Cap 5 Sola Scriptura / Numai Scriptura:

 Premize   

Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părintii tăi (Proverbe 22:28)

  Declaratia de principii a seminariilor teologice Baptiste de Sud si de Sud-Est începe cu următoarea afirmatie: Scrierile Vechiului si Noului Testament au fost date prin inspiratia lui Dumnezeu si sunt singura normă suficientă, sigură si competentă a toată cunoasterea, credinta si ascultarea.

Fără nici o exagerare se poate spune că doctrina Numai Scriptura este temelia teologiei Protestante. Fiecare urmas spiritual al Reformei, indiferent dacă se consideră sau nu Protestant, are mentalitatea modelată de acest principiu. Mai mult decât oricare altă doctrină, Numai Scriptura este doctrina definitorie pentru Protestantism. Astfel, ea se află în centrul dezbinărilor care îi separă pe toti Protestantii, indiferent de denominatie, de credinta istorică Ortodoxă.  

 Cât de suficient înseamnă suficient?

            La fel ca majoritatea doctrinelor Reformei, idea de Numai Scriptura are diferite întelesuri pentru diferiti oameni. E imposibil să se delimiteze o singură întelegere a principiului Numai Scriptura care să fie universal acceptată de toti Protestantii. Cel mai bine este să se înteleagă această că idee este un proces în desfăsurare. Pe de o parte se află Reformatori ca Luther si Calvin care au învătat că Scripturile sunt sursa suficientă a cunoasterii mântuitoare, iar pe de alta sunt Reformatorii radicali, care au insistat că Scripturile sunt nu numai sursa suficientă a doctrinei, ci si călăuza exclusivă pentru închinare si viata comunitară.

Prima pozitie este împărtăsită de multi adepti moderni ai teologiei Reformate precum John MacArthur. El scrie:

Principiul Reformei de Numai Scriptura se referă la suficienta Scripturii ca singura noastră autoritate supremă în toate chestiunile de ordin spiritual. Numai Scriptura presupune că tot adevărul necesar pentru mântuirea noastră si pentru viata noastră spirituală se găseste, fie explicit, fie implicit , în Scriptură.[i] 

Astfel potrivit acestei întelegeri a principiului Numai Scriptura, Biblia nu contine tot ceea ce am dori să cunoastem sau am putea cunoaste, ci tot ceea ce trebuie să cunoastem. Această abordare se regăseste mai mult sau mai putin în Catehismul de la Westminster. Această abordare lasă totusi destul loc interpretărilor. Cuvântul “totusi” joacă un rol important în Catehism:

Totusi recunoastem iluminarea lăuntrică a Duhului lui Dumnezeu ca fiind necesară pentru întelegerea mântuitoare a unor astfel de lucruri asa cum sunt ele revelate în Cuvânt; recunoastem că există situatii - referitoare la modul de închinare, la administratia Bisericii, proprii actiunilor si societătilor omenesti – care se cer rânduite în lumina naturii si a prudentei crestine, potrivit normelor generale ale Cuvântului, care se cer respectate întotdeauna.[ii]

A.A. Hodge explică această interpretare pentru a arăta că Scripturile

nu privesc chestiunile practice în detaliu, ci, afirmând principii generale, îi lasă pe oameni să le aplice potrivit judecătii lor naturale, în lumina experientei, si adaptându-se situatiilor schimbătoare, după cum sunt călăuziti de influentele sfintitoare ale Duhului Sfânt.[iii]

Cu alte cuvinte, Scripturile nu sunt o carte care să te învete cum să te porti.

Multi Protestanti moderni cred însă că Scripturile sunt un ghid exhaustiv – nu numai în ceea ce priveste doctrina, ci si chestiuni de închinare si administratie a bisericii. Cei mai zgomotosi si consecventi adepti ai acestei abordări sunt urmasii conservatori ai lui Burton Stone, Alexander Campbell si ai miscării restauratiei din secolul al XIX-lea.[iv] Părintele lui Campbell a anuntat ceea ce avea să devină un motto al respectivei miscări: “…acolo unde Scripturile vorbesc, noi vorbim; acolo unde Scripturile tac, noi tăcem.”[v]  

Deoarece totul în Biserică necesită un explicit Asa grăieste Domnul din Noul Testament, Campbelitii resping folosirea instrumentelor muzicale si a corurilor în timpul slujbelor, precum si orice formă de structură denominatională,  dincolo de congergatia locală.[vi] 

În vreme ce există diferente între aceste două abordări ale principiului Numai Scriptura – Reformatorii radicali i-au acuzat adesea pe Luther si Calvin de inconsecventă – un lucru este clar: amândouă abordările se opun autoritătii traditiei. În cele din urmă, Numai Scriptura este nu atât o afirmare în ceea ce priveste Biblia, cât o negare a traditiei. Asa cum vom vedea în paginile următoare, negarea traditiei este de fapt o negare a însăsi vietii bisericii. 

Amurgul unei idei

Orice s-ar spune, miscările Reformei din secolul XVI reprezentau, în esentă, o încercare de întoarcere la “vârsta de aur” a crestinismului. Strigătul de luptă al Reformatorilor era Numai Scriptura. Întorcându-se la Biblie – numai la Biblie – ei au încercat să purifice crestinismul de toate rătăcirile sale si să se întoarcă la starea de început a bisericii primare.

Ironia face că principiul cu care Reformatorii au căutat să se întoarcă la puritatea Bisericii primare a fost necunoscut de către ea. Idea de Numai Scriptura a fost o inventie a secolului XVI. Niciunul din Părintii Bisericii primare si nici un sinod al acestei biserici nu a afirmat că Scripturile, în sine, fără nici o referire la Biserică, sunt unica normă de credintă. Principiul Reformei (Numai Scriptura) a fost o inventie a Reformei însăsi. Ebeling subliniază noutatea acestui principiu:

Teologia Reformată este prima încercare, din întreaga istorie a teologiei, de a lua în serios nevoia de o teologie bazată numai pe Scriptură. Numai printre urmasii Reformei se putea defini conceptual de “teologie biblică”.[vii] 

Aceasta înseamnă că de la Cincizecime până în 31 octombrie 1517 – un interval de aproape 1488 de ani – acel tip de teologie pe care Protestantismul îl numeste “autentic”, nu a existat. Cu alte cuvinte, Biserica primară, la care Reformatorii, teoretic, au dorit să se întoarcă, a avut o teologie substantial diferită de aceea a Reformatorilor.[viii] 

Doctrina Numai Scriptura a fost în mare măsură produsul vremii sale. Ca atare este intrinsec legată de câteva caracteristici ale acelei perioade. Înainte de a începe analiza argumentelor scripturale care au stat la baza principiului Numai Scriptura, este important să întelegem acele idei pe care acest principiu le presupune.

Canonul autonom

Întâi de toate, Numai Scriptura presupune un canon bine fixat si universal acceptat al Scripturii. A afirma că Scriptura este singura sursă suficientă a doctrinei presupune cunoasterea exactă a ceea ce constituie si a ceea ce nu constituie Scriptura.[ix] Această ipoteză ignoră complet faptul că procesul definirii canonului Noului Testament a durat sute de ani. Biserica primelor trei secole, perioada îndeobste considerată a fi vârsta de aur a crestinismului, nu a avut un canon unic, bine definit al Noului Testament.

Ipoteza unui canon bine fixat implică autonomia Scripturii. Când apologetii Romano-Catolici au arătat că Biserica a fost aceea care a definit canonul Scripturii, Reformatorii au replicat că “autoritatea bisericii nu a ‘stabilit’ canonul, ci numai l-a ‘mărturisit’”.[x] Această idee este sustinută cu tărie de Bruce Metzger:

La urma urmei, nici oamenii, nici sinoadele nu au dat canonul; acestia însă au ajuns să înteleagă si să recunoască autonomia acestor scrieri care s-au impus drept canonice în biserică.[xi]    

Încrederea cu care Metzger face această afirmatie divulgă procesul deosebit de dificil prin care s-a definit canonul Noului Testament – proces pe care Metzger însusi îl descrie în paginile anterioare afirmatiei sale.[xii] Robert M. Grant recunoaste că procesul a fost extrem de complicat:

Noul Testament este astfel produsul traditiei si contine documente despre viata, învătăturile, moartea si învierea lui Iisus si primele reactii la acest complex eveniment. Varietatea de cărti scrise în cadrul comunitătii crestine aveau treptat să fie acceptate de aproape toate bisericile care formau Biserica.[xiii]  

Înainte de toate, caracterul canonic al anumitor cărti din Noul Testament a fost definit prin folosirea lor în cadrul Bisericii:

Momentul în care anumite scrieri crestine au început să fie general acceptate ca având aceeasi autoritate ca Vechiul Testament nu este cunoscut. Probabil că, pe măsură ce fiecare Evanghelie a fost terminată, a fost aprobată (potrivit lui Ioan 21:24 “Stim că mărturia lui e adevărată”) si folosită în lecturi publice, la început în original, apoi copiată si transmisă si altor biserici. Colectarea epistolelor lui Pavel a început, probabil, de timpuriu, în chiar timpul vietii apostolului. El însusi a îndemnat ca două biserici să schimbe între ele două dintre epistolele lui (Coloseni 4:16), copiindu-le, desigur. A fost deci firesc ca aceste biserici să copieze si alte epistole. Cartea Faptele Apostolilor a recunoscut răspândirea si acceptarea volumului mai timpuriu al lui Luca, a treia Evanghelie.[xiv]  

Să nu uităm cât de importantă era folosirea Scripturilor în lectura publică pentru determinarea canonului. Functia canonică a Scripturilor în Biserica primară a fost liturgică. Scripturile au fost citite si explicate în adunarea Euharistică. Sf. Iustin Înteleptul (“Iustin Martirul”) descrie liturghia de Duminică de la mijlocul secolului al II-lea astfel:

Si în ziua numită Ziua Soarelui se adună toti cei care trăiesc în orase sau la tară si, în măsura în care le îngăduie timpul, se citeste din epistolele Apostolilor sau din scrierile profetilor. Când cititorul a terminat, seful adunării cuvântează, mustrându-ne si îndemnându-ne să urmăm aceste exemple strălucite (I Apologia 67).[15]

Iustin descrie în continuare felul în care pâinea si vinul sunt apoi oferite si Împărtăsania este astfel sărbătorită. Scrierile pe care astăzi le cunoastem sub numele de Noul Testament au fost adunate de Bisericile locale în scopul precis de a fi folosite în slujbele de închinare, nu pentru studiu biblic individual.[16] Si astfel, în cadrul Bisericii - înteleasă ca o comunitate drept măritoare - Scripturile au fost recunoscute si interpretate.

Cu toate acestea, diferite Biserici aveau diferite colectii de cărti. Si aceasta nu se datora numai dificultătii de a face să circule aceleasi cărti în comunităti care se întindeau din Iudea până în Asia Mică si Galatia, ci si numărului mare de texte diferite care erau în circulatie.

Multi presupun că se aflau în circulatie douăzeci si sapte de cărti ale Noului Testament si că tot ceea ce se cerea pentru a avea un canon complet era să obtii o copie a celor douăzeci si sapte de manuscrise. Adevărul este că au existat zeci de alte texte care circulau în primele două sute de ani si care toate  îsi revendicau autoritatea apostolică. Uneori, aceste texte ulterior excluse din canon, au fost folosite ca Scripturi în Biserică.

Într-o anumită măsură, se poate spune că nevoia de a defini canonul Noului Testament a fost catalizată de către eretici precum Gnosticii, care îsi defineau propriul canon scriptural. Pe de altă parte, grupări ca cele ale Gnosticilor au respins largi pasaje din Noul Testament, în special epistolele pauline. În acelasi timp ei au adus în circulatie propriile lor scrieri, pe care le considerau apostolice. Cea mai cunoscută dintre aceste scrieri este Evanghelia lui Toma.

Faptul că ereticii nu recunosteau autoritatea unor cărti, răspândind altele de provenientă obscură, a determinat Biserica să decidă care cărti să fie si care să nu fie considerate Scriptura.[17] Acest proces nu a fost nici rapid, nici uniform. Trei scriitori din secolele al II-lea si al III-lea - Sf. Irineu de Lyons, Clement si Origen de Alexandria - au afirmat fără echivoc că sunt patru – si numai patru – Evanghelii: Matei, Marcu, Luca si Ioan.[18] Acesta avea să fie răspunsul provocat de larga circulatie a unui mare număr de evanghelii eronate. În ciuda acestor delimitări explicite, influenta celorlalte evanghelii a persistat. Grant subliniază că Clement a continuat să citeze sporadic din Evanghelia după Evrei.[19]

Canonul Muratorian, datând de la sfârsitul secolului al II-lea, cuprinde majoritatea cărtilor Noului Testament, dar omite Iacov, Evrei, 3 Ioan, 1 si 2 Petru. Pe lângă Apocalipsa lui Ioan, el mai contine si Apocalipsa lui Petru.

Câteva cărti au ridicat probleme secole la rând. Epistola lui Pavel către Evrei a rămas controversată în Apus până la sfârsitul secolului al IV-lea. Apocalipsa a rămas controversată în Răsărit chiar si după ce a fost general acceptată drept canonică.[20]

Prima listă cu cărtile Noului Testament care corespunde întru totul canonului nostru o găsim în Epistola pascală a Sf. Atanasie de Alexandria (anul 367).[21] În Apus canonul Noului Testament nu a fost definitivat până la Sinodul de la Cartagina din anul 397.[22]

Referitor la canonul Vechiului Testament, Grant notează:

 Pentru primii crestini “scriptura” însemna Vechiul Testament si putem presupune că, pentru a-si crea propriul lor canon al scripturii, tot ceea ce aveau de făcut era să preia canonul Vechiului Testament recunoscut de liderii evrei si să adauge o serie de cărti crestine. Procesul nu a fost simplu, căci printre evreii necrestini circulau diverse variante de canon si se părea că nimeni nu încerca să lămurească problema canonului până mult după căderea Ierusalimului din anul 70. [23]

Într-adevăr, se pare că evreii nu si-au definit canonul decât după Sinodul de la Jamnia (anul 90), când era crestină începuse deja.[24]

Chiar si după Sinodul de la Jamnia crestinii au continuat să folosească cărti din varianta grecească a Vechiului Testament (Septuaginta), ulterior excluse de evrei din canonul lor. Nu a existat un consens universal în rândul crestinilor în ceea ce priveste cărtile care constituiau Vechiul Testament. După Grant “canonul Vechiului Testament pe vremea aceea era mai curând un proces în desfăsurare decât un fapt împlinit.[25]

Astfel, în timpul primelor trei secole ale Bisericii crestine, nu putem face referire la nici un canon unic, universal acceptat, al Vechiului sau Noului Testament. Dacă Scripturile într-adevăr “se autentifică singure” de ce i-a trebuit Bisericii trei sute de ani pentru a defini ceea ce, potrivit Reformatorilor, este evident de la sine? Mai mult chiar, de ce a fost nevoie de încă o mie o sută de ani până ca un număr considerabil de crestini (Reformatorii) să considere cărtile grecesti ale Vechiului Testament neinspirate?[26]  

Autonomia interpretării

A doua consecintă a doctrinei Numai Scriptura este că scripturile se interpretează autonom. Luther a scris că “Ambiguitatea unui text este la fel de păgubitoare ca lipsa lui”.[27] Cu alte cuvinte, la ce bun să avem un text inspirat, suficient siesi, dacă sensul său este confuz?[28] 

Idea că Scripturile se interpretează autonom este cu totul absurdă. Ea presupune un grad de obiectivitate absolută care l-ar rusina până si pe cel mai înflăcărat adept al pozitivismului. Einstein a demonstrat că observatorul este parte inerentă din orice observatie stiintifică. O obiectivitate absolută nu există.

Dacă acest lucru este adevărat pentru observarea lumii naturale, el este cu atât mai adevărat pentru interpretarea textelor. Textele nu există în sens abstract. Si totusi, doctrina Numai Scriptura tocmai aceasta presupune: un text nud care, într-un fel sau altul, îsi impune sensul celui care îl citeste. Absurditatea acestei pretentii este evidentiată cum nu se poate mai clar de numeroasele interpretări adverse pe care miile de denominatii Protestante le dau anumitor pasaje biblice.

Desi doctrina Numai Scriptura presupune în mod logic un text care se interpretează autonom, Protestantii nu cred în autonomia interpretării textului. E  suficient să te deplasezi până la cea mai apropiată librărie crestină pentru a observa diversitatea comentariilor biblice puse în vânzare. Există zeci de comentarii diferite pentru fiecare carte a Bibliei. Dacă Biblia se interpretează autonom, de ce a fost nevoie ca Protestantii să scrie sute, dacă nu mii de cărti, care să o explice? Si de ce comentatori din aceeasi traditie Protestantă scriu comentarii ce se contrazic între ele?[29]

Cuvântul traditie este extrem de important în acest context. Lutheranii scriu comentarii biblice din prisma traditiei lui Luther, Melanchthon si a Confesiunii de la Augsburg. Presbiterienii scriu comentarii din prisma traditiei lui Calvin, Beza, Knox si a Catehismului de la Westminster. Pe scurt, fiecare comentariu al Bibliei este scris din prisma unei traditii. Întrebarea care se pune este nu dacă Scriptura implică sau nu o traditie, ci care traditie interpretează corect Scriptura.

În Faptele Apostolilor 8:26-39 Sf. Luca redă întâlnirea Sf. Filip cu eunucul etiopian. Eunucul citeste profetia lui Isaia în legătură cu Slujitorul îndelung răbdător. Filip îl întreabă dacă întelege ceea ce citeste. Eunucul răspunde: cum as putea să înteleg dacă nu m-ar călăuzi cineva? Filip nu i-a spus să se roage pentru ca să i se lumineze mintea si nici nu i-a sugerat că pasajul se interpretează de la sine. Mai degrabă Filip deschizând gura sa si începând de la scriptura aceasta, i-a binevestit pe Iisus. Filip, ca apostol al lui Hristos, i-a explicat Scripturile eunucului etiopian. De bună seamă că eunucul ar fi primit o cu totul altă interpretare a pasajului din Isaia de la un rabin necrestin.

Adeptii principiului Numai Scriptura adesea amintesc faptul că Părintii Bisericii primare apelau la Scripturi în chestiuni de autoritate în timpul controverselor doctrinare din primele secole. Ceea ce ei uită să amintească este că ereticii apelau si ei la Scripturi. Un exemplu clasic în aceasta privintă este si controversa ariană care, în cele din urmă, a dus la formularea definitiilor doctrinare care afirmau doctrina Treimii.

Arius era prezbiter în Biserica din Alexandria la începutul secolului al IV-lea. Controversa a început cu interpretarea sa personală a Pildelor 8:22 si urm., unde Solomon vorbeste de Întelepciune: Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui, înainte de lucrările Lui cele mai de demult (RSV).[30] Atât Ortodocsii cât si Arienii întelegeau Întelepciunea ca fiind Hristos.[31] Întrebarea era ce anume însemna acest verset.

Răspunsul lui Arius a fost că Logos-ul este o creatură, chiar dacă cea mai măreată, cea mai nobilă si cea mai bună dintre creaturi. Cei care doreau să sustină doctrina Ortodoxă potrivit căreia Hristos este Fiul necreat al lui Dumnezeu se ciocneau de interpretarea lui Arius a Pildelor. Sf. Hillary de Poitiers a scris că acest pasaj a fost “valul cel mai mare din furtuna pe care ei au ridicat-o, talazul cel mai zgomotos al vijeliei”.[32] Din punct de vedere Ortodox acest pasaj se referă la umanitatea lui Hristos, nu la dumnezeirea Sa.

Iată cum două grupuri care au recunoscut aceleasi Scripturi si au căzut de acord că versetul cu pricina se referă la Hristos i-au dat în cele din urmă două interpretări diametral opuse. De bună seamă că amândouă părtile au considerat că pozitiile lor vorbesc de la sine. Fiecare interpretare a Bibliei îi pare evidentă celui căruia îi apartine. Aceasta nu înseamnă că este atât de evidentă si pentru altii. Problema care se pune este cum s-a decis care interpretare e cea corectă.

Unul din cele mai cunoscute principii Protestante de interpretare biblică este să interpretezi pasajele obscure în lumina celor care sunt clare. Asa cum arată si Pr. John Whiteford, nu este întotdeauna usor de stabilit care pasaje sunt “clare” si care sunt “obscure”.[33] Si atunci, interpretăm pasajele care par să Îl descrie pe Hristos ca pe o făptură în lumina acelora care par să-L descrie ca divin, sau, ca Arienii, procedăm exact invers? Răspunsul depinde întru totul de ceea ce presupunem înainte chiar de a formula întrebarea.[34]

Interpretarea ariană se baza pe ceea ce Pelikan numeste refuzul lor ferm de a compromite “unicitatea aritmetică a lui Dumnezeu”.[35] Cu alte cuvinte, punctul de vedere arian presupunea un concept filosofic al lui Dumnezeu care nu admitea existenta a două persoane divine si, cu sigurantă, nici posibilitatea ca Dumnezeul transcendent să devină om.

Interpretarea Ortodoxă se baza însă pe principiul că Mântuitorul omenirii  trebuia să fie Dumnezeu pentru că numai Dumnezeu l-ar putea mântui pe om. Sf. Atanasie, învederatul oponent al lui Arius, a afirmat că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină asemenea lui Dumnezeu. Altfel spus, mântuirea este mai mult decât o iertare a păcatelor. În cele din urmă ea presupune biruirea mortii si unirea omului cu Dumnezeu. Interpretarea Ortodoxă a Pildelor 8:22 se bazează astfel pe convingerea a priori potrivit căreia numai Dumnezeu poate birui moartea si poate uni omenirea cu El Însusi.

Factorul decisiv avea să fie în cele din urmă felul în care Biserica se ruga. Justo González surprinde bine această problemă:

Fiecare din cele două părti avea, pe lângă o listă cu texte-mărturie din Biblie, motive întemeiate pentru a face pozitia adversarilor imposibil de sustinut. Arius, pe de altă parte sustinea că ceea ce a propus Alexandru echivala cu o negare a monoteismului crestin – căci, potrivit episcopului de Alexandria, au existat două fiinte divine si deci doi dumnezei. Alexandru răspunse că pozitia lui Arius a negat divinitatea Cuvântului si astfel divinitatea lui Iisus. Încă de la începuturile ei, biserica s-a închinat lui Iisus Hristos iar propunerea lui Arius ar forta-o fie să renunte la această închinare, fie să declare că s-a închinat unei făpturi. Amândouă alternativele sunt de neacceptat, iar Arius a fost combătut.[36]

Ciocnirea dintre textele-mărturie adverse nu a putut solutiona conflictul. Doar apelul la dinamismul vietii Bisericii a limpezit lucrurile.

Ortodocsii nu au întârziat să îi acuze pe Arieni de ipocrizie pentru că si ei, la fel ca Ortodocsii, continuau să folosească doxologia trinitară si formula baptismală.[37] Dacă Hristos nu este Dumnezeu, atunci Arienii se închinau unei făpturi. Pelikan scrie:

Problema care se punea era felul în care învătătura bisericii din lucrarea ei exegetică si catehetică si ceea ce ea mărturisea în discursurile ei către evrei sau păgâni si în articolele ei de credintă se raportau la ceea ce ea credea în rugăciunile ei.[38]

Problema ridicată de Arius si interpretarea sa personală a Bibliei a fost rezolvată la Sinodul de la Niceea (anul 325) prin introducerea termenului filosofic homoousioius, în doctrina despre Hristos.[39] “Rezolvată”, adică rezolvată conceptual. Abia după câteva zeci de ani polemica avea să fie dată uitării, căci însăsi folosirea cuvântului homoousioius era destul de controversată.[40]

După Pelikan, Părintii de la Niceea ar fi dorit să folosească numai cuvintele Scripturii, însă chiar folosirea Scripturii în controversa ariană i-a determinat să introducă un termen inexistent în Biblie pentru a păstra interpretarea corectă a Scripturii:

Se pare că initial Sinodul a dorit să folosească doar cuvintele Scripturii, cum ar fi Fiul era “de la Dumnezeu”; când însă, pasaje precum 1 Corinteni 8:6 si 2 Corinteni 5:17 au fost invocate pentru a demonstra că “toate sunt de la Dumnezeu” în sensul că au fost create de El, episcopii Sinodului “au fost nevoiti să exprime mai exact sensul cuvintelor ‘de la Dumnezeu’”. Au făcut aceasta prin două sintagme: “unul născut din fiinta Tatălui” si “de o fiintă”.[41]

Istoria crestinismului este plină de astfel de exemple. Unele grupări eretice propuneau propriul lor canon scriptural, altele însă, cum ar fi Arienii si Nestorienii, se foloseau de aceleasi Scripturi ca si Ortodocsii.42 Fiecare dintre aceste erezii era înarmată până-n dinti cu versete biblice care le sustineau punctul de vedere. Dacă Scripturile s-ar interpreta autonom, interminabilele – si, uneori, violentele – controverse din primul mileniu crestin nu ar fi avut loc.[43]

Aceste erezii au fost zdrobite nu pentru că Ortodocsii au venit cu mai multe texte-mărturie din Biblie, decât adversarii lor, ci pentru că acestia din urmă erau de fapt o negare a vietii pe care Dumnezeu i-a dat-o omului prin chiar Trupul Fiului Său: Biserica. Biserica nu putea accepta Arianismul pentru că ea se închina lui Hristos si stia că Singurul Căruia I se închină este Dumnezeu. Biserica nu putea accepta nici Nestorianismul pentru că idea că Logosul a luat forma Omului Iisus si că acest Om a fost cel care a murit pe Cruce era o ofensă adusă închinării si comuniunii Ei cu Dumnezeu.[44] 

În fiecare controversă doctrinară a Bisericii primare, neîntelegerile au fost lămurite nu printr-un apel la un text scriptural nud, ci prin interpretarea Scripturilor în contextul vietii dinamice a Bisericii. Întrebarea nu este, si nici nu a fost vreodată, “Ce spun Scripturile?”, ci “Ce înseamnă Scripturile?”

Pozitia Bisericii Ortodoxe în această privintă este clară: traditia Apostolilor este matricea de interpretare competentă în cadrul căreia Scripturile sunt corect întelese. Scripturile Vechiului si Noului Testament sunt elementul scris primar – si cu sigurantă normativ – al traditiei apostolice. Luate din contextul interpretativ necesar, Scripturile devin un set de texte străvechi, deschise la tot atâtea interpretări câte poate să conceapă mintea omenească. Reforma nu a înlăturat traditia; pur si simplu a înlocuit traditia Apostolilor si Părintilor Bisericii primare cu  traditiile nominalistilor si umanistilor din secolul al XVI-lea.[45]

Cartea-oracol

A treia premiză ce rezultă din Numai Scriptura este notiunea că Scripturile erau destinate pentru a fi o călăuză auto-suficientă a crestinilor. Convingerea că totul trebuie făcut “ca la carte” presupune faptul că în cartea cu pricina se află toate instructiunile necesare.

Să începem cu subiectul închinării. Pentateuhul oferă instructiuni în detaliu despre cum trebuie să fie închinarea lui Israel. În cărtile lui Moise Dumnezeu îl dirijează pe Israel spunându-i cum să ridice cortul, cum să pregătească vasele sfintite si cum să aducă jertfe. Tora, prin urmare, ar putea fi numită “manualul de instructie” al lui Israel.[46]

Este cât se poate de clar că nimic din Noul Testament nu aminteste de Tora în vreun fel. Adică nu găsim instructiuni concrete pentru modul de închinare. Găsim în schimb câteva aluzii la ziua în care primii crestini se întâlneau pentru a se închina – în cea dintâi zi a săptămânii (Faptele Apostolilor 20:7), dar fără indicatii precise.47

De asemenea nu aflăm detalii nici despre felul în care trebuie sărbătorită Împărtăsania. Domnul nostru a spus, Aceasta să faceti întru pomenirea Mea (Luca 22:19), dar nici autorii Evangheliei, nici Sf. Pavel nu a scris cu precizie cum si de câte ori trebuie săvârsită. Ni se spune în Faptele Apostolilor 20:7 că primii crestini se adunau în prima zi a săptămânii să frângă Pâinea, dar marea majoritate a crestinilor Evanghelici nu consideră această afirmatie ca pe o poruncă. Majoritatea sărbătoresc, ceea ce ei numesc Cina Domnului, doar o dată pe lună, uneori o dată la patru luni.[48]  

Mai mult chiar, instructiunile date de Sf. Pavel în 1 Corinteni în ce priveste Împărtăsania au fost determinate de abuzul Cinei în Biserica din Corint. El însă nu dă instructiuni detaliate despre cum să sărbătorim Împărtăsania, multumindu-se să corecteze ceea ce se săvârsea incorect.

Epistolele Sf. Pavel au fost, în mare parte, epistole ocazionale adresate unor persoane sau Biserici anume, la un timp anume si cu un scop precis. Lipsa unei instructiuni lămuritoare în ceea ce priveste Împărtăsania si alte subiecte este de înteles în cazul unor astfel de epistole ocazionale. Totusi, această lipsă de claritate nu s-ar justifica dacă luăm documentele Noului Testament drept un ghid comprehensiv al vietii crestine. Dumnezeu i-a dat lui Israel un ghid detaliat pentru comportarea în viata publică si pentru închinare; de ce să nu fi făcut acelasi lucru si cu Biserica crestină? Dacă Noul Testament urma să fie “Cartea-oracol” a crestinilor, de ce lasă atâtea întrebări fără răspuns?

Am arătat mai sus că nu toti Protestantii înteleg Numai Scriptura în acelasi fel. Traditia Reformată nu consideră Scripturile un oracol comprehensiv. Interesul nu se îndreaptă spre un anume Asa grăieste Domnul pentru fiecare aspect al vietii crestine, ci spre rânduirea vietii si închinării crestine potrivit principiilor generale evidentiate de Biblie.[49] Celebrul “totusi” din articolul despre suficienta Scripturii din Catehismul de la Westminster se referă în special la “anumite circumstante ce privesc închinarea la Dumnezeu”.50 Asadar, anumite aspecte ale vietii crestine trebuie gândite pe baza principiilor generale din Biblie.

Să vedem cum se regăseste aceasta în practica Botezului. Toti crestinii, mai putin Quakerii si Armata Salvării, practică Botezul în deplinătatea poruncii lui Hristos: Drept aceea, mergând, învătati toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh (Matei 28:19). Si totusi, Protestantii, care teoretic se bazează numai pe Scriptură în tot ceea ce fac, nu se înteleg în ceea ce priveste natura Botezului (este el regenerator?), candidatii la Botez (copii sau cei care pot face o declaratie de credintă?), cum trebuie practicat Botezul (prin scufundare, turnare sau stropire?) si formula folosită (în numele Treimii sau doar al lui Iisus?).

Atât Baptistii cât si Campbelitii practică Botezul credinciosului si insistă asupra scufundării totale, dar Campbelitii consideră Botezul regenerator, pe când Baptistii îl consideră doar simbolic. Bisericile Reformate, pe de altă parte, practică Botezul copiilor, adesea prin stropire sau turnare de apă. Desi marea majoritate a Protestantilor botează în numele Treimii, există câteva grupări, în special printre Penticostali, care botează numai în numele lui Iisus.51

Credem că este potrivit să examinăm pe scurt chestiunea felul în care se practica Botezul în Biblie si în Biserica primară. Aici problemele inerente ale abordării Reformate a principiului Numai Scriptura sunt date în vileag cel mai pregnant. A.A. Hodge apără cu însufletire practica Reformată a stropirii împotriva practicii Baptiste a Botezului prin scufundare totală. Scripturile nu ne oferă indicatii detaliate despre felul în care trebuie săvârsit Botezul, astfel că el îsi întemeiază apărarea sa pe deductii ale unor anumite principii biblice:

Adevărata pozitie Baptistă…este că porunca de a boteza reprezintă o poruncă simplă si unică de a scufunda, pentru a simboliza moartea, îngroparea si învierea credinciosului cu Hristos. Adevărata pozitie sustinută de alti crestini este că Botezul este o poruncă simplă si unică de a spăla cu apă, pentru a simboliza purificarea adusă de Duhul Sfânt. De aceea felul în care se face spălarea nu are nimic cu Botezul în sine.52  

Atât Hodge cât si adversarii lui Baptisti se folosesc de o singură imagine biblică a Botezului, o absolutizează si o transformă în singura cheie interpretativă pentru întelegerea naturii si felului Botezului. Cine are dreptate? Si, mai important decât aceasta, cine decide cine are dreptate si cum se ia această decizie?

Un document al Bisericii primare, cunoscut sub numele de Didahii, ne oferă o informatie importantă care ne ajută să întelegem cum practica Botezul Biserica primară.53 Didahiile datează fie din secolul I, fie de la începutul secolului al II-lea. Este important pentru discutia noastră tocmai fiindcă reprezintă genul de literatură de negăsit în Noul Testament: manualul de instructie. Desi Didahiile nu ne oferă o “teologie a Botezului”, ele contin totusi o descriere amănuntită a felului în care se practica Botezul în Biserica primară.

Primele sase capitole reprezintă o cateheză etică, folosită la pregătirea candidatilor pentru Botez. Restul capitolelor se ocupă de viata în Biserică. În ce priveste Botezul, Didahiile oferă instructiuni precise:

 Botezati astfel: după ce ati rostit aceste lucruri, botezati “în numele Tatălui, Fiului si al Sfântului Duh”, în apă curgătoare.54 Dacă nu se găseste apă curgătoare, botezati în orice altă apă; dacă nu puteti boteza în apă rece, folositi apă caldă. Dacă nu aveti nici dintr-una, turnati apă pe cap de trei ori “în numele Tatălui, Fiului si al Sfântului Duh”. Înainte de a boteza, cel care botează si cel ce urmează a fi botezat, trebuie să postească. La fel si altii care pot posti. Cel ce se botează trebuie să postească o zi sau două înainte de a fi botezat.[55]

Să observăm că metoda prin turnare de apă este folosită numai atunci când botezul prin scufundare nu este posibil. Nu se aminteste nimic despre stropire.

Altii scriitori ne oferă exact aceeasi imagine. Nu numai că insistă ca Botezul să fie făcut prin scufundare, dar se folosesc atât de imaginea Botezului ca spălare cât si ca moarte si înviere. Tertulian, scriind la sfârsitul secolului al II-lea, vorbeste de Botez ca spălare, dar insistă să fie făcut prin triplă scufundare.[56] La mijlocul secolului al IV-lea, Sf. Chiril al Ierusalimului corelează explicit tripla scufundare cu îngroparea pentru trei zile a lui Hristos.[57]  

Scriind în secolul al IV-lea, Sf. Nicolae Cabasila se întreabă “Cine nu stie că întreita scufundare reprezintă moartea pentru trei zile a Mântuitorului si învierea Sa, apogeul întregii Sale lucrări?” Mai departe, el scrie că “în acest fel, apele baptismale ne curătă de fiecare nărav si păcat prin aceea că ne fac părtasi ai sănătătii dătătoare de viată a lui Hristos.”[58]

Traditia Bisericii – adică a vietii neîntrerupte a Bisericii de la Cincizecime până în ziua de azi – arată felul în care Biserica a înteles întotdeauna porunca lui Hristos de a boteza: Botezul este un act regenerator, practicat prin triplă scufundare, în numele Preasfintei Treimi. El reprezintă atât înmormântarea, cât si învierea noastră cu Hristos (Coloseni 2:12) dar si spălare regeneratoare (Tit 3:5).

Idea potrivit căreia doctrinele sau practicile se pot deduce din principiile enuntate în Biblie fără vreo referire la traditie este, în mod esential, un fel de carte blanche pentru a lua un “principiu” biblic la întâmplare si a trage din el concluzia dorită, fie ea Botezul prin stropire, Botezul făcut numai în numele lui Iisus,[59] teoria dispenselor, a înăltării de viu la cer [60] sau a conceptiei imaculate [61].

Crestinismul ca idee

Presupunerile care stau la baza doctrinei Protestante de Numai Scriptura pe care le-am examinat până acum sunt de domeniul istoriei si epistemologiei. Numai Scriptura însă presupune si o idee de natură teologică ce defineste însăsi natura crestinismului. A spune că Scripturile contin tot ceea ce este necesar pentru credinta si practica crestină presupune că Scripturile pot contine tot ceea ce este necesar. Cu alte cuvinte, Numai Scriptura echivalează cu a presupune că crestinismul este de fapt o idee – sau, mai precis, o ideologie.

Biblia, potrivit acestei întelegeri, contine idei sau învătături – un “sistem doctrinar” complet, pentru a-l cita pe Hodge.62 Astfel, oricine poate lua o Biblie si, pentru că ea se interpretează autonom, spicui apoi din ea tot ce are nevoie să creadă si să facă pentru a fi un crestin. Crestinismul este deci un set de doctrine în care să crezi si un set de reguli pe care să le urmezi.

Pentru Ortodocsi însă, crestinismul este esential o viată ce se cere trăită, nu un set de doctrine sau de percepte morale. Nu este, totusi, orice fel de viată. Crestinismul este viată în Hristos. Nu o imitare etică a lui Hristos, ci o unire organică cu El în Trupul Său, Biserica. Am observat deja în repetate rânduri că viata Bisericii a oferit cheia hermeneutică pentru întelegerea Scripturilor si aplanarea marilor controverse doctrinare din primele secole. Vom avea ocazia să revenim la această temă în cele ce urmează.