OrthoLogia

Sebastian Moldovan

IOAN ALEXANDRU - POET AL LOGOSULUI VIETII

La 25 decembrie 2001, asadar în ziua Nasterii Domnului, Ioan Alexandru ar fi împlinit 60 de ani. Poate cã acest prilej, ca si comemorarea sãvârsirii lui din viatã, ar n-ar fi trecut neobservat dacã nãpraznicele ore ale lui 11 septembrie n-ar fi îngropat aproape orice altceva sub uitare mediaticã (si astãzi ceea ce nu se aflã în paginile aurii ale mas-mediei nu mai existã). Omagiat anul precedent (demn de apreciat aici debutul deslusirii teologice a operei sale prin tezele de licentã ale Deliei Delcã - Jertfã si comuniune în Logos. O viziune eclesialã a existentei în opera lui Ioan Alexandru -, si Danielei Blaga – Ioan Alexandru, un poet peregrin prin Evanghelii -, absolvente ale Facultãtii de Teologie Ortodoxã din Sibiu), aproape neamintit în anul ce s-a încheiat, cu exceptia aparitiei la editura Dacia a volumului de convorbiri cu E. Simãndan. Rândurile de fatã nu-si propun sã-l evoce iarãsi pe „diaconul limbii române”, cum l-a numit inspirat si cucernic un exeget sibian, prof. dr. Ioan Maris, cât, oarecum reparatoriu, pe diaconul dãinuirii neamului românesc. Mai precis, pe întemeietorul si primul presedinte al Miscãrii Salvarea Vietii-Brâncoveanu. A fost o angajare crestinã si civicã fatã de care vocatia poeticã nu a fost deloc strãinã, cum se va vedea; de altfel, cred cã fãrã explicitarea acestei angajãri operei sale poetice nu i se poate face o interpretare cuprinzãtoare.

Nu am fost martor al evenimentelor care au dus în mai 1990 la înfiintarea miscãrii pro-vita bucurestene si altcineva, mai potrivit, este chemat sã-i scrie istoria. Câteva relatãri pe care le gãsim consemnate în manifestul publicat cu aproximativ un al dupã aceea, intitulat „Dreptul la viatã – revista Miscãrii Salvarea Vietii-Brâncoveanu” nu ne lãmuresc îndestul  despre contributia lui Ioan Alexandru. Între 10 si 13 mai 1990, a participat, ca reprezentant al României, la Congresul Mondial pentru Salvarea Vietii de la Oslo (Norvegia), ca la întoarcere sã fondeze, împreunã cu Pãrintele Nicolae Tãnase, Vasile Despa si altii, prima filialã românã a retelei mondiale de organizatii pro-vita. A fost ales ca patron Sf. Mucenic Constantin Brâncoveanu (la vremea aceea încã necanonizat), „cel cu 11 copii, martir si pãrinte al neamului, sub domnia cãruia a înflorit tara de copii”, dupã cuvintele initiatorilor (op. cit., p. 4), iar ca sediu sacramental si liturgic a fost aleasã biserica Sf. Gheorghe Nou, din inima Bucurestilor (P-ta 1848, kilometrul 0 al tãrii), unde se aflã moastele martirului voievod. În aceastã sfântã bisericã, mãrturisea P. Nicolae Tãnase, au început membrii asociatiei sã se roage stãruitor lui Dumnezeu sã-si poatã pune în aplicare programul si sã le dãruiascã primul copil salvat de la avort. Rugãciunea lor pentru prunci, rãspânditã ulterior în toatã tara, poartã amprente ioan-alexandrine:

„…De ce-i atâta pustietate în România? Pentru cã te-am izgonit. N-am fãcut loc la cãsuta noastrã, la mãsuta noastrã, în viata noastrã pruncului Hristos, Dumnezeul nostru, care odatã cu venirea Lui aduce toate binecuvântãrile în viata noastrã si îngãduie sã vinã si ceilalti pruncuti. / Când a dansat mai frumos Ioan Botezãtorul? / Când a fost prins de bucurie cereascã? În momentul când a simtit pe Hristos în pântecele Fecioarei Maria…/ Sã fie lãsat pruncul, plãmada aceasta sfântã sã ajungã cocon pe fata pãmântului ca sã-l cunoascã pe Hristos, sã devinã preoti, savanti, oameni de vazã apãrând tronul Maicii Domnului care este Tara Româneascã si ea, apãrând pãmântul acesta de toate netrebniciile.” (ibid., p. 2)

Cu acel prilej s-a alcãtuit si un document programatic. Diagnoza fãcutã acolo tragediei familiei românesti si remediile propuse ca directii de actiune ale miscãrii sunt, din nefericire, de o persistentã actualitate. Nu au ajuns la publicul larg decât putine despre cum anume a slujit Ioan Alexandru acestui ambitios si necesar program. Avem mãrturia unor cuvântãri dramatice în Parlament, cerând clasei politice patriotism adevãrat, precum si o altã mãrturie, din scaunul suferintei si exilului când, nu cu multã vreme înaintea adormirii, fãcea urmãtorul apel patetic si testamentar: „Nu putem intra în anul 2000 omorând în continuare poporul român. Nu avorturile sunt solutia, ci înfierile. Dacã tu, Românie scumpã, nu poti sã nu avortezi copiii, îi voi înfia eu, cât sunt de bolnav si de neputincios!” (înregistrat pe filmul „Lãsati copilasii…” al Fundatiei Master Media, 2000).

  Ceea ce se stie sau se recunoaste si mai putin, desi mãrturiile stau la îndemâna oricui, este felul în care Ioan Alexandru a slujit si ca poet cauza apãrãrii vietii pruncilor nãscuti si nenãscuti (cum a slujit-o în calitatea sa de pater familias rãzbate dintr-o multime dintre poeme sale). Sintagma „Logos întrupat în istorie”, cheie a deslusirii duhului ce însufleteste cu deosebire Imnele sale, poate si se cuvine ea însãsi deslusitã prin Rugãciunea pentru prunci:

„Trimite pruncul Tãu Dumnezeule cel viu în ieslea Betleemului, în casa pâinii inimii noastre te rugãm sã asculti lacrimile noastre si sã te înduri sã trimiti pe Hristos în viata noastrã. Stim absolut sigur cã dacã se naste un pruncut în casa noastrã se naste Însusi Hristos, pentru cã nu degeaba a lãsat cerurile cerurilor sã se înomeneascã chip de om luând; fiecare prunc care se naste este chipul lui Hristos în casa noastrã.” (ibid., subl. aut.)

Despre cum Logosul înomenit înomeneste lumea, scria poetul deja în Imnele Transilvaniei: „Copiii sînt un dar de la cuvînt./ Tot ce rodeste este curãtie/ Si vulturii sînt sfinti cînd se-nmultesc,/ Si arborii-nclestati în vijelie./ …/ Cît de frumos e pelicanul sfînt/ Jertfind de dragul puilor, din sine/ Si puii cresc în cuib si se-ntãresc/ Si mîine vor fi patrii pe coline.” (Rodnicie, Imnele Transilvaniei, Ed. Cartea Româneascã, 1976, p. 48)

Tot ce rodeste este, asadar, pãtruns de sfintenia Logosului întrupat, ale Cãrui metafore, simboluri si alegorii sunt vulturul, arborele, pelicanul sau cuvîntul însusi (urmãriti paginile minunate dedicate acestor figuri poetice în Iubirea de Patrie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1978).  Dacã aici pruncii apar ca daruri ale Logosului, ei sunt în altã parte, ca si în Rugãciune, icoanele însufletite ale Logosului-copil: (citat!-motivul irod?). Mai direct afirmã acest lucru, în „Lacrimile pruncilor înjunghiati”, scurt text din manifestul pomenit mai sus: „Copilul în sânul maicii sale este în starea cea mai neajutoratã, dar si cea mai de glorie a chipului lui Dumnezeu în lume, când copilul nu are nici o vinovãtie. … Copilul …este în starea dumnezeiascã de umanitate purã, iar noi în starea cea mai purã a fiintei omenesti facem atentat împotriva lui Dumnezeu, omorându-l pe Hristos, pentru cã în fiecare prunc ce se naste îl vedem pe Hristos.” (Dreptul la viatã, p. 9)

Asa cum Hristos-Domnul, Noul Adam, este primul nãscut între multi frati (Rm. 8,29), primul nãscut din toatã fãptura (Col. 1,15), primul nãscut din morti (Col. 1,18), tot astfel Betleemul biblic, casa Pâinii Vietii (ebr. beit lehem, casa pâinii), nu este decât primul ipostas al Patriei celei adevãrate, toposul (tinutul) vietii transfigurate de Jertfã si Înviere, plin de toatã roada cea necesarã traiului de aici si euharistiei de veci: „Si holda îngropatã sub pãmânt/ De unde-atîta milã si putere/ Cã iatã tara-i înecatã-n grîu/ Si pruncii mîncã pîine de-nviere/…/ Cine de unde si-ncotro se duc/ Nu întreba acum pe înserate/ Luceafãrul de ziuã fiul meu/ Sîngele lui cunoaste-le pe toate.” (Fiul meu, ibid., p. 280-281) Rãzbate aici mãrturisirea colindelor strãvechi cã tot binele si toatã darea vietii noastre, cuprinse sub chipul pâinii, vinului si untdelemnului, îsi au obârsia si totodatã apoteoza în carnea, sângele si sudoarea Mântuitorului jertfit. Pentru înaintasii nostri, grâul poartã în bobul sãu chipul Domnului, iar Ioan Alexandru tinea sã ne reaminteascã identitatea metabolicã pe care vechea civilizatie crestinã o stabilea între tot omul si pâine: „În iconografiile vechi pruncul nou nãscut avea înfãtisarea unei pîini ovale, a bobului de grâu de culoarea arãmiu-cenusie-aurie, culoarea fetei omului./ Omul este astfel fructul pîinii, este întruparea grîului (…), este aceastã pîine atinsã de vînturi ceresti si-n puterea spiritului, fiinta hrãnitã cu pîine se numeste om.” (Iubirea de Patrie, p. 340)

În rânduiala spiritului, adicã a existentei de sus, rostul pâinii este sã se prefacã în om, iar rostul omului este sã se prefacã prin jertfã si înviere, trup si suflet, în duh. Existã un prototip al acestei prefaceri, un prototip ale acestei umanitãti ce se transfigureazã: mama, a cãrei esentã christicã Ioan Alexandru o discerne în testamentul lui Neagoe Basarab cãtre mama sa Neaga (cf. eseul cu acest titlul din Iubirea de Patrie) si în spiritualitatea plasticizatã a sfintelor ctitorii domnesti din Tara Româneascã (Cãlãtor prin Tara Româneascã, ibid.). „Prin nasterea de prunci, femeia devine ctitor sfînt, simbol, iese din rîndul naturii si intrã în rînduiala spiritului. (…) Prin nastere de prunci femeia moare, trece prin spaima si durerea mortii, are o experientã covîrsitoare în plus din care iesind, ea înviazã si pruncul se naste … (…) Aceastã iubire jertfitoare a mamei, întocmai înteleasã de fiul ei, este adevãratul ctitor al celei mai frumoase ctitorii a lui Neagoe, Mãnãstirea Curtea de Arges.” (ibid., p. 338-9) Si: „Acest ceas al jertfei, acest ceas al nasterii în sudori, bucuria nasterii, putinta jertfei pentru celãlalt, o sãrbãtoresc ctitoriile toate din Tara Româneascã.” (ibid., p. 110) Asa cum o vede Poetul, arhitectura lãcasurilor este izomorfã cu trupul celei ce naste („Bucurã-te, catedralã, cã în pântecele tãu Hristos se hirotoneste preot!” îi striga episcopul Proclu al Constantinopolului Preacuratei Fecioare), întelegând astfel cum se îmbisericeste lumea prin jertfa femeii. „Acolo unde femeia naste locul se sfinteste, într-un fel, tinutul este desãlbãticit.” (ibid., p. 115) Lumea se civilizeazã prin mamã, devine patrie, iar patria devine bisericã, cãci în sânul ei se deprinde, prin rugãciune si lucrare, putinta comuniunii si jertfei pentru ceilalti.

Pentru un intelectualism mostenitor al gnozelor maniheiste, nasterea e o lucrare a speciei, o servitute înjositoare, iar eliberarea de ea este sinonimã cu biruinta creatiei spirituale împotriva procreatiei (gnosticism ce strãbate cultura europeanã pânã la noi prin bogomili, catari, mistici renani, alchimisti, romantici, slavofili - prin acestia din urmã intrând si în operele unor gânditori rãsãriteni -, teosofi, nihilisti s.a.). În schimb, Sfânta noastrã Traditie cunoaste o primã si întemeietoare unire cu Dumnezeu tocmai prin darul creatiei, si materiale si spirituale. Nu existãm în virtutea unui hazard biochimic, ci în virtutea iubirii Ziditorului. De aceea, bunãoarã, toate rugãciunile noastre de pocãintã fac apel stãruitor la Dumnezeu tocmai ca Ziditor al nostru, nu doar al proto-pãrintilor ci si al fiecãruia dintre noi în parte („toti, lucrul mâinilor Tale”). Ceea ce apreciazã în vocatia maternã Ioan Alexandru, mostenitor al Traditiei exprimate de cultura crestinismului popular si a Sfintilor Pãrinti, nu este simplu fapt biologic al nasterii unei oarece fãpturi, ci jertfa de a purta în pântece, a naste, creste, ocroti si educa om, fãpturã-chip al lui Dumnezeu. Omul e nãscut de om, spuneau si anticii; dar acest om nãscut si ocrotit oferã la rându-i celei (celui, celor) ce se jertfesc pentru el, deci în ordinea libertãtii, calitatea de imitatori ai lui Dumnezeu. Sã-l citãm pe Sf. Chiril al Alexandriei: „Si precum Dumnezeu e începutul si obârsia tuturor, ca Fãcãtor si Creator, asa si fiecare dintre cei ridicati la stiinta de nãscãtori este ca o rãdãcina a nasterii copilului ca nãscut din sine si ca un izvor al trecerii lui în existenta. Asadar, slujba tatãlui si a mamei spre aducerea la existentã a tuturor celor de pe pãmânt este un chip al Creatorului tuturor.” (Închinarea si slujirea în duh si adevãr, în Scrieri. Partea întâia, PSB 38, p. 237) Nu acest adevãr îl neagã cu încrâncenare pro-avortionismul?

O mamã, ardeleancã, vãduvã de rãzboi, este înfãtisatã ca si capãt al unui neam, rãmãsita ei fãrã de care civilizatia, obiceiurile, credinta si omenia însãsi nu pot defel dãinui (Scrisoare de la Mama, ibid.) Conceptii tribale, protocroniste, nationalist-sovine, ce trebuie demascate si înfierate în numele spiritualitãtii democratice si progresiste, a liberalitãtii fãrã frontiere pentru care combat atâti ilustrii confrati cãrturari? Sã-i dãm cuvântul, atunci, unuia dintre cei mai mari filosofi politici ai vremii noastre, evreica Hannah Arendt: „Miracolul care salveazã lumea, domeniul lucrurilor omenesti, de la ruina ei normalã, „naturalã”, este în cele din urmã faptul natalitãtii, în care se înrãdãcineazã ontologic facultatea de a actiona. Cu alte cuvinte, e vorba de nasterea unor noi oameni, de faptul cã o iau de la început, de actiunea de care sunt capabili prin dreptul de a se naste. Numai experierea totalã a acestei capacitãti poate oferi lucrurilor omenesti credinta si speranta (…). Tocmai aceastã sperantã si aceastã credintã în lume si-au gãsit fãrã îndoialã expresia cea mai succintã, cea mai mãreatã în mica frazã a Evangheliilor care îsi anuntã ‚vestea cea bunã’: ‚Un prunc s-a nãscut nouã’.” (Condition de l’homme moderne, Paris, Ed. Calmann-Levy, 1988, p. 43; pentru spirite mai sceptice fatã de virtutile evidentei, recomandãm capitolul „Ordinea extinsã si cresterea demograficã” din lucrarea altui monstru sacru, F. A. Hayek, Infatuarea fatalã. Erorile socialismului, Ed. Antet, f.a.)

Ioan Alexandru era constient cã realitãtile tãrii se depãrteazã aproape inexorabil de spiritualitatea obârsiilor într-o prefacere împotriva legãmântului dumnezeiesc al vietii si transfigurãrii ei în duh. În locul toposului jertfei si învierii, tinutul neamului ajunge necropolã si crematoriu, loc de holocaust neizbãvitor. Numai lamantatiile Ieremiei mai agrãiau, în clipe de urgie, asemenea fãrãdelegi: „Multe-s si durerile noastre ascunse/ Ce nu se lasã nici de plâns pãtrunse/ Ne dor rãnile tãrii nevindecate/ Ne dor caii omorâti pe sate/ Satele ne dor/ Turlele fãrã de clopote/ Pruncii azvârliti la gârlã din pântece/ Mai multi ca stelele de varã/ Ucisi de dogmele fãrã de tarã/…/ Apoi sufletele duse fãrã lumânare/ Fãrã mãrturisire/ Strãmutate-n loc de-ncineratii/ Nevindecate-n alte generatii/ Boala sufletului nu se duce/ Fãrã jertfa Mielului pe cruce/ Leacul de foc luminã din luminã/ Maranatha ce-a venit sã vinã.” (Tinut, Imnele Putnei, Ed. Cartea Româneascã, 1985, p. 316) Acestea se scriau la mijlocul anilor ’80. Ce oribilã buclã a istoriei, revenitã din pricina ignorãrii învãtãmintelor ei, este incriminatã prin imaginea cailor omorâti! În anii ’50 regimul a întreprins o barbarã ucidere în masã a cailor sãtenilor în încercarea de a-i sãrãci, de a-i colectiviza si de a-i proletariza prin santiere si orase (cititi evocarea tulburãtoare a acelui sfârsit de tarã si copilãrie din fascinantul volum de amintiri Bat clopotele în Ardeal, Ed. Fãt Frumos, Bucuresti 1991). Si tot atunci si pentru aceeasi cauzã a dezrãdãcinãrii din vatrã, patrie si Bisericã, regimul a liberalizat pentru prima datã, dupã model sovietic, avortul la cerere (Decretul nr. 436/1957). Acum, în deceniul al nouãlea, regimul mai încerca o datã, dupã încercarea din 1966, sã punã stavilã hemoragiei letale incontrolabile declansate atunci si mai cãuta sã aducã în alimentare pustii hrana cea de toate zilele prin contracte obligatorii pe animale si produsele agricole. Cu ce rezultat? Bãrbatii omorau viteii si mânjii de îndatã ce se nãsteau, asfixiindu-i în saci de plastic, iar femeile chiuretau clandestin si sinucigas. Populatia denunta, pe soptite sau prin porta-voci din exil, sãrãcia lucie si politica demograficã, dar refuza sã vadã cauzele situatiei. Era misiunea poetului sã strige adevãrul în gura mare, ca altãdatã cetele de feciori în ajunuri de praznic sau profetii de odinioarã: „Nu sãrãcia pãcatul/ Întunecã mintile si pustieste satul/ El aprinde dezmãtul în cântece/ El omoarã pruncii-n pântece/ Mucegãind necolindate ferestile/ Sãvârsit pãcatul/ Nemãrturisirea lui omoarã satul/ Nerecunoasterea alunecãrii/ Înnãduse lumina lumânãrii/ Justificarea rãului ucide/ Fluturii omizi mormintele hrisalide/ Spânzurã a sarpe fiecare bâtã/ Pânã pãcatu-n cruce se strãmutã”. (Strigãturã, Imnele Maramuresului, Ed. Cartea Româneascã, 1988, p. 194)

Rãu mai mare decât rãul: justificarea si nemãrturisirea, îndrãgirea pãcatului si refuzul cãintei. Poetul chema la lepãdarea de lepãdare, prin Jertfa Mielului si metanoia, singurele care pot extrage din veninul sarpelui leacul nestricãciunii si nemuririi. N-a fost asa. Glasul sãu si al unor preoti striga în pustie, iar pustia aceasta nu era ascunsã dupã Cortina de Fier. El era constient si de dimensiunea planetarã a rãului; nu a fost un anti-occidentalist (ca dovadã angajamentul crestin-democrat si simpatiile pro-americane si neo-protestante), însã a avut ochi sã vadã metastaza materialismului ateist si hedonist: „Din Japonia pînã în America latinã, din Oslo la Bucuresti, peste toatã fata pãmîntului se junghie zilnic ceea ce are planeta asta mai sfînt si stãm cu mîinile încrucisate.” (Dreptul la viatã, p. 3) Cu decenii înaintea sa, un alt tãran crestin ce-si împlinea chemarea sacerdotalã si profeticã prin sudorile artei, Constantin Brâncusi, remarca: „Malthusianismul se aplicã prin avorturi si unelte anticonceptionale ieftine. Este cancerul Occidentului.” (dupã Calinc Argatu, „Pace si bucurie” cu Brâncusi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 2001, p. 19) Când a vrut sã punã degetul în carnea vie a rãnii si sã formuleze miza tragediei, Ioan Alexandru s-a referit tocmai la ateism, la o „lucrare tenace antihristicã si diabolicã de educatie pãgîneascã”, de succes de vreme ce a reusit „sã ne îmbolnãveascã mai pe toti de aceastã boalã sinistrã, de nedumnezeire, pentru cã avem sentimentul cã sîntem niste animale livrate mortii si odatã cu moartea s-a terminat totul.” (Dreptul la viatã, p. 9, subl. aut. Aprecieri similare în Dialoguri cu Ioan Alexandru, Ed. Dacia, 2001) Aceastã pãgânizare continuã si astãzi, desi în învãtãmântul nostru se predã de un timp religia. Dar ce poate face o orã pe sãptãmânã în fata tuturor celorlalte discipline, cu biologia în frunte, care îi conving pe elevi despre existenta unui univers care n-are nevoie de Dumnezeu pentru a fi explicat si valorificat. Dacã mai adãugãm si programele de educatie sexualã si mai fãrã Dumnezeu ce nãpãdesc discret dar sigur curricula scolarã, ne putem da seama de mãsura în care un neam întreg îsi livreazã mortii propriul destin!

Dacã izbãvirea nu ne poate veni decât de la Mântuitorul Hristos, lucrarea eficientã a ei presupune o altã educatie, cu adevãrat crestinã. Omul este ceea ce este învãtând, îl cita Ioan Alexandu pe Pindar, marele poet al patriei antice. Educatia presupune însã educatori, exemple vii de virtute, si nu existã educatori mai apti pentru misiunea lor decât pãrintii, trupesti si duhovnicesti, dacã ei îsi iau misiunea în serios. Rãzboiul nevãzut începe întotdeauna în interior, iar în cazul mamei acesta coincide chiar cu sânul ei; pânã la aceastã întâie vatrã a vietii trebuie sã pãtrundã educatia, ceea ce însãsi natura venirii pe lume a omului ne sugereazã, cãci „pruncul stã în pîntecele maicii sale exact în formã de rugãciune”, asa cum observa ochiul strãvãzãtor de esente al poetului. (ibid.)

În acelasi timp, poetul angajat, prin Revolutie, ca om politic stia cã educatia presupune si spirit si pâine, si maicã si vatrã, cã e nevoie de reformã economicã, socialã, politicã, de integrare internationalã, adicã de o altã organizare a vietii, în toate dimensiunile ei. Dar ceea ce face ca toate acestea sã-si afle consistenta, coerenta si finalitatea este solidaritatea frãteascã întru credintã si neam: „Suntem o semintie care nu se poate mântui în risipire. Suntem chemati sã-i strângem pe toti românii în jurul Altarului lui Isus Hristos, în jurul Evangheliei lui Isus Hristos care este si Dumnezeul poporului român!” (Dialoguri…, p. 48-49) Fãrã ea, nu putem petrece cum se cuvine vremurile-vãmi ce ni s-au dat pentru judecarea rãului strâns de generatii, pentru curãtirea necesarã unui nou început al neamului. Trecând prin marea risipire în cãutarea avutului si bunãstãrii, nu avem voie sã uitãm de readunarea interioarã si înspre vatra pãrinteascã, a neamului si a Bisericii. În ultimul volum original de versuri, într-una din acele incantatii cu nimic deosebite peste ani de nenumãrate altele, decât prin însãsi cãldura - mereu proaspãtã, mereu alta - a inimii care celebreazã taina Logosului, Ioan Alexandru rostea succint ectenia dãinuirii:

„Multul omului nu-i în afarã/ Cerul lãuntric sã-l dobândim ca tarã/ Cât un potir bisericuta strâmtã/ Cu cerurile turlele cuvântã/ Mânuta pruncului si a muierii/ Se-ngânã-n a Ta cu-a-nvierii/ Unul cu altul stingere de sine/ Pânã sã trecem vãmile cu bine” (Familie, Imnele Maramuresului, p. 308).