LogiaOrthoLogia
Heidegger
si “religia corectã”
Regãsesc
în sertarul cu tãieturi o paginã din excelenta revistã bucuresteanã KRISIS,
a studentilor de la filosofie. E vorba de un interviu cu filosoful Hans-Georg
Gadamer, “pãrintele hermeneuticii moderne”, ucenicul cel iubit al lui
Heidegger si urmasul lui Karl Jaspers la catedra de la Heidelberg (mai e nevoie
de alte prezentãri?). În interviul pe care Gadamer îl acordã, trebuie sã
amintim, d-nei Monica-Maria Aldea si d-lui Cãlin Petcana, filosoful german
revine de mai multe ori asupra subiectelor religioase si, în mod cu totul
exceptional, asupra credintei maestrului sãu Heidegger. Dupã câteva remarci
acide asupra puritanismului protestant – “pentru care confirmarea religioasã
stã în succesul economic” - Gadamer, aflând de la interlocutorii sãi cã
românii sunt ortodocsi, exclamã:
“Românii
sunt preponderent ortodocsi?!... Ortodoxia a fost, cu sigurantã, în ochii lui
Heidegger religia crestinã corectã (richtige), deoarece nu are teologie si
nici metafizicã. Numai asistentã duhovniceascã practicã. Deci asta a si fost
ceea ce a contat în ochii lui Heidegger. La întrebarea “ce ne-ar putea salva
de la transformarea noastrã într-o halã de fabricã vuind amenintãtor?”, rãspunsul
sãu a fost: numai un Dumnezeu ar putea sã ne salveze. Aceasta a reprezentat un
fel de testament si este o afirmatie cu multe sensuri. Poate a vrut sã spunã cã
în ultimã instantã, i-ar reveni tot lumii ortodoxe menirea de a se opune
tendintelor destructive ale gândirii iluministe”.
Afirmatiile
lui Heidegger se cer putin nuantate. Când spune cã Ortodoxia nu are
“teologie” se referã la faptul cã - spre deosebire de modelele religioase
apusene - este lipsitã de dogmatism, de scolasticã, de rigiditate. Se stie cã
existã în catolicismul oficial un fanatism canonic si chiar doctrinar (a se
vedea numai recentul scandal provocat în lumea crestinã de documentul
pontifical ultra-conservator “Dominus Iesus”), dupã cum existã în
protestantism un fanatism al Bibliei. Pe când în Ortodoxie, într-adevãr,
ceea ce conteazã este “asistenta duhovniceascã practicã”. Existã si în
Ortodoxie canoane, dar – cu exceptia marilor dogme de credintã - orice
reglementare se încheie cu cuvintele: “sau cum va voi cel mai mare”, adicã
duhovnicul sau episcopul. Aici nu este vorba de un relativism, ci de convingerea
cã Duhul Sfânt lucreazã în continuu în Bisericã, de faptul cã viata nu
poate fi circumscrisã unei formule (Sfântul Pavel spunea: “litera
ucide”!). De aici venea probabil si încrederea lui Heidegger în misiunea de
“asistentã duhovniceascã” a Ortodoxiei. Cât despre “metafizicã”,
numai asta nu i se poate reprosa teologiei rãsãritene, dar si aici marele
filozof a vrut sã sublinieze caracterul practic al metafizicii ortodoxe,
exprimat în asceticã si misticã, adicã nu contemplatia poeticã sau
filozoficã ci transformarea profundã a omului, îndumnezeirea sa. Credinta
aceasta o exprimã simplu un pãrinte al Patericului, spunând: “De va voi
omul, de dimineata pânã seara ajunge la mãsura îndumnezeirii”.
În
ultimã instantã, aceasta face “corectã” o religie, nu performantele ei
economice sau civilizatorii, ci puterea de a salva lumea din deriziune, de a o
elibera de toatã oboseala si bãtrânetea ei, de a-i dãrui o credintã, o
sperantã si un Dumnezeu.