Cap
4 Dobândirea tezaurului
“Iisus
a răspuns: Adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care si-a lăsat casă, sau
frati, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau tarine pentru Mine si
pentru Evanghelie, si să nu ia însutit – acum, în vremea aceasta, de
prigoniri – case si frati si surori si mame si copii si tarine, iar în veacul
ce va să vină: viata vesnică. Si multi din cei dintâi vor fi pe urmă, si
din cei de pe urmă întâi.” (Marcu 10:29-31).
Până la sfârsitul semestrului de toamnă din 1987, victoria
fundamentalistilor a fost deplină. Presedintele, decanul facultătii si multi
alti administratori si membrii ai facultătii si-au anuntat demisiile. Agentiile
care creditau facultatea primiseră plângeri despre toată zarva de acolo si se
pregăteau pentru a începe investigatiile. Atmosfera generală era una sumbră.
Eu însă eram îngrijorat nu atât de soarta scolii, cât de propria-mi
situatie. La urma urmei, este mult mai usor să te transferi la un alt seminar
decât să-ti schimbi religia.
Nici o cale de întoarcere!
Încă din
primăvara anului 1987 am început să vizitez parohiile Ortodoxe grecesti din
Durham si Raleigh. De câteva ori am fost profund miscat de modul de închinare
si devotamentul din acele parohii, însă adesea am fost nemultumit de faptul că
slujbele se tineau mai cu seamă în greacă. La sfatul unui preot din Durham,
am găsit o minusculă parohie misionară a bisericilor Ortodoxe din America. Când
am participat pentru prima dată la slujbele bisericii Sf. Grigore – era în
vara lui 1987 – nu exista nici un preot, pe atunci se organizau acolo numai
slujbe conduse de laici, într-o cameră închiriată la Asociatia Tinerelor
Femei Crestine (ATFC) din Raleigh. Inutil să mai adaug că acel loc nu evoca
nimic din splendoarea sau cultul “foitelor de aur si al fumului de tămâie”
atât de des asociat cu modul bizantin de închinare.
În ciuda
decorului modest si al caracterului simplu al slujbelor, era ceva care mă
aducea mereu acolo. Am simtit că sunt bine primit si încurajat să particip la
slujbe, dar nu numai atât. Melodiile simple de acolo mă urmăreau pe parcursul
întregii săptămâni si am început să astept cu nerăbdare sfârsiturile de
săptămână.
Spre sfârsitul anului 1987 se vorbea că la Sf. Grigore va veni un
preot. Pr. Vladimir si familia sa erau slujitori foarte devotati bisericii si au
adus cu ei mult entuziasm. Din păcate însă, Pr. Vladimir nu i-a priit la Sf.
Grigore; un conflict de personalitate a făcut ca sederea sa acolo – aproape
nouă luni – să fie destul de dramatică. Cu toate acestea, cele nouă luni
au fost foarte importante pentru mine, fiindcă am devenit tot mai activ în
viata parohiei. Prezenta Pr. Vladimir mi-a oferit ocazia să fac pasul decisiv
si să ascult de ceea ce inima îmi spunea că trebuie să fac. Pr. Vladimir m-a
ajutat si m-a încurajat mult, însă decizia finală a fost greu de luat.
A te alătura Bisericii Ortodoxe este cu totul altceva decât a trece de
la o denominatie Protestantă la alta. Am fost perfect constient de faptul că
respingeam astfel o bună parte din religia în care am fost crescut. Eram pe
cale să mă alătur unei Comunităti ce pretinde să fie nici mai mult nici mai
putin decât Biserica. Stiam că dacă fac acest pas final, nu mai exista
cale de întoarcere. Pe atunci eram încurajat de cartea lui Henry Newman Apologia
Pro Vita Sua. Si el parcursese acelasi drum ca mine si trăise aceleasi
nelinisti pe care le presupune părăsirea bisericii din copilărie pentru
credinta universală.
În inima mea stiam că era doar o singură cale de urmat, dar o tendintă
lăuntrică de a exagera dramatismul lucrurilor a făcut ca luarea deciziei
finale să agonizeze mai mult decât ar fi trebuit. În plus, nu doream să spun
familiei mele nimic din toate acestea.
În ceea ce priveste scoala, singurul lucru sigur era că nu mă puteam
întoarce la seminar în toamna următoare.[i]
Cochetam cu ideea de a mă înscrie din nou la scoala de teologie din Yale si
chiar am început să adun câteva scrisori de recomandare, însă până la urmă
nu am mai trimis formularele de înscriere.
De Praznicul Praznicelor, Măretile si Sfintele Paste din 1988, soarta îmi
era – literalmente – pecetluită. Prin Taina Mirungerii, am fost pecetluit
cu darul Sfântului Duh si unit astfel cu toti Sfintii Părinti care de-a lungul
veacurilor au mărturisit credinta dată sfintilor o dată pentru totdeauna
(Iuda 1:3).
Circumstantele exterioare Mirungerii mele n-au reflectat, totusi
semnificatia ei vesnică. Întreaga situatie a fost o comedie a erorilor.
Parohia folosea pe atunci un spatiu destinat Alcoolicilor Anonimi dintr-o
Biserică Romano-Catolică. Pentru Săptămâna Mare ne-a fost îngăduit să
folosim capela cea mică situată în balconul sanctuarului mare. Liturghia plănuită
pentru Sâmbăta Mare a trebuit să fie amânată câteva ore datorită unei
nunti în desfăsurare la parter. Slujba de Înviere, programată să înceapă
la 11.30 seara, a început abia cu o oră mai târziu. Totul era într-o
debandadă – o debandadă insă, plină de bucurie.
Nu degeaba scriu despre toate acestea. Nu am venit la Sfânta Ortodoxie
pentru că am fost atras de o parohie bogată si prosperă, cu tot felul de
conditii si facilităti care de care mai elegante si cu un program misionar
dinamic. Nu am căutat o biserică care să-mi să-mi “satisfacă
pretentiile” sau care să fie “compatibilă cu stilul meu de viată”. Căutam
Biserica si am aflat-o în camera de întâlnire de la ATFC.
Felul în care se cânta la Sf. Grigore poate părea modest în
comparatie cu performantele corale de la biserica Baptistă nr.1 din Atalanta,
însă de fiecare dată când crestinii Ortodocsi se reunesc pentru a oferi
Jertfa de Laudă, ei se alătură corurilor îngeresti din jurul tronului
Slavei. “Ortodoxia” nu înseamnă “tămâie si clopote”; înseamnă
“dreaptă credintă” si “dreaptă închinare”. Pretentia Bisericii
Ortodoxe de a fi Biserica nu rezidă în splendoarea măretelor Ei catedrale sau
în impozanta slujbelor Sale, ci în simplul fapt că Ea Îl mărturiseste cu
credintă pe adevăratul Dumnezeu si I se închină în Duh si Adevăr.
O simplă privire la sectiunea “biserici” din Paginile Aurii ne indică
o listă interminabilă a denominatiilor – toate revendicând adevăratul
crestinism. Mai mult chiar, fiecare “denominatie” majoră se împarte la rândul
ei în câteva alte denominatii adverse. Baptistii, de exemplu au o gamă de
arome aproape la fel de variată ca înghetata Baskin-Robbins. Baptisti de Sud,
Americani, Nationali, Generali, Particulari, Primitivi, Adevărati, Obisnuiti,
Conservatori si Liberali, pentru a nu mai aminti de Baptistii Independenti,
Fundamentalisti care nu au nimic de a face cu ceilalti fiindcă nu sunt cu adevărat
crestini. În Washington DC am întâlnit până si “Baptisti de Ziua a
Saptea”.
O parte din aceste grupări, precum unele ramuri de Baptisti (Particular
Baptists), sunt Calvinisti. Altii, cum sunt Baptistii Liberali, sunt Arminieni.
Cei mai multi – si anume Baptistii de Sud – nu se pot hotărî. Si totusi,
fiecare dintre aceste grupări pretinde că Biblia este singura sursă de
autoritate pentru credinta si practica din biserica lor.
Dacă există o diferentă de doctrină între cei care se consideră
Baptisti, imaginati-vă care sunt diferentele dintre celelalte denominatii
majore si fractiunile lor. Unele denominatii sunt congregationale si liberale în
politica lor, altele sunt presbiteriene, iar altele sunt mai ierarhice. Unele
denominatii de felul grupărilor Penticostale, sustin că botezul Duhului Sfânt
este un eveniment separat de botez si este marcat de anumite daruri cum ar fi
vorbitul în limbi. Pe de altă parte, unele grupări, cum ar fi Campbelitii,
merg până într-acolo încât spun că darurile Duhului au încetat atunci când
ultimul Apostol a murit. Si totusi dacă toate aceste denominatii mărturisesc că
“Iisus este Domn” si se folosesc de Biblie ca singură sursă de autoritate,
de ce nu pot să se înteleagă asupra unui lucru atât de simplu, în fond, cum
ar fi necesitatea botezului pentru mântuire si dacă acesta poate fi sau nu
practicat la copii? Oare S-a împărtit Hristos? (1 Corinteni 1:13)
În ciuda tuturor diviziunilor dintre aceste denominatii, toate au un
element comun; acest element comun este, paradoxal, izvorul tuturor
diviziunilor. Fiecare denominatie Protestantă îsi trage rădăcinile din
Reforma Protestantă din secolul al XVI-lea. Există, desigur, grupări ce
sustin că nu provin din Reformă, fiind urmasii directi ai Bisericii Noului
Testament, dar astfel de afirmatii sunt de-a dreptul absurde si nejustificate
istoric.[ii]
Fapt este că fiecare Protestant de pe pământ, fie că vrea sau nu să se
considere Protestant, este urmasul spiritual al Reformei si al principiului ei
de bază: Sola Scriptura.
Toti Protestantii pretind că interpretează Scriptura în lumina Duhului
Sfânt si, cu toate acestea, găsesc
o multime de interpretări diferite pentru acelasi pasaj. Atunci rămâne
să ne întrebăm: sau Duhul joacă feste acestor oameni sau e ceva putred în
metoda lor teologică. La urma urmei, Calvinistii si Arminienii nu pot, si unii
si altii, avea dreptate; nici o metodă dialectică nu poate să împace două
doctrine complet ireconciliabile.
Problema nu e că Protestantilor le-ar lipsi sinceritatea sau evlavia, ci
că ei sunt rupti de contextul viu în care Scripturile au fost scrise si
canonizate si în care ele se cer interpretate. Pe scurt, ei sunt rupti de
traditia vie, Apostolică a Bisericii.
Când Iisus S-a înăltat la Tatăl, El a lăsat în urma Lui un singur
lucru. Nu a lăsat nici o carte sau un manual educativ – pe cât stim,
singurul lucru pe care El L-a scris vreodată a fost o mâzgălitură în nisip.
Nu a lăsat în urmă o scoală. Mai degrabă “El Si-a lăsat Trupul si Si-a
trimis Duhul.”[iii]
Iisus a promis că va rămâne de-a pururi în Trupul Său, Biserica, aceea care
este plinirea Celui care plineste toate întru toti (Efes. 1:23). El a
promis să trimită Duhul Sfânt care vă va călăuzi la tot adevărul (Ioan
16:13). Faptul este că Biserica a scris Biblia; Biblia nu a făcut Biserica.
Biserica a hotărât care cărti sunt canonice si care nu, si doar Biserica este
în măsură să definească Cuvântul Adevărului.
Cu
toate acestea, autoritatea Bisericii nu este o chestiune de guvernare juridică
si nici măcar de drept divin. Nu stă în caracterul infailibil al conducătorilor
Ei (nici vorbă de asa ceva!). Mai degrabă autoritatea Bisericii se trage din
natura ei divino-umană, din faptul că ea este Trupul lui Hristos însufletit
de Duhul Sfânt. Când Apostolii s-au adunat într-un sinod, asa cum se relatează
în Faptele Apostolilor, pentru a hotărî ce este de făcut cu păgânii care
au primit Cuvântul lui Dumnezeu, si si-au anuntat decizia cu cuvintele: Părutu-s-a
Duhului Sfânt si nouă (Faptele Apostolilor 15:28). Aceasta este
autoritatea Bisericii: prezenta Domnului Său prin lucrarea Duhului. Nu a spus
Stăpânul: nu vă voi lăsa orfani (Ioan 14:18)?
Biserica,
prin urmare, este o Taină divino-umană. Mai mult decât atât, Ea este Taina
Vietii Trinitare. Ci toti să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine si
Eu întru Tine, asa si acestia în noi să fie una (Ioan 17:21-22). Acest
trinitar “asa si” este viata Bisericii; este cauza pentru care Dumnezeu S-a
făcut om. Autoritatea în Biserică este deci adevărul fiintei însăsi. Nu
este o tiranie sau o amenintare la adresa omului, deoarece este adevărul
propriei sale existente; devine o amenintare numai pentru aceia care preferă
autonomia unei existente egoiste adevărului arhetipului lor trinitar.
De
ce sunt atât de încredintat că Biserica Ortodoxă va păstra cu străsnicie
credinta apostolică până la a doua venire a Domnului Său? Sunt încredintat
pentru că Domnul însusi a promis că portile iadului nu O vor birui (vezi
Matei 16:18). Dacă Biserica si-ar schimba temeliile sau nu ar izbuti să păzească
tezaurul credintei, Ea ar falsifica adevărul propriei Ei existente trinitare si
ar înceta să mai existe. De bună seamă, multi s-au îndepărtat de la adevăr
si de multimea apostolică si fără îndoială multi se vor mai îndepărta.
Biserica, însă niciodată.
Este
o culme a blasfemiei să se vorbească despre “restaurare” sau
“refacerea” Bisericii, ca si cum, cândva, de-a lungul istoriei, s-ar fi
pierdut. Dacă Biserica ar fi încetat să existe, fie si pentru o fractiune de
secundă ar însemna că Hristos nu a reusit să facă ceea ce, spunea El, a
venit să facă: să aducă viată lumii. Si aceasta pentru că Biserica nu este
numai o institutie umană, oricât ar fi de religioasă sau de bună. Ea este
Trupul lui Hristos inseparabil unită cu Capul Său. Dacă Biserica ar înceta să
existe, Hristos ar înceta să existe!
Iată,
Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârsitul veacului
(Matei 28:20). Această promisiune nu a fost făcută atât lumii, cât mai ales
Bisericii, locul unde se află, sacramental, Hristos. Si totusi tocmai prezenta
Sa în Biserică este prezenta Sa mântuitoare în lume. Când Hristos va veni
în slavă, El va veni ca un Mire să primească nu împărătiile acestei lumi,
ci Mireasa Sa neprihănită, Biserica (vezi Efeseni 5:25-27).
Vestea
cea Bună pentru omul modern este că Biserica există. Această multime
apostolică, această drojdie trinitară care dospeste întreaga lume este în
mijlocul nostru, tinând cu putere Cuvântul vietii (Filipeni 2:16) si botezând
neamurile în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh (Matei
28:19). Biserica nu are nevoie să fie reinventată si nici confectionată după
modelul Noului Testament. Căci nimeni nu poate să pună altă temelie decât
cea pusă care este Iisus Hristos (1 Corinteni 3:11).
Biserica
Ortodoxă nu imită Biserica Noului Testament, Ea este Biserica Noului
Testament. Pentru o lume sfâsiată de conflicte, pentru o lume de crestini
dezbinati între ei de felurite denominatii revelatia acestei comunităti
apostolice si unităti trinitare este cu adevărat o vestire bună. Ea este însă
o amenintare si o condamnare pentru cei care preferă traditiile oamenilor,
traditiei apostolice – pentru cei care preferă autonomia propriului lor eu
adevărului Dragostei Trinitare.
Când
am întâlnit Biserica Ortodoxă m-am confruntat cu adevărul – adevărul
despre Dumnezeu, despre lume, si despre mine însumi. Doar două căi aveam în
fată. Puteam să resping ceea ce învătasem si să mă întorc la
auto-suficienta si particularitătile Protestantismului,
sau puteam să accept ceea ce am învătat si să descopăr aceea libertate si
viată care se dobândesc numai prin renuntare la sine: căci cine va voi să-si
scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul pentru Mine si
Evanghelie acela îl va scăpa (Marcu 8:35). Rugăciunea lui Iisus pentru
ucenicii Săi a fost ca ei să fie una asa cum Treimea este una. Am înteles că
aceasta este posibil numai în cadrul acelei multimi trinitare pe care Hristos
Însusi a întemeiat-o, căci acea multime este Trupul Său, iar Hristos nu
poate fi despărtit de Sine.
Când
am acceptat adevărul crestinismului Ortodox nu am abandonat Biblia desi am
renuntat definitiv la idolul pe care Protestantismul îl făcuse din Ea. Din
contră, am redescoperit Biblia – nu ca un fel de carte magică, picată din
cer, ci însăsi Cartea Bisericii, scrierea inspirată de Dumnezeu a revelatiei
Domnului către om.
Nu
am abandonat nici bucuria evanghelică de a predica Vestea cea Bună întregii
lumi. Mai degrabă am descoperit deplinătatea Evangheliei si mi-am reînnoit
hotărârea – nu de a vinde asigurări ceresti pentru focul gheenei, ci de a
proclama Adevărul care îi face pe oameni liberi. Când am devenit Ortodox am
acceptat realitatea acelui adevăr, m-am unit cu Biserica.
Biserica
nu este o institutie, desi are dimensiuni institutionale. Nu este o societate
desi în cadrul ei oameni de diferite rase si natii trăiesc împreună în
unitate. Mai degrabă Ea este o semintie aleasă, preotie împărătească,
neam sfânt (1 Petru 2:9). Ea este stâlp si temelie a adevărului (1
Timotei 3:15). Ea este harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui
Dumnezeu si împărtăsirea Sfântului Duh (2 Corinteni 13:13).
Tuturor
celor care îsi iau crucea si Îl urmează pe Domnul, Ea le spune: “Vino”.
Tuturor celor care, de bună credintă, doresc să se închine în duh si-n adevăr,
Ea le spune: “Vino”. Tuturor celor care doresc să guste din Izvorul
Nemuririi, Ea le spune: “Vino”. Si Duhul si Mireasa zic: “Vino”
(Apocalipsa 22:17).
[i]
În toamna anului 1988 s-au înmatriculat cu patru sute de studenti mai
putin. În primăvara lui 1988 nu exista nici o garantie care să asigure
acreditarea scolii după ce noua administratie a ajuns la putere. De atunci
înmatriculările au reintrat pe făgasul normal.
[ii]
Pe lângă faptul că nu există nici urmă de
evidentă istorică în sprijinul acestor afirmatii, e suficient să cercetăm
aceste biserici si să vedem care este puritatea lor ecleziastică. Aceste
biserici sunt organizate congregational si tin slujbele la fel ca alti
Protestanti. Stau în aceleasi siruri adunate de bănci, cântă aceleasi
imnuri. Toate băncile sunt orientate spre un podium, iar amvonul este
situat în mijloc pentru a reprezenta, în centru, Cuvântul lui Dumnezeu.
Nu se poate ceva mai Protestant! Si atunci, dacă o biserică arată ca o
biserică Protestantă si practică un mod de închinare ca într-o biserică
Protestantă, dacă crede în Sola Scriptura ca o biserică
Protestantă, cum altfel să fie decât Protestantă?
[iii]
Arhimandritul
Vasilios, p. 17.