Cap 10 Crezul

 

Si cât de covârsitoare este mărimea puterii Lui fată de noi, după lucrarea puterii Lui fată de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem. Si toate le-a supus sub picioarele Lui si, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este Trupul Lui, plinirea Celui ce plineste toate întru toti. (Efeseni 1:19, 22-23)

 

Declaratia de credintă de la Westminster – principala mărturie doctrinară a Calvinistilor englezi – începe cu afirmarea autoritătii unice a Sfintelor Scripturi. La fel, Declaratia de la Londra si toate declaratiile ulterioare de credintă Baptistă încep cu afirmarea credintei în autoritatea Bibliei. Într-adevăr, cu mici exceptii, confesiunile Protestante si mărturiile de credintă încep aproape întotdeauna cu o declaratie ce admite recunoasterea autoritătii Bibliei.[1] 

Nu e o exagerare să afirmi că pentru Protestanti – pentru cei după Evanghelie, în orice caz – Biblia este un obiect de credintă. Protestantii, altfel spus, nu cred numai în ceea ce e scris în Biblie, ei cred în Biblie. Pentru un Evanghelic aceasta este o axiomă.[2]

Credinta în Biblie ca obiect de credintă si ca subiect al afirmării crezului, reprezintă însă o deviere radicală de la credinta Bisericii primare. Nici unul din crezurile străvechi ale Bisericii nu începe cu o declaratie despre Biblie; dimpotrivă, toate încep cu afirmarea credintei în unul Dumnezeu Tatăl. Aceasta e valabil pentru crezul Roman rostit la Botez, cunoscut sub numele de Crezul Apostolilor, pentru Crezul din Galicia din secolul al VI-lea si, desigur, pentru Crezul de la Niceea din secolul al IV-lea.[3]

Aceste crezuri străvechi contin însă o afirmatie de credintă care nu se află în confesiunile Protestante moderne: credinta în Biserică. În Crezul de la Niceea Biserica mărturiseste credinta în unul Dumnezeu, Tatăl Atottiitorul, în unul Domn, Iisus Hristos, în Duhul Sfânt si în una sfântă, sobornicească si apostolească Biserică. De aceea, pentru Biserica primară, Biserica Însăsi era un obiect de credintă si un subiect al afirmatiilor de crez. Biserica primară mărturisea credinta în Biserică în timp ce mărturisea credinta în Dumnezeu.[4] 

 

            “După Scripturi”

Crezul mentionează Scripturile, si această referire este cheia de întelegere a felului în care Biserica primară vedea si folosea Biblia. Vorbind despre Întruparea lui Hristos si lucrarea Lui pe pământ, Crezul de la Niceea afirmă: “si a înviat a treia zi după Scripturi.”

“După Scripturi” implică autoritatea Scripturilor. Înseamnă că Hristos S-a întrupat, a trăit, a murit si a înviat din nou asa cum mărturisesc Scripturile. Scripturile sunt, prin urmare, martore la ceea ce Dumnezeu a făcut pentru om prin Hristos.

Sintagma după Scripturi[5] este un citat direct din Sf. Pavel: Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce si eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; si că a fost îngropat si că a înviat a treia zi, după Scripturi (1Corinteni 15:3-4).

Sf. Pavel se referea la profetiile Vechiului Testament privitoare la Mesia. Oriunde mergea, predica evreilor folosind Vechiul Testament la baza mesajului său:

Si după obiceiul său, Pavel a intrat la ei si în trei sâmbete le-a grăit din Scripturi, deschizându-le si arătându-le că Hristos trebuia să pătimească si să învieze din morti, si că Acesta, pe care vi-L vestesc eu, este Hristosul, Iisus. (Fapte 17:2-3).

Când Pavel a predicat evreilor, Noul Testament nici nu exista. Mărturiile Apostolilor despre viata lui Hristos circulau pe cale orală. Autenticitatea acestor mărturii era verificată de mărturiile despre Mesia date prin profeti.[6]

Conceptul-cheie aici este acela de martori. Profetii Vechiul Testament si Apostolii Celui Nou mărturiseau despre Hristos: Acesta este ucenicul care mărturiseste despre acestea si care a scris acestea, si stim că mărturia lui e adevărată (Ioan 21:24). Mărturisirea Scripturilor este adevărată – Biserica niciodată nu a pus la îndoială aceasta – dar obiectul de credintă a fost, si întotdeauna va fi, subiectul mărturiei, nu mărturia însăsi. De aceea Biserica crede fără îndoială mărturia Scripturilor, dar Biserica nu crede în Scripturi, pentru că Biblia nu este Dumnezeu.

 

“Frângerea pâinii”

După Învierea lui Iisus, El S-a arătat lui Luca si Cleopa pe drumul spre Emaus, dar ei nu L-au recunoscut (Luca 24:23 si urm.). Si începând de la Moise si de la toti proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El. Chiar si atunci ei nu L-au recunoscut ca fiind Domnul Înviat. L-au recunoscut si au înteles atunci când a frânt pâinea cu ei:

Si, când a stat împreună cu ei la masă, luând el pâinea, a binecuvântat si, frângând, le-a dat lor. Si s-au deschis ochii lor si L-au cunoscut; si El S-a făcut nevăzut de ei. Si au zis unul către altul: Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale si când ne tâlcuia Scripturile?

În timp ce inimile lor ardeau când Hristos le explica Scripturile, ei tot nu L-au cunoscut. Abia la frângerea pâinii ochii lor s-au deschis: Si ei au istorisit cele petrecute pe cale si cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii.

Sf. Luca, foloseste sintagma frângerea pâinii si în Faptele Apostolilor: Si stăruiau în învătătura apostolilor si în împărtăsire, în frângerea pâinii si în rugăciuni (Faptele Apostolilor 2:42).[7]

Scripturile mărturisesc despre Hristos. Inimile noastre ard înăuntru în timp ce Scripturile sunt citite si Evanghelia este predicată. Scripturile nu sunt Hristos. Numai în Euharistie (Împărtăsanie) – taina prin care Biserica exprimă esenta cea mai adâncă a vietii Ei – ajungem într-adevăr să Îl cunoastem pe Hristos, să fim în comuniune cu El. Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu rămâne întru Mine si Eu întru el (Ioan 6:56).

Mărturia Sf. Luca despre întâlnirea de pe drumul Emausului ne dă o viziune clară despre felul în care Biserica primară a înteles comuniunea Ei cu Hristos Cel Înviat. Fiecare liturghie străveche urmează acelasi model, asa cum ne relatează si Luca: citirea si explicarea Scripturilor e imediat urmată de frângerea Pâinii Euharistice si comuniunea cu Cel Înviat.

Cum am văzut mai înainte, Părintii Bisericii au observat o legătură inerentă între Împărtăsanie si doctrina Întrupării. Comuniunea cu Dumnezeu Care a devenit om implică nu numai intelectul, ci si o participare literală la umanitatea Sa. Uniti în Trupul Său, prin Botez, fiecare membru al Bisericii intră în reală comuniune cu Domnul Întrupat, Crucificat si Înviat prin participarea la Euharistie Împărtăsanie.

 

“Eu sunt cu voi întotdeauna”

Când cărturarii si fariseii au adus-o înaintea lui Hristos pe femeia prinsă în adulter, Sf. Ioan notează că Iisus s-a oprit si a scris cu degetul pe pământ (Ioan 8:6). Din câte stim noi acesta este singurul lucru pe care Iisus l-a scris vreodată. El nu a scris o carte. El nu a trăit într-o academie ca si Platon. Singurul lucru ce L-a lăsat în urma Lui a fost Biserica.

Înainte de Înăltare, Domnul nostru a promis prezenta Lui continuă în Biserică: Si iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârsitul veacului (Matei 28:20). A promis că va trimite Duhul Sfânt asupra Ucenicilor Săi:

Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, acela vă va învăta toate si vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu. (Ioan 14:26)

Să observăm că Domnul nu a spus “Vă voi trimite o carte, care vă va spune tot ceea ce aveti nevoie să stiti.” Dimpotrivă, El a promis Duhul, chiar Duhul adevărului, Care ne va conduce la tot adevărul (Ioan 16:13).

Când Dumnezeu a creat lumea, a făcut-o prin Cuvânt si prin Duhul Său: Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit si cu duhul gurii Lui toată puterea lor (Psalmul 32:6). De Bunavestire, Duhul S-a pogorât asupra ei si ea a zămislit Cuvântul etern al Tatălui în trup (Luca 1:35). La Botezul lui Hristos în râul Iordan, când El S-a arătat lumii ca Mesia, Duhul Sfânt lumina deasupra Lui, împlinind profetia lui Isaia: Duhul Domnului este peste mine (Isaia 61:1, Luca 3:21-22, 4:17 si urm.). Tot astfel, când Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor la Cincizecime, El i-a miruit ca Biserică, însusi Trupul lui Hristos (cf. Faptele Apostolilor 2).

Nimic din toate acestea nu minimalizează importanta Bibliei. Într-adevăr, Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu (2Timotei 3:16). Cu toate acestea, Biserica este Trupul lui Hristos, nu Biblia. Sfintele Scripturi au fost scrise în Biserică, sub inspiratia Duhului Sfânt, astfel ca, prin mărturiile lor, oamenii la cunostinta adevărului să vină (1Timotei 2:4) si să se unească cu Hristos în Biserică. Biserica, nu Biblia este stâlp si temelie a adevărului (1Timotei 3:15). Biserica, nu Biblia, este plinirea Celui ce plineste toate întru toti (Efeseni 1:23).

Astfel, Protestantismul a înlocuit Biserica cu Biblia, substituind Trupul viu al lui Hristos cu un text, fie el de inspiratie divină.8 Diferenta dintre confesiunile de credintă Protestantă, pe de o parte si articolele străvechi de credintă ale Bisericii pe de altă parte, face cele două să fie două sisteme de credintă fundamental diferite, exprimând totodată două abordări diferite ale naturii credintei crestine.

 

Hristologie, ecleziologie si erezie

A dori să demonstrezi că Scripturile nu sunt Hristos si că ele nu ar trebui să fie un obiect de credintă este una, iar a afirma că Biserica este un obiect al credintei si un subiect de afirmare a crezului este cu totul altceva. Si totusi, aceasta e ceea ce afirmă crestinii Ortodocsii când rostesc Crezul de la Niceea.

A devenit ceva normal pentru comentatorii moderni să minimalizeze aceste afirmatii ale Crezului. Credinta în Biserică, asa se sustine cel mai adesea, nu trebuie luată în sens literal. Una este să crezi numai în Dumnezeu si altceva să crezi în Biserică – oricâte lucruri excelente s-ar spune despre Ea.

Ironia face ca una din cele mai energice expuneri ale acestei pozitii apartine nu unui teolog Protestant, ci unui Catolic german, Hans Küng. În cartea sa, Biserica, Küng afirmă că o credintă în Biserică, înteleasă ca obiect al credintei, reprezintă o deformare a imaginii Bisericii însăsi9. Küng scrie:

A spune că nu credem în Biserică echivalează cu a afirma că Biserica nu este Dumnezeu. Biserica înteleasă ca o comunitate a credinciosilor nu este, în ciuda oricărui lucru pozitiv care s-ar putea spune despre ea, nici Dumnezeu, nici creatură asemenea Lui. De bună seamă, credinciosul este convins că Dumnezeu lucrează în Biserică si în lucrarea Bisericii. Lucrarea lui Dumnezeu si a Bisericii însă nu sunt nici identice si nici nu se suprapun, între ele existând o deosebire functională.10 

După Küng afirmatia din Crez în ceea ce priveste Biserica se referă la Duh, Cel Care lucrează în Biserică, nu la institutia Bisericii.11

Desi analiza lui Küng pare convingătoare, ea este produsul unei gândiri nu doar străine de Părintii Bisericii, ci si total antitetice credintei Bisericii primare. Pe scurt, ea este expresia unei ecleziologii eretice.

După Arie, Cuvântul era o făptură creată pentru că, în întelegerea sa rationalistă a lui Dumnezeu, nu putea concepe un Dumnezeu care să devină om. Astfel, Cuvântul Care S-a întrupat, era o creatură. În mod asemănător, Nestorie vorbea despre două persoane în Hristos: Cuvântul divin si Omul. Omul Iisus a fost Cel născut din Fecioară si Cel Care a suferit si murit pe Cruce. Nestorie, operând cu acelasi concept rationalist despre Dumnezeu ca si Arie, nu îsi putea închipui un Dumnezeu născut în iesle sau Unul care să moară pe Cruce. Cu alte cuvinte, el nu putea concepe un Dumnezeu ca fiintă autentic personală Care să-Si asume cu adevărat umanitatea si să facă din viata omului propria Sa viată.

A spune că nu credem în Biserică pentru că Biserica nu este Dumnezeu este perfect rezonabil. Este ca si cum ne-am apăra de orice confuzie păgână între Creator si creatură. Si totusi, această obsesie de a proteja “onoarea” lui Dumnezeu era însăsi motivatia din spatele ereziilor ariene si nestoriene. Într-adevăr, aceasta nu este decât aplicarea teologiei nestoriene la doctrina Bisericii.

Umanitatea lui Hristos nu avea o existentă în sine în afara unirii sale cu El. Nu a existat nici un Om Iisus înaintea Întrupării. Eternul Fiu si Cuvânt al lui Dumnezeu Tatăl este Omul Iisus, iar Omul Iisus nu este altul decât Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, Biserica a decretat la Sinodul de la Efes (431 d.H.) că trebuie să mărturisim că Fecioara Maria este Mama lui Dumnezeu, pentru că Cel Care S-a născut din ea a fost Însusi Dumnezeu, nu doar un om îndumnezeit. În mod asemănător, Biserica mărturiseste că Dumnezeu Însusi a suferit si a murit pe cruce în trup.12

După Sf. Pavel Biserica este nici mai mult, nici mai putin decât Trupul lui Hristos, plinirea Celui ce plineste toate întru toti (Efeseni 1:23). În continuare el spune Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui si din oasele Lui (Efeseni 5:30). Tot astfel Hristos Însusi a spus Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu rămâne întru Mine si Eu întru el (Ioan 6:56).

Nestorie nu putea concepe o unire adevărată a lui Dumnezeu cu omul, de aceea a tăgăduit nasterea Fiului lui Dumnezeu dintr-o femeie. În cele din urmă el avea să accepte termenul de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu), dar înteles numai în sens metaforic, nu literal. În mod asemănător, cei care tăgăduiesc faptul că Biserica este un obiect propriu-zis al credintei sunt nevoiti de chiar logica teologiei lor să interpreteze cuvintele Sf. Pavel în sens metaforic.

Dacă în Hristos aflăm o unire adevărată si trainică între Dumnezeu si om, atunci trupul Său este întru totul vrednic de singura si întreaga glorie adusă Fiului si Cuvântului lui Dumnezeu. Asadar, dacă cineva tăgăduieste că Biserica este un obiect de credintă – pentru că “Biserica nu este Dumnezeu” – atunci Biserica nu este nici Trupul lui Hristos în nici un sens real al cuvântului.

Am văzut până acum că pentru Biserica primelor două veacuri a existat o legătură neîntreruptă între doctrina Întrupării si Prezenta Reală a lui Hristos în Împărtăsanie.13 A o nega pe una însemna a o nega si pe cealaltă. Acest fapt are implicatii ecleziologice covârsitoare, căci Împărtăsania este aceea care exprimă cel mai clar si mai profund natura Bisericii. Astfel, Întruparea, Împărtăsania si doctrina Bisericii se întrepătrund – sau, mai precis, sunt trei fete ale uneia si aceleiasi doctrine: adevărata unire a lui Dumnezeu cu omul în Hristos.

Pentru Biserica Ortodoxă, hristologia si ecleziologia sunt inseparabile. Hristos implică Biserica deoarece Cuvântul Întrupat nu poate exista fără Trupul Său. De aceea încercarea lui Küng de a deplasa accentul din Crez dinspre Biserică înspre Duhul care lucrează în Biserică este inacceptabilă.

Dar când oare a lucrat Duhul “de capul Său”? La Buna Vestire a Fecioarei Duhul S-a pogorât asupra ei si ea L-a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu în trup. La Botezul Domnului Duhul S-a pogorât asupra Lui si L-a uns ca Hristos. La Cincizecime Duhul S-a pogorât asupra Apostolilor si i-a făcut din simpli discipoli Biserică, Însusi Trupul lui Hristos. La Sfânta Împărtăsanie Duhul sfinteste pâinea si vinul ca Trup si Sânge ale Domnului prin care avem comuniune adevărată cu Hristos (vezi 1 Corinteni 10:16).

A spune că credem nu în Biserică, ci în Duhul Care lucrează în Biserică, echivalează cu a afirma că credem nu în Iisusul istoric, ci în Duhul Care L-a uns. Într-adevăr, paralela cu controversa nestoriană este izbitoare: a noua dintre celebrele douăsprezece anateme ale Sf. Chiril de Alexandria era îndreptată împotriva oricui spunea “că unul Domn Iisus Hristos a fost slăvit de Duh, ca si cum Acesta ar fi avut o putere străină de Domnul care ar fi venit la El prin Duh…”    

 

Nici o cale de mijloc

Pentru Ortodocsi, ca si pentru primii crestini, Biserica este un obiect al credintei pentru că viata Ei este viata lui Hristos. Pentru Evanghelici această afirmatie sună ciudat, eretic chiar. Ceea ce Evanghelicii trebuie să înteleagă este că Protestantismul este inovatia. Protestantismul este o traditie rivală celei din Biserica primară, manifestând o întelegere rivală a însăsi naturii crestinismului.

Protestantii au încercat adesea să umple golul dintre Protestanstim si credinta catolică a Bisericii primare. Altfel spus, au încercat să integreze oarecum acea credintă în propria lor experientă religioasă. Prima încercare a fost schimbul epistolar dintre teologii din Tübingen si Patriarhul de Constantinopole. Acestui schimb epistolar avea să-i pună capăt Patriarhul însusi atunci când a înteles că Lutheranismul si Ortodoxia sunt ireconciliabile.

Ceva mai aproape de zilele noastre (în anul 1977) un grup de 46 de Evanghelici americani s-au întrunit în Chicago si au îndemnat Evanghelicii să-si redescopere “deplina mostenire crestină”. “Chemarea de la Chicago: un apel adresat Evanghelicilor” avea să fie în centrul miscării ad hoc numită de unii “Evanghelism Catolic”.14 

Pe scurt, acesti oameni au afirmat că elementele esentiale ale credintei crestine, cum ar fi importanta sacramentelor, au fost “aruncate o dată cu apa din căldare” în timpul Reformei. În vreme ce nici unul nu contesta nevoia de Reformă sau de metoda teologică a acesteia, ei au adresat o chemare Evanghelicilor pentru a recupera acele aspecte pierdute ale credintei crestine si pentru a le reintegra în vietile lor.

Nu întâmplător, dintre semnatarii Chemării de la Chicago, autorul Thomas Howard a devenit Romano-Catolic, iar Peter Gillquist si alti membri ai asa-numitului – pe atunci – “Ordin Apostolic al Noului Legământ” au devenit Ortodocsi. Ei au înteles că nu există cale de mijloc între Protestantism si credinta catolică a Bisericii primare.

Multi Protestanti caută în Biserica Ortodoxă, în viata Ei, ceva care să le “îmbogătească” propria lor “experientă crestină”. A devenit un fapt obisnuit să găsesti icoane bizantine si cărti despre spiritualitatea Ortodoxă în librării Evanghelice. Volumul de fată îsi propune să prezinte acest fenomen drept ceea ce este: un diletantism spiritual care nu ia în serios nici Ortodoxia, nici Protestantismul. 

Ortodoxia si Protestantismul sunt două religii diferite si ireconciliabile. Nu poti fi “Ortodox în inima ta” si Protestant în practică. Sau, asa cum spunea Sf. Ciprian de Cartagina:

Cel care se rupe de Biserică si se uneste adulterin cu altii îsi calcă astfel promisiunile pe care le-a făcut Bisericii…Nu poti să-L ai pe Dumnezeu ca Tată dacă nu ai Biserica drept mamă.15

Biserica îi cheamă pe toti la o adevărată comuniune cu Hristos. Îi cheamă acasă pe toti copiii ei înstrăinati. Mii de Evanghelici au răspuns acestei chemări în ultimii cincisprezece ani. Ce vă mai tine departe de îmbrătisarea ei iubitoare?

 

 

[1] Cf. Pelikan, Reformation / Reforma, pp. 207-208. Declaratia de la Augsburg este o exceptie, cea mai binecunoscută. Câteva confesiuni, Declaratia Calvinistă Belgică fiind una din ele, se referă la Scripturi în al doilea articol.

[2] Nu e deloc usor să încerci să descrii ceea ce cred Protestantii. În acest volum, m-a interesat să scriu despre dezvoltarea Protestantismului Evanghelic cum o cunoastem în ziua de azi.

[3] Prin “Crezul de la Niceea” înteleg textul final atribuit celui de-al doilea Sinod Ecumenic din anul 381. Acest text este folosit si astăzi de Biserica Ortodoxă. Textul acestor crezuri poate fi găsit în cartea lui Henry Bettenson, Documents of the Christian Church / Documente ale Bisericii crestine, editia a doua (New York: Oxford University Press, 1963), pp. 23-26. Pentru o selectie mai completă a crezurilor, precum si excelentele note introductive, vezi J.N.D. Kelly, Early Christian Creeds / Crezuri crestine vechi, editia a treia (New York: David McKay Co., 1972). Pentru un studiu si mai aprofundat, vezi Philip Schaff, The Creeds of Christendom / Crezurile crestinismului, 3 vol. (New York: Harper & Brothers, 1877).

[4] Textul grec al Crezului este foarte explicit. “Noi credem (Πιστεύομεν)” e urmat de “în (είς)” de patru ori: είς ένα θεόν, είς ένα κύριον, είς τό Πνεύμα τό ˝Αγιον,  είς μίαν…’Εκκλησίαν. Următoarea parte a Crezului se deosebeste clar de cea de dinainte prin introducerea de noi verbe: ‘Ομολογούμεν (Mărturisim) si Προσδοκώμεν (Asteptăm).

[5] În greacă, κατά τάς γραΦάς. Toate citatele în greacă sunt luate din The Greek New Testament / Noul Testament grecesc, publicat de United Bible Societies (a treia editie, 1975).

[6] cf. Faptele Apostolilor 17:10-11.

[7] Versiunea King James a ambelor texte omite articolul hotărât. În ambele Luca 24:35 si Faptele Apostolilor 2:42 textul se citeste τή κλάσει τού άρτου. Am citat versetele literal.

8 Aceasta este, într-o anumită măsură, valabil si pentru acei Reformatori care au subliniat importanta Bisericii. Leith scrie: “[Calvin] a fost convins că Dumnezeul Cel viu ni se revelează personal în Iisus Hristos, în lege si în Biblie. Această întelegere a lucrurilor a stat la baza învătăturii sale. Pe de altă parte este la fel de clar cum legea si Biblia devin uneori la Calvin un substitut pentru Iisus Hristos si revelatia personală a lui Dumnezeu, în loc să fie contextul în care această relatie vie are loc” (pp. 64-65). 

9 (Garden City, NY: Image Books [Doubleday], 1976), pp. 53 si urm. Această carte este, fără îndoială, o enigmă atât pentru Protestanti cât si pentru Romano-Catolicii conservatori. Felul în care Küng întelege Biserica este cât se poate de Protestant, si totusi cartea lui a primit aprobul Nihil Obstat si Imprimatur din partea Bisericii Romano-Catolice. Küng este desigur în conflict cu Vaticanul, în special după ascensiunea lui Ioan Paul al II-lea la scaunul papal. Circulă chiar o legendă în acest sens (a cărei autenticitate nu o pot garanta însă) potrivit căreia, atunci când a citit una din cărtile lui Küng, Karl Barth ar fi exclamat: “Dacă aceasta reprezintă doctrina oficială a Bisericii Catolice, Reforma s-a desăvârsit!” Aveam să aflu pentru prima oară de această carte cu prilejul unui curs de ecleziologie de la Seminarul Baptist de Sud-Est.

10 Küng, pp. 56-57.

11 “Si atunci, credem oare, noi crestinii, în Biserică? Nu, în felul acesta am lua Biserica prea în serios; cel mult am putea afirma asa ceva într-un sens foarte general. Este uimitor faptul că, în general, articolele de crez vorbesc despre credinta în Dumnezeu si în Duhul Sfânt….Potrivit lor, crestinul crede în Dumnezeu si în Duhul Sfânt; Biserica este locul unde Duhul lucrează; învierea trupului este desăvârsirea lucrării Duhului” (pp. 54-55). Referinta din text se face la H. Denzinger, Enchiridion Symbolorum, editia XXX (Freiburg-Barcelona, 1955). Küng îsi bazează concluzia pe textele latine ale articolelor crestine de credintă. Aici trebuie să remarcăm deosebirea fundamentală dintre textele grecesti si latinesti ale Crezului de la Niceea. Textul original grecesc afirmă explicit credinta în Biserică (είς μίαν…’Εκκλησίαν), dar traducerile latine omit fără exceptie prepozitia în. Küng are dreptate atunci când afirmă că articolele (latine) de credintă vorbesc despre credinta Bisericii, nu despre credinta în Biserică, ignorând astfel faptul că textul original al Crezului de la Niceea – textul folosit si astăzi de Biserica Ortodoxă – afirmă credinta în Biserică. Si într-adevăr, structura gramaticală a Crezului indică cât se poate de clar că această sintagmă nu poate fi stearsă si interpretată mai apoi doar ca un articol referitor la Duhul Sfânt.  

12 “Hristos este înteles ca Omul Ceresc nu în sesnul că si-ar fi adus trupul din înăltimi si din rai, ci pentru că Cuvântul, care este Dumnezeu, S-a pogorât din ceruri si S-a făcut după asemănarea noastră, adică S-a născut din femeie după trup, rămânând ceea ce era: unul din ceruri, din rai, superior tuturor lucrurilor ca Dumnezeu, chiar Dumnezeu întrupat….Într-adevăr, taina lui Hristos implică riscul de a nu fi crezută tocmai pentru că este atât de minunată. Si aceasta fiindcă Dumnezeu îsi asumase natura omenească. El care era deasupra întregii creatii îsi asumase conditia umană; cel nevăzut s-a făcut văzut în trup; cel din înăltimi si din ceruri căpătase asemănarea lucrurilor pământesti; cel imaterial a putut fi atins; cel care este liber în însăsi natura sa s-a pogorât sub chip de rob; cel care binecuvintează toată creatia a devenit hulit; cel care este toată dreptatea a ajuns unul din nelegiuiti; viata însăsi a venit sub chip de moarte. Toate acestea pentru că trupul care a gustat moartea nu era al altuia decât al celui care este Fiu prin natura Sa.” Sf. Chiril de Alexandria, On the Unity of Christ / Despre unitatea lui Hristos, tr. de John McGuckin (Crestwood, NY: SVS Press, 1995), p. 61.

13 Să nu uităm că Sfintii Ignatiu si Irineu încep cu experienta trăită de Biserică în cunoasterea lui Hristos în Împărtăsanie si pe această temelie afirmă realitatea Întrupării. 

14 Textul Chemării de la Chicago poate fi găsit în Robert Webber, Common Roots: A Call to Evangelical Maturity / Rădăcini commune: O chemare la maturitate Evanghelică (Grand Rapids: Zondervan, 1978), pp. 251-256. Cf. Donald G. Bloesch, The Future of Evangelical Christianity: A Call for Unity Amid Diversity / Viitorul crestinismului Evanghelic: o chemare pentru unitate în diversitate (Garden City: Doubleday & Co., 1983), pp. 48-52.

15 The Unity of the Catholic Church / Unitatea Bisericii Catolice, 6, tr. de Maurice Bevenot, S.J., ACW 25 (NY: Newman Press, 1957), pp. 48-49.