecumenic Vatican II în diferite documente (cf. Lumen Gentium, 8,13; Unitatis Redintegratio, 2,4, s.a.). Aceastã unitate subzistã, suntem convinsi, în Biserica Catolicã, fãrã posibilitatea de a fi vreodatã pierdutã (cf. Unitatis Redintegratio, 4). Aceasta nu înseamnã însã uniformitate în toate expresiile teologiei si spiritualitãtii, uniformitate în formele liturgice si în disciplinã. Unitate în diversitate si diversitate în unitate: în predica mea din solemnitatea Ss Petru si Paul din 29 iunie acest an, am insistat cã deplina unitate si adevãrata catolicitate merg împreunã. Conditia necesarã ca sã aibã loc aceastã coexistentã este ca angajamentul la unitate sã fie reînnoit constant, sã creascã si sã se maturizeze. La acest scop, dialogul poate sã îsi aducã contributia sa.”[32]

Dacã se analizeazã modul în care este înteles ecumenismul de cãtre diferitii actori implicati în cadrul sãu, se poate observa faptul cã existã diferente majore în întelegerea ecumenismului atât între diferitii membri ai Consiliului Ecumenic al Bisericilor, cât si între CEB si Biserica Romano-Catolicã. Asa cum afirma Thomas Hughson, “divergentele dintre obiectivele si mijloacele ecumenismului slãbesc premisele fundamentale ale cooperãrii dintre CEB si Biserica Romano-Catolicã, care la rândul lor nu pot decât sã erodeze baza pentru dialogurile bilaterale si multilaterale.”[33]

Comentariile dumneavoastra referitoare la acest articol