OrthoLogia

Calatoria mea spirituala

Autor: Mihai Oara

Drumul meu spiritual a fost unul opus celui urmat de Luther. Eu am început cu “numai prin credinta” si am ajuns la necesitatea faptelor si a straduintei. Toate acestea trebuie explicate, de acee îl rog pe cititor sa nu se grabeasca sa judece, pîna nu va citi în întregime aceasta lucrare.

La vârsta de douazeci de ani am trecut printr-o experienta de convertire. Lucrurile s-au întâmplat cam în felul urmator.

Dupa ce m-am întors de la armata, am hotarât sa-mi clarific odata pentru totdeauna problema existentei lui Dumnezeu. Cu toate ca într-un fel nu credeam în El, într-altfel eram totusi nelinistit. Mi-am strâns atunci un numar de carti, predici înregistrate si alte materiale. Pe masura ce ma adânceam în studiu, îmi dadeam seama ca sunt un pacatos, asa ca în loc sa ajung la o certitudine intelectuala, m-am afundat si mai mult într-o criza a inimii.

Vazând filmul “Un om pentru eternitate”, povestea martirului englez Thomas Morus, am înteles ca exista cauze pentru care unii sunt gata sa moara, cu toate ca faptul aceasta nu se potrivea cu o lume fara Dumnezeu. Alti eroi ai credintei aduceau aceasi marturie despre o viata mai presus de interesele egoiste imediate.

Am încercat atunci sa traiesc si eu o viata de sfânt, desavârsita, dar nu am reusit. Toate încercarile mele duceau la esec. Ma simteam din ce în ce mai vinovat în fata unui Dumnezeu a carui existenta nu o mai contestam de acum.

În mijlocul acestor cautari disperate am ascultat o predica despre har, rostita în biserica baptista Sf. Treime din Bucuresti, de cel care avea sa-mi devina mai târziu socru, Aurel Popescu. Am înteles atunci pentru prima oara ca orice efort al nostru de a ne obtine merite înaintea lui Dumnezeu este sortit esecului, si ca numai harul Lui ne poate mântui. În septembrie 1975 am decis sa cred în Domnul Iisus si sa-L urmez toata viata mea.

Daca mi s-a parut ca înteleg si accept usor conditiile mântuirii, nu tot asa a fost cu umblarea în viata de credinta. O serie de porunci ale Scripturii nu aveau prea mult sens în contextul traditiilor baptiste. Ce însemna a te lepada de tine însuti si a-ti lua crucea în fiecare zi? Ce însemna a fi sfânt, cum Dumnezeu este sfânt? Pe masura ce bisericile baptiste românesti deveneau tot mai calviniste, aceste îndemnuri îsi pierdeau sensul.

Într-adevar, cum poti sa împaci doctrina depravarii totale a omului cu aceste îndemnuri la sfintenie? Daca omul este total stricat, ce bine îi va face vre-un efort spre sfintenie? Cum nu puteam admite ca de Dumnezeu depinde cu adevarat 100% din umblarea si soarta noastra, gândeam ca El controleaza 99% si noi controlam 1%. Dar ce rost mai avea efortul, daca în ultima instanta succesul depindea de El, nu de noi? Si totusi, chemarea la sfintenie continua, nu numai pe paginile Scripturii, ci si în sufletul meu.

În cautarea unei spiritualitati care sa raspunda cu adevarat acestor probleme am gasit doua feluri de raspunsuri, oarecum opuse unul altuia.

Una dintre cai consta în efortul eroic de a face bine, de a-I fi placut lui Dumezeu. Încercam cu toate puterile sa fim sfinti, esuam, dar încercam din nou. Cu timpul ne perfectionam si dobândim mai multe succese. Unii dintre noi, cu o vointa mai puternica si un intelect mai profund reusesc sa mearga mai departe pe aceasta cale si sa devina “mari oameni ai credintei”. Ei devin predicatori sau misionari vestiti.

Aceasta “cale a eroismului” exalta capacitatea omului de a se ridica singur. Am fost dezamagit sa constat ca ea nu este pentru mine. Chiar daca pe din afara aratam ca un tânar crestin plin de succes în viata de credinta, îmi stiam slabiciunile si nu îmi faceam iluzii.

Am fost fericit când am aflat ca exista o altfel de cale. Aceasta am aflat-o mai întâi din scrierile lui Watchman Nee si apoi am auzit-o explicata de unii frati. Învatatura era ca orice efort personal este zadarnic (eram de acum convins!) si ca toata sfintenia o lucreaza în viata noastra doar Domnul. Orice încercare, straduinta personala este o greseala, aproape o erezie, deoarece este o negare a harului, un fel de “auto-mântuire cu ajutorul lui Hristos”. Solutia este sa renuntam a mai încerca si sa ne bazam complet pe lucrarea lui Dumnezeu în viata noastra. Sa ne socotim “morti fata de pacat” si vom fi într-adevar morti.

Dar daca ne-am socotit morti, si totusi pacatuim? Înseamna ca nu ne-am socotit morti cu adevarat, sau ca Duhul nu ne-a descoperit ca suntem morti. Trebuie sa ne bazam pe Domnul si vom vedea cum în timp moartea lui Iisus devine reala în viata noastra.

Problema pentru mine a fost ca L-am tot lasat pe Domnul sa ma duca la sfintenie, m-am tot socotit mort fata de pacat, dar sfintenia nu mai venea.

Poate parea ciudat ca un crestin îsi mai pune aceasta întrebare, dar pentru mine ea era reala. Pusa în alt fel, întrebarea era, Odata mântuit (prin acceptarea lui Iisus în inima mea), ce rost mai aveam în lume?

De acum îmi era clar ca straduinta spre sfintenie nu ma ducea prea departe. Martora era nu numai experienta mea ci si a altora. Printre crestini vedeam asa multe slabiciuni si pacate, încât orice discutie despre sfintenie parea o fantezie. În plus, chiar si pentru cine facea un oarecare progres, ce importanta avea acesta fata de adevarate schimbare pe care o vom avea când vom fi cu Domnul? Cu alte cuvinte, ce importanta are daca progresez aici 0,01% sau 0,02%, daca de abia dincolo, în vesnicie, voi completa restul de 99,99%

Daca rostul vietii crestine nu consta în dobândirea sfinteniei, atunci poate rostul era altul. Îmi aduc aminte cum unii predicatori baptisti în anii 70 predicau ca Dumezeu ne tine aici pe pamânt dupa ce am fost mântuiti deoarece El vrea sa-i aducem si pe altii la mânuire. Aceasta avea sens, dar în acelasi timp ridica o mare problema, caci multi crestini plecau la Domnul fara suflete câstigate pentru El. Dar o viata de credinta de zeci de ani în care ai adus doar doi sau trei la Domnul (în cazul cel mai bun) pare un lamentabil esec. Nu pare aceasta o irosire a vietii?

Uitându-ne la viata noastra, cei mai multi constatam ca ne petrecem timpul cu serviciul, cu grijurile vietii. Ne mai bucuram de viata de familie, de prieteni. Ne bucuram într-un mod si mai înalt în biserica, slavindu-L pe Dumnezeu, dar aceasta reprezinta doar un mic procent din timpul nostru. Cum se explica dar aceasta extraordinara risipa a vietii noastre în activitati care nu duc la nimic?

Uneori în viata apar realitati care depasesc cadrul nostru îngust de gândire. Aceasta s-a întâmplat cu mine când m-am trezit în mijlocul persecutiilor comuniste. Sunt convins ca Dumnezeu da har celor ce trec prin astfel de încercari, asa încât multe slabiciuni si ezitari sunt acoperite.

În sase ani petrecuti în Bucuresti dupa convertirea mea, m-am izbit de mai multe ori cu realitatea persecutiei. Încercarile prin care am trecut au fost usoare si nu se compara cu ale acelora care au avut cu adevarat de suferit. În mijlocul unor greutati venite din partea unui regim care lupta împotriva lui Hristos, am simtit un har si o dulceata a prezentei Domnului, care compensa atât durerile din afara, cât si pe cele dinauntru.

Am fost retinut de securitate de mai multe ori si interogat. Am fost urmarit pe strada, acasa, telefonul mi-a fost supravegheat. Am fost amenintat la facultate si am fost dat afara din asociatia studentilor din cauza ca am refuzat sa depun juramântul de loialitate fata de partidul comunist. În toate acestea, bucuria lui Hristos m-a însotit si m-a salvat.

Am avut ocaza sa cunosc oameni pe care I-am admirat pentru curajul si credinta lor în mijlocul anchetelor sau urmaririlor penale. Unii dintre acestia au fost liderii baptisti Aurel Popescu, Pavel Niculescu, precum si preotul ortodox Pr. Calciu. Tensiunea conflictului, primejdiile si necazurile, toate acestea au estompat nelinistile mele interioare. Împrejurarile vietii erau prea furtunoase ca sa-mi mai lase timp sa gîndesc la întrebarile mentionate mai sus, la care însa nu aveam înca raspuns.

Lucrurile s-au schimbat dupa ce am emigrat în SUA, in decembrie 1980. Aici a trebuit sa iau viata de la început. Am fost din nou confruntat, mai acut decât înainte, cu aceleasi întrebari de la început.

Viata ne-a purtat prin multe locuri si implicit prin multe biserici, toate de nuanta neoprotestanta. Am locuit în New York, New Jersey, Pennsilvania si Carolina de Nord. Am trecut prin multe biserici, unele organizate doar prin case, unele baptiste românesti sau americane, independente, traditionale sau harismatice. Am devenit tot mai dezamagit.

În bisericile baptiste românesti am descoperit multe lupte politice. O spun nu cu judecata, ci cu cea mai mare compasiune. De cele mai multe ori conflictele proveneau din faptul ca oamenii veneu din diferite colturi ale României, cu diferite mentalitati si erau dezorientati cu privire la viata lor în noua tara. Traditiile mostenite în diferite biserici din tara, combinate cu noua libertate si cu grijurile vietii de fiecare zi produceau un amestec exploziv care a provocat probleme în multe biserici. În plus, orice biserica etnica, mai ales de proaspeti emigranti, îsi avea limitarile ei, nefiind bine integrata în restul societatii. Eu si sotia mea ne-am bucurat atunci când, în sfârsit, ne-am mutat în biserici americane. Cu toate ca îi pretuiam si îi iubeam pe fratii români, doream sa cunoastem si sa experimentam spiritualitatea neo-protestanta americana.

În bisericile evanghelice americane am gustat din plin stilul de viata si avantajele civilizatiei americane, dar nu L-am gustat mai mult pe Hristos. Oamenii erau politicosi, sociabili, prietenosi. Crestinii din aceste biserici erau foarte respectabili pentru Hristos, dar nu gaseam nebuni petru Hristos. Exista on entuziasm si un triumfalism care erau superficiale. Rar exista o asteptare a unei lucrari sau a unei prezente directe a lui Dumnezeu în biserica. Viata crestina consta în a fi om “de treaba”, în a urma niste învataturi morale, dar era lipsita de fior mistic. Obiectivitatea credintei însemna nu numai alungarea experienelor subiective ci a oricarei participari directe a lui Dumnezeu în viata noastra.

Un exemplu, în acest sens, era felul în care era tratata problema marturisirii pacatelor. Având acces direct la Dumnezeu, eram învatati ca nu mai este nevoie sa ne marturisim pacatele unui om. Odata ce pacatul a fost marturisit, sentimentele de vinovatie trebuiau ignorate, întrucât Scriptura ne spune ca am fost iertati. Aceasta învatatura nu se potrivea cu experienta reala traita si minimaliza seriozitatea pacatului.

Nici bisericile harismatice nu m-au satisfacut pe deplin. Cel putin aici exista o mai mare asteptare a prezentei si lucrarii lui Dumnezeu. Ce m-a dezamagit a fost lipsa unei straduinte consistente spre sfintenie. Multi credinciosi din aceste biserici erau mai preocupati sa dobândeasca anumite daruri spirituale decât sa se apropie de El si sa-L cunoasca pe calea sfinteniei. Cum darurile spirituale erau tinta cea mai pretioasa, alte aspecte ale viatii crestine erau neglijate. Am vazut o uimitoare îmbinare de exaltare harismatica, slabiciune omeneasca si legalism.

Apropierea mea de biserica ortodoxa nu s-a facut prin îndemnurile sau puterea de convingere a unui om. A fost un proces care a durat câteva saptamâni si în urma caruia multe din întrebarile mele de o viata si-au gasit raspunsul.

De mai bine de un an citeam, la sugestia sotiei mele, “Jurnalul fericirii” a lui Steinhardt. Am întâlnit acolo o spiritualitate neobisnuita, cu un miros placut, cu un farmec dulce. Îmi spuneam, “Ce pacat ca a fost ortodox si nu evanghelic”. Una din ideile care m-au impresionat la Steinhardt a fost acea ca viata adevarata în Hristos nu este una a esentelor abstracte, ci a unei iubiri concrete si a unei credinte de copil. Numai intr-o astfel de viata se poate manifesta Hristos.

Un moment hotarâtor a fost când am cumparat, aproape întâmplator, cartea “Arta rugaciunii”, care cuprindea o serie de învataturi despre rugaciune a Sfântului Teofan Zavorâtul. Eram constient ca aceste învataturi veneau din biserica ortodoxa, dar am considerat ca, asa ca în alte situatii, voi deosebi adevarul evanghelic de “superstitiile” ortodoxe. Dar, pe masura ce întorceam paginile, deveneam tot mai intrigat. Mi-am dat seama ca nu era una dintre acele carti pe care le citesti repede, ci, la fel ca si în cazul Bibliei, trebuie sa te opresti aproape dupa fiecare fraza si sa meditezi la cele scrise de autor. Am realizat ca tot ce era scris acolo avea sens!

Principalul subiect al acestei carti era asa-numita “rugaciune a lui Iisus”: “Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine pacatosul.” În scurt timp multe din conceptile mele s-au schimbat si am înteles ca viata crestina este una de straduinta. Înainte credeam fie ca straduinta nu este necesara, fiind o adaugare omeneasca la mîntuire, fie ca este foarte importanta, dar neproductiva în propriul meu caz.

Am început sa practic felul de rugaciune expicat în aceasta carte ortodoxa. Ceva neasteptat s-a întâmplat atunci cu mine. Am început sa experimentez o retrezire a “iubirii celei dintâi”, pe care nu o mai simtisem din zilele convertirii mele. Nu pot descrie aici totalitatea experientelor mele, caci multe se refera la relatia me intima cu Domnul, deaceea ele vor ramânea un secret între mine si El. Totusi, pot sa împartasesc anumite efecte pe care aceasta “rugaciune a lui Isus" le-a avut asupra mea:

• Înainte viata mea de rugaciune era foarte seaca. Cu greu ma puteam ruga cinci sau zece minute pe zi. Acum am reusit pentru prima oara în viata sa ma rog ore întregi. Accentul nu era însa pe durata rugaciunii, ci pe capacitatea sufletului de a se deschide si de a comunica cu Dumnezeu.
• Înainte, rugaciunea mea mergea în “latime”, adica se lungea doar prin adaugarea unor noi subiecte sau cereri. Acum mergea în “adâncime”, aducînd înaintea Domnului lucrurile ascunse ale inimii.
• Pe masura ce inima îmi era curatata prin deschiderea ei înaintea lui Iisus, descopeream noi pacate, defecte sau slabiciuni în viata mea. În mod paradoxal, ma simteam tot mai curat si în acelasi timp tot mai pacatos!
• Pe masura ce ma rugam, puterea lui Iisus patrundea mai mult în viata mea si ma facea biruitor acolo unde înainte experimentam doar înfrângeri.

Toate acestea m-au facut sa înteleg ca nu sunt decât la începutul unui drum si ca eram mai slab si mai pacatos decât mi-as fi închipuit înainte.

Experimentând o reînviere a vietii mele cu Hristos, deveneam din ce în ce mai încurcat în privinta parerilor mele despre biserica. Pe de o parte, progresul meu era evident, nu numai pentru mine, ci si pentru familie. Pe de alta parte, în mod ciudat, sursa acestui progres era o învatatura si o practica specific ortodoxa. Aceasta nu se potrivea de loc cu parerea mea despre biserica ortodoxa, pe care o credeam moarta, o institutie pur umana, lipsita de Duhul Sfânt, un grup de “popi” care promovau superstitiile si împiedicau pe oameni sa cunoasca adevarata credinta. Aceasta contradictie trebuia rezolvata! Am început sa caut în mod sistematic un raspuns.

Am gasit prin intermediul Internetului, adresa si numarul de telefon al unei biserici ortodoxe din apropiere si am trimis preotului un mesaj ca as dori sa-l întâlnesc. Dmnezeu mi-a dat harul sa cunosc pe acest preot care, ca si mine, venea dintr-un mediu protestant, unde fusese pastor multi ani. Astfel, Parintele Nicholas, de la biserica ortodoxa antiohiana “All Saints” din Raleigh, Carolina de Nord, a avut rabdare cu mine si nu s-a simtit ofensat de întrebarile mele.

Prima întrebare pe care i-am pus-o a fost cum explica slabiciunea bisericii ortodoxe române în fata regimului comunist. Noi, baptistii, i-am spus eu, am rezistat împotriva comunismului, în vreme ce biseric ortodoxa a facut compromisuri! Parintele Nicholas mi-a explicat cum biserica ortodoxa este un trup viu, cu organe sanatoase si unele bolnave, dar care se regenereaza în fiecare generatie cu viata adevarata, primita de la Hristos. Curînd mi-am dat seama ca privisem aceasta problema cu ochelari foarte colorati. Mi-am adus aminte ca mii de ortodocsi au murit din cauza comunismului. În acelasi timp, slabiciunea omeneasca si compromisul a existat si la baptisti. Au existat si pastori baptisti care au colaborat cu Securitatea.

În afara de acuzatia colaborarii cu comunistii, am avut si alte nelamuriri cu privire la biserica ortodoxa. Stiam ca majoritatea românilor îsi zic ortodocsi, dar nu toti îsi practica credinta. Stiam de anumite superstitii (ulterior am aflat ca nu reprezentau învatatura bisericii). Credeam ca biserica ortodoxa împiedica pe oameni sa citeasca Biblia (de fapt doar îi descuraja sa o interpreteze într-un spirit ne-ortodox).

Întelegerea mea cu privire la starea de curatie si desavârsire a bisericii era gresita. În multe pilde, Domnul ne-a explicat ca aici pe pamânt nu vom reusi niciodata sa separam complet grâul de neghina. În timp ce este foarte important sa promovam o învatatura si o practica corecta, trebuie sa ne asteptam întotdeauna sa vedem slabiciuni si caderi. Încercarea de curatire perfecta a bisericii este de fapt contra-productiva, deoarece numai Dumnezeu cunoaste inimile oamenilor. Este mai bine ca biserica sa fie inclusiva si primeasca pe toti cei care-i accepta învatatura si disciplina, decât sa fie exclusiva si elitista si apoi sa se mândreasca cu starea ei desavârsita.

Parintele Nicholas a continuat sa raspunda si altor întrebari si sa-mi dea carti care tratau probleme greu de înteles pentru unul care venea dintr-un mediu neoprotestant.

Ca baptist, una din cele mai importante obiectii pe care le aveam fata de biserica ortodoxa era folosirea icoanelor. Întelegerea mea cu privire la folosirea icoanelor în bisericile ortodoxe era complet gresita. În primul rând, ortodocsii nu se închina unei pânze, unui lemn sau unor culori. Ei nu se închina nici unei imagini, deoarece doar Dumnezeu merita închinarea. Ei se închina Celui care este reprezentat de icoana, lui Iisus Hristos. Când aprind o lumânare sau saruta icoana unui sfânt, ei iubesc si respecta pe acel sfânt pentru ca în el s-a manifestat Hristos.

Nu doresc sa explic aici toata teologia icoanelor. Exista destule resurse pe Internet si în carti pentru cei care sincer vor sa înteleaga acest subiect. As dori doar sa spun ca, dintr-o data perspectiva mea s-a schimbat. Am înteles ca de fapt obiectiile neoprotestantilor cu privire la icoane, lumînari, tamâie, si toate celelalte practici ortodoxe veneau dintr-o necunoastere a învataturii ortodoxe date prin Parintii bisericii.

În teologia ortodoxa, Dumnezeu care S-a întrupat în Iisus Hristos continua sa se “întrupeze” sau sa se manifeste prin materie, prin sfinti, prin taine, prin icoane, prin culori si mirosuri de tamâie. Iisus este icoana lui Dumnezeu iar omul este icoana lui Iisus. Simplificarea, “reducerea la esente”, este de fapt o izgonire a oglindirii lui Dumnezeu din biserica si din viata noastra de fiecare zi. Este la fel ca si cum as da jos de pe pereti si as distruge fotografiile copiilor mei, pentru ca, în mod esential, nu iubesc fotografiile ci pe copii.

Aceasta noua perspectiva m-a facut nu numai sa accept toate aceste forme si simboluri din Biserica Ortodoxa, ci în acelasi timp sa le caut si sa le apreciez.

Am descoperit ca biserica ortodoxa asteapta manifestarea reala a lui Dumnezeu în biserica. Ceea ce am cautat la harismatici am gasit în sfârsit aici. În ultimile biserici baptiste americane pe care le-am frecventat am fost dezamagit de lipsa unei asteptari a prezentei reale a lui Dumnezeu în adunare. Nu ni s-a explicat niciodata în ce fel Domnul ar fi fost mai prezent acolo decât în lume. Dumnezeu era vazut ca fiind atât de departe, ca Unul care S-a manifestat la creatie, prin cîtiva profeti, apostoli, prin viata pamânteasca a Domnului Iisus, si cam atât. Azi putem învata despre El si speram sa-L întâlnim cândva în Cer. Pâna atunci însa, orice afirmatie cu privire la interventia Lui într-un chip special în biserica si în viata credinciosilor era vazuta ca misticism si auto-înselare.

În biserica ortodoxa, Dumnezeu se manifesta prin Taine. Aceste Taine nu sunt doar simboluri, ci mijloace prin care se distribuie harul. Schimbând practica si învatatura de la început a bisericii, neoprotestantii le-au transformat în simple simboluri, golindu-le de aspectul lor supranatural, tainic si harismic.

Citind lucrari ale sfintilor sau parintilor ortodocsi, am fost în sfârsit luminat cu privire la scopul vietii crestine. Sfântul Serafim din Sarov declara ca scopul vietii este sa “cumparam Duhul Sfînt”, adica sa ne umplem de Dumnezeu.

Am descoperit în biserica ortodoxa cea mai frumoasa explicatie cu privire la telul vietii crestine. Aceasta explicatie se cuprinde în învatatura despre theosis, îndumnezeire. Crestinul se umple de Dumnezeu printr-o viata de aceza. Aceasta viata nu este numai pentru calugari, ci pentru toti crestinii. Prin asceza ne golim de patimile firii pacatoase si Îl câstigam pe Dumnezeu. Aceasta asceza se practica prin rugaciune, post, facere de bine. Prin ea ucidem în noi mândria si egoismul si le înlocuim cu umilinta si dragoste. Inima ne este curatata si Hristos poate locui în noi prin Duhul Sfînt.

Mi-am dat seama ca aceasta cale a ascezei prezentata în ortodoxie este o cale grea si ca nu multi umbla pe ea. Dar aceasta confirma vorbele Domnului Iisus despre poarta strâmta si calea îngusta, care duce la viata.

Am gasit în învatatura ortodoxa si un raspuns la vechea mea dilema daca sfintirea este lucrata în viata mea de Domnul sau trebuie sa mi-o lucrez singur. Am înteles acum ca aceasta era o falsa dilema. Încercam înainte sa împart ceea ce nu poate fi împartit. Din scrierile ortodoxe am aflat despre sinergie, lucrarea simultana a omului si a lui Dumnezeu. Am înteles ca lucrarea Duhului este esentiala si ca Dumnezeu lucreaza prin credincios, nu împotriva voitei lui. În practica, progresul spiritual începe când îmi dau seama ca nu pot înainta singur si strig catre Dumnezeu. Aceasta nu înseamna lene spirituala, caci rugaciunea cere efort si lupta. “Împaratia ceririlor se ia cu navala”, adica prin lupta, prin straduinta. Numai cei care se straduiesc o capata, dar o capata nu ca un rezultat direct al straduintei, ci ca har dat de Domnul Iisus caruia îi este mila de ei. De acea trebuie sa ma rog neîncetat si sa strig, “Doamne Iisuse, ai mila de mine pacatosul”.