Cap 2  Cum am învătat să citesc

Sileste-te să te arăti încercat, înaintea lui Dumnezeu lucrător cu fata curată, drept învătând cuvântul adevărului. (2 Timotei 2:15)

În august 1986, pe când ecoul pricinuit de Conventia Baptistă de Sud din luna iulie a acelui an nu s-a stins, m-am înscris la Seminarul Teologic Baptist de Sud-Est, renumit prin rigurozitatea cu care respecta principiile Baptiste traditionale pe care le pretuiam atât de mult. Libertatea academică de acolo era covârsitoare, astfel că scoala aceea avea să fie recunoscută drept “cel mai intelectual” dintre Seminariile Conventiei. Stiam că fundamentalistii aveau în obiectiv această scoala, dar nu mi-am dat seama cât de aproape erau de a o cuceri.

Când m-am mutat în Wake Forest am avut sentimentul că m-am mutat acasă deoarece familia mea, atât din partea tatălui cât si din partea mamei, era din Carolina de Nord. Totul era perfect în afară de un singur lucru: mă plictiseam de moarte. Eram totusi încredintat că Dumnezeu m-a călăuzit la acest Seminar si că până la urmă toată suferinta mea nu va fi în zadar. Am îndurat cu răbdare toată plictiseala, spunându-mi că Dumnezeu avea un scop în încercarea prin care treceam. Între timp am devenit si mai familiarizat cu Ortodoxia datorită bibliotecii scolii, impresionant de bine dotată. M-a interesat în special domeniul liturgic, dorind să-mi îmbogătesc cunostintele într-un domeniu despre care Baptistii stiu foarte putin. 

                                “Evanghelistul ciung”

            Timpul se scurgea cu viteza melcului până într-o zi de toamnă târzie când am simtit un nodul în piciorul drept. Analizele cu raze X au arătat că nodulul era de mărimea pumnului si astfel am fost trimis în Raleigh la un chirurg ortoped pentru consultatie. La o reuniune de familie am glumit spunând rudelor mele că în cel mai rău caz o să ajung cel dintâi evanghelist ciung din lume.

            Tumoarea mi-a fost extirpată în Nashville, ceea ce avea să fie de bun augur, fiindcă teste ulterioare au arătat că extirparea tumorii era o operatie extrem de dificilă, iar convalescenta dura mai mult. Prin harul Domnului tumoarea nu era malignă si m-am vindecat repede. După câteva zile de spital m-am întors acasă cu ambele picioare întregi.

            În timp ce piciorul mi se vindeca, mintea îmi hoinărea fără încetare. Ajunsesem deja complet dezamăgit de Protestantismul de tip Evanghelic – cel putin cu manifestările sale exterioare. Cunosteam îndeajuns de mult despre închinarea si duhovnicia Ortodoxă pentru a fi dezamăgit de obisnuita slujbă Baptistă de Duminică dimineata. Pe de altă parte teologia mea nu s-a modificat radical. Mă simteam atras de închinarea liturgică dar mă bazam pe aceleasi principii teologice la care tineam dintotdeauna. Mă întrebam dacă trebuie să crezi în Prezenta Reală a lui Hristos din Împărtăsanie pentru a fi în Biserica Ortodoxă.

            În timp ce mă refăceam mă si vedeam întemeind propria mea biserică – Baptistă în teologie, Evanghelică în principii si în acelasi timp liturgică. Evanghelismul meu – îmi spuneam – va fi unul blând, moderat. Mi-am dat seama însă că o astfel de biserică nu putea fi pe placul tuturor. Cei cărora nu le plăcea forma de închinare liturgică ar fi urmat să fie îndreptati spre o altă biserică unde interesele lor puteau fi mai bine satisfăcute.

            În universul meu teologic era loc pentru fiecare, atâta timp cât teologia sa nu era prea de stânga. Cu toate acestea, planul meu avea o eroare fatală: nu aveam nici o motivatie teologică, depindeam cu totul de gusturile mele personale. În ciuda interesului meu crescând pentru Ortodoxie, conceptia mea teologică rămânea una Protestantă. Felul în care abordam crestinismul era foarte superficial.

            La un moment dat mi-am cumpărat cartea lui Robert Webber, Evanghelicals on the Canterbury Trail.[1] Asa cum indică subtitlul cărtii, Webber a dorit să explice “de ce crestinii după Evanghelie sunt atrasi de biserica liturgică”. Cartea surprindea foarte exact situatia în care mă aflam eu pe vremea aceea. Era povestea unui profesor de la un colegiu Evanghelic (Wheaton) si a încă sase personaje care au devenit membrii ai Bisericii Episcopale pentru a căuta închinarea, taina, caracterul sacramental si conexiunile istorice. Cartea m-a încurajat foarte mult pentru că mărturiile de acolo m-au încredintat că nu eram singur, că si altii căutau “ceva mai mult”.

            Pe ansamblu însă, cartea era destul de superficială. Scriitorii discutau despre felul în care întelegeau ei estetica închinării, dar nu ridicau deloc problema naturii si substantei închinării. Au scris pe larg despre conexiunea istorică, pretinzând că strămosii lor spirituali sunt Părintii Bisericii străvechi, dar nu au ajuns să observe că teologia Protestantă este cu totul incompatibilă cu teologia Părintilor. Totul în cartea aceea rămânea la nivelul de părere personală; problema adevărului era ocolită cu desăvârsire. De aceea mi se pare că un subtitlul mai potrivit ar fi fost: “Ceea ce unor Evanghelici le place la biserica liturgică”. Webber a arătat de altfel în introducere că nu încearcă să convertească pe nimeni; el pur si simplu căuta să explice un fenomen si prin aceasta să îi “ajute” pe alti crestini.

“Apucă-te de citit”

            La câteva săptămâni după operatie m-am întors la Wake Forest, prea târziu pentru a mă mai putea înscrie în semestrul de primăvară. În timpul liber pe care îl aveam am citit tot ce îmi pica în mână în legătură cu istoria Bisericii, închinarea si duhovnicia. De altfel în acel semestru si în vara care a urmat am citit mai multe cărti decât în cei trei ani de liceu si patru de colegiu la un loc. Acea strădanie a fost cu sigurantă providentială.

Printre cărtile pe care le-am citit se număra si The Vindication of Tradition de istoricul din Yale, Jarolsav Pelikan.[2] Acolo Pelikan făcea deosebire între redescoperirea intelectuală si cea existentială a traditiei. Cu alte cuvinte, este o diferentă uriasă între a recunoaste ceea ce a fost cândva si a revendica pentru sine acel lucru. Descoperisem Biserica istoriei, întelepciunea Părintilor si Liturghia, si totusi încă mai aveam să înteleg tot ceea ce implică o astfel de descoperire.

De fapt as adăuga câte ceva la formula propusă de Pelikan, căci si o altă distinctie se cuvine făcută. Mai există încă o diferentă uriasă, aceea între a revendica traditia pentru sine si a fi revendicat de traditie. Eu la fel ca Webber si cei care au contribuit la scrierea cărtii sale hotărât să revendic Biserica istorică si liturghia pentru propria mea întelegere a crestinismului. Si totusi eu controlam situatia! Eu, ca un bun Protestant, eram judecătorul si totodată juriul a ceea ce se potrivea sau nu se potrivea cu felul meu de crestinism. Eram hotărât să revendic Biserica istorică, dar încă nu am ajuns să recunosc revendicarea Ei pentru mine.    

            A fost nevoie de multe lecturi si la fel de multă rugăciune până să accept conditiile puse de Biserica istorică si să mă las judecat de Ea. Dintre toate lecturile pe această temă, în special scrierile Pr. John Meyendorff, decanul Seminarului Sf. Vladimir, mi-au fost de mare folos. Cărti precum Living Tradition (Traditia vie)[3] Si Catholicity and the Church[4] m-au ajutat să înteleg că Sfânta Traditie a Bisericii este mai mult decât semnul continuitătii istorice sau al “înrădăcinării”. Este contextul în care Biserica îsi trăieste viata divină, în care îsi îndeplineste misiunea divină. Traditia este, potrivit formulării lui Vladimir Lossky, “Viata Duhului Sfânt în Biserică”.[5]

            Treptat aveam să înteleg că sfânta traditie cere acelasi lucru de la viata mea ca Evanghelia însăsi, căci traditia nu este altceva decât Evanghelia trăită de-a lungul istoriei. Nu se cade ca eu să judec traditia apostolică si să decid cum sau dacă s-o includ în traditia mea religioasă; mai degrabă este sfânta traditie aceea care mă judecă si îmi cere socoteală pentru felul în care am valorificat “acea Zestre Bună” care a fost încredintată crestinilor. Până la urmă am început să înteleg mustrarea lui Pavel către Tesalonicieni – pasaj ce nu se predica niciodată într-o biserică Baptistă – Deci, dar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati învătat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (2 Tes 2:15).

            În primăvara aceea un grup de aproape 2000 de crestini după Evanghelie din toată tara au fost primiti în Biserica Ortodoxă sub jurisdictia străvechiului Patriarhat al Antiohiei. Cu un an în urmă citisem o relatare sumară despre acest grup de “Ortodocsi după Evanghelie” în Christianity Today (Crestinismul azi), dar nu stiam prea multe despre ei. Abia la începutul lui 1987 aveam să intru în legătură cu ei.

            Într-o seară pe când mă aflam încă în convalescentă în Tenessee, I-am cerut lui Dumnezeu să-mi arate ce să fac. În dimineata următoare am zărit un articol pe prima pagină a ziarului Tennessean despre un fost pastor Baptist care a devenit Preot Ortodox. Era poza lui Gordon Walker – un Baptist din Sud bine cunoscut, fost lider al Cruciadei pentru Hristos (Campus Crusade for Christ) – din timpul hirotonisirii sale de către Mitropolitul Philip al Arhidiocezei de Antiohia. El împreună cu toată comunitatea sa din Franklin fusese oficial primit în Biserica Ortodoxă. Acel articol m-a pus în legătură cu alti Evanghelici care aveau asteptări mai mari de la viata lor crestină si se întorseseră spre Ortodoxia istorică.

            Pr. Peter Gillquist, liderul national al grupului de “Ortodocsi după Evanghelie”, a comentat recent pe marginea călătoriei grupului său dinspre Protestantismul evanghelic liberal spre deplinătatea credintei apostolice. Când a fost întrebat de ce el si grupul său s-au angajat într-un pelerinaj atât de lung si uneori epuizant, el a răspuns:

În cele din urmă schimbarea s-a produs atunci când am încetat să judecăm si să reevaluăm istoria Bisericii, lăsând pentru prima oară istoria Bisericii să ne judece si să ne evalueze pe noi…În loc să ne întrebăm dacă înaintasii nostri crestini precum Anselm, Augustin, Atanasie si Ioan Gură de Aur au făcut parte din Biserica noastră, am început să ne întrebăm dacă noi eram sau nu în Biserica lor![6] 

            Până în primăvara lui 1987 nu ajunsesem încă la acest stadiu, dar prin harul infinit al Domnului mă îndreptam spre această directie. Lecturile si situatia politică de la seminar m-au constrâns să cercetez rădăcinile propriei mele credinte si să iau în serios revendicările Bisericii Ortodoxe.

            O carte care a avut un efect profund asupra călătoriei mele spirituale a fost Fratii Karamazov a lui Dostoievski. Este un roman despre oameni care se luptă cu viata, cu îndoiala, cu Dumnezeu si cu moartea. Viata lui Dostoievski însusi nu a fost deloc usoară, iar suferinta sa la fel ca si bucuria sa se regăsesc în aproape fiecare pagină. În această carte am descoperit că Ortodoxia nu este un sistem de credinte sau de afirmatii religioase, ci sânge, sudoare, viată si moarte. În mod special am fost impresionat de duhovnicia unuia dintre personaje, părintele neprihănit Zosima, care a fost construit după modelul unor călugări care au trăit în Rusia secolului al XIX. O bucurie fără de margini se născu în mine în timp ce citeam pasajele unde Pr. Zosima si-a descris viata. Câtă iubire! Câtă frică de Dumnezeu! Acolo se afla o viziune a vietii asa cum intentiona Dumnezeu să fie trăită.

Descoperind Treimea

            Fără îndoială, cartea care a avut influenta cea mai covârsitoare în ceea ce priveste convertirea mea la Sfânta Ortodoxie a fost cartea lui John Zizioulas, Being as Communion (Fiinta ca si comuniune).[7] Aceasta este totodată si cea mai dificilă carte pe care am citit-o. A trebuit să citesc primul capitol de trei ori până să încep să-l înteleg. Si totusi, pe măsură ce începeam să deslusesc despre ce era vorba acolo, mi-am dat seama că chiar dacă Zizioulas avea numai în parte dreptate, nu mai puteam să rămân Protestant – si cu atât mai putin Baptist.

            Pe scurt, Zizioulas a fost cel care m-a familiarizat, pentru întâia oară, cu Sfânta Treime, în a Cărei imagine am fost creat. Desi Baptistii îsi mărturisesc credinta în Sfânta Treime, în realitate această credintă nu este altceva decât simplă vorbărie. Treimea este foarte rar amintită în bisericile Baptiste (exceptie făcând botezurile) si este în orice caz irelevantă pentru felul în care biserica Baptistă este organizată sau în care Baptistii se consideră persoane create după chipul lui Dumnezeu. Într-o analiză finală, Treimea este pur si simplu solutia unei probleme teologice: “Cum poate Iisus să fie deopotrivă Dumnezeu si diferit de Tată?” Doctrina asa cum este înteleasă de Baptisti si de majoritatea Protestantilor, nu are nici o semnificatie pozitivă aparte. Dacă s-ar înlătura orice referire la Treime din imnurile si cărtile Baptiste, putini ar fi cei care si-ar da seama.

            Ceea ce am învătat de la Zizioulas este că întreaga mea fiintă, ca si fiinta Bisericii, este strâns legată de fiinta lui Dumnezeu Însusi – nu numai prin faptul că Dumnezeu există si eu Îi datorez existenta. Este legată mai ales prin felul în care Dumnezeu există, prin modul Sau de existentă. Pentru prima dată am citit că Dumnezeu nu este un individ. Dacă Dumnezeu există aceasta se întâmplă nu pentru că El este Fiintă Supremă sau Fiinta Necesară, ci pentru că El Îl naste pe Fiul Său si Îi insuflă Duhul într-o neîntreruptă comuniune de iubire desăvârsită si dăruire de sine.  A spune că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4:16) nu înseamnă a descrie o calitate a lui Dumnezeu, ci a defini însăsi fiinta Sa; înseamnă a afirma că El este Tatăl Care există prin dăruirea Sa totală Fiului si Duhului Său. “În acest fel lumea străveche a aflat pentru prima oară că numai comuniunea face ca lucrurile să ‘fie’: nimic nu  există în afara comuniunii, nici măcar Dumnezeu.”[8]

            Concluzia necesară dintr-o astfel de întelegere a lui Dumnezeu este că individul, chestiunea fundamentală a Protestantismului, nu poate exista din punct de vedere ontologic. Individualismul presupune negarea fiintei al cărei continut este iubirea. Pentru prima dată în viata mea, principiile fundamentale ale credintei mele Evanghelice aveau să fie zdruncinate din temelii.  Într-adevăr, am ajuns să fiu nemultumit de modul de “închinare” evanghelic si am început să caut “crestinismul istoric” care este cu totul altceva. Dintr-o dată  întelegerea mea a lui Dumnezeu si a mea însăsi aveau să se năruie în jurul meu. Aveam să înteleg curând că nu pe Dumnezeu L-am pierdut, ci un idol pe care eu însumi l-am creat cu propria mea întelegere nesocotită. În buna traditie freudiană am luat propria-mi natură fragmentată si individualistă, am condimentat-o cu o grămadă de atribute superlative si am numit-o “Dumnezeu”.  Si totusi, când adevăratul Dumnezeu - Dumnezeul Iubirii Trinitare – mi S-a revelat si mi-a distrus idolul, sufletul mi-a prins aripi pentru că, prima oară în viată, crestinismul a început să aibe rost pentru mine – nu din punct de vedere intelectual, ci existential. 

            Autorul Ecclesiastului era un om aproape de sufletul meu. Nu se sfiia să aducă în discutie chestiuni serioase de viată, nemultumindu-se cu răspunsuri spontane si conventionale sau cu platitudini infantile. Iată un om care nu s-a temut să spună că totul e desertăciune (Ecl. 1:2). Felul Evanghelic de crestinism cu care eram obisnuit avea din păcate prea multe răspunsuri spontane si conventionale si prea multe platitudini infantile. De bună seamă totul era orchestrat într-un sistem intelectual plăcut si elegant, însă la un nivel mai profund nu avea nici un sens. Nu putea răspunde la întrebarea de ce.

Natura păcatului si a iadului

Stiam că Dumnezeu l-a făcut pe om pentru a împărtăsi cu El viata vesnică si că omul s-a răzvrătit împotriva vrerii Sale. Dumnezeu, în schimb, L-a trimis pe Fiul Său să îndrepte lucrurile stricate de om si să restaureze posibilitatea omului de a trăi “o viată deplină si cu rost”. Si totusi, de ce a fost Crucea atât de necesară? Avea de gând Dumnezeu să trimită milioane de oameni în iad doar pentru că ei au refuzat să-L “accepte” pe Fiul Său în vietile lor ca “Domn si Mântuitor personal”? S-a meritat tot hazardul creatiei dacă toate acele suflete aveau să petreacă o vesnicie în chinuri de moarte pentru ca numai unii să afle binecuvântarea divină?

            Toată viata mi s-a spus că “păcatul lăsase o pată uriasă” si că “nimic în afara Sângelui” nu o putea sterge, pentru că “Sângele are putere”. Eu nu puteam adăuga nimic pentru că “Iisus a plătit pentru toate” si dacă “as crede în El” într-o dimineată senină “as zbura departe”. Stiam si credeam toate acestea, si totusi erau în profunzime erau întrebări care îmi tulburau fragila credintă. Când am privit lucrurile în esenta lor, am înteles că păcatul lui Adam nu a meritat pedeapsa pierzaniei vesnice iar binecuvântarea cerească nu părea să merite pretul ce se cerea plătit. Cu alte cuvinte iadul îmi părea fără noimă iar raiul mi se părea plictisitor.

            Problema era că în teologia Protestantă după Evanghelie pe care o împărtăseam, păcatul, dreptatea, raiul si iadul erau cu totul străine de însăsi fiinta mea. Păcatul era o pată la dosarul meu pe care sângele lui Iisus l-a spălat – dacă eu revendicam aceasta. Dreptatea era asigurată de Dumnezeu pentru că aveam credintă. Raiul era un loc al binecuvântării unde cei “mântuti” vor petrece de-a pururi, iar iadul era un loc al chinurilor unde cei care Îl respinseseră pe Hristos ar urma să fie de-a pururi pârjoliti. Toate aceste lucruri îmi afectau viata, dar numai tangential; ele nu mă ajutau cu nimic să descopăr cine eram.

            Nu mă puteam împiedica să mă întreb de ce a fost posibil ca păcatul lui Adam să aibe astfel de urmări vesnice. Să fie aceasta pentru că Dumnezeu este atât de mândru si de egoist încât onoarea Sa poate fi într-adevăr ofensată de păcatele oamenilor muritori? Ce este, la urma urmei, păcatul? Este el încălcarea unei legi, sfidarea unui cod etic?

            Aveam să descopăr păcatul nu este numai o încălcare a unei legi, ci, nici mai mult nici mai putin, el este negarea dragostei si deci a vietii însăsi. Când am descoperit Treimea, am descoperit în acelasi timp si adevărata natură a omului, căci omul a fost creat după chipul acestui Dumnezeu, al Dragostei Trinitare. Omul a fost anume creat ca fiintă personală, fiintă care este cu adevărat umană numai atunci când iubeste si este iubită. Păcatul – “pierderea rostului” – nu este un neajuns moral sau neputinta de a satisface un anumit cod de comportament, ci mai degrabă esecul de a întelege viata ca dragoste si comuniune. Asa cum s-a exprimat Christos Yannaras, “Căderea constă în hotărârea liberă a omului de a respinge comuniunea personală cu Dumnezeu si de a se limita la autonomie si autosuficienta propriei sale naturi”[9]. Cu alte cuvinte păcatul este alegerea liberă a autonomiei individuale. Culmea ironiei: ceea ce credeam în toti acei ani că este temelia religiei adevărate – autonomia absolută a individului - aveam să descopăr că este Păcatul Originar!

            Un individ nu este totuna cu o persoană, ci antiteza persoanei si negarea vietii. Din această perspectivă, păcatul este urât de Dumnezeu nu pentru că “Îi ofensează onoarea”, ci pentru că este negarea vietii însăsi, care este darul Său pentru om. În ultimă instantă, păcatul este negarea chipului lui Dumnezeu în om si chiar a lui Dumnezeu Însusi. Păcatul este auto-distructiv. Dumnezeu urăste păcatul nu pentru că L-ar putea afecta în vreun fel, ci pentru că îl afectează pe om. Păcatul nu este o pată pe dosarul meu personal, ci, asa cum s-a exprimat Pr. Thomas Hopko, “un act de sinucidere metafizică”.

            Oamenii pot fi, dacă vor,  “indivizi” cu tot felul de “legături”. Dar dacă aleg aceasta, pentru a folosi limbajul Bibliei, ei aleg moartea, nu viata; blestemul, nu binecuvântarea (Deut. 30:19). Se distrug ei însisi printr-un act de sinucidere metafizică în izolarea lor egoistă care este însăsi imaginea iadului.[10] 

            A întelege esenta păcatului presupune a întelege iadul însusi. Încă de mic am tot ascultat predici care prezentau în mod literal focul gheenei si natura  fizică a chinurilor iadului. Si totusi, în Ortodoxie, am descoperit o viziune a iadului cu mult mai înfiorătoare decât tot ce ar fi putut născoci Jonathan Edwards. Iadul este acea stare în care oamenii au ajuns să nu mai poată primi si răspunde dragostei lui Dumnezeu (sau a altcuiva). În cuvintele lui Dostoievski iadul este “suferinta celui care nu mai poate să iubească…Si totusi este cu neputintă să îndepărtezi acest chin spiritual de la un astfel de om, căci el nu este exterior, ci lăuntric.”[11] 

            Iadul are fără îndoială si o dimensiune exterioară, însă este mult mai putin o conditie exterioară de pedeapsă decât suferinta lăuntrică pricinuită de autoizolare. Când Hristos se va întoarce în slavă si Dumnezeu va ajunge să fie toate în toti (1 Cor. 15:28), cei care s-au pecetluit în fortăretele propriilor suflete – cei pentru care “iadul sunt ceilalti” – vor trebui să facă fată chinului prezentei Sale vesnice. Însusi prezenta Sa va fi o judecată si un chin pentru că El Însusi este viata si dragostea, antiteza ontologică a individualitătii. În Ziua aceea nu va fi pentru om nici un loc în care să se ascundă, nici un refugiu în calea prezentei Sale mistuitoare, căci Dumnezeul nostru este si foc mistuitor (Evrei 12:29). Asa cum spunea unul dintre Părintii pustiei, “Focul iadului este dragostea lui Dumnezeu”.                           

“Si aceasta este viata vesnică”

            Dacă iadul se află în adâncul sufletului omenesc, atunci Împărătia lui Dumnezeu trebuie să înceapă tot acolo. Nu a spus Iisus Însusi că Împărătia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru[12]? În adolescenta mea acel verset mă intriga întotdeauna; cu sigurantă nu era dintre acelea care inspirau multe predici. Părea prea “subiectiv”. Si totusi, a fost rostit de buzele Mântuitorului Însusi. Abia atunci când aveam să accept adevărul Ortodoxiei si să întâlnesc Treimea dătătoare de viată, acest verset a început să capete un sens pentru mine. Raiul nu este un Disney World cosmic, ci starea deplinei asemănări cu Dumnezeu pentru care omul a fost dintru început creat.

            Cu toate acestea, o astfel de imagine a “raiului” este cu totul diferită decât aceea prezentată de obicei de la amvoanele Baptiste. Nu de mult am auzit o predică televizată a unui pastor dintr-una din cele mai mari biserici din Statele Unite. Raiul, spunea el, este un spatiu fizic situat la nord. El s-ar afla la exact 1500 de mile.[13] În caz că s-ar găsi cineva care să se îngrijoreze de o eventuală prea mare înghesuială, el a asigurat congregatia că fiecare în rai va avea cel putin treizeci de acri de pământ drept proprietate - ceva mai putin decât patruzeci de acri, as adăuga eu. Probabil cel mai surprinzător lucru din predica aceea era că pastorul s-a referit la Dumnezeu si la Hristos doar de două ori. Dumnezeu a făcut raiul, desigur, iar Iisus a murit pe cruce pentru ca cei care cred în El să ajungă acolo. Atâta tot! Nici o referire la transformarea omului după acelasi chip [al lui Hristos] din slavă în slavă (2 Cor. 3:18) sau la prefacerea omului întru dumnezeiasca fire (2 Petru 1:4).

Toată viata mea mi s-a prezentat mântuirea în termeni negativi: Iisus m-a salvat din iad si mi-a înlesnit drumul spre acel loc numit rai. El era ultima asigurare în caz de “incendiu”! Cu câtă bucurie aveam să descopăr latura pozitivă a crestinismului. Sf. Atanasie a spus că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină asemenea lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a făcut dintru început pe om după chipul Său pentru ca omul să poată tinde spre deplina asemănare cu Creatorul lui. Hristos, care este Chipul desăvârsit al Tatălui, a venit nu doar să repare ceea ce fusese distrus prin căderea omului, ci pentru a desăvârsi omenirea si a împlini dorinta de început a creatiei. Hristos este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura…El este mai înainte decât toate si toate prin El sunt asezate  (Col. 1:15-17).

Hristos a spus că a venit pentru a dărui din plin viată lumii. Dar ce fel de viată? O existentă biologică? Viata de după moarte? Aveam să aflu că viata pe care Hristos a venit să o dăruiască este nici mai mult nici mai putin decât viata Sfintei Treimi – sau, mai exact, viata Tatălui, Care trăieste de a pururi ca iubire împreună cu Fiul si Duhul Său. Adevărat, adevărat zic vouă: că vine ceasul si acum este, când mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce vor auzi vor învia. Căci precum Tatăl are viată în Sine, asa I-a dat si Fiului să aibă viată în Sine (Ioan 5:25-26).

Pentru că cel care a murit pe cruce a fost Fiul Tatălui – Viata Însăsi – nu doar un om nevinovat, El a strivit de a pururi tirania auto-suficientei omului si l-a dezrobit pe om din chingile mortii. Prin El, omul participă la “viata-în-Sine” a Sfintei Treimi, viată împlinită ca o vesnică relatie de iubire: Si aceasta este viata vesnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis (Ioan 17:3).

După ce am parcurs Being as Communion (Fiinta ca o comuniune), tot ceea ce aveam să citesc mai apoi despre Ortodoxie vorbea despre acelasi lucru. În fiecare carte pe care aveam să o citesc, autorul revenea la tema centrală a dragostei Trinitare. Am înteles că Ortodoxia nu este un set de afirmatii despre Dumnezeu si nici măcar un sistem teologic bine pus la punct; este un întreg organic – un vesmânt fără cusătură. Ortodoxia este, la modul cel mai înalt, adevărul însusi, adevărul care îl eliberează pe om! Arhimandritul Vasileios, Staretul Mănăstirii Iveron de pe Muntele Athos, rezumă cât se poate de exact deplinătatea Ortodoxiei:

Teologia nu are o filosofie proprie, asa cum duhovnicia nu are o capacitate proprie de gândire, cum administratia bisericească nu are un sistem propriu, cum vietile sfintilor nu au scoală artistică proprie. Toate se dezvoltă din aceeasi experientă liturgică. Toate functionează într-un mod Trinitar, întreită cântare grăind fiecare după limbajul său…există o singură lege duhovnicescă si aceasta are putere atât asupra lucrurilor ceresti cât si pământesti. Toate lucrurile decurg si se dezvoltă din cunoasterea Sfintei Treimi. Toate lucrurile provin din izvorul care este viata Tatălui si a Fiului si a Sfântului Duh: din botezul în moartea lui Iisus.[14]

Lumea devenise cu totul alta! Sau mai degrabă eu am început să văd lumea cu alti ochi. Am înteles că “libertatea” pe care am apărat-o atât de vehement nu era deloc libertate, ci robie propriilor mele mofturi, “contextului” meu, nevoilor naturii mele fărâmitate si, în cele din urmă, mortii. Acest fapt avea să devină tot mai limpede pentru mine atunci când am început anul al doilea de seminar la Seminarul Teologic Baptist de Sud-Est si am văzut cu ochii mei moartea unui seminar si esecul inevitabil al ideologiei Baptiste de a adresa adevărul omului creat după chipul Dragostei Trinitare.