“Mostenirea mea ca Baptist din Sud”

           

Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunostintă (Rom. 10:2)

 

            În timp ce participam la un discurs din cadrul unui colegiu Baptist fundamentalist în 1983, un tânăr student, onest în credinta lui, s-a apropiat de mine si m-a întrebat dacă eram ‘mântuit’. Desi eram Evanghelic în sinea mea, niciodată nu m-am simtit în largul meu atunci când ajungeam tinta unor astfel de întrebări. Am răspuns că eram botezat si asta părea să-l satisfacă. Si e bine că s-a întâmplat asa, pentru că dacă m-ar fi descusut în legătură cu data exactă si amănunte legate de experienta ‘convertirii’ mele n-as fi putut să-i dau satisfactie.

            Nu-mi amintesc să fi existat vre-o zi în viata mea în care să nu cred în Hristos ori să nu doresc să trăiesc o viată de bun crestin. Astfel că pentru mine ceremonialul botezului din Biserică nu a marcat o convertire de la întunericul necredintei la lumina lui Hristos, ci a fost mai degrabă un fel de rit al trecerii – a afirmare publică a ceea ce întotdeauna am crezut, o angajare publică în a-L urma pe Hristos.

            Ceva din mine a respins dintotdeauna faptul că o astfel de afirmare publică a cuiva crescut în biserică era privită ca un eveniment de senzatie, ca si cum rugăciunea rostită în timpul studiului biblic era tot ceea ce mă despărtea de prăpastia iadului. Niciodată nu m-am împăcat cu ceea ce eu numeam “cultul convertirii instantanee”. Este o trădare nerusinată fata de mărturia Scripturii să sugerezi că mântuirea poate fi redusă la decizia luată o dată pentru totdeauna, de a-L accepta pe Iisus ca Dumnezeu si Mântuitor personal. Cu toate acestea, nevoia de o decizie unică, momentană, crucială, avea să fie predicată de la scoala biblică de vacantă la întâlnirile anuale de evanghelizare, până la conferintele nationale de evanghelizare a tinerilor.

            Trebuie să ne amintim că, potrivit teologiei Baptiste, botezul nu este o taină, nu este moarte si înviere cu Hristos, nu este începutul vietii în Hristos. Dimpotrivă, botezul este numai o mărturie publică, ritualizată a credintei. Nu se pune problema eficientei sau validitătii pentru că nimic nu este dobândit prin botez. Singurul lucru care contează este credinta personală a individului. Nu ar trebui deci să surprindă faptul că nu îmi amintesc de botezul meu ca de un eveniment crucial. La urma urmei am avut aceeasi credintă după botez ca si înainte.

 

Tânăr predicator

            După botezul meu, viata avea să îsi urmeze cursul la fel ca înainte. Ca adolescent aveam să devin cu fiecare an ce trecea tot mai constient de ceea ce Dumnezeu asteaptă de la viata mea. La început nu mă tenta gândul de a deveni predicator. Cu toate acestea, I-am spus lui Dumnezeu: “Dacă Tu doresti să devin predicator, trebuie să mă convingi”. Dumnezeu mi-a sădit în suflet dorinta de a deveni predicator, dorintă ce avea să crească treptat si aproape neobservat în următorii ani.

            În timpul liceului aveam să mă implic în activitătile de tineret ale bisericii, asumându-mi rolul de “pastor” în timpul Săptămânii Tineretii. Desi nu am făcut nici o declaratie publică în legătură cu eventualitatea urmării unei cariere de predicator, până la această vârstă aveam să fiu un om marcat. Toată lumea credea că am fost sortit unor mari izbânzi…La fel credeam si eu.

            În anii de liceu si de colegiu am fost invitat să predic în biserici mici, de tară, unde, ca “tânăr predicator” – termen pe care l-am detestat – am găsit căldură si sprijin. Aveam succes mai cu seamă la băbute. Voi rămâne în veci recunoscător oamenilor minunati din aceste biserici care mi-au oferit sprijinul lor si prin care aveam să câstig o nepretuită experientă.

            Fapt destul de curios, dezamăgirea pe care mi-a pricinuit-o Evanghelismul avea să fie declansată de problemele ivite ca predicator suplinitor. Mai întâi m-a descurajat presiunea la care eram supus pentru a-mi “juca” rolul cât mai bine. Eram constient că “succesul” unei slujbe era asigurat de prestatia predicatorului. De fapt, în multe biserici de tară, slujba de Duminică era cunoscută sub numele de “predică”.

Eram de asemenea constient de imensa responsabilitate pe care o presupunea predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Baptistii spun că ei nu cred în sacramente, dar si ei înteleg, cu toate acestea, caracterul sacramental al Cuvântului. Si totusi, niciodată nu am stiut ce să predic, nu aveam nici un ghid sau calendar bisericesc drept călăuză. Eram cu totul de capul meu. Enoriasii erau la cheremul toanelor si preferintelor mele. Numai eu stiu de câte ori mă rugam la Dumnezeu să “trimită un mesaj inimii mele” si de câte ori ajungeam să mă pregătesc în fugă pentru predică! Mai mult chiar, nu aveam nici o bază doctrinară la care să-mi raportez continutul slujbelor. Tot ceea ce mă preocupa era să nu spun nimic din ceea ce putea stârni controverse într-o biserică Baptistă. Am devenit tot mai constient de faptul că enoriasii nu ascultau doar Cuvântul lui Dumnezeu, ci Cuvântul lui Dumnezeu asa cum îl interpretam eu!

În timpul anilor de seminar s-a întâmplat să tin o predică duminicală într-o biserică din Carolina de Nord. În timp ce asteptam semnalul de începere a predicii, îmi amintesc că m-am întrebat dacă doream într-adevăr să-mi petrec restul vietii predicând în biserici Baptiste. Răspunsul a venit repede: era un “Nu!” categoric. Si aceasta nu pentru că nu m-as mai fi simtit chemat să particip la lucrarea Domnului, sau pentru că m-am săturat să predic; pur si simplu nu mai putea suporta slujbele din bisericile Protestante.

A. W. Tozer spunea cândva că închinarea este “giuvaerul lipsă al Evanghelismului”. Tânjeam să-I slujesc Unui Dumnezeu Care era mai mare decât mine – Un Dumnezeu Care nu se multumea cu caracterul neprotocolar, flecar al slujbei Evanghelice, sau cu niste coruri ostentativ exuberante de tip Bill Gaither. Doream să Îi slujesc Celui Care stă deasupra tronului heruvimilor. Nu voiam să fiu vedeta spectacolului.

 

Cumbaya, Dumnezeul meu

           Ultimii ani de liceu mi-au prilejuit întâlnirea cu un grup de liceeni si studenti carismatici care frecventau o cafenea crestină. Acolo aveam să descopăr un mod de închinare spontan si neprotocolar,  ce făcea ca slujbele Baptiste să pară, prin comparatie, adevărate liturghii. Desi aveam oarecare rezerve fată de spiritul penticostal de acolo, m-am alăturat lor cu bucurie, încântat fiind să găsesc tineri ca si mine care doreau să-L urmeze pe Hristos.  Organizarea însă era complet haotică. Fiecare invitat (predicator sau cântăret) avea propriile sale interese. Cred că niciunul din ei nu cunostea nimic despre doctrina crestină istorică; tot ceea ce îi interesa era ‘să-L laude pe Domnul’.

            Pe atunci muzica crestină contemporană îsi trăia perioada de glorie. Nenumărate formatii făceau turnee pe la diferite cafenele si librării crestine. Îmi amintesc si acum versurile dintr-un cântec al unui grup numit Song Writers: “Îl am pe Iisus în spatele meu, numind toate lucrurile ce vor să vină / Îl am pe Duhul Sfânt înaintea mea.”

            Eram tânăr, de fapt eram un adolescent curat la suflet, si aceasta era o religie adolescentină. Cu foarte putine exceptii, spiritualitatea cafenelelor si muzica de acolo erau superficiale, banale si manipulante emotional. Fără îndoială, fiecare era sincer si energia investită acolo era suficientă pentru a produce mult fum, însă foarte putină căldură adevărată. La urma urmei, Iisus n-a spus niciodată ‘sinceritatea vă va face liberi’. Până când am absolvit colegiul, entuziasmul avea să dispară, iar eu am renuntat cu totul să mai cumpăr muzică crestină contemporană.

            Este, probabil, firesc ca tinerii să dorească să-si exprime credinta în limbajul popular al culturii lor. Nu este surprinzător că o astfel de exprimare se petrece la un nivel atât de superficial. Este, totusi neplăcut să vezi cum oamenii nu sunt ajutati să depăsească astfel de expresii - superficiale, sentimentale si manipulante emotional  - ale credintei lor. Unde scrie că slava adusă lui Dumnezeu trebuie să fie străină de doctrina mostenită sau să urmărească manipularea emotiilor, nu înăltarea inimii?

            Este greu să explici adâncimea duhovnicească a muzicii liturgice unuia venit dintr-un mediu Evanghelic. Între imnografia Protestantă (cu acompaniament de orgă sau de chitară) si simplitatea profundă a cântărilor rusesti, bizantine sau gregoriene este o diferentă calitativă imensă. În acestea din urmă muzica este pliată pe cuvinte, iar cuvintele exprimă Evanghelia în deplinătatea ei. Îmbinarea aceasta armonioasă de muzică si doctrină ajunge la inima celui care o ascultă fără să fie sentimentală sau afectată. Învată, inspiră, sensibilizează, dar rămâne întotdeauna muzica Bisericii. În imnografia Bisericii nu poti spune ‘am venit în grădină de unul singur’, ci mai degrabă cântăm cântarea îngerilor si Îl slăvim pe Dumnezeu care este infinit mai mare decât puterea noastră de întelegere individuală a măretiei Lui:

Noi care pe heruvimi cu taină închipuim si făcătoarei de viată Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor să-L primim…[1]

 

 

Nori grei la orizont

 

           Până când am absolvit liceul bătălia pentru sufletul Conventiei Baptistilor de Sud începuse. Pe atunci nici nu mi-ar fi trecut prin cap că această bătălie era un adevărat război sfânt, si că fundamentalistii erau gata de asediu si se pregăteau pentru victoria finală. Fundamentalistii erau scandalizati încă din anii ‘60 datorită ‘liberalismului nestăvilit’ din colegiile si seminiariile Baptiste de Sud.

           Din punct de vedere strict teologic probabil că împărtăseam vederile fundamentalistilor, nu ale liberalilor. Cu toate acestea simtul de independentă Baptistă pe care l-am dobândit prin educatia primită, îmi era amenintat de ceea ce mi se părea a fi o încercare de a face pe fiecare să gândească si să se poarte la fel. Mai mult chiar, câtiva  dintre liderii grupării fundamentaliste păreau să adopte o mentalitate de tipul ‘scopul scuză mijloacele’ cu privire la strategiile politice.

           Am fost de asemenea scandalizat de alianta dintre fundamentalisti si extrema dreaptă a Partidului Republican. Tot ceea ce apăram ca Baptist din Sud – suveranitatea credintei individuale, autonomia absolută a fiecărei congregatii individuale si separarea bisericii de stat – părea amenintat. Câtiva conservatori din Conventia Baptistă de Sud s-au opus insurectiei fundamentaliste tocmai din aceste motive.

           Într-un fel, această luptă avea să reflecte o mai veche tensiune existentă în Protestantism încă de la începutul Reformei. Pe de o parte, se află angajamentul fată de ceea ce se întelege prin crestinism istoric, biblic, iar pe de alta se află metoda teologică individualistă. “Sfântul Război” al Baptistilor de Sud a fost pur si simplu ultimul capitol dintr-o luptă mai veche între viziunea doctrinară conservatoare si cea individualistă.

           De felul meu nefiind un flegmatic, un indiferent, m-am folosit de Concursul Tinerilor Predicatori organizat de Conventia Baptistă din Tennessee pentru a denunta insurectia fundamentalistă. Am câstigat concursul – etapa statală - si apoi am rostit un discurs în fata unei multimi numeroase la Adunarea Baptistă din Ridgecrest, în Blackmountain, Carolina de Nord.

           Privind acum în urmă la cele scrise sub titlul ‘Mostenirea mea ca Baptist din Sud’[2] nu-mi pot retine zâmbetul fată de exuberanta mea tinerească si acceptarea neconditionată a versiunii Baptiste a “preotiei credinciosului” si “competentei sufletului”. Ca Baptist din Sud nu stiam nimic altceva, pe vremea aceea asa vedeam lucrurile, aceea era pentru mine cea mai bună (dar cu sigurantă nu singura) expresie a crestinismului. A fost nevoie să mai treacă câtiva ani până să încep să-mi examinez critic mostenirea Baptistă, să o cântăresc si să constat că lasă mult de dorit. În vara lui 1982 procesul examinării critice nu începuse încă.

           Printre lucrurile pe care le apăram ca Baptist se afla si credinta că “existenta denominatiilor este semnul respectului nostru absolut fată de libertatea credinciosului…răspunsul nostru pe care îl avem de dat Bibliei ar trebui să se regăsească pur si simplu în felul în care o abordăm si i ne supunem după cum ne simtim călăuziti; este o chestiune de ordin strict personal…” De bună seamă nu am citat 2 Petru 1:20 nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieste după socotinta fiecăruia. La vremea aceea stiam foarte putine despre cum au fost scrise Scripturile sau despre cum a apărut canonul. Mă raportam la Biblie ca si cum ar fi fost Coranul sau Cartea mormonilor, teoretic diferită de comunitatea care a produs-o.[3]

           Nu stiam pe atunci că Biblia devenise un idol pentru mine – un idol pe care eu însumi l-am controlat. O carte infailibilă este folositoare atunci când există cineva infailibil care să o interpreteze, si aici intervine doctrina Baptistă a “competentei sufletului”. Ei bine, eu eram acel interpret, singurul interpret al Bibliei, singurul arbitru care să spună ce anume înseamnă si ce nu înseamnă Biblia. Reforma nu a scăpat de papalitatea medievală si toate pretentiile ei, ci pur si simplu a democratizat-o, făcând din fiecare un Papă. Si iată cum, la cei optsprezece ani ai mei, am ajuns să arbitrez ca un Papă interpretarea corectă a Scripturii.[4] 

           Si totusi nu eram multumit numai cu avertismentul la adresa pericolelor insurectiei fundamentaliste. Am atacat în trecere Biserica istorică atunci când am deplâns tirania formulelor dogmatice: “Mostenirea noastră promovează credinta că fiecare credincios este liber să exploreze pentru sine însusi tainele din Cuvântul lui Dumnezeu, si nu să fie legat de un crez fără rost si de directive denominationale.”

           Nu cunosteam nimic despre istoria bisericii, despre felul în care se năsteau crezurile, sau chiar despre ceea ce ele afirmau. Tot ceea ce stiam era că însăsi idea de crez era “ne-Baptistă”, si deci gresită. Desigur, sloganul “nici un crez, numai Hristos” este un crez, dar aceasta nu m-a preocupat pe atunci: eram mult prea dornic să fiu un adevărat Baptist.

           Astăzi îmi dau seama că un crez este fără rost atunci când credinta celui care îl mărturiseste a ajuns atât de personală si de ruptă de Trupul lui Hristos, încât cuvintele pot fi recitate fără nici o convingere lăuntrică. Într-o astfel de situatie nu crezul este fără rost, ci credinta celui care îl recită. Si totusi, chestiunea care contează nu este sinceritatea credintei mele sau intensitatea cu care o sustin, ci mai degrabă dacă credinta mea este sau nu credinta lui Hristos si a Bisericii Sale.

           Cu câtă bucurie am ajuns să rostesc astăzi Crezul de la Niceea nu numai cu toti episcopii si credinciosii Ortodocsi din toată lumea, ci cu toti Sfintii adormiti înaintea noastră, care au afirmat cuvintele Sf. Pavel: Un Domn, o credintă, un Botez (Efes. 4:5).      

 


[1] Acest imn bizantin străvechi este cunoscut sub numele de Heruvic sau Imnul Heruvic. Este cântat în timpul Sfintei Liturghii (Euharistia) atunci când se aduc Darurile de Pâine şi Vin la altar.

[2] Textul integral al discursului a fost publicat în săptămânalul Convenţiei Baptiste din Tennessee: Baptist and Reflector [Baptist şi Analist] 148:28 (14 iulie, 1982). p. 7.

[3] Evident se susţine că fiecare este călăuzit de Duhul Sfânt în interpretarea sa – afirmaţie care este, de bună seamă, absurdă dacă ne gândim că oamenii au găsit atât de multe interpretări contradictorii ale unuia şi acelaşi text. Să fie Duhul Sfânt schizofrenic?

[4] Sintagma competenţa sufletului a fost răspândită – şi probabil născocită - de Edgar Yang Mullins, unul din cei mai cunoscuţi teologi Baptişti de Sud din zilele noastre. Competenţa şi libertatea absolută a sufletului individual în faţa lui Dumnezeu stă la baza interpretării individuale a Bibliei: “potrivit înţelegerii Baptiste a Bibliei, fiecare are dreptul la o interpretare individuală a Scripturilor şi trebuie să li se supună. În ceea ce priveşte individul, Baptiştii pledează pentru libertatea sufletului.” Citat de E. Glenn Hinson în Sunt Baptiştii din sud “Evanghelici”?, p.138.