OrthoLogia

Pr. lect. dr. Emil Jurcan

FAMILIE SI SEX
în feminismul teologic contemporan

O mare problemă pe care o ridică Teologia Feministă este cea legată de sex si viată erotică. După ce secole de-a rândul femeia s-a luptat pentru a-si câstiga egalitatea valorică cu bărbatul, sfârsitul secolului al XX-lea, prin glasul adeptilor celor două miscări propun o depăsire a acestui prag, depăsire pe cât de anticrestină, pe atât de dăunătoare. Este vorba de reconsiderarea ideii de sexualitate, care, zic ei, a fost tabuizată milenii de-a rândul iar acum ar fi timpul să-si recâstige valoarea primordială, pe care matriarhatul I-ar fi acordat-o. Feminismul (New Age si alte miscări contemporane) are o cu totul altă conceptie despre sex decât o are crestinismul traditional. Câtă vreme Biserica Ortodoxă si cea Romano - Catolică văd în viata sexuală o împlinire a iubirii cuplului, a sotilor uniti în sfânta taină a căsătoriei, cu scopul binecuvântat de a aduce pe lume copii, prin care să se reverbereze pe mai departe în timp si spatiu credinta curată în Dumnezeu, miscările analizate văd în viata monogamică a omului o constrângere unidirectională a sexului spre o singură persoană.

Tema are la bază ideile lui Sigmund Freud, care vedea în viata sexuală unidirectionată o frustrare a libertătii vietii, care din această cauză refulează în angoase si izbucniri în toate domeniile vietii[i]. Asadar în revalorificarea sexului, psihanaliza a adus o contributie importantă. De fapt, nu este singura disciplină din cadrul stiintelor socio-umane, care a argumentat această bulversare a axiologiei familiei. Sociologia a argumentat necesitatea avortului si a anticonceptionalelor, ca o conditie a stopării exploziei demografice, considerându-se că astfel se va opri procesul de pauperizare a omenirii. Miscarea feministă a fost vârful de lance în acest demers mondial, organizând demonstratii în marile capitale si strigând sloganuri ca: “pântecul meu îmi apartine mie!” sau “dacă noi vrem sau nu copii, noi singure suntem cele care hotărâm aceasta!”[ii] S-a obtinut astfel legalizarea întreruperii de sarcină în toate marile state occidentale, urmând ca acest exemplu să fie preluat de toate tările europene. Astfel femeia a demisionat din vocatia ei divină de împreună-creatoare cu Dumnezeu în domeniul vietii umane, adevărata ei misiune sacerdotală, cerându-si o autonomie fată de Divinitate, aidoma celei pe care omul si-a luat-o în rai, prin neascultare.

Familia a devenit pe zi ce trece o realitate incomodă deoarece unirea vietii în mod monogamic dintre un bărbat si o femeie părea prea incomod pentru libertatea promisă de această miscare, în care sexul se cerea să devină liber (ca “iubire liberă” – “freie Liebe”), în care viata relatională dintre sot si sotie trebuia deschisă spre … “globalizare”, adică să se realizeze o iubire universală de tip holistic-naturist între oameni în detrimentul familiei, considerată mult prea îngustă  în interesele ei egoiste.

            Există modalităti multiple de a justifica si argumenta ortica erotică a feminismului. Vom aminti doar câteva.

a. O modalitate de substituire a familiei si a rolului conjugal în desăvârsirea  mântuirii este revitalizarea cultelor păgâne ale fertilitătii. Legitimitatea sexualitătii si a eroticului în Teologia feministă o oferă religiile politeiste din spatiul canaanit, care le găsim expuse în Vechiul Testament. În viziunea feministelor aceste culte nu trebuiesc condamnate, deoarece ele oferă de fapt fetele ascunse ale unei religii matriarhale, pierdute în istorie, dar care au rămas în subconstientul istoriei lumii. Lupta împotriva cultului erotic (al fertilitătii) din religiile canaanite (cultele lui Baal si Astartea), proferată de către profeti, nu ar fi altceva decât lupta lui Iahve sau El împotriva matriarhalismului. “Monoteismul – zice Susanne Heine – nu a fost în Israel, în perioada pre-exilică un lucru de la sine înteles (…). Putem afirma prin exemple acest lucru: pe de o parte se poate sublinia cât de  dominante erau cultele canaanite între evrei, pe de altă parte acestei dominante îi corespunde apărarea vehementă  de mai târziu.”[iii] Astfel se încearcă să se arate de către această teoloagă că chiar în rândul profetilor vechi-testamentari  practica sexuală era o realitate. De exemplu, Oseea primeste de la Dumnezeu porunca de a se căsători cu o desfrânată (Oseea 1,2); Ieremia vede poporul ca pe o desfrânată, care s-a destrăbălat “pe toti muntii înalti si pe sub tot copacul umbros"(Ieremia 3, 6-9). Această practică a desfrâului ar fi fost, după ea, parte integrantă dintr-un cult, în care sexualitatea era considerată centralitatea actului de venerare, dintr-o vreme în care se mai păstrau încă rămăsitele matriarhale. Ulterior El ar fi desfiintat aceste culte, lupta finală dându-se pe muntele Carmel sub conducerea lui Ilie din Tesba Galaadului.[iv]

De aceea, orientarea Teologiei Feministe spre reanimarea sexualitătii în cultul poporului evreu ar fi în optica lui S. Heine o revenire la o normalitate, anume descoperirea femininului din viata religioasă si din divin. Practica erotică este de fapt acea reîntoarcere la traditia poporului evreu, care trebuie să elibereze de complexe religia crestină contemporană, intrată se pare în impas.  “Practica cultică a erosului era o împlinire sacrală, si nu simplu ceva imoral, asa cum se lasă să se creadă în mod superficial. Erosul si viata tâsnesc dintr-un izvor de putere, în care se oglindeste Numen-un divin”.[v] Această sursă de putere, care fundamentează viata în plenitudinea ei, se axează pe trei teme erotice: hierogamia, prostitutia cultică si deflorarea rituală[vi], care fac ca reconstituirea acestei realităti primare să se poată realiza. Totul vrea să conveargă spre a cea “freie Liebe” (iubire liberă), pe care cultele matriarhale o profesau.

Cultul zeitelor Anath si Asherat, după Heine, ar putea astăzi să aducă "înlăturarea traditiei cu privire la dominarea masculină asupra trupului (n.n. femeii)",[vii] ceea ce ar constitui baza primirii unei noi valente în problematica raporturilor inter-umane. Erosul poate si trebuie să devină forta de distrugere a conventionalului masculin. "Erosul - zice ea - depăseste granitele eului, ale unicitătii persoanei, granitele ordinii si ale conventiei sociale, granitele pudicitătii."[viii] Prin această nouă religie, bazată pe redescoperirea cultelor păgâne s-ar putea trece la o etică mult mai permisivă decât “morala crestină atât de rigidă”[ix]

Din această expunere putem concluziona că de fapt argumentele biblice sunt trunchiat luate pentru a justifica aceste idei. În cazul lui Oseea sau a lui Ieremia de fapt nu este vorba de o înclinare a spre cultele canaanite, deoarece se stie că supărarea profetilor pleca tocmai de la faptul că poporul evreu uitase pe Iahve, ca unica divinitate reală si “desfrânase” cu idolii deserti. În al doilea rând relatia spirituală de tip conjugal dintre Iahve si popor nu duce cu gândul la un hieros gamos din vremurile străvechi, ci prezintă această legătură ca pe ceva foarte intim în planul divin. Dumnezeu este ca un tată sau un sot pentru acest neam, ocrotindu-l si conducându-l în istorie pentru a păstra firul revelational intact si nealterat.

Ceea ce se propune pentru a recupera ideea de erotic este de fapt o alterare a ei si o deviere în partea trupescului. Erosul poate fi recuperat din punct de vedere ortodox numai prin acceptarea omului ca persoană integrală, cu trup si suflet în permanent dialog. Trupul nu se condamnă, dar nici nu se singularizează în fata lumescului, deoarece atunci religia nu-si mai împlineste misiunea ei redată prin etimologia cuvântului: aceea de a lega pe om de Dumnezeu. Nici Dumnezeu ne se coboară la dimensiunea trupescului, ci omul în totalitatea lui este înăltat la sfera comuniunii cu transcendentul, în care ambele părti ale umanului sunt afirmate. Nu putem crea o religie pe baza unui păgânism al fertilitătii deoarece atunci trebuie să acceptăm nu doar latura erotică-cultică, ci si pe cea sacrificială-sângeroasă (cum este cazul sacrificiilor umane către Moloh). Ori acest lucru este de neacceptat.

b. Altă provocare, pe care Teologia feministă o aduce Bisericii traditionale, este cea unei … globalizări prin trăire naturistă. Naturismul ca mod de viată vegetal, asa cum îl stim noi, pare a fi o posibilitate de revitalizare a celulelor îmbătrânite sau bolnave, prin alimentare naturală. Acesta se pare că este doar vârful de aisberg al unei retele, mult prea perfide si profunde. Mai precis, naturismul actual nu se mai rezumă doar la alimentatie dau la ecosistem, ca mediu ambiant, ci vrea o conformare a vietii omului cu cerintele naturii dincolo de spatiul pudic si sănătos al unei morale crestine.

Naturismul vrea globalizare: omul să trăiască plenar în spatiul naturii, conform cu ea si numai în cadrul legilor ei. orice lege care vine în plus fată de legea morală naturală (lege juridică, bisericească) trebuie să se integreze în cadrul naturismului. Multe transmisii mass-media, (reportaje, documentare, interviuri) încep să prezinte ca “normal” modalitatea de convietuire în comun, fără prejudecăti (părinti si copii, prieteni de familie dezbrăcati pe plajă) a unor grupuri care … s-au conformat deja naturii (un fel imitare de mod de viată ca al animalelor în savană). De aici si până la sexul în grup, prezentat de programele erotice, la homosexualitate (ca optiune liberă de a-ti alege modul de a iubi) nu mai este decât un pas. Probabil este deja o legătură subtilă care încă nu se vrea dată la iveală deocamdată. si tot aici pot intra cultele care văd în naturism o mântuire. Să luam cazul credintelor panteiste, care respectă mediul deoarece în el se ascunde Divinul impersonal, care nu trebuie violat prin acte brutale si vom ajunge la tendintele dizolvante, care îl absolvă pe om de dialog cu Dumnezeu, deoarece Acesta din urmă nu mai este persoană.

Probabil se poate explica această tendintă spre naturism prin aceea că s-a pierdut din teologia contemporană a Apusului ideea de post si meditatie. Natura consumată cu irationalitate, hrana bazată doar pe toxinele cărnii, se repercutează asupra sănătătii. si este un fapt real. În societatea bunăstării exagerate apare morbul bolii din cauza surplusului alimentar si a sedentarismului. Postul ortodox si metania acest lucru vrea să-l echilibreze: în primul rând ele sunt o rugăciune a trupului, alături de cea a sufletului, pe de altă parte ele sunt o dianoia (mod de trai), care complementează asceza sufletească. Când una din cele două nu sunt respectate repercursiunea patologică se face simtită. Dar între post si trăirea viatii conjugale, a raportului cu copiii “conform naturii” este de fapt o mare diferentă, păcăleala diavolului, care te vrea să zici “binelui rău si răului bine” (Isaia 5, 20), adică să-ti bulversezi axiologicul crestin din tine.

c. Libertinajul vietii conjugale si păcatele sexuale sunt altă provocare la adresa familiei, pe care Teologia Feministă le admite si le propagă. În planul luptei pentru repunerea sexualitătii în planul primordial pe scara valorică a secolului nostru, atât feminismul, cât si new age-ismul au afirmat mai mult decât o simplă tolerantă fată de perversiunile sexuale, care s-au manifestat în societate (travestismul, homosexualitatea, fetisismul, etc.), propagând ideea că adevărate libertate a omului abia atunci se manifestă când se poate alege între diversele variante sexuale. Mai mult se face foarte multă publicitate acestor noi forme de viată sexuală, care ar afirma, prin distrugerea vietii în doi, coeziunea comunitară inter-umană. În această asa-zisă comuniune oamenii ar putea realiza simbioza dintre ei si natură, atât prin împărtăsirea de bunuri, de sentimente si de idei, cât si  prin împărtăsirea de trupuri pentru sex. Sexul ar fi deci limbajul comuniunii: “Homosexualitatea feminină – zice analistul Herrad Schenk – este expresia dorintei după modelul de interactiune uman, care nu este format după necesitătile masculine. Ea este de asemenea, un protest împotriva definitiei culturale a feminitătii, care extrage valoarea femeii doar din atractivitatea ei fată de bărbat, la care se adaogă iubire, căsătorie si familie (…) . Din această cauză lesbianismul câstigă o mare însemnătate în cadrul miscărilor feministe”.[x] Printr-o astfel de orientare nouă în atractia trupească s-ar elimina un alt element de sorginte patriarhalist: viata în doi, familia.

Această temă feministă este preluată de new age-ism, care explică această nevoie de libertinaj nu numai prin dorinta de a sparge structurile patriarhaliste si de a înlocui era prea ratională a Pestilor, cu cea mai afectivă, a Vărsătorului, ci si prin oferirea unei noi variante de mântuire, de tip Tantra. Mântuirea prin Hristos este astfel înlocuită prin sintagma «salvare prin sex».[xi]

Sexul ar fi, după miscările analizate, păcatul adamic[xii], care nu este altceva decât o îndrăzneală, un sapere aude fată de intransigentul Iahve al Vechiului Testament. Luată astfel “iubirea erotică ar fi nici mai mult nici mai putin decât dorul după unitatea pierdută”[xiii]. Această unitate cosmică poate fi deci reactualizată prin libertatea expresiei sexuale, considerată “oglinda relatiei cosmice”[xiv], în care totul se interconditionează. Exacerbată de către feminism pentru a da o ripostă puritanismului patriarhalist, sexualitatea capătă valente soteriologice, fiind considerată “poartă pentru lumea de dincolo, pentru experientele mai înalte”[xv], de aceea adeptii feminismului trebuie să regăsească “sensul sacrului din sexualitatea noastră”.[xvi] 

Pozitia ortodoxă fată de familie si viată sexuală.

            Familia din punct de vedere ortodox nu poate ajunge la drama, pe care o expune Teologia Feministă, deoarece baza de plecare, pentru alcătuirea si sustinerea ei, este cu totul alta. Dacă feminismul, cu latura lui teologică, pleacă în realizarea căsătoriei de la latura socială, ea fiind considerată ca un acord social între oameni, Teologia Ortodoxă o vede permanent prin prisma lui Dumnezeu. Accentul cade aici nu pe considerente umane, ci pe vointa divină, căci “ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”(Mt. 19,6). Familia devine astfel o “micro-ecclesiae”, în care oamenii se unesc pentru a se aduce unul pe celălalt jertfă lui Dumnezeu si pentru a-si oferi unul altuia jertfa iubirii. “Traditia orientală –zice Paul Evdokimov – asociază astfel în natura lor profundă  comunitatea Bisericii cu comunitatea conjugală. Ea le vede încă sub forma nediferentiată a «începutului»: în Paradisul pământesc misterul Bisericii si comuniunea primului cuplu uman nu sunt decât una si aceeasi realitate. Prima celulă conjugală coincide cu prima biserică si manifestă esenta comunitară dintre Dumnezeu si om”.[xvii] Deci relatia inter-umană are la bază comuniunea dintre om si Dumnezeu si nu simplu o empatie între oameni sau o simplă afectivitate efemeră.

            Noul Testament se în planul minunilor, pe care Hristos le face în vederea reabilitării creatiei, cu minunea de la Cana Galileii, ca o reconsiderare a raportului dintre bărbat si femeie. Bucuria minunii face ca cei doi miri să fie părtasi egali la iubirea Celui care făcuse pentru ei minunea. Deci nu veselia erotismului face ca nunta din Cana Galileii să rămână în istoria mântuirii, ci bucuria unei “împărtăsiri” din vinul minunii, care apropie mult ideea de căsătoria de cea de biserică, asa cum observă Sfântul apostol Pavel (Efeseni 5, 23-31). ”Cele două persoane, unite într-o singură fiintă, nu sunt decât o imagine concretă a Bisericii, «pluralitate de persoane unite într-un singur corp»”.[xviii] Aspectul ecclezial face ca legătura matrimonială să primească dimensiunile unei micro-biserici, a unei comuniuni în care să existe toate normele necesare unei biserici: Divin, jertfă si jertfitor. Divinul este prezenta lui Dumnezeu în harul tainei, jertfa o constituie darul iubirii, zestrea spirituală, pe care o aduc mirii în fata sfântului altar iar sacerdotii sau jertfitorii sunt cei doi angajati în acest serviciu divin. În cadrul ecclezial al nuntii, spatiul se deschide spre comuniune. Părintele profesor Ilie Moldovan extinde aspectul ecclezial la dimensiunea cosmosului, unde iubirea dintre cei doi se răsfrânge asupra lumii, modelând prin harul primit sacralitatea ei. “Ecclesia trinitară se oglindeste în ecclesia domestica … trecerea de la comuniunea divină la comuniunea umană se face în Hristos, consubstantial cu Tatăl si cu Duhul, în divinitatea Sa, consubstantial cu noi în umanitatea Sa”.[xix]

Expresia eccleziologică din cadrul familiei se revelează si în raportul comunional dintre soti, care corespunde celui sobornicesc din Biserică. Prin aceasta de elimină “acelsubordinationism medieval”[xx], în care după modelul divin (un Dumnezeu în ceruri sus), se prezenta si societatea (un rege pentru tară – pater terrae; un nobil pe pământ si un tată/cap în familie – pater familiae).

În al doilea rând, aspectul bisericesc din cadrul familiei se demonstrează prin faptul că, precum în Biserică se modelează caractere religioase, si în familie sunt formate caractere personale, care se deschid spre Dumnezeu. De fapt, actiunea subversivă, care loveste în familie, pleacă de la acest fapt incontestabil: câtă vreme familia va fi stabilă si religioasă, câtă vreme iubirea dintre sotii familiei va fi puternică, tara si societatea va avea personalitătii, care nu vor putea fi transformate în indivizi, usor de condus. Dar în momentul în care familia se va dezmembra societatea va avea indivizi dezaxati de la valorile personalitătii, si deci va putea foarte usor să conducă această masă.

În al treilea rând, Biserica este locul în care iubirea de aproapele se realizează plenar iar familia este, de asemenea, această iubire în miniatură, pe care o realizează între membrii ei si fată de ceilalti, ca o micro-biserică.

În fine, familia este, asemeni Bisericii, locul în care se realizează mântuirea. Sotii nu se căsătoresc pentru un scop teluric[xxi], ci în primul rând pentru mântuirea lor si a copiilor. Sfântul apostol Pavel spune explicit acest lucru: “bărbatul necredincios se sfinteste prin femeia credincioasă si femeia necredincioasă se sfinteste prin bărbatul credincios” (1 Cor. 7, 14).

Familia deci nu este o asociere de persoane (hetero- sau homosexuale), care să trăiască o viată biologică, în care Dumnezeu să fie un apanaj sau o chestiune de estetism etic sau, mai rău, o justificare erotică, ci este un templu, în care se slujeste zilnic liturghia iubirii si se aduce euharistia (multumirea) comuniunii în vederea mântuirii. Numai o atare viziune poate oferi un răspuns la criza care există astăzi în societate.