Cap 8

 

Paharul binecuvântãrii, pe care-l binecuvântãm, nu este, oare, împãrtãsirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împãrtãsirea cu trupul lui Hristos? Cã o pâine, un trup suntem cei multi; cãci toti ne împãrtãsim dintr-o pâine (1Corinteni 10:16-17)

 

Motivul pentru care diferite denominatii, cu diferite forme de guvernare  bisericeascã, pretind cã se bazeazã pe “modelul Noului Testament” este cã Noul Testament nu precizeazã în termeni exacti modul de organizare a Bisericii sau felul în care trebuie tinute slujbele. Ar fi o gresealã gravã sã deducem de aici cã Biserica primarã nu ar fi avut o structurã bine definitã sau forme specifice de închinare. Noul Testament nu ne oferã un plan detaliat despre guvernarea Bisericii, pentru cã Biserica deja exista pe când cãrtile Noului Testament au fost scrise. Asa cum am arãtat mai devreme, epistolele nu au fost concepute ca niste “manuale la purtãtor”.

Din pricina aceasta, dacã dorim sã aflãm mai multe despre Biserica primarã, ar trebui sã cãutãm dincolo de paginile Scripturii, la documentele strãvechi ale Bisericii post-apostolice. Aceasta nu înseamnã, desigur, cã alte documente sunt mai importante – sau la fel de importante – ca Sfintele Scripturi. Importanta lor constã în aceea cã ele ne relateazã felul în care primii crestini au interpretat Biblia si cum au aplicat aceste interpretãri în vietile lor. Un astfel de demers va rãspunde multelor întrebãri pe care le au Protestantii din ziua de azi despre viata Bisericii.

În capitolul cinci am examinat felul în care descrierea Botezului în Didahii  (Scrierile Pãrintilor Apostolici) a pus în luminã pasajele biblice referitoare la practica Botezului. Sã observãm acum, într-un mod mai sistematic, câteva aspecte din viata Bisericii primare, în particular cele privitoare la guvernarea Bisericii si la formele închinãrii.

Pe lângã Scrierile pãrintilor apostolici, alte patru documente din primele douã secole ne ajutã sã întelegem cum era organizatã Biserica primarã si care era modul Ei de închinare: I Clement, Epistolele Sf. Ignatiu din Antiohia, Apologiile Sf. Iustin Filosoful si Împotriva ereziilor de Sf. Irineu din Lyon. Cu sigurantã, existã multe alte documente din secolul al doilea, însã acestea contin cele mai exacte informatii despre viata Bisericii.

I Clement este o epistolã trimisã de Biserica din Roma Bisericii din Corint,  în jurul anului 95-96. Desi epistola nu mentioneazã numele Sf. Clement, traditia strãveche i-o atribuie acestuia în unanimitate. Exegetii de azi nu contestã, de regulã, paternitatea acestei epistole. Sf. Irineu din Lyon, care scrie la jumãtatea secolului al doilea, ne spune cã Clement era al treilea episcop al Romei si cã i-a cunoscut personal pe Sfintii Petru si Pavel. El era de asemenea în legãturã cu Clement, cel mentionat în Filipeni 4:3. Astfel, aceastã epistolã face legãtura între perioada apostolicã si cea post-apostolicã.[1] 

În jurul anului 107, Sf. Ignatiu, episcop de Antiochia, a fost trimis sub arest la Roma pentru a fi executat. Acolo a scris epistole adresate câtorva Biserici. Dintre ele, sapte sunt foarte lungi si ne oferã informatii despre viata Bisericii de la începutul secolului al doilea.2

Apologiile Sf. Iustin Filosoful sunt unice prin aceea cã ele nu se adreseazã crestinilor, ci împãratului pãgân. Datând de la mijlocul secolului al II-lea, valoarea lor constã în faptul cã Iustin descrie împãratului viata Bisericii pentru a spulbera diferitele mituri care circulau în lumea romanã. I Clement si Epistolele lui Ignatiu sunt asemãnãtoare epistolelor din Noul Testament, ele fiind epistole ocazionale. Iustin însã, descrie în amãnuntime lucruri de care aceste epistole amintesc doar în treacãt.3 

Am putea spune cã Sf. Irineu este teologul par excellence al veacului al doilea. Cartea sa, Împotriva Ereziilor, extrem de bogatã în informatii, dateazã din a doua jumãtate a secolului al II-lea. Desi este cunoscut ca episcop de Lyon în Galicia (Franta), el a fost originar din Asia Micã si l-a cunoscut pe Sf. Policarp din Smirna, care, la rândul lui, a fost unul dintre ucenicii lui Sf. Ioan Apostolul. Prin urmare, Irineu era un nepot spiritual al Apostolilor.4

Din aceste documente aflãm cã Biserica primelor douã veacuri avea o structurã ierarhicã bine definitã, formatã în principal din patru ordine clericale: episcop, preoti, diaconi si laici. Biserica se închina potrivit modelului din Vechiul Testament. Mai mult decât atât, guvernarea Bisericii si modul în care se închina îsi aveau rãdãcinile în doctrina Întrupãrii – aceea potrivit cãreia Dumnezeu cu adevãrat S-a fãcut om pentru ca omul sã se poatã îmãrtãsi cu adevãrat din viata lui Dumnezeu.

 Cel mai important însã rãmâne felul în care toate aceste elemente ale vietii Bisericii s-au întrepãtruns pentru a forma un tot unitar. Asa cum vom vedea în cele ce urmeazã, guvernarea episcopalã este legatã direct de natura Bisericii ca o comunitate euharisticã. În acelasi timp, Euharistia (Împãrtãsania) este forma supremã de manifestare a crezului Bisericii potrivit cãruia viata Ei nu este altceva decât viatã în Hristos: Cel ce mãnâncã trupul Meu si bea sângele Meu rãmâne întru Mine si Eu întru el (Ioan 6:56).

 

Episcopi si preoti

 

În Noul Testament, termenii de episcopi si preoti sunt folositi alternativ.5 Aceasta reiese din urmãtorul pasaj din Tit:

Pentru aceasta te-am lãsat în Creta, ca sã îndreptezi cele ce mai lipsesc si sã asezi preoti prin cetãti, precum ti-am rânduit: De este cineva fãrã prihanã, bãrbat al unei femei, având fii credinciosi, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultãtori. Cãci se cuvine ca episcopul sã fie fãrã prihanã, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la bãuturã, pasnic, nepoftitor de câstig urât (Tit 1:5-7).

Putem cita multe pasaje asemãnãtoare din literatura Bisericii primare în care acesti termeni sunt folositi alternativ:

Apostolii nostri au stiut prin Domnul nostru Iisus Hristos ca va fi o bãtãlie pentru titlul de episcop. De aceea, întelegând bine aceasta, au numit pe cei mai sus pomeniti ca, în caz cã ei vor rãposa, altii sã le continue lucrarea…Cãci mare pãcat am sãvârsi  dacã am da la o parte de pe scaunul episcopal pe cei care, cu sfintenie si fãrã de prihanã, au adus darurile. Fericiti preotii care au slujit astfel, cãci si-au primit cuvenita rãsplatã si nimeni nu îi poate înlãtura din locul în care au fost numiti (I Clement 44).6 

 

Dar când îi provocãm pe ei [pe Gnostici] chemând acea traditie mostenitã de la Apostoli si pãstratã în biserici prin succesiune preoteascã, ei se opun traditiei arãtându-se mai întelepti nu numai ca preotii, ci si ca Apostolii si pretinzând cã au aflat adevãrul nepângãrit…Biserica pãstreazã aceastã traditie de la Apostoli si a propovãduit aceastã credintã tuturor oamenilor, ajungând acum pânã la noi prin succesiunea episcopilor (Împotriva ereziilor III2:2; III:3:2).

 

Existã însã un scriitor din secolul întâi care nu a folosit alternativ termenii de episcop si preot: Sf. Ignatiu din Antiohia. În Epistolele sale, Sf. Ignatiu aratã cã într-o Bisericã localã existã un episcop, un consiliu de preoti si diaconii:

 

Cu totii urmati-l pe episcop întocmai cum L-a urmat Iisus Hristos pe Tatãl, iar pe preoti, ca pe Apostoli; pe diaconi respectati-i ca pe porunca lui Dumnezeu (Smirneni 8).

 

Exegetii Protestanti afirmã de comun acord cã Sf. Ignatiu concepea ierarhia Bisericii într-un fel special, chiar revolutionar, pentru Biserica primarã. Nu este deci de mirare cã autenticitatea Epistolelor sale a fost vehement contestatã de multi Protestanti, pe motivul a priori invocat de ei potrivit cãruia forma episcopalã de conducere a Bisericii era imposibilã în prima decadã a veacului al doilea.7 În ziua de azi exegetii nu se mai îndoiesc de autenticitatea celor sapte Epistole din curenta editie.

Nu se poate nega faptul cã felul precis în care Sf. Ignatiu a definit notiunile de episcop si preot este, într-adevãr, iesit din comun pentru aceea perioadã a istoriei Bisericii. De asemenea, este mai presus de orice îndoialã faptul cã el pune un accent mult mai mare pe rolul episcopului în comparatie cu alti autori la care ne referim. Cu toate acestea, structura Bisericii asa cum o descrie Ignatiu nu era proprie numai Antiohiei. Dimpotrivã, examinarea altor documente pe care le-am luat în considerare va demonstra cã o întelegere similarã a ierarhiei Bisericii se întâlnea si în alte pãrti.8

Desi Sf. Clement foloseste alternativ termenii de episcop si preot, existã destule mãrturii care ne lasã sã credem cã avea în minte aceeasi structurã bisericeascã ca si Sf. Ignatiu. Aceastã epistolã a fost prilejuitã de o neîntelegere din cadrul Bisericii din Corint. Mai precis, a fost vorba de o revoltã împotriva preotilor de acolo. Arãtând cã cei din Corint trebuie sã se supunã conducãtorilor ce fuseserã numiti, Sf. Clement vorbeste despre adevãrata rânduialã în termenii bisericesti ai slujitorului altarului Vechiului Testament: 

Asadar, pentru cã acestea ne sunt cunoscute si am pãtruns în adâncurile dumnezeiestii cunostinte, se cuvine sã facem în rânduialã pe toate câte a poruncit Stãpânul; sã le facem la vremile rânduite. A poruncit ca darurile de jertfã si liturghiile sã nu se sãvârseascã la întâmplare si fãrã rânduialã, ci la anumite timpuri si ceasuri. El a rânduit, cu vointa Lui cea preaînaltã, unde si prin cine vrea sã se sãvârseascã acestea, pentru ca, fiind sãvârsite toate cu cuviosie si cu încuviintarea Lui, sã fie bine primite de vointa Sa. Asadar, cei ce aduc la vremile rânduite darurile lor de jertfã sunt bine primiti si fericiti; cã nu pãcãtuiesc cei ce urmeazã poruncile Stãpânului. Arhiereului îi sunt date slujiri proprii, preotilor li s-a rânduit loc propriu, levitilor le sunt puse diaconii proprii, iar laicului îi sunt date porunci pentru laici. (40)

Aici Sf. Clement descrie buna rânduialã a Bisericii, folosindu-se de modelul Vechiului Testament. Arhiereul îl închipuie pe episcop.9 Preotii îi închipuie pe prezbiteri (vârstnici), iar levitii pe diaconi. Sã observãm cã Sf. Clement aminteste în mod special de rolul laicilor.

Sã mai observãm cã Sf. Clement întrebuinteazã un limbaj de cult prin excelentã. Aceasta pentru cã structura Bisericii este prezentatã în cadrul lui Israel ca o comunitate drept-mãritoare. Altfel spus, structura Bisericii este direct legatã de felul în care Ea I se închinã lui Dumnezeu. Vom reveni în cele ce urmeazã la acest aspect atât de important.

În cartea sa, Împotriva ereziilor, Sf. Irineu foloseste succesiunea episcopilor din diferite Biserici locale ca argument împotriva pretentiilor Gnosticilor de a mosteni în chip tainic cunoasterea de la Apostoli. Asa cum am vãzut în cele de mai sus, Sf. Irineu vorbeste atât de succesiunea preotilor, cât si a episcopilor. Cu toate acestea, când ajunge sã enumere episcopii unei anumite Biserici – el foloseste Roma ca exemplu – oferã o singurã linie de succesiune. Cu alte cuvinte, el prezintã felul în care episcopii s-au succedat unul dupã altul. Nu avem nici o indicatie în ceea ce priveste succesiunile multiple. Într-adevãr, Irineu îl considerã pe Sf. Clement ca autor al Epistolei trimise de Biserica din Roma Bisericii din Corint.

Binecuvântatii Apostoli, întemeind si zidind Biserica au încredintat atunci lui Linus scaunul episcopal. Despre acest Linus Pavel pomeneste în Epistola cãtre Timotei. Lui i-a urmat Anacletus, iar dupã acesta lui Clement i-a fost încredintat episcopatul. Despre acest om, care i-a vãzut pe binecuvântatii Apostoli si a vorbit cu ei, s-ar putea spune cã are propovãduirea Apostolilor încã proaspãtã [în urechi], iar traditiile lor înaintea ochilor. El însã nu a fost singur, cãci erau multii altii care primiserã învãtãturi de la Apostoli. Pe vremea acestui Clement, atunci când fratii din Corint au fost cuprinsi de nu putinã dezbinare, Biserica din Roma a trimis o epistolã autoritarã corintenilor…Acestui Clement i-a urmat Evaristus. Alexandru i-a urmat lui Evaristus, apoi, în a sasea generatie de la Apostoli, a urmat Sixtus. Dupã el, Telefor, care a fost martirizat, apoi Hyginus, apoi Pius, iar dupã el Anicet. Sotor i-a urmat lui Anicet, iar acum episcop este Eleuterie, a douãsprezecea generatie de la Apostoli. În aceastã ordine si prin aceastã succesiune traditia ecleziasticã mostenitã de la Apostoli si propovãduirea adevãrului au ajuns pânã la noi. Aceasta este dovada cea mai grãitoare cã existã o singurã credintã adevãratã, pãstratã de Bisericã din vremea Apostolilor si pânã acum, si transmisã în adevãr (III.3.3).

Din cele de mai sus reiese limpede cã, dacã terminologia referitoare la functia episcopalã si preoteascã a rãmas oarecum flexibilã în primele douã secole, functiile respective nu. Sfintii Clement si Irineu, ca si Sf. Ignatiu stiu numai de un episcop într-o bisericã la un moment dat.

Cheia de întelegere a acestor lucruri ne-o oferã Sf. Iustin Filosoful în a sa Prima Apologie. Descriind împãratului praznicul euharistic, el scrie:

Si în ziua numitã Ziua Soarelui se adunã toti cei care trãiesc în orase sau la tarã; scrierile Apostolilor sau ale profetiilor sunt citite în mãsura în care permite timpul. Când cititorul a terminat de citit, cel care prezideazã adunarea tine un discurs, mustrându-ne si îndemnându-ne sã urmãm aceste strãlucite exemple. Dupã aceea ne ridicãm cu totii în picioare si ne rugãm; apoi, asa cum am spus mai înainte, la sfârsitul rugãciunii noastre se aduc pâine, vin si apã; cel ce prezideazã aduce rugãciuni de multumire [euharistii] cu toatã autoritatea sa, iar oamenii încuviinteazã cu Amin.

Sã observãm cã el îl descrie pe conducãtorul slujbei Bisericii ca prezident.10 Aceasta prezintã o importantã capitalã. De bunã seamã cã o adunare poate avea un singur prezident. Indiferent câti preoti ar mai fi prezenti, doar unul putea prezida.11

Sã mai observãm cã acest pasaj se ocupã în special de prãznuirea Euharistiei (Împãrtãsaniei). Sã ne amintim cã Sf. Clement a tratat subiectul guvernãrii bisericesti în cadrul slujbei de închinare a Bisericii. Biserica este, înainte de toate, o comunitate drept-mãritoare, adunatã în jurul Mesei Domnului Ei. Astfel, tocmai natura euharisticã a Bisericii îi defineste structura ierarhicã. Iatã ce scrie John Meyendorff:

 

      

Abia în si prin praznicul euharistic Biserica avea sã fie ea însãsi: Biserica lui Dumnezeu (έκκλήσια θεου), si deci în cadrul adunãrii euharistice, adunate în fiecare sãptãmânã de Ziua Domnului, avea sã se formeze structura internã a Bisericii. Într-adevãr, dacã Euharistia (Împãrtãsania) a fost o reconstituire a Cinei Celei de Tainã, cineva trebuia sã stea în locul Domnului si sã pronunte cuvintele pe care El le-a poruncit discipolilor Sãi sã le spunã. Pe de altã parte, Euharistia semnifica de asemenea participarea la praznicul mesianic Împãrãtiei ce va sã vinã, asa cum a fost el întrevãzut de autorul Apocalipsei: “un tron era în cer si pe tron sedea Cineva…Si douãzeci si patru de scaune înconjurau tronul si pe scaune douãzeci si patru de bãtrâni [presbiteroi]…” (4:2-4).

            Sf. Ignatiu vorbeste de asemenea de locul pe care-l ocupã episcopul în

ceea ce priveste Euharistia:

Cãutati, dar, sã participati la o singurã euharistie; cã unul este trupul Domnului nostru Iisus Hristos si unul este potirul spre unirea cu sângele Lui; unul este jertfelnicul, dupã cum unul este episcopul împreunã cu preotii si diaconii, cei împreunã cu mine robi; pentru ca ceea ce faceti, s-o faceti dupã Dumnezeu. (Filadelfieni 4)

Nimeni sã nu facã fãrã episcop ceva din cele ce apartin Bisericii. Acea Euharistie (Împãrtãsanie) sã fie socotitã bunã, care este fãcutã de episcop sau de cel cãruia episcopul i-a îngãduit. Unde se vede episcopul acolo sã fie si multimea credinciosilor, dupã cum unde este Iisus Hristos, acolo este si Biserica universalã (Smirneni 8).13

            Din scrierile Pãrintilor Bisericii primare precum cele ale Sf. Clement, Sf. Ignatiu, Sf. Iustin si Sf. Irineu reiese clar cã structura ierarhicã a Bisericii primare era determinatã nemijlocit de natura Ei de comunitate euharisticã. Biserica este Ea Însãsi abia atunci când se adunã în jurul Mesei Domnului Ei. Aici, în aceste acte liturgice care vorbesc de la sine, se deosebesc diferitele lucrãri ale Bisericii.

 

Noul Israel

Crestinismul nu s-a nãscut din nimic. Iisus Hristos nu a întemeiat o nouã religie. Primii crestini erau evrei si încã de la început vedeau în Bisericã pe Noul Israel. Fãrã îndoialã, iudaismul este o religie liturgicã. Majoritatea Protestantilor însã nu izbutesc sã uneascã liturgic Vechiul si Noul Israel.

În cadrul Noului Testament se poate observa fãrã urmã de tãgadã cã Apostolii au continuat sã pãstreze practicile liturgice iudaice.14 Asa cum am vãzut, si literatura pe care am citat-o, ai cãrei autori neiudaici au scris-o cu mult dupã ce crestinii au fost izgoniti din sinagogã, stã mãrturie pentru faptul cã modul crestin de închinare se baza pe modele iudaice.

În primul secol evreii se rugau la anumite ore ale zilei si posteau lunea si joia. În Didahii (Faptele sfintilor apostolic) crestinii sunt îndemnati sã posteascã si sã se roage, însã într-un fel diferit de cel al evreilor:

Posturile voastre sã nu fie ca cele ale fãtarnicilor,15 cã ei postesc lunea si joia; voi, însã sã postiti miercurea si vinerea.16 Nu vã rugati ca fariseii, ci cum a poruncit Domnul în Evanghelia Sa! Asa sã vã rugati: “Tatãl nostru…”. De trei ori pe zi sã vã rugati asa. (8)

Ce se cuvine observat în legãturã cu acest pasaj este cã, desi primii crestini erau dornici sã se deosebeascã de evrei, ei îsi rânduiau viata si forma de închinare potrivit practicilor liturgice evreiesti. În ceea ce priveste Euharistia (Împãrtãsania) aflãm:   

Când vã adunati în Duminica Domnului, frângeti pâine si multumiti, dupã ce mai întâi v-ati mãrturisit pãcatele voastre, ca jertfa voastrã sã fie curatã. Tot cel care e certat cu tovarãsul sãu sã nu vinã împreunã cu voi pânã nu se împacã, pentru ca sã nu se pângãreascã jertfa voastrã. Cã aceasta este ceea ce s-a zis de Domnul: În orice loc si timp sã-Mi aduceti jertfã curatã; cã împãrat mare sunt, zice Domnul, si numele Meu este minunat între neamuri (14).17

Sã observãm cã Euharistia (Împãrtãsania) este consideratã o “jertfã”. Acesti crestini neiudaici întelegeau închinarea pe care o practicau ca pe o îndeplinire nemijlocitã a profetiei Vechiului Testament. Interpretarea lor este confirmatã de faptul cã, potrivit Legii lui Moise, jertfele trebuiau aduse numai în cortul de rugãciune sau în templul din Ierusalim, si doar de cãtre preotia lui Aaron. Numai în Biserica crestinã – Noul Israel – este posibil sã se aducã jertfã curatã în orice loc.

Sf. Clement vorbeste de asemenea despre modul crestin de închinare în termenii prototipului sãu din Vechiul Testament. Îi avertizeazã pe corinteni cã nu trebuie sã se revolte împotriva conducãtorilor alesi, cãci numai cei alesi de Dumnezeu pot aduce jertfa la altar. Existã o singurã Bisericã si o singurã jertfã:  

Nu se aduc, fratilor, pretutindeni jertfe continui sau jertfe de rugãciune sau jertfe pentru pãcat sau jertfe pentru greseli, ci numai în Ierusalim; iar acolo nu se aduc jertfele în orice loc, ci înaintea templului, la jertfelnic, dupã ce darul de jertfã a fost cercetat mai întâi de arhiereu si de slujitorii amintiti mai sus.18 Cei care fac ceva împotriva vointei lui Dumnezeu au ca pedeapsã moartea.19 Vedeti, fratilor, cu cât am fost învredniciti de mai multã cunostintã, cu atât mai mult suntem supusi unei mai mari primejdii (41). 

Trebuie precizat aici cã acesti crestini nu practicau ritualuri iudaice. Într-adevãr, Sf. Ignatiu merge pânã într-acolo încât afirmã cã “este absurd sã vorbesti despre Iisus Hristos dar sã practici iudaismul” (Magnezieni 10:3). Ei practicau modul crestin de închinare, însã închinarea lor se baza pe modele iudaice.20 Sf. Irineu din Lyon aratã aceasta cât se poate de clar. Tot el interpreteazã Maleahi 1:10-11 ca pe o profetie a modului crestin de închinare:

Si El si-a sfãtuit discipolii sã aducã lui Dumnezeu pârga fãpturilor Sale. Nu pentru cã Dumnezeu ar avea nevoie de aceste daruri, ci pentru ca ei sã nu fie fãrã roadã si fãrã recunostintã. Aceasta a fãcut atunci când a luat pâinea, un produs natural, si a dat multumire zicând: Acesta este Trupul Meu. Tot astfel si potriul cu vin, apartinând aceleiasi naturi din care cu totii facem parte, El l-a numit Sângele Sãu, jertfa Legii Celei Noi. Aceastã jertfã este primitã de Bisericã de la Apostoli si o oferã în toatã lumea lui Dumnezeu, care ne hrãneste cu pârga darurilor Sale în Noul Testament. În legãturã cu aceasta Maleahi a proorocit astfel: Nu-Mi sunt plãcute nicidecum prinoasele aduse de mâinile voastre…în orice parte se aduc jertfe de tãmâie pentru numele Meu si prinoase curate, cãci mare este numele Meu între neamuri…Prin aceasta el aratã cã cei dintâi vor înceta sã aducã jertfe lui Dumnezeu, însã în orice loc se vor aduce jertfe de tãmâie si prinoase curate, în timp ce numele Sãu este slãvit între neamuri (IV:17:4).

Referindu-se îndeosebi la diferenta dintre slujirea crestinã si cea iudaicã, Sf. Irineu afirmã:

 Se aduc ofrande peste tot, se aduc jertfe între cei alesi si jertfe în Bisericã. S-a schimbat numai felul jertfei, cãci acum jertfa este adusã nu de slujitori, ci de fii. Existã un singur Domn, dar într-un fel este ofranda servilã si în altul ofranda adusã de fii, astfel ca prin însãsi felul ofrandei se primeste un anumit fel de libertate (IV:18:2).

 Cândva un profesor de-al meu de Noul Testament de la colegiu ne-a prezentat rânduiala slujbei dintr-o sinagogã iudaicã din primul secol. Dupã aceea a comparat slujba de la sinagogã cu o slujba obisnuitã Baptistã. Am fost cu totii impresionati sã aflãm cã practicile noastre de închinare îsi aveau rãdãcinile în modul iudaic de închinare.

Mai important decât ceea ce am învãtat în clasã în acea zi a fost faptul cã de fapt nu învãtasem. Profesorul nostru a omis sã ne spunã cã acest model de bazã este acela al liturghiei Cuvântului, întâlnitã în majoritatea traditiilor crestine. În Apologia sa, Sf. Iustin descrie slujba de Duminicã din secolul al II-lea ca având douã pãrti de bazã. În prima parte se citeste din Scripturi, pentru ca apoi acele lecturi sã se explice în predicã, iar în partea a doua se aduce Euharistia (Împãrtãsania).

Liturghia Cuvântului, fãrã sã se deosebeascã de o slujbã Baptistã tipicã, este într-adevãr bazatã pe slujbele din sinagogã. Totusi, slujba de Duminicã din vremea Sf. Iustin – si pânã astãzi în Biserica Ortodoxã – nu se sfârseau cu liturghia Cuvântului. Sã nu uitãm cã, stricto sensu, închinarea lui Israel nu avea loc în sinagogi. Sinagoga a apãrut dupã perioada exilului în Babilon. Nu se pomeneste nimic despre sinagogã în Legea lui Moise.21 Într-adevãr, asa cum am vãzut în cele de mai sus, singurul loc unde Israel putea aduce jertfã era în templul din Ierusalim.

Documentele la care ne referim stau mãrturie pentru faptul cã primii crestini si-au conceput închinarea în termeni de jertfã. Ca Evanghelic însã am fost învãtat sã cred cã Jertfa lui Hristos pe cruce face inutilã orice altã jertfã. Si atunci cum împãcãm practica Bisericii primare cu caracterul unic si final al lucrãrii lui Hristos?

 

Trupul Domnului nostru Iisus Hristos

 

Când Sf. Ioan Botezãtorul L-a întâlnit pentru prima oarã pe Hristos a exclamat: Iatã Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridicã pãcatul lumii (Ioan 1:29). Aceastã temã se regãseste în Cartea Apocalipsei. Ioan a vãzut un Miel pe tron în timp ce îngerii si vârstnicii cântau: Vrednic este Mielul cel înjunghiat ca sã ia puterea si bogãtia si întelepciunea si tãria si cinstea si slava si binecuvântarea (Apocalipsa 5:12).

Sf. Pavel scrie cã: Pastile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi (1 Corinteni 5:7). În Evrei putem citi:

Si orice preot stã si slujeste în fiecare zi si aceleasi jertfe aduce de mai multe ori, ca unele care niciodatã nu pot sã înlãture pãcatele. Acesta dimpotrivã, aducând o singurã jertfã pentru pãcate, a sezut în vecii vecilor, de-a dreapta lui Dumnezeu, si asteaptã pânã ce vrãjmasii Lui vor fi pusi asternut picioarelor Lui (10:11-13).

Iisus Hristos este Mielul nostru de Paste, care S-a jertfit pentru mântuirea lumii.22 Mai mult decât atât, sacrificiul Lui este desãvârsit si nu poate fi repetat. De aceea Rãstignirea lui Hristos este, fãrã îndoialã, piscul istoriei omenesti.

Existã tendinta, în Protestantism, de a limita Rãstignirea lui Hristos la un moment din istorie. Faptul cã Jertfa lui Hristos nu poate fi repetatã înseamnã cã ea nu poate fi rememoratã decât ca un eveniment trecut. De aceea Cina Domnului este un “memorial” – un act de aducere aminte.23

Exact asa nu s-au întâmplat lucrurile în Biserica primarã. Pentru început, sã remarcãm cã, în greacã, termenul folosit pentru aducere-aminte - Aceasta sã faceti spre pomenirea Mea (1 Corinteni 11:24) – are o conotatie activã24 si presupune mai mult decât un act psihologic de aducere-aminte, semnificând reprezentarea evenimentului rememorat:   

Când Biserica devine Templul lui Dumnezeu iar membrii ei pietre vii si preotie sfântã, atunci Împãrtãsania devine si ea o jertfã sfântã – jertfã în sensul în care aceasta presupune a fi pãrtas jertfei lui Hristos, asa cum aflãm si din cuvintele “Aceasta sã faceti spre pomenirea Mea”, desi cuvântul “pomenirea” nu reflectã întru totul spiritul ideii. “Pomenire” trimite cu gândul la o amintire mentalã a ceea ce este absent, dar din perspectivã biblicã cuvântul înseamnã mai degrabã re-amintire, reconstituire a ceea ce este trecut din nou în prezent, astfel ca sã devinã operativ prin efectele sale aici si acum. Jertfa euharisticã din Bisericã este deci una si aceeasi cu jertfa lui Hristos nu în sensul cã jertfa Lui este repetatã, ci în acela cã jertfa euharisticã înseamnã re-amintirea sau re-prezentarea prinosului Sãu desãvârsit astfel cã jertfa este prezentã si operativã prin efectele sale.25

Astfel, Împãrtãsania este o participare activã, aici si acum, la Jertfa unicã si nerepetabilã oferitã de Hristos pe Golgota. Nu este numai un act de aducere-aminte, ci si un act de realã comuniune cu Hristos:

Paharul binecuvântãrii, pe care-l binecuvântãm, nu este, oare, împãrtãsirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împãrtãsirea cu trupul lui Hristos? Cã o pâine, un trup suntem cei multi; cãci toti ne împãrtãsim dintr-o pâine (1Corinteni 10:16-17).

În Epistolele sale, Sf. Ignatiu enumerã cu durere pretentiile Dochetistilor care sustineau cã Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat în aparentã, nu în realitate. Acestia, considerându-se mai spirituali decât restul Bisericii, nu participau la închinarea Ei. Este interesant de amintit motivul pentru care nu participau la Împãrtãsanie:  

De Euharistie si de rugãciune se depãrteazã, pentru a nu mãrturisi cã Euharistia este trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, trupul care a pãtimit pentru pãcatele noastre si pe care Tatãl, cu bunãtatea Sa, l-a înviat (Smirneni 7).

În Biserica primarã, singurii care tãgãduiau cã Împãrtãsania este adevãratul Trup si Sânge al lui Hristos erau cei care tãgãduiau si Întruparea Cuvântului. Astfel cã, din perspectiva Pãrintilor Bisericii primare, existã o legãturã strânsã si nemijlocitã între doctrina Întrupãrii si Prezenta Realã a lui Hristos în Împãrtãsanie. A o nega pe una echivaleazã cu a o nega pe cealaltã.

Scriind împãratului Romei, Sf. Iustin marcheazã explicit legãtura dintre Împãrtãsanie si Întrupare. Asa cum Cuvântul lui Dumnezeu S-a fãcut om prin Întrupare, tot astfel în Împãrtãsanie pâinea si vinul se prefac în Trupul si Sângele lui Hristos:

Iar aceastã mâncare este numitã de cãtre noi Euharistie (Împãrtãsanie), la care nu pot participa decât cei care cred cã lucrurile pe care le propovãduim sunt adevãrate si care au fost curãtiti prin baia cea pentru iertare de pãcate si pentru renastere26 si care trãiesc dupã porunca lui Hristos. Cãci nu ca pe o pâine si o bãuturã oarecare primim noi acestea, ci asa cum Iisus Hristos Mântuitorul nostru, întrupându-Se din Cuvântul lui Dumnezeu si primind trup si sânge pentru mãntuirea noastrã, tot astfel am fost învãtati cã mâncarea pentru care s-a adus multumire prin rugãciunea Cuvântului Sãu si cu care trupul si sângele nostru sunt hrãnite este Trupul si Sângele Acelui Iisus care S-a întrupat (66). 

Sf. Irineu este si mai specific în ceea ce priveste relatia dintre Împãrtãsanie si Întrupare. Cartea sa, Împotriva ereziilor, are ca tintã principalã Gnosticismul. Printre alte lucruri, Gnosticii învãtau cã Dumnezeul Vechiului Testament si Dumnezeul lui Hristos erau doi Dumnezei diferiti. Mai mult chiar, ei repudiau creatia, afirmând cã materia nu poate fi un vehicol adevãrat pentru spirit. Irineu afirmã deci atât bunãtatea inerentã a creatiei lui Dumnezeu, cât si realitatea Încarnãrii:

 Noi suntem mãdularele Sale si suntem hrãniti din creatia Sa, El Însusi dãruindu-ne-o, El face sã rãsarã soarele si trimite ploaie (Matei 5:45). Astfel, bãutura, care este parte din creatia Sa, El a numit-o Sângele Sãu, hrãnindu-ne pe noi, iar pâinea, care tot creatia Sa este, El a numit-o Trupul Sãu; hrãnindu-ne prin aceasta trupurile. Ori de câte ori paharul si pâinea pregãtitã de om primesc Cuvântul lui Dumnezeu, Împãrtãsania devine Trupul lui Hristos si prin aceste elemente trupurile noastre primesc hranã si îngrijire. Atunci cum pot ei sã spunã cã trupul nu poate primi darul lui Dumnezeu, care este viata vesnicã, vãzând cã trupul este hrãnit cu Trupul si Sângele Domnului, ca mãdular al Sãu (V:2:3)?

Am vãzut cum, încã din secolul al II-lea, Dochetistii au refuzat sã participe la Împãrtãsanie pentru cã nu credeau cã este Trupul si Sângele lui Hristos. Chiar dacã erau eretici, erau cel putin consecventi. Potrivit celor scrise de Irineu, Gnosticii nu au fost consecventi. Ei considerau creatia ca fiind rea, tãgãduiau cã Hristos a suferit si a murit în realitate, dar cu toate acestea continuau sã participe la închinarea Bisericii. Irineu a observat neîntârziat discrepanta dintre teologia si practica lor:

Si încã, cum pot sã spunã cã trupul putrezeste si nu are viatã, vãzând cã el este hrãnit de Trupul si Sângele Domnului? Ei trebuie sau sã-si schimbe pãrerea sau sã înceteze sã aducã jertfele de care vorbesc. Pãrerea noastrã însã e de partea Împãrtãsaniei, iar Împãrtãsania ne îndreptãteste pãrerea. Noi Îi jertfim ceea ce este al Lui, pe bunã dreptate numind comuniunea si unitatea trupului si a duhului. Cãci precum pâinea, care vine din pãmânt, primeste invocarea lui Dumnezeu, si astfel numai este o pâine oarecare, ci Euharistie (Împãrtãsanie), are douã pãrti: pãmânteascã si cereascã, tot asa trupurile noastre, dupã Împãrtãsanie, nu mai sunt pieritoare, ci nãdãjduiesc la vesnica înviere (IV:18:25).

Douã aspecte din acest pasaj sunt de o importantã crucialã pentru studiul nostru. Mai întâi, Sf. Irineu afirmã “Pãrerea noastrã însã e de partea Împãrtãsaniei, iar Împãrtãsania ne îndreptãteste pãrerea.” Cu alte cuvinte, teologia sa este pe potriva închinãrii si vietii Bisericii, iar închinarea si viata Bisericii îndreptãtesc adevãrul teologiei Sale.27

Acesta este un alt exemplu pentru felul în care Pãrintii Bisericii primare se raportau la viata Bisericii – traditia – atunci când era nevoie sã aplaneze disputele teologice. Tot în Împotriva ereziilor Irineu vorbeste despre legãtura dintre Scripturã si traditie. El spune cã Gnosticii, atunci când sunt dezmintiti de Scripturi, pretind cã ele gresesc, apelând la propria lor traditie care, spun ei, le-a fost transmisã în secret (III:2:1).

Acestei traditii secrete Sf. Irineu îi opune traditia transmisã de Apostoli si pãstratã public de cãtre episcopi în Bisericã.28 Pentru Irineu Succesiunea Apostolicã nu este doar un mijloc de a asigura un guvern bisericesc valid, ea este de asemenea o garantie publicã a autenticitãtii învãtãturii Bisericii:

Stã deci în putinta tuturor, din fiecare Bisericã, a tuturor celor care doresc sã vadã adevãrul, sã contemple traditia Apostolilor rãspânditã în toatã lumea. Iar noi suntem în mãsurã sã-i cunoastem pe cei care au fost numiti episcopi ai Bisericilor chiar de cãtre Apostoli si de asemenea pe succesorii lor de-a lungul veacurilor care nici nu au propovãduit, nici nu au cunoscut nimic din cele îndrugate de acesti eretici. Cãci dacã Apostolii ar fi cunoscut mistere ascunse pe care obisnuiau sã le împãrtãseascã în secret celor “perfecti”, ei le-ar fi transmis mai cu seamã celor cãrora le-au încredintat soarta Bisericii (III:3:1).

Este, fãrã îndoialã, greu pentru Evanghelici sã înteleagã de ce Pãrintii Bisericii primare puneau un accent atât de mare pe traditie, în special în ceea ce priveste închinarea. Suntem obisnuiti sã credem cã facem cutare lucru pentru cã credem cutare lucru. De aceea poate pãrea oarecum bizar sã auzim pe cineva afirmând exact opusul: credem cutare lucru pentru cã facem cutare lucru. Tocmai aceasta este afirmat de cãtre Sf. Irineu.

Am ajuns astfel la al doilea aspect notabil din argumentul Sf. Irineu: “…tot asa trupurile noastre, dupã Împãrtãsanie, nu mai sunt pieritoare, ci nãdãjduiesc la vesnica înviere”. Pentru Irineu, ca si pentru ceilalti Pãrinti din secolul al II-lea, ca si pentru crestinii Ortodocsi de azi, Împãrtãsania este o Comuniune realã cu Hristos. Este participarea noastrã la umanitatea Lui divinã.

Sf. Irineu poate sã interpreteze Scripturile potrivit felului în care se închinã în secolul al II-lea pentru cã ceea ce este descris în Biblie este nemijlocit trãit în viata Bisericii. Biserica îl mãrturiseste pe Hristos; Biserica este viatã în Hristos.

Sf. Ignatiu scrie Bisericii din Filadefia: 

Pentru cã am auzit pe unii spunând: “Dacã nu-L gãsesc pe Hristos în arhive, nu cred în Evanghelie”. Când le-am spus cã este scris, mi-au rãspuns: “Dar tocmai asta te întreb!” Pentru mine, însã, arhivele sunt Iisus Hristos, arhive sfinte, crucea Lui, moartea, învierea Lui si credinta datã prin El (Filadelfieni 8).

Sfintii Ignatiu si Irineu au înteles cã este inutil sã polemizezi despre interpretarea Scripturii. Ei pot interpreta Scripturile corect nu pentru cã ar fi mai destepti, ci pentru cã în Bisericã ei au adevãrata comuniune cu Hristos. Biserica nu este o adunare de indivizi care au aceleasi credinte despre Dumnezeu, Ea este Trupul mistic al lui Hristos, prezenta Sa continuã în lume.29