LogiaOrthoLogia
Lăsatul
secului, lăsatul lumii
În
mod obisnuit, cuvântul sec, din sintagme precum “lăsatul secului” sau “mâncare
de sec”, este înteles ca fiind sinonim cu uscat, fără grăsime, de post.
“Lăsatul secului” ar însemna deci începutul vremii de sec, lăsatul
postului. Si totusi, nimic mai fals ca această etimologie populară, în care
accentul cade în primul rând pe calitatea mâncării, asa cum nu se întâmplă
de fapt în învătătura sfintilor părinti!
Secul
pe care îl lasă postul ortodox este seclum (saeculum), adică lumea, în
sensul de mondenitate, modă, obiceiuri lumesti. E vorba aici nu de comunitate,
de umanitate, ci de lumea care nu-l cunoaste pe Dumnezeu, de lumea în toată
strălucirea ei de tinichea, despre care Hristos ne-a avertizat: “Eu mărturisesc
despre ea că lucrurile ei sunt rele”. În ce constă această lume, o va
spune si ucenicul cel iubit, Apostolul Ioan, în felul său unic prin simplitate
si concizie: “Tot ce este de la lume, aceasta este: pofta trupului si pofta
ochilor si trufia vietii” (1 Ioan 2, 16). El nu se referă aici numai la păcate,
ci la toate lucrurile zadarnice care ne ocupă viata si ne consumă timpul. Nu
omul este condamnat în cuvintele sfântului, ci nimicurile în care se
risipeste; ele alcătuiesc acum, mai presus de orice, lumea. Este tot atâta
efemeritate în viata lumii, cât si într-un banal ziar de stiri: astăzi îl
parcurgi cu voluptate, pentru ca mâine să nu mai facă doi bani. Poate că
acesta este si cel mai mare păcat al lumii: pierderea de timp, risipirea ei atât
de pătimasă în desertăciuni. Unul dintre cele mai tulburătoare versuri din
Psalmi este si acesta: “Dumnezei sunteti, si toti fii ai Celui Preaînalt, dar
voi ca niste oameni muriti...”
De
aceea, lăsatul secului este mai întâi de toate un îndemn la reculegere, la
reînnoirea vietii prin lăsarea păcatelor si a preocupărilor desarte si prin
întoarcerea spre Dumnezeu. Asa se spune în frumoasele cântări bisericesti de
post: “Ziua postului părăsire de păcate să-ti fie, suflete, si către
Dumnezeu plecare si apropiere”. Postul este prin excelentă timp de rugăciune,
de căintă si mărturisire a păcatelor, de înfrânare, de răbdare si mai
ales de iertare. Înfrânarea de la mâncarea “de frupt” este numai un
aspect al postirii ortodoxe, cel văzut. Dar în Sinaxarul Sâmbetei Albe,
vorbindu-se despre “marea luptă a postului”, se arată treptele sale, ca într-o
scară: “Mai întâi dragostea si depărtarea mintii de la lucrările si
faptele necuviincioase; apoi însusi postul, dar să nu postim numai de mâncări,
ci să postim si cu limba si cu ochii si, ca să spunem pe scurt, să ne oprim
si să ne îndepărtăm de la orice faptă rea”.
Părintii
nu au încetat să atragă atentia, chiar în cele mai aspre cuvinte, că, înteles
doar ca efort alimentar, postul nu are nici o trecere religioasă: “De mâncare
postind, suflete al meu, dar de pofte necurătindu-te, în desert te lauzi cu
nemâncarea... Ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu si demonilor celor răi
te vei asemăna, căci nici ei nu mănâncă pururea...”; sau: “Eu, cel ce rămân
neîndreptat în toate, în zadar mă bucur de oprirea mâncării, că n-a zis
Domnul să fie postul de acest fel”. Nici
atunci când este revendicat de la etimologia lui siccus, referirea nu se face
la calitatea mâncării (uscată, seacă), ci la sensul figurat al cuvântului,
acela de cumpătare, sobrietate. În fond, nu mâncarea este condamnată prin
post, ci neînfrînarea, necumpătarea, proasta ei folosintă. Aceleasi cântări
de post vorbesc de “întunericul satiului”. Masa de post trebuie să fie în
primul rând cumpătată, altfel “întunericul satiului” poate la fel de
bine să vină si din mâncarea de fasole...
Postul
ortodox nu este asadar un exercitiu alimentar, o dietă “purificatoare”, asa
cum se concepe în multe confesiuni ezoterice (după cum nu există în
crestinism alimente necurate sau interzise). El reprezintă însă un act
spiritual superior, acela de a corecta vietuirea imediată si instinctuală si
de a orienta lumea după sensul ei înalt si singurul adevărat: acela de
creatie a lui Dumnezeu.