Cap 9 Transformarea Protestantă
La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu….Si Cuvântul S-a făcut trup si S-a sălăsluit între noi si am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har si de adevăr (Ioan 1:1-2, 14)
Când Martin Luther si-a afisat tezele, în 1517, nu dorea decât întoarcerea Bisericii Romano-Catolice la adevărata Evanghelie a lui Hristos – asa cum a înteles-o el. Ceea ce începuse, în secolul al XVI-lea, ca o reformă a Bisericii Romano-Catolice, avea să ducă în cele din urmă la o totală transformare a crestinismului însusi.
În capitolul precedent am văzut cum Părintii din primele două secole concepeau crestinismul ca pe adevărata comuniune cu Hristos în Biserică, în special în Împărtăsanie. Această comuniune este posibilă doar în Biserica istorică întemeiată de Hristos pe Apostolii Săi si păstrată de succesorii lor, căci doar acolo se păstrează adevărata traditie apostolică – adevărata viată în Hristos. Si într-adevăr, numai prezenta obiectivă a lui Hristos în Biserică dă un sens Scripturilor.
Protestantismul, pe de altă parte, a transformat treptat crestinismul într-o ideologie. Potrivit acestei ideologii, Biserica, oricât de importantă ar fi din ratiuni sociologice, este în cele din urmă plasată înaintea credintei credinciosului. Biblia, depozitarul sistemului de adevăr crestin, devine intermediarul dintre Dumnezeu si om.
Cu sigurantă Martin Luther ar fi avut mari rezerve fată de o astfel de caracterizare a mostenirii lui, asa cum a avut si fată de teologia Reformatorilor radicali, care I-au dus ideile până la ultimele lor consecinte. Oricum, documentele istorice vorbesc de la sine. Protestantismul de azi, în special cel de tip Evanghelic, se află într-un contrast evident cu credinta si viata Bisericii primare. Această transformare îsi are rădăcinile bine înfipte în Reforma din secolul al XVI-lea. În acest capitol vom schita dezvoltarea acestei transformări, procesul prin care Biblia a încetat să fie martorul adevărului, devenind un substitut al lui.
Umanismul: înapoi la izvoare!
Evanghelicul din ziua de azi crede că, ajutat de un comentariu bun, o carte de studii biblice si de inspiratia Duhului Sfânt, poate nu numai să înteleagă Biblia corect, ci si să reconstituie, aici si acum, crestinismul primului secol. Ceea ce nu înteleg majoritatea Evanghelicilor este că însăsi ideea că un astfel de lucru ar fi posibil este produsul unei anumite epoci istorice, în special Renasterea si Umanismul.
Exegetii umanisti ai Renasterii au înteles că trăiesc într-o cultură foarte diferită de cea a grecilor antici pe care o admirau atât de mult. Pentru a depăsi prăpastia timpului si a culturii care îi despărtea de perioada clasică, au apelat la studii psihologice si textuale din literatura antică. Aceasta a dus la “o reconstituire imaginară a lumii antice prin literatura ei.”[1]
Nu mult după aceea, această abordare a literaturii antice avea să fie aplicată si Sfintei Scripturi – desi nu fără unele controverse.[2] Biblia – sfântă sau nu – a ajuns să fie tratată ca un text oarecare. A fost supusă acelorasi standarde critice ca si operele lui Cicero sau Platon.
Nu poate fi negat faptul că dezvoltarea criticii textuale a dat roade însemnate. Pe baza acestei noi stiinte, paternitatea unor documente considerate multă vreme autentice, avea să fie revocată. Asa s-a întâmplat cu Darul lui Constantin – de departe exemplul cel mai renumit.[3] Cu toate acestea , stiinta cea nouă nu era o binecuvântare lipsită de efecte secundare.
Ideea că Biblia putea si trebuia să fie abordată în acelasi fel ca textele seculare a generat inevitabil ideea că lumea Bibliei – adică Însăsi Biserica Noului Testament – poate fi reconstituită printr-un astfel de studiu. Sloganul ad fontes (înapoi la izvoare) presupunea nu numai recunoasterea valorii documentelor originale ale credintei crestine, ci si renegarea deliberată a crestinismului, asa cum fusese el practicat la începutul secolului al XVI-lea.
Dată fiind starea în care se găsea Biserica Romano-Catolică în secolul al XVI-lea, această abordare este cu sigurantă justificată. Si totusi, faptul că Reformatorii au căutat să restaureze crestinismul primar prin studii umaniste si nu printr-o unire organică cu continuarea vie a Bisericii primare dovedeste că metoda teologică pe care o foloseau se deosebea radical de aceea a Sf. Irineu.
Reformatorii au fost perfect constienti de existenta Bisericii Ortodoxe. La un moment dat, s-au folosit de Ortodoxie în sprijinul ideii că o Biserică poate fi “catolică” fără să fie Romană.[4] Si totusi, nu au contactat Biserica Ortodoxă si, cu atât mai putin, nici nu au căutat să se unească cu Ea, până la mijlocul secolului al XVI-lea, când teologii luterani au trimis Mărturisirea de la Augsburg (The Augsburg Confession) Patriarhului de la Constantinopole ca fait accompli.[5] Reformatorii nu au căutat adăpost în Biserica Ortodoxă si nici nu au dorit să intre în traditia Ei neîntreruptă. Au dat în schimb nastere la propria lor variantă de crestinism, folosindu-se de mijloacele erudite de care dispuneau, căutând apoi să fie recunoscuti de către Răsărit. De bună seamă că o astfel de recunoastere nu era posibilă.
Renasterea a lăsat mostenire Reformei metode erudite de examinare a textelor antice. În mâinile Reformatorilor această metodă a devenit o metodă teologică. Întregul program al Reformei pornea de la premisa că crestinismul primar putea fi reconstituit prin studiul unei singure cărti: Biblia.
Abordarea Bibliei de către Martin Luther se aseamănă prea putin cu aceea a Evanghelicilor din ziua de azi. Desi lui Luther nu i-a lipsit mult să modifice canonul Noului Testament de douăzeci si sapte de cărti, abordarea Noului Testament de către el era mai degrabă una cutezătoare – si chiar arogantă – după standardele fundamentalismului modern. Accentul pus de Luther era nu pe textul în sine, ci pe ideea justificării numai din credintă (sola fide). Această idee era, pentru Luther, însăsi esenta Evangheliei, devenind standardul cu care el judeca si interpreta însusi textul Bibliei.6
Luther a numit Epistola lui Iacov o “epistolă intrusă” pentru că nu a găsit acolo doctrina justificării numai din credintă.7 Nici de Cartea Apocalipsei nu i-a păsat prea tare. Desi propovăduia principiul sola Scriptura (numai Scriptura), nu se simtea legat de text.8
Jean Calvin nu a fost atât de arogant ca si Luther când s-a apropiat de Biblie, si totusi – ca un savant umanist ce era – a scos în evidentă neîntârziat discrepantele istorice, atribuind pasajele scribilor si nu autorilor propriu-zisi.9 Desi majoritatea Evanghelicilor conservatori, mergând pe urmele lui Warfield, văd în Calvin un infailibil cunoscător biblic modern, felul în care a abordat el Biblia este complex si dificil de definit.10
Jaroslav Pelikan a arătat că Reformatori precum Luther si Calvin nu au fost întotdeauna consecventi în felul în care au aplicat doctrina sola Scriptura (numai Scriptura).11 Desi amândoi pretindeau că Biblia este singura sursă de autoritate în Biserică, nici unul dintre ei nu a contestat hotărârile Bisericii primare care defineau doctrina Treimii sau explicau hristologia. Alti Reformatori însă au contestat aceste doctrine chiar în numele principiului sola Scriptura (numai Scriptura).12
Reformatorii radicali i-au acuzat pe Luther si Calvin de inconsecventă pentru faptul că nu au fost credinciosi numai Bibliei. Ceea ce majoritatea Evanghelicilor nu înteleg însă este că cei care au aplicat cel mai riguros principiul sola Scriptura (numai Scriptura) au fost primii care ar fi negat principiile fundamentale ale credintei crestine, cum ar fi Treimea sau deplina divinitate a lui Hristos. Dacă numai Biblia este sursa doctrinei crestine, foarte usor – poate chiar mult mai usor – se ajunge să se renege doctrina Treimii, sau să se creadă în ea. 13
Desi Anabaptistii aveau mari rezerve fată de Unitarianism, majoritatea evitau să renege deschis doctrina crestină traditională. Totusi, chiar atunci când au încercat să apere doctrinele traditionale, procedeele de apărare luau forme bizare. Una din multele ironii ale Reformei face ca Meno Simons să acuze hristologia lui Ulrich Zwingli ca fiind nestoriană (afirmând “doi Fii” – unul divin, unul uman), în timp ce el însusi a afirmat că Hristos nu Îsi luase natura umană de la Fecioara Maria.14
Faptul că Luther si Calvin au continuat să creadă în doctrina Treimii si în natura divino-umană a lui Hristos e spre cinstea lor. Ceea ce majoritatea Evanghelicilor pierd din vedere este că cei doi si-au păstrat ortodoxia doctrinară în ciuda principiului sola Scriptura (numai Scriptura), nu datorită lui. În timpul vietii lor aveau să facă fată consecintelor corupte ale metodei lor teologice. Liberalizarea progresivă a Protestantismului si abandonarea consecutivă a doctrinei istorice nu echivalează cu o trădare a Reformei, ci mai degrabă cu inevitabila sa consecintă.
Desi a respins doctrina Romano-Catolică a transsubstantierii, Luther a insistat asupra prezentei reale a lui Hristos în Împărtăsanie, explicând aceasta în termeni de “omniprezentă”. Potrivit celor afirmate de Bainton aflăm că:
Dumnezeu este omniprezent în întreaga lume materială, iar Hristos ca Dumnezeu este de asemenea omniprezent. Noi însă nu le percepem prezenta pentru că ochii ne sunt închisi. Dumnezeu este un Dumnezeu ascuns care a ales să se facă cunoscut în trei ipostaze: în trupul lui Hristos, în cuvântul din Scriptură si în elementele sacramentului.15
Cum se revelează prezenta lui Hristos în sacrament? “El este prezent pretutindeni, dar nu veti fi în stare să-L recunoasteti, până când nu vi se oferă si până când nu vă tălmăceste pâinea prin Cuvântul Său.”16 Să observăm accentul pus pe aspectul verbal sau conceptual al Cuvântului. Cu adevărat Hristos este prezent în pâine si vin (asa cum este prezent peste tot), însă numai prin Cuvânt această prezentă este “tălmăcită”, adică revelată. Hristos este prezent în realitate, dar, din punct de vedere existential, prezenta Sa este mediată prin formule verbale. Aici vedem fără echivoc cum s-a născut conceptul de adevăr ca o constructie verbală sau ca o idee:17
Asadar pot să am parte zilnic, si chiar în fiecare ceas, de mesă, căci ori de câte ori doresc, îmi asez cuvintele lui Hristos înaintea mea, hrănindu-mi si întărindu-mi astfel credinta cu ele. Aceasta este adevărata hrană si băutură spirituală.18
Jean Calvin a încercat din răsputeri să se diferentieze de Luther în felul în care întelegea Împărtăsania. Nu a urmărit, totusi, să minimalizeze importanta Împărtăsaniei, ci să corecteze ceea ce considera a fi erori grave în doctrina Lutherană a omniprezentei. Potrivit celor afirmate de Philip Lee, Calvin se temea că Luther a transformat trupul lui Hristos într-o fantomă.19
Că Jean Calvin s-a opus interpretării Lutherane a Împărtăsaniei este mai presus de orice îndoială. Care a fost propria sa pozitie rămâne un mister. În anumite pasaje pare să spiritualizeze, până la un anumit punct, prezenta lui Hristos în Împărtăsanie. În alte pasaje însă, se referă la Împărtăsanie în termeni realisti, evidentiind atât dimensiunea spirituală, cât si cea fizică a comuniunii omului cu Hristos.20
Cheia întelegerii doctrinei Calviniste a Împărtăsaniei este dată de felul în care a înteles el Cuvântul lui Dumnezeu si legătura lui cu Biblia si Cina Domnului. În ciuda faptului că adesea numea Biblia Cuvântul lui Dumnezeu, Calvin nu o identifica întru totul cu acesta. În Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu, prin însăsi natura sa fără hotar, este adaptat inteligentei omenesti astfel ca făpturile să-si cunoască Creatorul. Tot astfel, apa Botezului si pâinea si vinul din Cina Domnului sunt elementele prin care Cuvântul răspunde nevoilor noastre:
Si astfel, în această privintă, Domnul milostiv în bunătatea Sa fără de margini Se face cunoscut potrivit puterii noastre de întelegere; chiar dacă noi suntem în trup si ne târâm de-a pururi pe pământ, fiind robi poftelor, negândind cele spirituale si de bună seamă departe de a le întelege, El nu încetează să ne călăuzească înspre El Însusi tocmai cu ajutorul acestor elemente, oglindindu-Se în cele trupesti.21
Astfel, sacramentele echivalează cu Cuvântul scris sau propovăduit. Pelikan notează:
Căci asa cum Hristos nu a fost prezent în gura sau în vocea predicatorului, tot astfel el nu a fost prezent în pâinea sacramentului. Prezenta într-un loc presupunea nemijlocit prezenta în celălalt loc: cuvântul si sacramental erau simetrice.22
Această paralelă între Cuvântul scris sau predicat si Împărtăsanie este extrem de importantă. Desi Calvin a contestat doctrina lutherană a omniprezentei, pe baza implicatiilor acesteia pentru hristologie, echivalarea propusă de el între elementele Cinei si Cuvântul vorbit sau scris ar putea însemna că Hristos nu este în esentă Cuvântul lui Dumnezeu, ci doar ne prezintă Cuvântul lui Dumnezeu. Desigur că nu aceasta a fost intentia lui Calvin, dar această interpretare ilustrează posibilele implicatii teologice ale teoriei sale referitoare la Cina Domnului.
Ulrich Zwingli pe de altă parte a fost mult mai explicit în privinta implicatiilor hristologice ale propriei sale teorii despre Cina Domnului. Atât Luther cât si Menno Simons l-au acuzat pe Zwingli de Nestorianism.23 Zwingli a delimitat atât de radical spiritul de materie, încât această abordarea avea să se resimtă si în felul în care L-a înteles pe Hristos, si în felul în care închipuia Cina Domnului:
…desi el [Zwingli] afirmă unitatea lui Hristos, pune un accent exagerat pe dumnezeirea Lui astfel că Îi minimalizează natura umană. O astfel de exagerare este tipică pentru hristologia lui Zwingli, pentru că întotdeauna el era tentat să sublinieze deosebirea dintre naturile sale în detrimentul unitătii lor, mai cu seamă pe măsură ce controversa pe care o purta cu Luther în legătură cu Prezenta Reală se adâncea. Dumnezeu este autorul mântuirii si natura umană a lui Hristos, chiar si pe cruce, ar juca astfel un rol auxiliar.24
Ca urmare a unei distinctii atât de transante – si, s-o spunem pe sleau, Nestoriene – între divinitatea lui Hristos si natura Sa divină, era si firesc pentru Zwingli să nege Prezenta Reală a lui Hristos în Împărtăsanie.25
Desi Jean Calvin avea să fie cel care a influentat cel mai mult evolutia ulterioară a Protestantismului, felul în care Zwingli a înteles Cina Domnului a ajuns în cele din urmă să domine, chiar si printre cei care îl revendică pe Calvin drept părinte spiritual. Ideea unei Cine a Domnului ca simplu praznic de aducere aminte a ajuns la noi de la Ulrich Zwingli prin intermediul Puritanilor englezi.26 Si totusi, acei Protestanti care îl urmează pe Zwingli în această privintă nu îsi dau seama că el si-a enuntat teoria dintr-o întelegere indiscutabil eretică a persoanei lui Hristos.
Adevărata Biserică a Cuvântului
Martin Luther nu a părăsit Biserica Romano-Catolică de bună voie, ci a fost excomunicat. O dată ce a fost dat afară din ea, a fost nevoit să regândească însăsi definitia Bisericii.
Fiind excomunicat de către institutia Bisericii, Luther avea să atace neîntârziat ideea Bisericii ca institutie:
Acestei Biserici autonome Luther avea să-i substituie o Biserică formată din toti aceia care ascultă si acceptă Cuvântul lui Dumnezeu. Tot el a militat pentru ca termenul de “kirche să fie desfiintat…[si] înlocuit de cuvântul gemeinde [comunitate, congregatie]”, în ideea că o institutie autoritară avea să facă astfel loc unui grup de crestini care se adună în jurul Cuvântului.27
Cu mai bine de o mie de ani înainte de Reforma lui Luther, Fr. Augustin spunea: ”În ceea ce mă priveste, nu voi crede în Evanghelie decât sub autoritatea Bisericii catolice”.28 Pentru el, ca si pentru alti Părinti ai Bisericii primare, adevărul Evangheliei era confirmat de experienta trăită a Bisericii, care este Trupul lui Hristos pe pământ, călăuzit de Duhul Sfânt. Luther însă a răstălmăcit teologia Fr. Augustin în ceea ce priveste Biserica. Pentru el Cuvântul – care este Evanghelia harului si sola fide (numai credinta), nu textul propriu-zis al Bibliei – este cel care validează Biserica.
Pentru a justifica deosebirea pe care a făcut-o între adevărata Biserică si o institutie pământească, Luther a evocat distinctia augustiniană dintre Biserica vizibilă si cea invizibilă. Augustin îsi construise teoria ca răspuns la erezia Donatistă, care făcea ravagii în Biserica din Africa de nord. Donatistii afirmau că validitatea sacramentelor – legitimitatea Bisericii Însăsi – depindea de puritatea morală a clerului. Astfel, acei lideri care s-au îndepărtat de la credintă în timpul persecutiei, potrivit Donatistilor, au corupt toată Biserica. Donatistii si-au creat propria lor biserică “pură”. Fr. Augustin spunea că sfintenia si legitimitatea Bisericii era dată de sfintenia lui Hristos, nu cu a câtorva dintre membrii Ei. Celebra sa afirmatie, potrivit căreia unii ar fi în Biserică fără să fie cu adevărat în Biserică, iar altii, din afara Ei, vor fi aflati în cele din urmă în Biserică, a fost făcută pentru a apăra legitimitatea Bisericii istorice catolice în urma ofensivei pretentiilor celor din contra-biserica Donatistă.
Luther a răstălmăcit, o dată mai mult, teologia augustiniană.29 Unde Fr. Augustin căuta să apere unitatea Bisericii empirice, Luther a folosit distinctia pentru a degrada conceptul de Biserică empirică si a-l promova pe cel de Biserică ne-istorică, invizibilă:
Deoarece una din trăsăturile Bisericii este validitatea cunoasterii sale mântuitoare, pentru Luther a fost extrem de important să deosebească adevărata Biserică a Cuvântului de o Biserică formală. Folosind formula augustiniană a Bisericii invizibile în opozitie cu Biserica vizibilă, marele Reformator ajunge să pretindă că “esenta, viata si natura crestinismului nu este o comunitate de oameni, ci una de inimi unite prin aceeasi credintă”. Viziunea sa asupra Bisericii este astfel cât se poate de Docetistă.30
Toată povestea ascunde o mare doză de ironie. Când s-a confruntat cu realitatea religiei descrise de el în teorie, Luther i s-a opus vehement, răzvrătindu-se astfel nu numai împotriva Bisericii Romano-Catolice de unde fusese excomunicat, ci si împotriva Anabaptistilor care insistaseră să pună în practică ideea că Biserica este o comunitate adunată în jurul Cuvântului.
În multe privinte Anabaptistii încercau să trăiască potrivit principiilor teologice de care s-a folosit Luther pentru a-si justifica revoIta împotriva Bisericii Romane. Din punctual lor de vedere Luther era un inconsecvent.31
Dintre Reformati, Jean Calvin a avut, probabil, cea mai “intelectuală” doctrină asupra Bisericii. Identificarea Bisericii cu Hristos – frecvent întâlnită la Calvin - sună aproape Ortodox.32 Biserica nu este un utilaj optional pentru Calvin. Dimpotrivă, el dedică aproape o treime din Institutiile sale Bisericii.
Cu toate acestea, felul în care el se raportează la Biserică si la rolul Duhului Sfânt în viata credinciosilor ridică semne serioase de întrebare. În Cartea a III-a a Institutiilor, Calvin scrie despre harul lui Hristos în viata crestinului. În Cartea a IV-a vorbeste despre rolul Bisericii, mergând până într-acolo încât numeste Biserica un “ajutor exterior” ce contribuie la întărirea credintei.33
Ar fi o mare nedreptate să-l acuzăm pe Calvin de individualism. Pentru el, viata crestină nu putea fi separată de Biserică. Si totusi, Calvin le separă conceptual, vorbind despre viata crestină înainte de discuta despre Biserică indică o prioritate logică – intentionată sau nu – a individului fată de Biserică.
De aceea mostenirea eclesiastică pe care Calvin a lăsat-o urmasilor săi spirituali este una confuză. Desi Calvin s-a opus vehement notiunii Anabaptiste de Biserică – o societate voluntară compusă în exclusivitate din cei “puri” – Calvinistii de după el aveau să militeze pentru o viziune Anabaptistă a Bisericii. Catehismul de la Westminster arată explicit că puritatea Bisericii vizibile este determinată de puritatea câtorva din membrii ei:
Biserica catolică a fost uneori mai mult, alteori mai putin vizibilă. Anumite biserici din componenta ei sunt mai mult sau mai putin pure, în functie de cât de pură este doctrina Evanghelică propovăduită si acceptată, de cât de pure le sunt slujbele si ritualurile. Cele mai pure biserici sunt si ele victime ale confuziei si erorii. Unele au degenerat într-o asemenea măsură, încât au ajuns din biserici ale lui Hristos, sinagogi ale Satanei. Cu toate acestea, întotdeauna se va găsi pe pământ o biserică unde Dumnezeu va fi slăvit după voia Sa.34
Astfel, Biserica, împotriva căreia portile iadului nu vor birui, este formată nu din originea ei dumnezeiască, fiind întemeiată de Hristos pe Apostolii Săi, ci din oameni. Credinta în doctrina apostolică si duhovnicia lor determină puritatea Bisericii.35 Hodge explică aceasta:
Oriunde s-ar afla adevărata Biserică, ea va fi mai mult sau mai putin vizibilă. Nu în ceea ce priveste numărul membrilor ei sau particularitătile de organizare cu care este asociată, ci în raport cu puritatea credintei si lucrării ei duhovnicesti, cu roadele aduse de membrii ei.36
Această idee presupune, în mod logic, notiunea că Biserica este suma membrilor ei. Dacă membrii Bisericii sunt un amestec de puri si impuri – asa cum noi însine suntem un amestec de gânduri si fapte pure si impure – rezultă că Biserica vizibilă este si ea un amestec. Dar când anume a încetat Biserica să fie Trupul lui Hristos? Este Hristos un amestec de pur si impur? Este Trupul Său, mai mult sau mai putin vizibil, asemenea unei imagini de televizor care devine pe rând mai clară sau mai cetoasă în timpul unei receptii slabe?
Evanghelismul azi
Am recapitulat evolutiile teologice generate de Reformă pentru că Protestantii de azi, mai ales Evanghelicii, trebuie să înteleagă de unde provin ideile la care tin atât de mult si pe care adesea le iau de bune. Pentru un Evanghelic tipic, crestinismul este întâi de toate o “relatie de credintă” între individ si Dumnezeu.
Aceasta este valabil chiar si în acele denominatii care continuă să practice botezul pruncilor. Lee, el însusi un Prezbiterian conservator, insistă asupra faptului că Puritanii s-au îndepărtat substantial de teologia lui Calvin, mai ales datorită obsesiei lor pentru evenimentul bine localizat în timp al convertirii. Astfel spus, crestinismul a devenit tot mai mult o chestiune de ordin individual:
Adevărata transformare adusă de gândirea Puritană a secolului al XVIII-lea a fost individualizarea legământului, însusirea unei imagini organizate a Vechiului Testament pentru a descrie ceea ce a devenit în mod esential un eveniment psihologic privat. … În loc să intre Dumnezeu în legământ cu poporul Său Israel sau cu Biserica Sa mântuită, iar participarea individuală la legământ să se săvârsească după cum individul este legat de Israel sau de Biserică, sub această nouă formă de Calvinism, individul face un legământ nemijlocit cu Dumnezeu. Este o relatie fără intermediari. Influenta acestei cotituri teologice asupra Protestantismului nord-american avea să fie enormă.37
Pe Jean Calvin nu l-a interesat “experienta convertirii” nimănui. Nu a urmărit decât ca Biserica vizibilă din care făcea parte credinciosul să propovăduiască adevăratul Cuvânt si să administreze sacramentele cum se cuvine. Insistând asupra nevoii unei convertiri constiente, Puritanii americani au transformat Calvinismul într-o chestiune individuală, răstălmăcindu-l.38
Acestea au dus, în opinia lui Lee, la gnosticizarea Protestantismului american modern. Prin aceasta el întelege, între altele, o depreciere a bunătătii creatiei, un accent exagerat pus pe “cunoasterea mântuitoare” în defavoarea lucrării obiective a lui Hristos în istorie si Biserică, si un interes sporit pentru “eul lăuntric” al individului.
Orice s-ar mai putea spune despre această stare de lucruri, este limpede că ea reflectă prea putin Biserica primelor două veacuri. Până acum am prezentat diferentele evidente dintre credinta Ortodoxă, asa cum este ea exprimată de Părintii Bisericii primare, si Protestantism, asa cum este el mărturisit de Reformatori si urmasii lor. În cele din urmă ne vom ocupa de Biserică.
[1] William J. Bouwsma, p. 117.
[2] Cf. felului în care Pelikan tratează umanismul crestin si autoritatea revelatiei, în studiul “Christian Humanism and the Authority of Revelation” din Reformation / Reforma, pp. 306-313.
[3] Cf. González, vol. 1, pp. 365-368.
[4] Într-adevăr, Luther a mers până într-acolo încât a spus: “Există moscoviti, bielorusi, greci, cehi si multe alte neamuri în lume. Toti cred ceea ce credem noi, botează ca noi, propovăduiesc ca noi si trăiesc la fel ca noi.” Citat de Pelikan în “Orthodox Theology in the West: The Reformation,” / “Teologia Ortodoxă în Apus”, în The Legacy of St. Vladimir / Mostenirea Sf. Vladimir, Breck, Meyendorff, Silk, Eds. (Crestwood, NY: SVS Press, 1990), p. 159.
[5] Pentru o prezentare detaliată a relatiilor dintre luterani si Patriarhat în secolul al XVI-lea, vezi cartea lui George Mastrantonis Augsburg and Constantinople: The Correspondence between the Tübingen Theologians and Patriarch Jeremiah II of Constantinople on the Augsburg Confession / Augsburg si Constantinopolul – Corespondenta dintre teologii din Tübingen si Patriarhul Ieremia al II-lea al Constatinopolelui pe marginea Mărturisirii de la Augsburg (Brookline, MA: Holy Cross Orthodox Press, 1982).
6 “În teologia lutherană, tema centrală a justificării prin credintă, a recuperării unui anumit înteles paulin, devine continutul cunoasterii religioase. Vechiul si Noul Testament, faptele lui Dumnezeu par să fie importante numai pentru că Îl dezvăluie pe Dumnezeul tainic în măsura în care El poate fi cunoscut ca Dumnezeu milostiv. Este o mare greseală să vedem în Luther un cunoscător al Bibliei; de Biblie s-a folosit numai pentru a arăta că justificarea noastră este revelată prin ea.” Philip Lee, Against the Protestant Gnostics / Împotriva Gnosticilor Protestanti (New York: Oxford University Press, 1987) p. 55. În ceea ce priveste tema justificării prin credintă ca fiind de o “anume importantă paulină”, trebuie remarcat că multi exegeti biblici Protestanti de azi au ajuns la concluzia că Luther l-a interpretat gresit pe Sf. Pavel. Cf. E.P. Sanders, Paul and Palestinian Judaism / Pavel si iudaismul palestinian (Philadelphia, 1977) si K. Stendahl Paul among Jews and Gentiles / Pavel printre evrei si neamuri (Philadelphia, 1976).
7 Ironia face ca singurul loc din Noul Testament unde apare sintagma numai [prin] credintă este Iacov 2:24: Vedeti dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credintă (όράτε ότι έξ έργων δικαιούται άνθρωπος καί ούκ έκ πίστεως μόνον). Luther dorea să marginalizeze Epistola lui Iacov pentru că, în mod evident, contrazicea interpretarea sa a Sf. Pavel. Se pare că nu i-a trecut prin cap că propria lui interpretare a Sf. Pavel ar putea fi gresită.
8 “Pentru alti Protestanti Biblia era crucială, pentru Luther însă ea se subordona adevărului doctrinei de bază pe care el a găsit-o acolo.” Donald J. Wilcox, In Search of God and Self: Renaissance and Reformation Thought / În căutarea lui Dumnezeu si a sinelui – Gândirea Renasterii si a Reformei (Boston: Houghton Mifflin, 1975), p. 303.
9 Cf. Bouwsma, pp. 120 si urm.
10 Cf. John H. Leith, John Calvin’s Doctrine of the Christian Life / Doctrina calvinistă a vietii crestine (Louisville: Westminster/ John Knox Press, 1989), pp. 57 si urm.
11 “Orthodox Theology in the West” / “Teologia Ortodoxă în Apus”, pp. 161-162.
12 Pelikan notează: “Dacă numai Scriptura a hotărât ceea ce cu adevărat apostolic, si dacă biserica se îndepărtase de la forma apostolică atunci când s-a aliat cu partea seculară în persoana lui Constantin, a fost greu de evitat concluzia potrivit căreia însusi Crezul de la Niceea, adoptat de un sinod bisericesc prezidat de Constantin, trebuia să fie un produs al acestei “biserici degenerate” stăpânite de Satana, si nu un rezumat valid, scris în secolul al IV-lea si încă în vigoare în secolul al XVI-lea, al credintei apostolice proclamate în primul veac” (Reformation / Reforma, pp. 321-322).
13 “[Unitarianul secolului al XVI-lea] făcea studiu biblic, evitând orice apel la ratiune sau autoritate ajungând în cele din urmă la următoarea concluzie: în afara textului biblic, toate celelalte secole crestine nu mai însemnau nimic. Against the whole world since the Apostles / Împotriva tuturor de la Apostoli încoace a fost titlul unei cărti a liderului Anabaptist numit Campanus.” Henry Chadwick, The Reformation / Reforma(Grand Rapids: Eerdmans Publishing Co., 1965), p. 198.
14 Pelikan, Reformation / Reforma, p. 321.
15 Roland Bainton, The Reformation of the Sixteenth Century / Reforma din secolul al XVI-lea (Boston: Beacon Press, 1985), p. 48.
16 Luther, W.A. 19, 492; 23, 151. Citat de Dietrich Bonhoeffer în Christ the Center / Hristos, Centrul, tr. de Edwin H. Robertson (San Francisco: Harper and Row, 1978), p. 56.
17 Pozitia lui Luther pare a fi influentată de insistenta scolastică latină, potrivit căreia transformarea pâinii si vinului în Trupul si Sângele lui Hristos este desăvârsită prin pronuntarea “cuvintelor de instituire”. Aceasta se opune credintei Ortodoxe după care transformarea, precum altădată Întruparea si nasterea Bisericii, este desăvârsită prin coborârea Duhului Sfânt. Pentru Luther, desigur, nu există nici un fel de transformare a Darurilor, ci Cuvântul “revelează” omniprezenta lui Hristos. Atât în teologia euharistică Romano-Catolică, cât si în cea Lutherană accentul cade pe Cuvănt, rolul Duhului fiind marginalizat. Desi Dietrich Bonhoeffer a criticat cu asprime doctrina Lutherană a omniprezentei, s-a referit si el la “Hristos ca Sacrament” fără să amintească deloc de Duhul Sfânt: “Astfel Împărtăsania este ceea ce este numai pentru că Dumnezeu, prin Cuvântul Său, sfinteste pâinea si vinul”. Cf. Bonhoeffer, pp. 52 si urm.
18 Luther, The Pagan Servitude of the Church / Slujirea păgână a Bisericii, în John Dillenberger, Ed., Martin Luther: Selections from His Writings / Martin Luther – Opere alese (Garden City, N.Y.: Anchor Books [Doubleday], 1961) p. 279. Aceasta explică interpretările germane moderne ale unor pasaje precum 1Corinteni 11:26: Căci de câte ori veti mânca această pâine si veti bea acest pahar, moartea Domnului vestiti până când va veni. Cuvântul pe care editia KJV (King James Version) îl traduce prin “show” / “vesti” poate fi tradus si ca “proclaim” / “proclama” (καταγγέλετε). Julius Schniewind pretinde că cuvântul “nu se referă la ‘Cina Domnului’ ca proces în desfăsurare…Mai degrabă trebuie să reflectăm la cuvintele proclamate la Cina Domnului; moartea Domnului este doar solemn sugerată.” Articolul despre άγγελία si alte cuvinte asemănătoare se găsesc în Gerhard Kittel, Theological Dictionary of the New Testament / Dictionar teologic al Noului Testament, vol. I, tr. de Geoffrey W. Bromiley (Grand Rapids: Eerdmans, 1964), p. 72. Astfel, însusi actul comuniunii este în mod evident dependent de proclamarea verbală a Cuvântului. Surprinzător această interpretare a fost respinsă nu în altă parte decât în jurnalul facultătii de la Southern Baptist Theological Seminary. Cf. Beverly R. Gaventa, “’You Proclaim the Lord’s Death’: 1 Corinteni 11:26 and Paul’s Understanding of Worship” / “’Vestiti moartea Domnului’: 1 Corinteni 11:26 si Felul în care a înteles Pavel închinarea”, Review and Expositor, 80 (1983), pp. 380 si urm. Gaventa sustine, pace Schniewind et al., pe baza structurii acestui verset si a felului în care este folosit în altă parte, că “proclamarea” este însusi actul liturgic si nu o slujbă complementară. Interpretarea lui Schniewind se opune evident sensului pur gramatical al pasajului. Ea este importantă însă pentru că arată cât de departe sunt gata să meargă majoritatea Protestantilor de azi pentru a încorseta esenta credintei crestine în formule verbale.
19 Lee, pp. 70-73.
20 Leith, p. 171.
21 John Calvin, Institutes / Institutiile, IV:14:3. Citat de Wilhelm Niesel, The Theology of John Calvin / Teologia lui Jean Calvin, tr. de Harold Knight (Philadelphia: Westminster Press, 1956), pp. 213-214.
22 Reformation / Reforma, p. 189.
23 Pelikan, Reformation / Reforma, p. 158.
24 Charles Garside, Jr., Zwingli and the Arts / Zwingli despre artă (New Haven: Yale University Press, 1966), pp. 170-171.
25 “Prezenta lui Hristos în Cina Domnului în Zurich putea fi doar una spirituală, căci Hristos putea fi un obiect de credintă numai si numai prin divinitatea Sa, asa cum El putea omeni omenirea nu atât prin natura Sa umană, cât prin cea divină. Prin urmare, domeniul spiritual avea să fie rupt de cel material. Credinta si modul de închinarea al Bisericii medievale căuta să le apropie din ce în ce mai mult pe cele două, Zwingli căuta din răsputeri să le despartă.“ Garside, pp. 177-178. Cf. Chadwick, Reformation / Reforma, pp. 78-79.
26 Bainton, p. 86.
27 Lee, p. 56.
28 Against the Epistle of Manicheus Called Fundamental 4. Pelikan, Emergence / Nasterea, p. 303.
29 Jaroslav Pelikan, care e el însusi Lutheran si redactorul versiunii engleze a Operelor alese ale lui Luther, subliniază acest aspect: “Această definitie a bisericii ca ‘sumă de alesi’ a fost născută în timpul polemicilor Evului Mediu târziu si ale Reformei împotriva institutiei bisericesti, dar în teologia augustiniană ea îndeplinea exact functia opusă.” Emergence / Nasterea, p. 303.
30 Lee, p. 57. Docetismul este erezia după care Cuvântul lui Dumnezeu nu S-a întrupat cu adevărat. Prin urmare, umanitatea Lui este una aparentă, nu una reală. Astfel, potrivit lui Lee, această idee a lui Luther dezintegrază Biserica, precum Docetisti au încercat să-L dezintegreze pe Hristos.
31 Lee, p. 58.
32 Lee, p. 67.
33 Leith, p. 167.
34 Capitolul 25, Sectiunea IV si V. Hodge, p. 315.
35 Această pozitie diferă de viziunea Anabaptistă asupra Bisericii prin aceea că admite posibilitatea că nu toti membrii Bisericii sunt puri. Astfel, Biserica va fi mai mult sau mai putin pură, în functie de împrejurările istorice.
36 Hodge, p. 317.
37 Lee, pp. 76-77.
38 Criticul din Yale, Harold Bloom, în examinarea sa asupra religiei americane moderne afirmă în acelasi gând cu Lee: “Mântuirea pentru americani, nu se poate dobândi în cadrul comunitătii sau congregatiei, fiind o confruntare nemijlocită. Desi este o mostenire Protestantă, această confruntare este americanizată în Apus. Chiar si în Protestantismul traditional miscările de renastere au generat treptat notiunea ne-Calvinistă de convertire individuală, fără ajutorul unui context mai larg. The American Religion : The Emergence of the Post-Christian Nation / Religia americană – Nasterea natiunii post-crestine (NY: Simon and Schuster, 1992), pp. 32-33.