Dezvoltarea Sfintei Liturghii în primele secole

Sfânta Liturghie este un organism spiritual viu, în continua evolutie, si nu o relicva a istoriei

Multi crestini ortodocsi cred ca Sfânta Liturghie a fost de la început asa cum o cunosc ei astazi. Dar, cu toate ca în ultimele secole Liturghia nu a cunoscut schimbari semnificative, aceasta nu înseamna ca forma ei de azi este fixa si neschimbabila. Sfânta Liturghie este un organism spiritual viu, în continua evolutie si nu o relicva a istoriei. În decursul veacurilor ea a evoluat de la simplitatea originara la bogatia de azi. Dar aceasta evolutie nu a însemnat o îndepartare de la adevar, asa cum încearca sa argumenteze unii eterodocsi, ci o crestere fireasca, expresie a lucrarii Duhului Sfânt în Biserica, o dezvoltare a elementelor esentiale pe care le gasim de la început în structura Liturghiei.

Sfânta Liturghie a fost întemeiata de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taina

Sfânta Liturghie a fost întemeiata de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taina când "a luat pâinea si, binecuvântând, a frânt si a dat ucenicilor sai zicând: Luati mâncati acesta este trupul Meu. Si luând paharul si multumind le-a dat zicând: Beti dintru acesta toti, Ca acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor" (Mt. 26, 26-28). Sfintii Evanghelisti Marcu si Luca precum si Sfântul Pavel precizeaza ca Mântuitorul a lasat Bisericii porunca expresa de a oficia Sfânta Liturghie: "Sa faceti aceasta întru pomenirea Mea" (Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 19-20, I Cor. 11, 22-25).

Liturghia apostolica era mult mai simpla, însa cuprindea elementele esentiale care se vor pastra pâna astazi

Dupa pogorârea Duhului Sfânt, primii crestini, urmând porunca Mântuitorului, "staruiau în învatatura apostolilor si în împartasire, în frângerea pâinii si în rugaciuni" (FA 2,42) adica în slujirea Sfintei Liturghii care, înca de la început, a fost centrul vietii Bisericii, Taina actualizarii lucrarii mântuitoare a lui Hristos si a unirii depline cu El.

Desi în Noul Testament nu avem o descriere amanuntita a Liturghiei pe care o savârseau Sfintii Apostoli si urmasii lor, putem totusi ca, în lumina informatiilor patristice ulterioare, pornind de la citatul de mai sus (FA II,42) si de la alte texte nou-testamentare, sa reconstituim structura acesteia. Remarcam faptul ca slujba era mult mai simpla însa cuprindea elementele esentiale care se vor pastra pâna azi si anume:

- adunarea în Biserica – ( vezi I Cor XI,18)

- "învatatura apostolilor"- lecturi si predici (vezi si I Tes V,27; Col IV,16; FA XX,7,11; I Tim IV,13; I Cor XVI,26) având în centru împartasirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Aceasta parte se va dezvolta în Liturghia Cuvântului sau a catehumenilor.

- "frângerea pâinii si rugaciuni" – este ceea ce se va numi, mai târziu, Liturghia Euharistica sau a credinciosilor.

Se faceau rugaciuni pentru diferite categorii de credinciosi (I Tim II,1).

Probabil crestinii îsi dadeau si sarutarea pacii daca "sarutarea sfânta" pomenita de Sfântul Pavel (Rom 16,16; I Cor 16,20; II Cor 13,12; I Tes 5,26) este o aluzie la acest act liturgic.

Frângerea pâinii era înteleasa ca o actualizare, prin lucrarea Duhului Sfânt, a Cinei celei de Taina. Ca urmare se împlineau actele principale facute de Hristos la aceasta Cina:

- "a luat" – aducerea darurilor de pâine si vin ( I Cor. XI,23 –26);

- "a binecuvântat" – rugaciunile de multumire si sfintire a darurilor (I Cor. XIV,16) rostite cu voce tare de întâistatatorul adunarii euharistice la care credinciosii raspund cu Amin exprimându-si astfel adeziunea;

- "a frânt" – frângerea propriu-zisa a pâinii prefacuta în Trupul lui Hristos;

- "a dat" – împartasirea generala cu Trupul si Sângele Domnului .

Prima descriere a Liturghiei Bisericii primare dateaza de la jumatatea sec. al II-lea d.H.

O suta de ani mai târziu, la mijlocul sec. II dupa Hristos, Sfântul Iustin Martirul si Filozoful ne da cea mai amanuntita descriere a Liturghiei din primele trei secole:

"În asa-zisa zi a soarelui (duminica n.n.), se face adunarea tuturor celor ce traiesc la orase sau la sate si se citesc memoriile apostolilor (Evangheliile n.n.) sau scrierile profetilor (Vechiul Testament n.n.), câta vreme îngaduie timpul. Apoi, dupa ce cititorul înceteaza, întâistatatorul (episcopul sau preotul n.n.) tine un cuvânt prin care sfatuieste si îndeamna la imitarea acestor frumoase învataturi. Apoi, ne ridicam în picioare toti laolalta si înaltam rugaciuni; dupa care, încetând noi rugaciunea, [ne îmbratisam unii pe altii cu sarutarea pacii – vezi cap. 65 – si] se aduce pâine si vin si apa, iar întâistatatorul înalta deopotriva rugaciuni si multumiri, cât poate mai multe, la care poporul raspunde într-un singur glas, rostind Amin. Si se da fiecaruia sa se împartaseasca din cele ce au fost consfintite prin euharistie, iar celor care nu sunt de fata li se trimite euharistia acasa, prin diaconi."

Structura Liturghiei Bisericii primare, sugerata doar de textele nou-testamentare, este expusa acum cu claritate si anume:

- Adunarea în Biserica;

- Liturghia Cuvântului (catehumenilor)

    -1) Lecturi din Noul si Vechiul Testament

    -2) Omilia (explicarea textelor citite)

- Liturghia euharistica (credinciosilor)

    -3) Rugaciunea generala pentru Biserica si lume

    -4) Sarutarea pacii

    -5) aducerea darurilor de pâine si vin ("a luat")

    -6) rugaciunea de sfintire – anaforaua ("a binecuvântat") rostita cu voce tare de întâistatator la care credinciosii raspund cu Amin exprimându-si adeziunea

    -7) frângerea pâinii ("a frânt")

    -8) împartasirea tuturor ("a dat").

Aceasta forma originara a Liturghiei se va dezvolta treptat deoarece, în cadrul schemei de mai sus, liturghisitorii aveau o mare libertate de improvizatie în ceea ce priveste formularea rugaciunilor, stabilirea lecturilor biblice, introducerea unor imne religioase etc. Cu timpul s-au precizat anumite idei principale care trebuiau abordate, într-o anumita ordine, în cadrul rugaciunilor, s-au generalizat anumite anaforale liturgice (rugaciunea centrala a Sfintei Liturghii) alcatuite de personalitati marcante ale vietii bisericesti si, mai apoi, în diverse regiuni, s-au stabilit chiar formule fixe ale slujbei individualizându-se traditii liturgice. Între acestea s-au impus cele specifice principalelor centre crestine: Ierusalim, Antiohia, Cezareea Capadociei, Alexandria, Roma.

În sec. IV-V Sfintii Ioan Gura de Aur si Vasile cel Mare alcatuiesc, pe baza traditiilor vechi, Liturghiile care le poarta numele, folosite pâna azi de Biserica Ortodoxa

Anul 313 marcheaza încetarea persecutiilor împotriva crestinilor si începutul unei epoci de mare înflorire în istoria Bisericii. În aceasta perioada are loc o unificare a ritualurilor liturgice marcata de alcatuirea, pe baza traditiilor vechi, de catre Sfintii Ioan Gura de Aur si Vasile cel Mare a Liturghiilor care le poarta numele, folosite pâna azi de Biserica Ortodoxa.

În sec. IV-V, sunt alcatuite Liturghiile bizantine ale Sfântului Vasile cel Mare si Sfântului Ioan Gura de Aur. Dupa aceasta perioada evolutia Liturghiilor bizantine consta în principal în dezvoltarea punctelor carora, în schema primara, le corespund "actiuni fara cuvinte", si anume:

- intrarea în biserica;

- sarutarea pacii;

- frângerea si împartasirea.

Sfântul Ioan Gura de Aur, arhiepiscop al Constantinopolului, originar din Antiohia, redacteaza la sfârsitul sec. IV – începutul sec. V o Liturghie în traditia antiohiana care îi va purta numele. Lipsa unor marturii la contemporanii, istoricii, biografii si panegeristii acestui Sfânt Parinte cu privire la alcatuirea Liturghiei a facut ca autenticitatea acesteia sa fie contestata. Dar s-a demonstrat ca rugaciunile sacerdotale ale Liturghiei si, în primul rând, anaforaua liturgica apartin Sfântului Ioan Gura de Aur care, preluând o traditie mai veche, le reformuleaza cu propriile sale cuvinte.

Liturghia Sfântului Ioan Gura de Aur s-a dezvoltat în continuare în ceea ce priveste acele "actiuni fara cuvinte" mentionate mai sus pâna în sec. XIV când patriarhul Filotei prin Diataxa sa fixeaza oarecum rânduiala Liturghiei. Totusi anumite modificari vor avea loc si dupa aceea.

În vremea Sfântului Ioan Gura de Aur Liturghia începea dupa intrarea episcopului cu citirile din Sfânta Scriptura (se citea din Vechiul Testament din Apostol si Evanghelie) intercalate de cântarea de psalmi responsoriali (prokimenon) si aliluia. Începând cu sec. X-XI se cadea la cântarea Aliluia, înainte de Evanghelie. Din Vechiul Testament se citeau în special texte profetice. Din sec. VII aceste texte dispar. Rugaciunea de dinainte de Evanghelie nu apartine textului vechi al Liturghiei începând sa fir rostita, cu voce tare, din sec. XI. Dupa lecturi urma omilia.

Partea de început al Liturghiei numita enarxa cuprinzând: binecuvântarea mare, ectenia mare, cele 3 antifoane, ecteniile mici si rugaciunile corespunzatoare sunt un si adaos ulterior.

• Binecuvântarea mare apare pentru prima data în sec. XI;

• Ectenia Mare. În sec. IV-V se afla dupa lecturile biblice si plecarea catehumenilor "respectând prioritatea actiunii divine în ordinea slujirii: numai dupa ce Dumnezeu ne vorbeste Cuvântul Sau putem raspunde în psalmodie si rugaciuni". În sec. IX-X este mutata dupa intrarea mica si înainte de trisaghion, iar din sec. XII o întâlnim la locul de azi.

• Antifoanele si rugaciunile lor dateaza din sec. VII-VIII. Sunt o reminescenta a vechilor litanii din Constantinopol unde, în anumite sarbatori, Liturghia se savârsea numai în anumite biserici.În procesiunile spre acea biserica se cântau psalmi însotiti, ca refrene, de anumite imne liturgice si se rosteau rugaciuni.

Pâna în sec. XIV se utilizau ca antifoane asa-numitii psalmi antifonici (91,92 si 94). Acestia erau precedati de rugaciunile corespunzatoare fiecaruia rostite cu voce tare si încheiate cu ecfonise. Ca refren al celui de-al doilea psalm antifonic întâlnim, din sec. VI, imnul "Unule-Nascut" atribuiti de unii împaratului Iustinian sau lui Sever de Antiohia. Mai recent s-a emis parerea ca acesta ar fi de fapt troparul Pastilor de la Ierusalim introdus de Iustinian în anul 535-536 în slujba Sfintei Liturghii la Constantinopol.

Din sec. XIV, în duminici si sarbatori, psalmii antifonici au fost înlocuiti de psalmii tipici (102, 145) si de Fericiri cântari proprii slujbei Obednitei sau Tipicei.

• Intrarea mica

Intrarea mica are la origine actul aducerii de catre diacon a Evangheliei din schevofilachion, act care a capatat un sens simbolic – venirea lui Hristos Cuvântul în mijlocul Bisericii Sale. Rugaciunea intrarii se rostea initial la intrarea în Biserica. Cele mai vechi manuscrise italo-grecesti (sec. VIII-X) cuprind o rugaciune speciala a Liturghiei Sfântului Ioan Gura de Aur diferita de cea de azi care a fost preluata de la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

• Trisaghionul si rugaciunea lui

Trisaghionul se cânta la intrarea procesiunii în biserica unde urma sa se savârseasca Sfânta Liturghie. Era precedat de rugaciunea trisaghionului rostita cu voce tare si de ecfonis. Ca si în cazul rugaciunii intrarii manuscrisele vechi (sec. VIII-X) cuprind o rugaciune speciala a Liturghiei Sfântului Ioan Gura de Aur înlocuita mai târziu cu cea din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Trisaghinonul este introdus în Liturghie la jumatatea sec. V fiind, potrivit legendei, revelat unui copil în timpul patriarhului Proclu al Constantinopolului (434-446) .Nicolae Cabasila îl considera o creatie a Bisericii prin combinarea imnului heruvimic "Sfânt, Sfânt, Sfânt …" (Is. 6,1-5, Apoc. 4, 8) cu Ps 41, 2.

• Ectenia întreita este o rugaciune de origine mai noua deoarece, în perioada primara, rugaciunile credinciosilor începeau numai dupa trimiterea catehumenilor, care, nefiind botezati, nu aveau dreptul sa se roage cu credinciosii. La origine ectenia întreita apartinea litaniilor de unde a fost preluata prin sec. VII-VIII si în Sfânta Liturghie.

• Ectenia pentru catehumeni si trimiterea lor este veche, reprezentând rugaciunea pe care credinciosii o faceau pentru catehumeni dupa care acestia erau trimisi afara.

Liturghia euharistica

• Rugaciunile pentru credinciosi

Vechimea lor este confirmata de canonul 19 Laodiceea (364-373) si de prezenta unei rugaciuni similare în Liturghia clementina.

• Heruvicul – a fost introdus în sec. VI (574 )înlocuind Ps. 23,7-10 care era cântat mai înainte în timpul aducerii darurilor .

• Rugaciunea heruvicului – este o rugaciune de pregatire a preotului pe care o gasim, cu textul de azi, în manuscrisele vechi la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

• Intrarea Mare – la origine consta în transferarea darurilor de catre diaconi din schevofilachion în altar. Dezvoltarea acestui ritual începe în sec.V atribuindu-i-se tot mai mult o încarcatura simbolica.

• Rugaciunea punerii înainte – apare în cele mai vechi manuscrise (sec.VIII-IX) fiind o pregatire pentru aducerea jertfei.

• Sarutarea pacii – Este un ritual foarte vechi. În semn de împaciuire si iubire credinciosii îsi dadeau sarutarea pacii (barbatii cu barbatii, femeile cu femeile, clericii cu clericii). Initial acest ritual încheia Liturghia Cuvântului, ulterior fiind transferat înainte de anaforaua liturgica. Din sec. XI este restrâns la clericii din altar.

• Crezul – Folosit la început în slujba Botezului a fost introdus în Liturghie potrivit traditiei în timpul crizei monofizite, mai întâi de patriarhul (monofizit) Petru Fulo la Antiohia în anul 471 si apoi de patriarhul Timotei (512-518) la Constantinopol.

• Anaforaua liturgica – Este centrul Liturghiei Euharistice, o rugaciune lunga, rostita în Biserica primara de protos, neîntrerupt în auzul credinciosilor care se asociau la sfârsit prin raspunsul "Amin". Anaforaua este principala deosebire între cele doua Liturghii bizantine si, dupa cum am aratat mai sus, s-a demonstrat ca ea apartine cu adevarat Sfântului Ioan Gura de Aur.

Introducerea unor imne cântate de credinciosi în timpul anaforalei si dorinta de scurtare a Liturghiei printr-o rostire mai grabita a rugaciunilor a facut ca, începând cu sec. V-VI sa se generalizeze rostirea în taina a anaforalei ramânând doar ca anumite pasaje sa fie rostite cu voce tare pentru a orienta cântarea credinciosilor.

• Axionul îsi are originea în diferite imne care însoteau pomenirea nominala a Sfintei Fecioare, mai ales dupa erezia lui Nestorie, ca o manifestare a sentimentului de evlavie fata de Nascatoarea de Dumnezeu. Axionul obisnuit de astazi este, în ceea ce priveste a doua sa parte (Ceea ce esti mai cinstita…) irmosul cântarii a noua din Canonul de la denia din Joia Mare alcatuit de Cosma de Maiuma în sec. VIII. Dupa sec. X s-a adaugat partea de început (Cuvine-se cu adevarat) provenind din Muntele Athos).

• Ectenia cererilor si rugaciunea - Prima parte a ecteniei si rugaciunea corespund descrierii Liturghiei pe care Teodor de Mopsuestia o face în sec. IV. Partea a doua (începând cu cererea "Ziua toata") este un adaos ulterior.

• Tatal nostru – Rostirea rugaciunii în acest loc ca pregatire pentru împartasanie este mentionata pentru prima data de Sfântul Chiril al Ierusalimului la jumatatea sec. IV. Sfântul Ioan Gura de Aur confirma prezenta acestei rugaciuni în Liturghia pe care o savârsea el la Constantinopol.

• Rugaciunea înaltarii ("Ia aminte…") - este adaugata mai târziu dar exclamatia "Sfintele Sfintilor" o întâlnim înca din Constitutiile apostolice (VIII, 13, 10).

• Caldura – Folosirea ei este strict simbolica si o întâlnim cel putin din sec.VI.

• Împartasania – În timpul Sfântului Ioan Gura de Aur, dupa împartasirea clericilor, episcopul sau preotul dadea credinciosilor în mâna Sfântul Trup al Domnului, iar diaconul le dadea sa bea Sfântul Sânge. Datorita abuzurilor si profanarilor la care se putea ajunge în acest fel, din sec. VII se introduce împartasirea cu lingurita. Tot din aceasta perioada dateaza practica amestecarii Sfântului Trup cu Sfântul Sânge în potir.

• Chinonicul – În timpul împartasaniei preotului si credinciosilor se cânta la început un psalm întreg având ca refrene Aliluia. În decursul timpului ritualul s-a dezvoltat pâna la forma de azi.

• Rugaciunea amvonului – A fost la origine rugaciunea de binecuvântare finala a Liturghiei, rostita de protos în mijlocul bisericii în timp ce binecuvânta pe credinciosii care, plecându-si capetele, treceau pe sub mâna lui si ieseau din biserica.

Toata rânduiala care urmeaza reprezinta adaosuri posterioare intrate în uzul liturghiei dupa sec. VII-VIII .