Cîte feluri de preotii sunt, după Sfânta Scriptură, si care este rolul fiecăreia dintre ele?

- După Sfânta Scriptură sunt trei feluri de preotii, atît în Vechiul Testament, cît si în Noul Testament, fiecare din ele cu rolul său. Astfel, în Vechiul Testament se vorbeste de Preotia lui Melchisedec (Facerea 14, 18), care ca «preot al lui Dumnezeu» l-a primit pe Avraam cu pîine si vin, după înfrîngerea regelui Sodomei; preotia levitică, sau sacrificială, consacrată prin «ungerea sfântă» (Iesire 29, 21; 30, 25) «după rînduiala lui Aaron» (Iesirea 40, 13; Levitic 8, 1-7; Evr. 7. 11), si «preotia împărătească» (Iesirea 19, 6), a întregului popor Israel, ca «semintie aleasă, neam sfânt, popor ales». Aceste trei preotii sunt înlocuite cu alte trei preotii în Noul Testament.

Noul Testament vorbeste de : Preotia lui Hristos, preotie divină, vesnică, adică netrecătoare (Evr. 7, 24), dar nu «care nu trece de la unul la altul» (prin hirotonie), cum au falsificat ideea si textul grec traducătorii Bibliei protestante folosite de toate cultele vechi si noi.

Preotia lui Hristos; zisă «după rînduiala lui Melchisedec» (Ps. 109,4; Evr. 5,6; 7,17) este primită de El, direct, de la Tatăl, prin Duhul Sfânt, Care L-a uns (Isaia 61, 1; Luca 4, 18; Evr. 1, 9), Mîntuitorul Hristos Si-a exercitat Preotia, sau slujirea Lui de Arhiereu, tămăduind bolnavii, alungînd demoni, binecuvîntînd copii, înviind morti etc.; dar slujirea Sa arhierească, sau preotească, a săvîrsit-o la instituirea Cinei celei de Taină. În fapt, El acceptînd de bună voie patimile, în scopul răscumpărării omenirii; în momentul răstignirii Domnul a fost si Arhiereu jertfitor si jertfă, sau «Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii» (Ioan 1, 29). El a mai săvîrsit slujire arhierească, în chiar Ziua Învierii, cînd a transmis harul preotesc - din Preotia Lui - si Apostolilor, prin suflarea Duhului Sfânt asupra lor, si această putere harică de a ierta păcatele, în numele Lui. Atunci, după ce i-a binecuvîntat, cu: « Pace vouă ! » a zis : « Luati Duh Sfânt. Cărora veti ierta păcatele, le vor fi iertate, si cărora le veti tine, vor fi tinute» (Ioan 20, 21-23). Domnul a mai exercitat preotia iarăsi cînd a săvîrsit, la Emaus, cina euharistică, prin frîngerea pîinii si binecuvîntarea ei, după care, lui Luca si Cleopa li s-au deschis ochii si L-au cunoscut (Luca 24, 13-32), iar El s-a făcut nevăzut de ei.

A doua Preotie a Noului Testament, este preotia sacramentală, sau sfintitoare, cea prin transmitere si derivare din Preotia lui Hristos, primită de la El de Apostoli, prin suflarea Duhului Sfânt, si transmisă de ei ierarhiei bisericesti - diaconi, preoti si episcopi - prin punerea mîinilor, sau prin hirotonie (Fapte 6, 6 ; 14; 23 ; 20, 28 ; I Tim. 4, 14 ; 5, 22; II Tim. 1, 6 ; Tit 1, 5). Această preotie se numeste preotie specială, de hirotonie si de succesiune apostolică, decurgînd din Preotia lui Hristos, prin Apostoli si transmisă apoi prin episcopi preotilor si diaconilor. Numai această Preotie, de drept divin, si de succesiune apostolică este în drept si are harul întreitei slujiri: de a conduce, sau a păstori, a învăta si de a sfinti prin oficierea Sfintelor Taine.

Derivată din Preotia de hirotonie este cea de a treia preotie, numită «preotie împărătească» sau «de obste», zisă si «preotie sfântă» (I Petru 2, 5), a. tuturor crestinilor, care au primit Tainele : Botezul, Mirungerea si Sfânta Împărtăsanie. Despre această preotie generală, care colaborează cu preotia harică, de hirotonie - din care ia nastere - vorbeste Apostolul Petru. El scrie crestinilor: « Iar voi sunteti. . . casă duhovnicească, preotie sfântă; ca să aduceti jertfe duhovnicesti. . . semintie aleasă, preotie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu; ca să vestiti în lume bunătătile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată. Voi care odinioară nu erati popor (ales) iar acum sunteti poporul lui Dumnezeu» (I Petru 2, 5, 9-10): Rolul acestei preotii este de a colabora cu preotii: în consiliile parohiale si comitetele parohiale, la cîntarea în biserică, aducerea prescurilor si vinului pentru slujbă si a ofrandelor lor; vizitarea bolnavilor, colaborare în operele misionare si samarinene, la curătirea si repararea bisericii, la hramuri si la catehizare etc. Iar în lipsa preotului, orice crestin poate boteza un copil în primejdie de moarte; afundîndu-l în apă, sau stropindu-l, cu rostirea cuvintelor : Se botează robul lui Dumnezeu : în numele Tatălui si al Fiului, si al Sfântului Duh.

Prezentati-ne, pe bază de texte biblice, ce este preotia sacramentală, cine o poate săvîrsi, cui se poate administra, ce har primeste preotul la birotonie?

- Preotia sacramentală, sau sfintitoare, este una din cele sapte Taine ale Bisericii si cea mai importantă, pentru că ea le săvîrseste pe toate, si fară ea nici o Taină nu este valabilă. După cum s-a amintit, această Preotie este instituită de Mîntuitorul Hristos, Arhiereul ceresc, în ziua învierii Lui, prin suflarea Sfântului Duh asupra Apostolilor, cînd le-a dat si puterea de a ierta păcatele oamenilor. Cum ea (preotia) exercită pe lîngă sfintire si celelalte slujiri ale lui Hristos, de a învăta sau a propovădui, si pe cea de a conduce, sau a păstori, unii dascăli de teologie consideră că această putere s-a acordat : cea de a învăta, cînd i-a trimis pe Apostoli la propovăduire (Matei 28, 18-20; Marcu 16, 15-16), cea de a conduce, sau păstori: Ioan 21, 15-17 ; I Petru 5, 1-3; Fapte 20, 28, iar pe cea a slujirii si sfintirii, la Cina cea de Taină, cînd le-a poruncit «Aceasta (Jertfa euharistică) să faceti spre pomenirea Mea» (Luca 22, 19). Dar harul si puterea preotească l-au primit în ziua Învierii (Ioan 20, 21-23). Asa au fost alesi si pregătiti Apostolii (Matei 10, 1-5; Luca 6, 13-16; 10, 1) si apoi consacrati, cînd au fost trimisi definitiv în lume.

Odată cu trimiterea lor definitivă la apostolat, Domnul, în ziua Învierii, le acordă si această întreită slujire. «Si Iisus le-a zis iarăsi : Pace vouă ! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit si Eu pe voi. Si zicînd acestea, a suflat asupra lor, si le-a zis : Luati Duh Sfint: Cărora veti ierta păcatele; le vor fi iertate si cărora le veti tine, vor fi tinute» (Ioan 20, 21-23). Acesta este momentul trimiterii definitive a Apostolilor în lume si al consacrării lor în Preotie - cu întreita slujire - care li se făgăduise dinainte (Matei 16, 19; 18, 18).

La rîndul lor, Apostolii au transmis acest întreit har ierarhiei preotesti, slujitorilor Bisericii, prin hirotonie sau punerea mîinilor. Aceasta este, deci, preotia sacramentală, care însă operează, sau este pusă în lucrare în ziua Cincizecimii, cînd, prin pogorîrea Duhului Sfânt, se aprinde în ei (II Tim. 1, 6) harisma apostolatului si a preotiei. Atunci ei încep deodată a propovădui pe Hristos Cel răstignit si înviat spre iertarea păcatelor, sfintesc, prin Botez si Punerea Mîinilor - schimbată apoi prin Ungerea cu Sfântul Mir - si Sfânta Împărtăsanie si păstoresc sau conduc pe calea mîntuirii pe cei crestinati, organizîndu-i în parohii cu preoti localnici (Fapte 14, 23 ; Tit 1, 6) si în eparhii, conduse de episcop (Fapte 20, 28 ; I Tim. 4, 14: Tit 1,5). Cu ajutorul Apostolilor ajutători (cei Saptezeci) – din care s-a alcătuit ierarhia bisericească: diaconi, preoti si episcopi – Apostolii (cei doisprezece) au putut boteza în ziua Cincizecimii trei mii de suflete (Fapte 2, 41) ; iar a doua zi alte două mii (4, 4), adică botezîndu-se în două zile «cinci mii» de suflete. Fără aceste ajutoare - episcopi, preoti si diaconi - cei doisprezece Apostoli nu puteau boteza atîtea mii de suflete în două zile, dat fiind că ei mai mult propovăduiau si îsi puneau mîinile peste cei botezati de diaconi (Filip - Fapte 8,5-13, 26-40), «iar Petru si Ioan îsi puneau mîinile peste ei» (Fapte 8, 14-17): « Si ei luau Duhul Sfânt » (8, 17 ; 19, 6).

Alte texte care amintesc de preotia sacramentală, lucrătoare, a. preotilor si episcopilor, sfintiti de Apostoli, adică hirotoniti, apărînd uneori alături de ei, sunt : denumirea de Biserică - întîlnită prima dată în Fapte 2, 47 : « Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau» - implică organizarea ei, încă după învierea Domnului, pînă la Înăltarea Lui, încît Cincizecimea găseste ierarhia bisericească deja rînduită de Domnul. Asă apar deodată : Iacob, episcop al Ierusalimului, care, după traditie, a fost sfintit (hirotonit) episcop de Mîntuitorul Hiristos, înainte de Înăltarea Sa la cer; si tot asa si preotii lui din Ierusalim, amintiti în Fapte 11, 30; 15, 2-6; 13, 22-23, 32 ; 16, 4 ; 21, 18, despre a căror hirotonie nu se spune cînd s-a făcut, întelegîndu-se că Domnul i-a consacrat dinainte. Faptele Apostolilor amintesc numai de hirotoniile făcute de Apostolul Pavel, la crestinii dintre păgîni (Fapte 14, 23 ; 20, 17 ; 20, 28 ; I Tim. 4, 14 ; 5, 17 ; Filip. 1 ; Tit l, 5). Apostolii, episcopii si preotii sunt numiti pentru aeest har, săvîrsitori ai Sfintelor Taine, sau « iconomi ai tainelor lui Dumnezeu » (I Cor. 4, 1-2; I Petru 4, 11), căror «iconomi» li se cere să fie aflati credinciosi (I Cor. 4, 2), adică constiinciosi în slujirea lor.

Această preotie divină este o demnitate, o cinste si un mare har, dat de sus, care se dă celor « chemati », « alesi », pregătiti si apoi consacrati sau sfintiti prin hirotonie de Apostoli, sau episcopi, « cinste pe care nimeni nu si-o poate lua de la sine » (Evr. 5, 4), ci « dacă este chemat de Dumnezeu ». Numai cultele protestante - înlăturînd preotia sfintitoare primesc numai « preotia împărătească », sau de obste a tuturor credinciosilor, botezati: dar nici această « preotie» n-o au deplină, deoarece nu e completat Botezul cu Taina Ungerii cu Sfântul Mir si cu Sfânta Euharistie, săvîrsite numai de preotia harică, sfintitoare. Sfântul Apostol Petru vorbeste de ambele preotii : si de cea « sfântă » sau « împărătească »; (I Petru 2, 5, 9-10), a tuturor crestinilor - deplin integrati în Biserică, prin cele trei Taine - si de preotia sfintitoare; harică (I Petru 5, 3-2), în sarcina căreia cade datoria de a învâta, a sfinti - prin săvîrsirea Sfintelor Taine si de a conduce « turma lui Dumnezeu» - Biserica, avînd a da seama de credinciosii păstoriti, care la rîndul lor au datoria de a-i asculta si a li se supune (Evr. 13, 7. 17 ; I Petru 5; 5). Despre această preotie sfinlitoare vorbeste Apostolul Pavel, cînd serie : « Nimeni nu-si ia singur cinstea (demnitatea) aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum a fost chemat si Aaron. Asa si Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însusi, ca să se facă Arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: Fiul Meu esti Tu... Tu esti Preot în veac după rînduiala lui Melchisedec» (Evr. 5; 4-6).

Prin urmare, preotia sacramentală este o chemare de sus si o alegere tainică, o pregătire intelectuală si de cunoastere temeinică a întregii învătături a Bisericii, cuprinsă în Sfânta Traditie si în Sfinta Scriptură; una moral-spirituală si o sfintire, sau o consacrare de la Apostoli sau episcopi. Numai această cinste, sau demnitate înaintea Lui Dumnezeu si a poporului – deosebită de cea a credinciosilor – învătată, sfintită si condusă de ea este rînduită de Mîntuitorul Hristos si practicată de Apostoli si de ierarhia bisericească, ca preotie sacramentală; sau sfintitoare, învătătoare si conducătoare spre mîntuire. De aceea, se vorbeste de păstori (apostoli, episcopi si preoti) si de Biserică, sau « turma lui Dumnezeu » (I Petru 5, 2).

Din misiunea pe care o au Apostolii, episcopii si preotii si din răspunderea ce o au de a da seama lui Dumnezeu de sufletele credinciosilor păstoriti de ei, decurge si datoria crestinilor de a asculta de acesti păstori ai lor si a li se supune. Căci asa scrie Apostolul Pavel:« Ascultati pe mai marii (păstorii) vostri si să vă supuneti lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre (ca să vă mîntuiti), avînd a da seamă de ele, ca să facă aceasta cu bucurie si nu suspinînd, căci aceasta nu v-ar fi de folos» (Evr. 13, 17). Iar Apostolul Petru sfătuieste pe crestini astfel: « Fiilor duhovnicesti, supuneti-vă (ascultati de) preotilor» (I Petru 5,5). Pentru aceasta se spune episcopilor: « Drept aceea, luati aminte de voi însivă si de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriti Biserica lui Dumnezeu (credinciosii), pe care a cîstigat-o cu însusi sîngele Său» (Fapte 20, 28). Iar preotilor, împreună slujitori, cu episcopii, li se porunceste: « Păstoriti turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetînd-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru cîstig urît, ci din dragoste» (I Petru 5,2).

Iată, deci, care sunt textele biblice ce privesc preotia sacramentală; cine o poate săvîrsi - clericii legiuiti, sau canonic hirotoniti -, cui se poate administra această preotie, - celor chemati, alesi si pregătiti, în chip deosebit si hirotoniti canonic - si ce har primeste preotul hirotonit, harul întreitei slujiri a lui Hristos, în centrul căreia stă harul sfintitor al săvîrsirii Sfintelor Taine.

Fără acest har si fără această slujire preotească n-ar exista Sfintele Taine, neavînd cine le săvîrsi, n-ar exista Biserică, n-ar exista crestini si nu s-ar putea dobîndi mîntuirea. Pentru că harul preotiei întreit slujitoare si îndeosebi a celei sfintitoare este cheia si temelia întregii învătături a Bisericii si a mîntuirii. Căci fără acest har, fără această preotie sfintitoare nu poate exista nici iertarea păcatelor, nici mîntuire, nici înfierea si îndumnezeirea.

Care sunt treptele preotiei sacramentale în Biserică si misiunea fiecăreia ?

- Preotia sacramentală este una singură, dar exercitată în trei trepte ierarhice, progresive. Aceste trepte ale preotiei sunt diaconia, preotia si arhieria, sau episcopatul; adică, diacon, preot si episcop. Fiecare din cele trei trepte îsi are propria ei rînduială de hirotonie, atributiile si rolul, sau misiunea sa care o deosebeste de celelalte. Prima treaptă este cea a diaconilor, san diaconia; se vorbeste de cei sapte diaconi, alesi dintre elenisti, spre a aluji la agape, sau la mesele dragostei crestine: Stefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae; prozelit din Antiohia, peste care Apostolii rugîndu-se si-au pus mîinile (adică i-au hirotonit) (Fapte 6, 1-6), consacrîndu-i în această treaptă. Înaintea acestora au existat însă si alti diaconi si preoti, dintre iudei - cum arată unele variante în textul grec -, care diaconi însă treceau cu vederea văduvele elenistilor la slujirea cea de fiecare zi a meselor (Fapte 6, 1-2); acestia, fiind hirotoniti dinainte, de Apostoli, sau poate chiar de Mîntuitorul - din cei Saptezeci.

Diaconii dintre evrei si elenisti - pe lîngă slujirea la mese, aveau în principal misiunea de a propovădui Evanghelia si de a boteza, iar în cadrul liturgic a ajuta - pe Apostoli, episcopi si preoti - la săvîrsirea Sfintelor Taine, la vizitarea bolnavilor etc. Sfântul Stefan moare ca mucenic, propovăduind « plin de har si de putere, făcea minuni si semne mari în popor » (Fapte 6, 8; 7, 59-60) ; iar Filip propovăduieste în Samaria si botează pe cei convertiti, între care si pe Simon Magul (vrăjitorul) (8, 5-20), peste care, venind apoi, Apostolii îsi puneau mîinile si ei « au primit Duhul Sfânt » (8, 14-17) sau darurile Mirungerii - cum s-a numit mai tîrziu. Si tot Filip, diaconul, a convertit si botezat si pe famenul, mare dregător al Candachiei, regina Etiopiei (8, 26-28). Prin urm.are, slujirea lor de diaconi, deosebit de cea a slujirii la mese, era de a propovădui Evanghelia, a boteza si a însoti pe Apostoli, episcopi si preoti la oficierea Sfintei Liturghii, de care era legată si agapa, sau masa comună, mai ales pentru orfani si văduve (Fapte 2, 42-47; 6, 1-2; I Cor. 11, 20-22). Că participau ca slujitori, la oficierea Sfintelor Taine, se vede clar din Filipeni (1, 1) unde se vorbeste de « episcopi si diaconi », chiar dacă prin episcopi s-ar putea întelege si preoti.

Ca slujitori bisericesti, diaconilor li se cereau credinciosie si conditii morale: adică, să fie « cucernici, nu vorbind în două feluri, (adică, cu două întelesuri) nu dedati la vin mult (betie), neagonisitori de „cîstig urît", bărbati ai unei singure femei, si să-si chivernisească bine casele si pe copiii lor» (I Tim. 3, 8. 12). Aceleasi sunt conditiile ce se cereau si preotilor.

Preotii formează a doua treaptă în ierarhia bisericească, sacerdotală. De ei se spune că Apostolii si episcopii « hirotoneau preoti în fiecare biserică » (Fapte 14, 23; Tit 1, 5). Dar si acestia de care se aminteste în aceste texte erau hirotoniti si statorniciti preoti în comunitătile, sau bisericile întemeiate din crestinii dintre păgîni. Căci despre preotii din Ierusalim si din Palestina, sau « din toată Iudeea si Galileea si Samaria » (Fapte 9, 31) care îsi aveau preotii lor si pe Iacob - ruda Domnului, primul episcop al Ierusalimului, de care ei tineau ierarhic - care apar deodată, numiti (2, 47) -, drept coloana vertebrală a Bisericii - (Fapte 11, 30), fără a se arăta cînd au fost ei hirotoniti, si de cine. Cum, că ei apar deodată, din chiar ziua Pogorîrii Duhului Sfânt, activînd în aceste trepte, reiese din faptul că ar fi fost imposibil pentru cei doisprezece Apostoli să si predice, să si boteze, si să pună si mîinile peste cele trei mii de suflete (persoane) care s-au botezat în prima zi a Cincizecimii, iar a doua zi a altor două mii de suflete, fără concursul episcopului Iacob, al preotilor si diaconilor, care erau deja - după convingerea noastră - hirotoniti, s-au sfintiti de Însusi Mîntuitorul Hristos, între învierea si Înăltarea Sa la cer, din rîndul celor saptezeci de ucenici Apostoli. Toti acestia deci au fost dinainte sfintiti : unii diaconi, altii preoti, altii episcopi, încît, Pogorîrea Duhului Sfânt a găsit întreaga ierarhie bisericească închegată. Apostolii nu-i puteau hirotoni înainte de Cincizecime, pentru că, desi primiseră harul apostoliei incluzînd Preotia - în ziua învierii Domnului (Ioan 20, 21-23), nu 1-au pus în lucrare decît prin Pogorîrea Duhului Sfânt peste ei, care a aprins în ei harisma apostoliei lor - si a preotiei - ca si celelalte harisme avute dinainte, la care s-au adăugat si altele; căci Apostolii aveau toate harismele.

Preotii erau localnici, adică în cîte o localitate, sau cetate, unde erau asezati, cu misiunea înteită: de a propovădui Evanghelia, a sfinti pe credinciosi prin săvîrsirea Sfintelor Taine si de a-i conduce sau păstori, pe calea mîntuirii. Căci preotii erau nu numai « iconomi ai harului si Tainelor lui Dumnezeu» (I Cor. 4, 1-2; I Petru 4, 10), ci erau si iconomi, sau administratori ai bunurilor materiale ale Bisericii (Fapte 11, 30), sau ai colectelor ce se făceau de bisericile dintre păgîni, « pentru ajutorarea sfintilor din Ierusalim » (Romani 15, 26 ; I Cor. 16, 1; II Cor. 8, 4), sau « pentru săraci » (Gal. 2, 10). Cei rîvnitori - dintre slujitori - erau răsplătiti moral si material. Căci zice Apostolul: « Preotii, care îsi tin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvîntul (propovăduirea) si cu învătătura» (dogma greu de înteles) (I Tim. 5, 17). Din prima zi a Cincizecimii au fost prezenti la botezul si la cultul divin, care se săvîrsea zilnic (Fapte 2, 42) si cei Saptezeci de Apostoli secunzi, din care Domnul a alcătuit ierarhia bisericească.

Alte texte care amintesc de preotii din Ierusalim si din Palestina sunt cele în legătură cu Sinodul apostolie la care, alături de Apostoli, au participat Iacob, episcopul Ierusalimului, care a si prezidat, si preotii de sub jurisdictia lui - din Iudeea, Galileea si Samaria (Fapte 15, 2. 7. 6. 22-23 ; 16, 4 ; 21, 18) ; apoi cei dintre neamuri (20, 17 ; I Tim. 5, 17; Tit 1, 5 ; I Petru 5, 1-2, 5). Iar Iacob episcopul scria : « Este cineva bolnav între voi ? Să cheme preotii Bisericii să se roage pentru el, ungîndu-l cu untdelemn (sfintit), în numele Domnului... Si de va fi făcut păcate se vor ierta lui» (Iacob 5, 14-15). Asa lucrează preotia, chiar cînd preotul este nevrednic, căci luerează harul Domnului.

Episcopul, sau Arhiereul, este cea mai înaltă treaptă a Tainei Preotiei. Primii episcopi au fost hirotoniti de Mîntuitorul, ca Iacob, primul episcop al Ierusalimului - probabil si altii; numai cei amintiti ca hirotonisiti de Sfântul Apostol Pavel - în bisericile dintre păgîni - ne sunt cunoscuti nominal, ca Timotei (I Tim. 4, 14-16; II Tim. 1, 6) si Tit (1, 5), deosebiti de Iacob si de preotii, sau « îngerii bisericilor » din Asia Mică, de care se aminteste în Apocalipsă de Sfântul Evanghelist Ioan cap. 2-3. Conditiile ce se cer episcopului sunt amintite de Apostolul Pavel în I Timotei 3, 1-7; Tit 1, 6-9, conditii ce se cer si preotilor.

Misiunea episcopului este de a învăta, de a săvîrsi toate Tainele, iar cu exclusivitate: de a hirotoni preoti si diaconi, în eparhia lui respectivă, iar în sobor cu alti episcopi, în frunte cu Patriarhul, sau un Mitropolit, consacră un nou episcop; si tot într-un astfel de sobor sfinteste si Sfântul si Marele Mir, în Joia Patimilor. La sfintirea clericilor, episcopii sunt sfătuiti de Apostolul Pavel, ca odinioară pe Timotei, episcopul Efesului, să cerceteze bine, în prealabil, pe cei pe care-i hirotonesc preoti, sau diaconi, ca să nu se facă părtas si la păcatele altora. Căci zice: « Nu-ti pune mîinile degrabă pe nimeni, nici nu te fă părtas la păcatele altora» (I Tim. 5, 22).

Episcopul este conducătorul, sau Păstorul unei eparhii. Textele care amintesc termenul «episcop», sunt putine : (Fapte 20, 28 ; Filip 1, 1; I Tim. 3, 2 ; si Tit 1, 7). Iar o dată denumirea de episcop este referită la Mîntuitorul Hristos, numit : « Păstorul si Episcopul (Păzitorul) sufletelor» (I Petru 2, 25). De asemenea,. El este numit si « Arhiereu Mare, Care a străbătut cerurile » (Evr. 4, 14) si « Arhipăstor », sau « Mai-Marele păstorilor » de la Care vor « lua cununa cea nevestejită a măririi» (I Petru 5,4) episcopii si preotii care păstoresc cu demnitate si vrednicie, cinstind preotia lor derivată din El, Arhiereul cel Mare.

Iată deci treptele preotiei sacramentale în Biserică si misiunea specifică fiecăreia din ele.

Poate fi Biserică si mîntuire fără episcopi, preoti si diaconi?

- Am amintit, în treacăt, mai înainte, că în conceptul si notiunea de Biserică si în însăsi structura Ei - în sens ortodox - intră fiintial, organic si organizatoric, Preotia cu, ierarhia ei bisericească; si, că una fară alta nu poate exista: Biserica nu poate exista fără Preotie cu ierarhia ei, nici Preotia fără Biserică; conditionîndu-se reciproc. Începutul înfiintării, sau instituirii Uneia este si a celeilalte ; iar vecuirea Uneia este ca si a Celeilalte.

Dintru început s-a văzut că Fiul lui Dumnezeu - Mîntuitorul Hristos, venind pe pămînt ca să întemeieze Biserica Sa - ca organ al mîntuirii lumii - a început a-i crea mai întîi scheletul, sau «coloana vertebrală», alegînd, întîi, pe cei doisprezece Apostoli; apoi pe cei Saptezeci de ucenici apostoli, ca o primă ierarhie, creînd apoi din acestia (Saptezeci) ierarhia bisericească, cu puterea învătătoare, sfintitoare si conducătoare. Si pe măsură ce acestia activau - propovăduiau - si botezau - « se adăugau zilnic Bisericii, cei ce se mîntuiau» (Fapte 2; 47).

De aceea, Domnul zice lui Petru - si prin el Apostolilor : « Pe această piatră (a credintei mărturisite că Hristos este Fiul lui Dumnezeu) voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui » {Matei 16, 16 18 ; Ioan 6, 69). Hristos este «Piatra vie», « aleasă si de pret», cum Îl numesc Apostolii (I Petru 2, 5-7; I Cor: 10, 4), dar si « Piatra de poticnire si stîncă de sminteală», pentru cei ce se poticnesc de El (I Petru 2, 8). Pe această Piatră a credintei în El, Domnul va clădi «Casa Lui duhovnicească», Biserica (2, 5). Iar la rîndul lor Apostolii si crestinii sunt «pietre vii» (2; 5), ziditi pe «Piatra cea din capul unghiului - Hristos - spre a fi locas al lui Dumnezeu în Duh» (Efes. 2, 20, 22). Voi - zice Sfântul Pavel crestinilor din Efes - « sunteti împreună cetăteni cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu, ziditi fiind pe temelia Apostolilor si a proorocilor, Piatra din capul unghiului fiind Însusi Iisus Hristos» (Efes. 2, 19-20).

Prin urmare Biserica întemeiată de Mîntuitorul Hristos are un dublu caracter: unul nevăzut de institutie sfântă si sfintitoare, prin harul mîntuitor al Sfintelor Taine ; si altul văzut, ca societate, sau obste crestină organizată cu o ierarhie preotească - clerul - si poporul credincios, spre mîntuirea si sfintirea lui. Iar preotimea ierarhică avînd de la Hristos -Arhiereul Mare - neîntreruptă puterea harică - întreită - si autoritatea Lui dumnezeiască, în numele Căruia se exercită, transmisă de la El, prin Apostoli, se întelege clar că, în afară de Biserică si de preotia Ei harică, sfintitoare, nu este mîntuire. Căci asa cum nu poate exista Biserică adevărată, fără preotie adevărată, sfintitoare, tot asa nu poate fi nici preotie adevărată fără Biserică adevărată. Căci mîntuirea se lucrează de una prin alta si de amîndouă împreună. De aceea este sigur că nici mîntuire nu poate fi, pentru nimeni, fără preotie, - fără episcopi, preoti si diaconi; adică fără păstorii duhovnicesti ai credinciosilor, pe eare ei i-au evanghelizat, i-au botezat si i-au împărtăsit cu Sfintele Taine. Căci fără păstor oile rătăcesc (Matei 9, 36), cum spune Domnul de oile care n-au păstori adevărati, devotati. Unde nu este preotia sfintitoare si conducătoare, unde nu sunt păstorii duhovnicesti, crestinii rătăcesc, constatare pe care o face Păstorul cel Mare - Hristos - si Bun (Ioan 10; 11), Care « văzînd multimile, I S-a făcut milă de ele că erau necăjite si rătăcite ca niste oi care n-au păstor » (Matei 9, 36). Asa s-a întîmplat cu protestantismul, -care - iesind de sub ascultarea Bisericii si înlăturînd Preotia sfintitoare si ierarhică, cu Tainele si Sfânta Traditie - a dat nastere la sute de bisericute de tot felul, de la cele pietiste, la cele rationaliste, care au stricat si Sfânta Scriptură, ajungînd multi la ateism.

Iată pentru ce si Apostolii îndeamnă pe credinciosii Bisericii să asculte de preotimea superioară - episcopii si preotii lor (Evr. 13, 17 ; I Petru 5, 5) si să se supună Ei, ca să nu-si piardă mîntuirea. Căci cine n-ascultă de preoti si episcopi, păstorii credinciosilor, n-ascultă nici de Biserică. Ascultarea, sau neascultarea de Biserică si de păstorii Ei înseamnă ascultare, sau neascultare si lepădare de Hristos si de Dumnezeu Tatăl. Aceasta o spune clar Mîntuitorul Însusi, cînd zice: «Cel ce vă ascultă pe voi (apostolii - si preotimea - preotii si episcopii Bisericii) pe Mine Mă ascultă. Si cel ce se leapădă (n-ascultă) de voi; se leapădă de Mine. . . si de Cel ce M-a trimis pe Mine» (Luca 10, 16 ; Matei 10, 40 ; Marcu 9, 37) ; deci si de Biserică se leapădă. Iar « cine n-ascultă de Biserică - zice Domnul - este păgîn si vames» (Matei 18, 17). Acela, sau aceia, care ies de sub ascultarea Bisericii au căzut din harul (Gal. 5, 4) primit la început, prin Taina Botezului, săvîrsit de slujitorii Ei, pe care Apostolii si Biserica îi dau anatemei (Gal. 1, 7. 9), ca cei «căzuti din dreapta credintă» (I Tim. 1, 19-20; II Tim. 2, 17) ca ereticii: Alexandru, Imeneu si Filet. Toti cei iesiti de sub ascultarea Bisericii, nu numai că nu se pot mîntui, dar cad si sub blestem si osîndă vesnică. O explică aceasta clar Apostolul Neamurilor, care a avut de luptat cu tot felul de eretici, încă de atunci apăruti.

Căci după ce aminteste, pe scurt, de învătăturile de temei ale mîntuirii, ca : pocăinta, botezul, preotia, sau punerea mîinilor - cum o transmiteau Apostolii - adică, prin hirotonie, de învierea mortilor si Judecata vesnică, scrie categoric despre cei căzuti din har asa: «Căci este cu neputintă pentru cei ce s-au luminat odată (prin învătătură si harul Botezului) si au gustat darul cel ceresc si părtasi s-au făcut Duhului Sfânt, si au gustat cuvîntul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor, cu neputintă este pentru ei dacă au căzut, să se innoiască iarăsi spre pocăintă, fiindcă ei răstignesc lorusi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu si-L fac de batjocură» (Evr. 6, 4-6). Iată, deci, unde duce neascultarea de Biserică si de preotimea ierarhică.

Ce legătură este între harul preotiei sacramentale si viata personală a clericilor? Harul Preotiei poate deveni nelucrător datorită vietii personale a preotului?

- Harul, energie divină, este puterea dumnezeiască, ce «naste de sus» sau «din nou» - prin Botez - si cultivă, în persoana care l-a primit, viata în Hristos, si pregăteste pentru viata vesnică. Iar harul dumnezeiesc acordat prin Taina Hirotoniei, sau a Preotiei, este puterea duhovnicească - primită de cei hirotonisiti - cu care ei îsi îndeplinesc constiincios îndatoririle preotesti. La cei ce poartă acest har cu vrednicie, în oficierea Sfintelor Taine si a îndatoririlor lor pastorale, acest har este însotit de un ajutor special din partea lui Dumnezeu, pentru împlinirea acestei slujiri, în chip bineplăcut lui Dumnezeu si spre a duce o viată virtuoasă, compatibilă cu chemarea ce o au.

Pe slujitorii vrednici ai Bisericii, spun Sfintii Părinti, îi hirotoniseste - în chip nevăzut - Însusi Arhiereul.ceresc - Hristos - prin mîna si gura episcopului care-i consacră; iar pe cei nevrednici nu-i sfinteste El, ci episcopul. Totusi, harul Preotiei lucrează - prin sine - nefiind conditionat de vrednicia, sau nevrednicia, celor care îl poartă. Numai că, pe cînd cei ce poartă acest har preotesc cu vrednicie, îl cinstesc ca pe lucrarea divină si ca pe Dumnezeu, Cel în Treime, Care le împărtăseste acest har, ceilalti, nevrednici, însă, necinstesc si harul primit si pe Dătătorul lui, « fiindcă ei răstignesc lorusi a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu si-L fac de batjocură» (Evr. 6, 6).

De drept - si în chip firesc - este si trebuie să fie o bună si strînsă legătură între harul preotiei sacramentale, sfintitoare, si viata personală a clericilor, care trebuie să fie pilde de urmat pentru credinciosi. Asa recomandă Sfântul Apostol Pavel episcopilor si preolilor: «Nimeni să nu dispretuiască tineretile tale - scrie lui Timotei - ci fă-te pildă (de urmat) credinciosilor cu cuvîntul, cu purtarea., cu dragostea, cu duhul, cu credinta, cu curătia» (I Tim. 4, 12). Iar lui Tit îi scrie: « Întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune, dovedind în învătătură neschimbare; cuviintă, cuvînt sănătos si fără prihană, pentru ca cel potrivnic să se rusineze, neavînd de zis nimic rău împotriva voastră » (Tit 2, 7-8). Si tot asa recomandă si Sfântul Apostol Petru preotilor : «Păstoriti turma lui Dumnezeu (Biserica) dată în paza voastră, cercetînd-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru cîstig urît, ci din dragoste. Nu ca si cum ati fi stăpînit peste Biserici, ci pilde făcăndu-vă turmei» (I Petru 5, 2-3), adică credinciosilor.

Din nefericire, însă, au fost dintru început si totdeauna în Biserică si unii slujitori mai slabi, care s-au lăsat coplesiti de unele păcate omenesti, vădindu-se nevrednici de slujirea preotească.

Unii poate intră în pregătirea preotească - în scolile speciale de la început cu alt gînd, decît cel al misiunii ei; sau altii, pe parcursul slujirii lor, într-un fel sau altul, « cad din har ». Întrebarea acestui capitol vizează, mai ales, astfel de nevrednici purtători ai harului preotesc. Si anume, dacă harul Preotiei este împiedicat în lucrarea - si eficacitatea lui - de nevrednicia celor care-l poartă? Răspunsul la această întrebare este, categoric, Nu !

După învătătura Noului Testament - si a Bisericii - harul Sfintei Treimi este atribuit mai mult lui Hristos si Jertfei Lui mîntuitoare, căci asa citim: « Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) si împărtăsirea Sfântului Duh să fie cu voi toti» (II Cor. 13, 13), cuvinte intrate întocmai, ca formulă cultică, în Sfânta Liturghie. Acest har lucrează totul, indiferent de vrednicia, sau nevrednicia slujitorilor Bisericii. Si pe cel vrednic si pe cel nevrednic, Apostolul Neamurilor îi îndeamnă: «Nu fi nepăsător de harul (preotesc), care este în tine» (I Tim. 4, 14). Căci nu numai harul este cel care mîntuieste.

Un prim exemplu - noutestamentar - îl oferă Iuda care, desi, ca Apostol al lui Hristos, propovăduia, vindeca bolnavi si scotea demoni ca toti ceilalti Apostoli dar a vîndut pe Învâtătorul său din iubire de arginti: « pentru că era fur si purtînd punga (comună), lua din ea ce punea în ea » (Ioan 12, 6), iar după vînzarea Stăpînului, s-a spînzurat (Matei 27, 3-5). De asemenea Domnul vorbeste si de « proorocii mincinosi », care, în trufia lor, vor apare la judecată cu drepturi cîstigate - după ei, ca si fariseii lăudărosi, de odinioară - asteptînd laude si răsplată. Căci zice Domnul despre acest fel de slujitori: «Multi Îmi vor zice în ziua aceea (a dreptei Judecăti) : Doamne, Doamne, au nu in numele Tău am proorocit si nu în numele Tău am scos demoni si nu în numele Tău minuni (false) am făcut ? Si atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtati-vă de la Mine cei ce lucrati fărădelegea» (Matei 7, 22-23). Asemenea « slujitori » zisi ai lui Hristos, care « lucrează fărădelegea », sunt toti ereticii de totdeauna: « Acestia - zice Apostolul neamurilor - sunt apostoli mincinosi; lucrători vicleni, care iau chip de Apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece însusi satana se preface în înger de lumină... iar slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptătii, al cător sfîrsit va fi după faptele lor » (II Cor. 11, 13-15). Iar în altă parte, acelasi Apostol spune că toti acesti «lucrători» fac: « lucrarea lui satan; însotită de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase, si de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului ca să se mîntuiască. Si de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciunii; ca să fie osînditi toti cei ce n-au crezut adevărului, ci le-a plăcut nedreptatea» (II Tes. 2, 9-12). Alături de acestia sunt si toti care poartă harul cu nevrednicie.

Sfântul Ioan Hrisostom (Gură de Aur) - care vede în preot pe «îngerul Domnului» - întrebat de unii, cum «Dumnezeu îi hirotoniseste pe toti, chiar si pe cei nevrednici de slujirea preotească ?» ,răspunde: « Nu pe toti îi hirotoniseste Dumnezeu, însă (harul) lucrează prin toti - chiar de ar fi si nevrednici - pentru mîntuirea poporului. Că dacă Dumnezeu a vorbit pentru popor printr-un măgar si prin Balaam (vrăjitorul), printr-un om spurcat (Numeri 22, 7-24; II Petru 2, 15-16), cu atît mai mult prin preot: Căci ce nu face Dumnezeu pentru mîntuirea noastră ? Prin cine nu lucrează El ? Că dacă El a lucrat prih Iuda si prin cei ce făceau proorocii mincinoase (Matei; 7, 22), si altii încă scoteau draci; cu atît mai mult va lucra prin preoti». Ceea ce se caută la preot este să nu strice, sau să falsifice credinta, adevărurile de credintă. Numai în cazul căderii în erezie preotul nu trebuie ascultat. « Dacă preatul are o credintă stricată – zice iarăsi Marele Dascăl -, chiar dacă înger din cer de ar fi, tu nu te supune ; iar dacă învată drept, nu te uita la viată, ci la cuvintele lui. . . asteaptă pe Judecătorul; nu răpi mai dinainte locul lui Hristos, al Lui este dreptul de a cerceta (si judeca), si nu al tău. Tu esti cea de pe urmă slugă, iar nu stăpîn. . . »

« Să nu judecăm pe ale altora, ci fiecare să-si judece pe ale sale, fiecare să se cerceteze pe sine singur... Totul este al harului. Preotul este dator să deschidă gura, iar celelalte toate Dumnezeu le lucrează. El tine numai locul unui sfetnic... Preotul face totul pentru credinta ta (crestine). Nici cel drept (vrednic) nu te va putea folosi cu ceva, fiind tu rău, si nici slujitorul cel rău (nevrednic) nu te va vătăma întru nimic, fiind tu bun si credincios» (Sfântul Ioan Hrisostom, Omilia a II-a la Epistola a doua către Timotei, trad. cit. p. 189-193, passim).

Prin urmare, este clar din cele arătate, că harul Preotiei nu poate fi nelucrător din pricina vietii sau nevredniciei personale a preotului; după cum nu este conditionată lucrarea lui nici numai de vrednicia preotilor. Fiindcă harul lui Dumnezeu lucrează totul, prin puterea Sa; preotul fiind doar oficiantul, persoana văzută, la oficierea Sfintelor Taine, fără a le împiedica sau spori eficacitatea lor. Altfel, cîte nevrednicii sunt în rîndul slujitorilor, peste veacuri, ar însemna să nu existe Botez, Mirungere, Împărtăsanie si celelalte Taine etc. Lipsurile vredniciei preotilor le împlineste însă lucrarea harului.

De ce agheasma, sau apa sfintită, îndeosebi Agheasma mare de la Bobotează nu se strică ani de zile, fiind săvîrsită corect după rînduiala Bisericii, desi este sfintită si de preoti vrednici si de cei nevrednici ? Nu pentru că totul este lucrare a harului, si nu a slujitorilor ei, oricare si oricum ar fi ei? Iată, deci, ce legătură este între harul preotiei sacramentale si viata personală a clericilor.

Cum trebuie să fie un bun preot si păstor, după Sfânta Scriptură?

- După Sfânta Scriptură, preotul, ca slujitor al lui Hristos si al Bisericii, trebuie să fie «înger în trup», sau «îngerul Domnului», cum este numit Ioan Botezătorul. Că zice Domnul despre el: « Iată, Eu trimit, înaintea fetei Tale (Fiul Meu), pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta » (Matei 11, 10 ; Marcu 1, 2 Luca 7, 27). Si tot asa preotul este numit si « înger al Bisericii » (Apoc. 2-3), înger însemnînd «vestitor», adică cel ce vesteste, sau aduce la cunostintă voia lui Dumnezeu.

Ca propovăduitor al Evangheliei, ca « iconom (sau slujitor) al tainelor lui Dumnezeu, » (I Cor. 4, 1; I Cor. 6, 4) sau ca : « bun iconom al harului cel de multe feluri al lui Dumnezeu» (I Petru 4, 10), si ca păstor al turmei cuvîntătoare a lui Dumnezeu, preotul trebuie să întruchipeze: credinta, cinstea, corectitudinea, curătia sufletească sau viata morală personală pilduitoare, bunătatea, dreptatea, răbdarea, dragostea, blîndetea, întelepciunea etc., dar mai presus de toate iubirea jertfelnică de Hristos – Dumnezeu si păstoritii ce i s-au încredintat să-i ducă la păsunea duhovnicească, la mîntuire si dumnezeire.

Pînă la începerea acestei activităti el s-a pregătit în chip deosebit intelectual, moral-spiritual si în scop misionar, cunoscînd felul slujirii si al pastoratiei, precum si metodele de apărare a credintei si crestinilor păstoriti fată de atacurile eretice. Preotul trebuie să fie permanent preocupat de citirea Sfintei Scripturi si la curent cu toate problemele pastoral-sociale si misionar-samarinene, spre a se face tuturor pildă de credinciosie si de «bun ostas al lui Hristos Iisus» (II Tim. 2,3). Numai asa capătă încrederea credinciosilor, pe care altfel o pierde si se discreditează în fata enoriasilor săi.

Textele noutestamentare, care arată cum trebuie să fie un bun preot si un păstor respectat, sunt multe. Dintr-acestea vom aminti pe cele mai de seamă. Cînd Mîntuitorul reasază pe Petru în apostolatul din care căzuse - cînd s-a lepădat de El cu jurămînt că nu-L cunoaste, apoi s-a căit amarnic (Matei 26, 69-75) - îl întreabă, după Învierea Sa: « Mă iubesti, Petre ?» « Da, Doamne, Tu stii că Te iubesc», a răspuns Petru, iar Domnul i-a zis de trei ori : « Paste oile Mele ! » si « Păstoreste oile si mieluseii Mei » (Ioan 21, 15-17). Prin urmare, pune la temelia preotiei si pastoratiei, mai presus de orice, dragostea de Hristos si de păstoritii lui, oile cuvîntătoare, pentru care Domnul S-a jertfit pe Cruce, ca să ne mîntuiască si să le mîntuiască.

De îndată ce Apostolii hirotonesc episcopi si preoti, ca păstori ai Bisericilor, fiecare unde sunt asezati - episcopii pe eparhii sau tinuturi, iar preotii în parohii - le dau si sfaturi cum trebuie să fie buni preoti si buni păstori. Mai întîi reamintim că episcopul, ca si preotul, îndeplineste întreita slujire a lui Hristos : de propovăduitor, de sfintitor si de păstor sau călăuzitor pe calea mîntuirii.

Între sfaturile date de Apostolul Pavel episcopilor si preotilor, el scrie : « De doreste cineva episcopie (sau parohie), bun lucru doreste. Dar se cuvine ca episcopul (si preotul) să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei (atunci episcopii erau căsătoriti, iar unii păgîni înstăriti care se crestinau avuseseră mai multe sotii, poligamie), veghetor, întelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic a învăta pe altii, nebetiv, nedeprins să bată, neagonisitor de cîstig urît, ci blînd, pasnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, avind copii ascultători, cu toată bunăcuviinta. Căci dacă nu stie cineva să-si rînduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu ? Episcopul (ca si preotul)... nu cumva să se trufească si să cadă in osînda diavolului » (I Tim. 3, 1-6) si în cursa diavolului.

Iar în alt loc acelasi Apostol îndeamnă : « Nimeni să nu dispretuiască tineretile tale (Timotei). Ci fă-te pildă credinciosilor, cu cuvîntul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu -credinta, cu curătia... Nu fi nepăsător de harul (preotesc) care e în tine (primit prin hirotonie). Ia aminte la tine însuti si la învătătură ; stăruie în acestea, căci făcind aceasta, si pe tine te vei mîntui si pe cei care te ascultă » (I Tim. 4, 12-16). Episcopul (sau preotul) să nu se facă părtas la păcatele altora (5, 22). Iar fată de eretici si, de rătăcirile de la dreapta credintă, Apostolul îndeamnă pe episcop, ca si pe preot : « O, Timotei, păzeste comoara (dreptei credinte) ce ti s-a încredintat, depărtîndu-te de vorbirile desarte si lumesti, si de împotrivirile stiintei mincinoase, pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credintă » (6, 20-21).

Acelasi Apostol scrie si îndeamnă si pe Tit (episcop), - ca si pe preotii, neexperimentati si nepregătiti îndeajuns-: «De omul eretic, după întîia si a doua vorbire, depărtează-te, stiind că unul ca acesta s-a abătut si a căzut în păcatul (neascultării de Biserică), fiind singur de sine osîndit» (Tit 3, 10-11). Aceasta, pentru că discutiile contradictorii si desarte, cu cei rătăciti : « aduc mai degrabă certuri (de cuvinte), decît lucrarea mîntuitoare a lui Dumnezeu, cea întru (dreapta) credintă» (I Tim. 1, 4). Despre asemenea «credinciosi» eretici, Apostolul, care a avut de luptat cu ei si le-a cunoscut metodele, scrie iarăsi apărînd «dreapta credintă»: «Acela e un îngîmfat, care nu stie nimic, suferind de boala disculiilo si a certurilor de cuvinte, din care pornesc : ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, gîlcevile necurmate ale oamenilor stricati la minte si lipsiti de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de cîstig... Depărtează-te de unii ca acestia !» (I Tim. 6, 4-5; I Tim. 2,23).

Alte îndemnuri grăiesc către slujitorii Bisericilor astfel : « Fugi de poftele tineretilor si urmează dreptatea, credinta, dragostea, pacea cu cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată. Fereste-te de întrebările nebunesti, stiind că dau prilej de ceartă. Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blînd fată de toti, destoinic să dea învătătură, îngăduitor, certînd cu blîndete pe cei ce stau împotrivă, ca doar le va da Dumnezeu pocăintă spre cunoasterea adevărului. Si ei să scape din cursa diavolului, pentru a-i face voia» (II Tim. 2, 22-26).

Stiind că « Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, si de folos spre învătătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înteleptirea cea întru dreptate astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrsit, bine pregătit pentru orice lucru bun » (II. 3, 16-17) : Apostolul îndeamnă pe păstorii Bisericilor, prin Timotei : «Propovăduieste cuvîntul (lui Dumnezeu), stăruieste cu timp si fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare si învătătură. Căci va veni o vreme cînd nu vor mai suferi învătătura sănătoasă, ci – dornici să-si desfăteze auzul – îsi vor grămădi învătători după poftele lor. Si îsi vor întoarce auzul de la adevăr si se vor abate către basme. Tu fi treaz în toate, suferă răul, fă lucrul de evanghelist, slujba ta fă-o deplin !» (II Tim.4, 2-5).

De asemenea, prin Tit sfătuieste pe fiecare preot - ca si prin Timotei - să fie: « ca un bun iconom al lui Dumnezeu, neîngîmfat, nu grabnic la mînie, nu dat la băutură, pasnic nepoftitor de cîstig urît; ci iubitor de străini, iubitor de bine, întelept, drept, cuvios, cumpătat, tinîndu-se de cuvîntul cel credincios al învătăturii, ca să fie destoinic si să îndemne la învătătura cea sănătoasă si să mustre pe cei potrivnici. Pentru că multi sunt răzvrătiti, grăitori în desert si înselători, mai ales cei din tăierea împrejur, cărora trebuie să li se închidă gura ca unora care răzvrătesc case întregi, invătînd, pentru cîstig urît, cele ce nu se cuvin» (Tit 1, 6-11).

De asemenea, si Apostolul Petru îndeamnă pe preoti astfel: « Păstoriti turma (Biserica) lui Dumnezeu dată în paza noastră, cercetînd-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru cîstig urît, ci din dragoste: Nu ca si cum ati fi stăpîni peste Biserici, ci pilde făcîndu-vă turmei. Iar cînd se va arăta Mai-marele păstorilor, veti lua cununa cea nevestejită a măririi» (I Petru 5, 2-4).

Si Sfântul Apostol Ioan vorbeste în Apocalipsă (capitolele 2 si 3) de îngeri, adică păstorii celor sapte Biserici din Asia Mică, unde pe păstorii buni îi laudă, iar pe cei răi ii mustră, ca pe cel al Bisericii din Sardes. Acestuia, Domnul ii zice: « Stiu faptele tale, că ai nume, că trăiesti, dar esti mort» (Apoc. 3, 1). Iată deci cum trebuie să fie un bun preot si păstor, după Sfânta Scriptură, ca să poată primi dreapta răsplată.

Dati cîteva exemple biblice despre păstori buni si păstori răi.

- Un păstor este bun cînd urmează exemplul lui Hristos, de smerenie, blîndete si bunătate; dragoste si răbdare etc. si cînd îsi îndeplineste, constiincios si cu spirit de jertfelnicie, îndatoririle sale preotesti; în acelasi timp, să fie supus si ascultător episcopului -sau chiriarhului respectiv, si Bisericii, sau Sfântului Sinod, autoritatea superioară a Bisericii în apărarea dreptei credinte si a disciplinei morale fată de eretici, sau cei abătuti de la dreapta credintă, si de cei cu abateri morale, pe care-i sanctionează.

Păstorul rău, dimpotrivă, este nestatornic în credintă, sau adoptă si învată idei gresite, contrare învătăturii Bisericii si Sfintei Scripturi. Si, astfel, dovedindu-se că este eretic si nerecunoacînd dreapta învătătură, se răzvrăteste, iesind de sub ascultarea ierarhului care l-a hirotonit si a Bisericii; apoi, este excomunicat din sînul Ei, de Sfântul Sinod, ca « păgîn , si vames» (Matei 18, 17) si « dat anatemei» (Gal. 1, 7-9), sau « satanei, ca să se învete să nu hulească» (I Tim. 1, 20). Iar dacă este preot; «căzut din har » ( Gal. 5,4) în erezie, este depus din dreaptă si caterisit, luîndu-i-se si dreptul de a mai face slujire preotească în biserică sau credinciosilor.

Tot rău păstor este socotit si cel care, desi nu s-a abătut de la dreapta credintă, si de la «învătătura sănătoasă», a săvîrsit abateri de la legea morală, dînd exemplu rău credinciosilor păstoriti. Si pe acestia Biserica îi sanctionează, supunîndu-i - temporar - la oprirea oficierii celor sfinte si dîndu-le canonul respectiv, spre îndreptare, sau îi si cateriseste pentru pricini mai grave, morale. Numai pe cei eretici, Biserica, avînd puterea divină de «a lega si de a dezlega» (Matei 18, 18) «în cer si pe pămînt», excomunică, sau îndepărtează din sînul Ei definitiv, dînd anatemei pe cei ce ies de sub ascultarea Ei, ca răzvrătiti si falsificatori ai dreptei credinte.

Exemple biblice sunt suficiente si despre păstorii buni si despre cei răi. Între păstorii buni amintim în primul rînd pe cei 12 Apostoli mari si pe cei «70» apostoli secunzi, la care se adaugă marele Pavel, «Apostolul Neamurilor», convertit «mai tîrziu»; apoi episcopii Iacob, Timotei si Tit, Epafrodit, episcopul filipenilor (Filip. 2, 25), Epafras, episcop în Colose (1, 7) si Arhip, preot tot acolo (Coloseni 4, 17), preotii din Ierusalim, din care unii erau « iconomi » (Fapte 11, 30) ; Barnaba, Iuda al lui Iacob si Sila, care erau si «prooroci», care duc, împreună cu Pavel, hotărîrea Sinodului apostolic - privitoare la netăierea împrejur a crestinilor dintre păgîni - Bisericilor dintre neamuri (Fapte 15, 22-35). Apoi preotii din Milet si Efes (20, 17), cărora Apostolul Pavel le atrage atentia că, după plecarea lui, vor intra între ei « lupi (răpitori) îngrozitori, care nu vor cruta turma. Si dinire voi - le zice el - se vor ridica bărbati, grăind învătături răstălmăcite, ca să atragă pe ucenici după ei. Drept aceea, privegheati, aducîndu-vă aminte că timp de trei ani, n-am încetat, noaptea si ziua, să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi. Si acum vă încredintez lui Dumnezeu si cuvîntului harului Său...» (20, 29-32). Pavel le dă si exemplu personal, în toate: în cuvînt, în faptă, în lucrul cu mîinile si în moarte.

Exemple de păstori buni sunt si cei din Bisericile din Asia Mică, despre care se vorbeste în Apocalipsă (2-3), din care unii au murit ca martiri, ca Antipa (2, 13), asa cum au murit martiri în Ierusalim: Sfântul arhidiacon Stefan (Fapte 7, 59-60), ucis cu pietre, si Sfântul Apostol Iacob, fratele lui Ioan, ucis de sabie, din porunca lui Irod (Fapte 12, 2). Toti acesti vrednici păstori - de la cei 12, la cei 70, cei sapte diaconi (6, 6), si cei amintiti nominal, au trecut în ceata martirilor si a sfintilor.

Exemple de păstori răi sunt mai putin arătate nominal. Între acestia, cel dintîi este Iuda Iscariotul, fost apostol, între cei «12», care si-a vîndut Învătătorul si Dumnezeul lui - Hristos, - apoi s-a spînzurat (Matei 27, 5). Proorocia Mîntuitorului, că se vor ridica «prooroci mincinosi» si «învătători mincinosi» s-a adeverit. Pe unii din acestia îi amintesc Apostolii nominal. Asa este Dimas, unul din lista celor «70», fost colaborator al lui Pavel, cînd era captiv la Roma, dar pe care « l-a părăsit, iubind veacul de acum» (II Tim. 4, 10), devenind după traditie - preot idolesc, la păgîni.

Se mai aminteste de Alexandru, Imeneu si Filet, care « au căzut din credintă, devenind eretici (I Tim. 1, 19-20; II Tim. 2, 17-18), care se pare că erau păstori, de vreme ce propovăduiau, răstălmăcind învierea etc. De aceea, Apostolul i-a dat anatemei, ca să nu mai hulească (I Tim. 1, 20). Păstori răi erau iudaizantii, anatemizati de Pavel, că falsificau Evanghelia (Gal. 1, 7-9, Filip. 3, 2). Un alt păstor rău e amintit Diotref, preotul unei biserici din Asia Mică (III Ioan v. 9), trufas si invidios pe misionari. Apoi în Apocalipsă se aminteste de iudaizantii din «sinagoga satanei» (2, 9; 3, 9); de păstorul din Tiatira, care lăsa pe desfrînata Isabela să amăgească pe crestini la desfrîu si la mîncări idolesti (2, 20) ; si tot păstor nevrednic este si cel al Bisericii din Sardes, de care se zice că, « desi viu, este mort» sufleteste (3, 1) etc.