Copyright 1996 Joel Kalvesmaki

Joel Kalvesmaki

Acest articol a fost tradus cu acordul autorului. Originalul se gaseste la http://arts-sciences.cua.edu/ecs/jdk/ntcanon.htm

Va puteti exprima opiniile cu privire la acest articol pe Dialog Evanghelic Ortodox

Recunoaste ce ai înaintea ochilor, si atunci ceea ce este ascuns ti se va arata (Toma 5)

Sunt astazi unii care pretind ca citatul de mai sus reprezinta cuvinte autentice rostite de Iisus Hristos si ca scrierea din care provin, Evanghelia lui Toma, ar trebui inclusa în Biblie. De unde stim noi, crestinii, ca Toma si alte evanghelii nu sunt parti legitime ale canonului? De unde stim ca cele 27 de carti pe care le citim sunt autentice? Exista Apocrife ale Noului Testament pe care canonul nostru nu le include?

Acestea sunt întrebari de care multi dintre noi, evanghelici convinsi, ne este teama, iar atunci când cercetam subiectul ne tinem cât mai aproape de învatatorii nostri favoriti ai Bibliei. Exista totusi unele surprize cu privire la canonul Noului Testament si la autoritatea Scripturii cu care suntem rar confruntati. Aceasta timiditate ne împiedica sa fim complet credinciosi Bibliei si lui Hristos.

În articolul precedent am examinat Vechiul Testament în lumina Apocrifelor si a Septuagintei. În acest eseu vom examina caracterul canonului Noului Testament si autoritatea Scripturii.

Când ni se cere sa explicam sau sa aparam canonul Scripturii, aceste versete apar în discutie:

Acest fel de argument convinge putini sceptici. Se refera oare "cartea aceasta" din Apocalipsa la întregul Canon? Dar textul din Proverbe? Am pacatuit deci adaugând scrieri dincolo de scrierile lui Solomon? Dar scrierile mai vechi? Am pacatuit oare adaugând carti în afara de cele ale Legii? Chiar si în Deuteronom gasim o avertizare foarte serioasa:

Daca aplicam acest rationament, atunci atât crestinii, cât si evreii pacatuiesc! Samaritenii, o mica comunitate care traieste în Israelul modern, cred asa, ei tin doar primele cinci carti ale Bibliei si îi acuza pe crestini si evrei de coruperea canonului.

Aceste pasaje care avertizeaza împotriva schimbarii cuvântului lui Dumnezeu nu ne dau nici o indicatie care carti trebuie acceptate ca fiind inspirate.

Josh McDowell, în primul capitol al cartii sale, Evidente care cer un verdict, începe prin a declara ca Biblia este complet diferita de orice altceva scris în istoria umana. Motivele? Continuitatea, raspândirea, traducerea, supravietuirea, învataturile si influenta. Toti acesti factori, dupa cum implica titlul cartii lui, constituie o justificare evidenta a Scripturii. Oricine priveste faptele în mod obiectiv trebuie sa fie de acord.

McDowell foloseste acelasi argument cu privire la canon, prezentându-l ca pe o realitate ce poate fi probata obiectiv. Recunoscându-si ignoranta cu privire la criteriile Bisericii, el foloseste argumentele pe care cei mai multii evanghelici le vad ca fiind decisive în alegerea cartilor canonului. "Este cartea autoritativa… profetica… autentica… cu putere? A fost primita, adunata, citita si folosita…?"

Aceste teste sunt în armonie cu ceea ce am fost dintotdeauna învatat cu privire la Biblie. În primul rând, exista o armonie interna pe întreg cuprinsul ei, de la prima la ultima pagina. Nimic nu se poate compara cu aceasta colectie de scrieri. Oameni din culturi diferite, cu ocupatii diferite, din epoci diferite, toti condusi de Duhul, au scris dupa inspiratia Duhului. În al doilea rând, exista o conceptie dupa care canonul pe care îl avem astazi este acelasi cu cel detinut de Biserica imediat dupa Apostoli.

Aceste conceptii mi-au dat încredere atunci când a trebuit sa ma confrunt cu o lume sceptica si împotrivitoare. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Ea are autoritate înaintea întregii omeniri, mesajul ei întinzându-se peste timp si spatiu. Este auto-suficienta, un standard absolut, cu puterea de a vorbi conditiei umane, de a chema întreaga omenire la pocainta. Dr. Young, profesor la Westminster Theological Seminary exprima bine aceste sentimente:

Autoritativa. Profetica. Autentica. Puternica. Fara aceste caracteristici, o carte nu poate fi inclusa în Biblie. Tot ce este în afara Scripturii sufera de lipsa a cel putin unul dintre aceste criterii.

Sa cercetam mai de aproape testul lui McDowell.

1. Este autoritativa – a venit din mâna lui Dumnezeu? (A fost ea data cu un "Asa zice Domnul"?)

Acest test afirma ca Biserica a recunoscut ca autoritative cartile care detineau în mod evident aceasta calitate. Evanghelicii care nu cunosc istoria Bisericii îsi imagineaza vreun sinod de mult uitat care a studiat diferite carti candidate la canonicitate si care a cautat aprobarea vreunei declaratii a lui Dumnezeu.

Daca asa au stat lucrurile, ce s-a întâmplat cu Filimon si Cântarea Cântarilor, nici una dintre ele necontinând un "Asa vorbeste Domnul"? Cum a putut acest criteriu sa excluda carti care altfel ar fi putut fi incluse în Noul Testament, cum ar fi Evanghelia lui Toma sau Apocalipsa lui Pavel. Ambele se pretind a fi de la Dumnezeu, dar Biserica le-a respins.

2. Profetica – a fost scrisa de un om a lui Dumnezeu?

Cine are competenta sa declare ce e profetic? Acceptam oare fara argumente ca o anumita carte a fost scrisa de o anumita persoana? Trebuie oare sa avem un sir de martori care sa afirme ca a fost scrisa de un om a lui Dumnezeu? Avem multe documente din perioada Vechiului Testament care se afirma a fi fost scrise de oameni ai lui Dumnezeu. Sunt oare Testamentul lui Avraam sau Testamentul celor Doisprezece Patriarhi candidate pentru canon?

Cine decide calificarea de om al lui Dumnezeu? Cum determinam daca lucrari anonime cum ar fi cele patru evanghelii sau Evreii au fost scrise de oameni ai lui Dumnezeu si nu de înselatori. Ce putem zice de cartea Ecclesiastului, care a fost probabil scrisa într-un moment de disperare de Solomon, într-o vreme când acesta nu era "om al lui Dumnezeu"?

3. Este autentica? (Parintii au aplicat criteriul, "daca exista vreo îndoiala, da-o de o parte". Aceasta a întarit "validitatea discernamântului lor".)

Cine decide ce este autentic? Ce probe sunt necesare pentru autenticitate? Gnosticii din secolul al doilea au vazut autenticitate în Evanghelia lui Toma si în scrierile de la Nag Hammadi. Noi nu le vedem ca autentice. Este adevarat ca Parintii au respins Evanghelia lui Toma, dar cum stim ca nu au gresit? Daca ar fi avut o teologie gresita, poate ar fi ales carti gresite. Vom cerceta acest subiect, cât si întrebarea daca Parintii au respins cartile îndoielnice mai târziu.

4. Are putere – contine în ea puterea de la Dumnezeu de a schimba vietile oamenilor?

Ca si în cazul celorlalte teste, aceasta întrebare este tautologica, caci definim puterea înainte de a o fi cercetat, de obicei doar din ce am fost învatati de alti crestini. Necrestinilor Scriptura nu li se pare nici autentica, nici încarcata cu puterea lui Dumnezeu. Dar asa o vedem noi, crestinii. Dar daca acesta este un criteriu pentru canonicitate, trebuie oare sa analizam toate cartile Scripturii pentru a descoperi o astfel de putere? Dar daca descoperim o astfel de putere în unele carti extra-canonice? Daca aceste carti trec cu succes si prin celelalte teste sugerate de Josh, avem oare dreptul de a le include în canon?

Intentia nu este de a pune la îndoiala Adevarul Bibliei. Cred ca Sfânta Scriptura are autoritate pentru oricine crede în Iisus Hristos. Sunt sigur ca toate cele patru calitati mentionate de Josh rezida în toate cartile Scripturii. Dar sunt aceste teste motivul pentru care cele 27 de carti au fost incluse în Noul Testament? Sau, mai degraba, acestea sunt observatii facute a posteriori cu privire la ceea ce deja am primit prin Traditia inspirata de Dumnezeu de la parintii nostii, de la bisericile noastre si de la liderii nostii crestini.

Parintii si Canonul

Orice carte care despre canon trebuie în mod necesar sa mentioneze marturia Parintilor Bisericii. Biblia nu a cazut din vazduh, si daca nu avem încredere în modalitatile prin care ni s-a dat, cum putem afirma ca avem o credinta bine întemeiata? În mod ironic, istoria canonului este unul din putinele subiecte care ne obliga sa cercetam istoria Bisericii. De obicei citim ca Biserica de la început a avut cam acelasi canon ca si noi. Unii apologeti evanghelici, cum ar fi Geisler si Nix fac lista celor 27 de carti ale Noului Testament si mentioneaza Parintii Bisericii care au citat din ele cu autoritate. Aceasta lasa pe cititori cu impresia ca înca de la moartea Apostolilor canonul era deasupra oricarei dispute.

Deci…

5. Au fost cartile canonului primite, strânse, citite si folosite, deci acceptate de poporul lui Dumnezeu?

Asa cum am aratat în primul eseu, Trupul lui Hristos, Biserica, a folosit Septuaginta, care includea Apocrifele, ca adevarata Scriptura. Protestantii (cu exceptia Anglicanilor si a Luteranilor) nu acorda nici o importanta faptului ca poporul lui Dumnezeu a strâns, citit si folosit aceste carti. Oare are acest ultim test al lui Josh vreo valoare atâta timp cât evanghelicii nu-i dau atentie.

Probabil are valoare. Sa examinam în continuare canonul Noului Testament, cu o atentie speciala la alte carti adesea citate de Parinti ca având autoritate.

Epistola lui Barnaba, un tratat împotriva interpretarii iudaice a Legii, se bucura de mult respect în scrierile Bisericii primitive. Autorul presupus fiind un tovaras al lui Pavel, aceasta epistola dateaza de la sfârsitul primului veac sau de la începutul celui de al doilea.

Ea este inclusa în canonul manuscrisului Codex Sinaicus din secolul patru si citata de Clement din Alexandria (150-215) (Diverse 5:8) si Origen (185-254) (Principiile începatoare 3:2:4, Împotriva lui Celsius 1:63, Comentarii la Romani 1:24) ca Scriptura. Tertullian (160-225) a considerat aceasta scrisoare ca venind într-adevar de la tovarasul lui Pavel (Umilinta 20). Epistola contine paralelisme cu Didache, un catehism mult pretuit de Biserica primului veac (Loeb, v. 1, 306-7, 337-9).

Pastorul din Hermas, scrisa la începutul secolului doi, contine o serie de viziuni apocaliptice care prezinta învatatura crestina sub forma de pilde. Ca si Barnabas, era venerata de Biserica primitiva.

Sf. Clement din Alexandria o citeaza ca Scriptura (Diverse 2:9), ca si Sf. Ireneus (130-200) (Împotriva ereziilor 4:34:2) si Origen (Principiile Începatoare 2:1:5,4:1:11). Tertullian însa o numeste "pastorul desfrânatilor" nu pentru ca era imorala, ci pentru ca afirma ca adulterul poate fi iertat (Despre idolatrie 4,15). Pastorul din Hermas, ca si Barnabas, face parte din canonul din Codex Sinaicus (Loeb v.2, 2-5). În secolul al patrulea era înca folosita la pregatirea convertitilor pentru botez (Epistola sarbatorii a lui Athanasius, 367).

Aceasta carete a fost scrisa si compilata în primele secole înainte de Hristos. Ea contine o serie de carti care se refera la începuturile istoriei, la natura timpului, a demonilor si a îngerilor.

Cartea lui Enoh si interpretarea pe care ea o da Genezei a influentat gândirea crestina de la început. Este citata ca Scriptura în Epistola lui Barnabas (4:3;16:5), Origen (Principiile Începatoare 4:1:35) si Tertullian (Despre idolatrie 4,15). Commodian (secolul 3) o foloseste (Commodian 3). Sf. Ireneus include interpretarea data de ea Potopului în lucrarea sa Dovada învataturii apostolice (si în Împotriva ereziilor 4:16:2). Iustin Martirul (100-165) o foloseste în acelasi fel în apologia sa (2 Apol. 5) si Clement din Alexandria în lucrarea sa Diverse (Diverse 5:1). Tertullian afirma ca ea a fost scrisa de Enoh si încredintata lui Noe. El o considera Scriptura, protejata prin puterea Duhului Sfânt (Îmbracamintea femeilor 3). Manuscrise aramaice ale cartii lui Enoh s-au gasit si în Manuscrisele de la Marea Moarta si se pare ca era foarte pretuita de esenieni (Allegro, 128-9, 134).

Acest mare respect al crestinilor de la început pentru cartea lui Enoh nu ar trebui sa ne surprinda, dat fiind ca ea este deja parte a Bibliei! Una din profetiile lui Enoh este citata cuvânt cu cuvânt în Noul Testament:

Aici nu conteaza asa de mult ce spune sau nu spune Sf. Iuda despre inspiratia cartii lui Enoh. Dupa cum am vazut în ultimul eseu, Noul Testament nu face astfel de calificari cu privire la nici o carte. Sf. Iuda foloseste acest citat din Enoh ca argument suprem. Se vede de aici ca în comunitatea în care el scria, aceasta carte era pastrata si respectata. Fara aceste elemente argumentarea lui este irelevanta.

Imaginile din Enoh apar si printre imaginile apocaliptice ale Apocalipsei. Evangheliile folosesc un termen din aceasta carte, "Fiul Omului". Cu toate ca Enoh si-a pierdut importanta în secolul al patrulea, Biserica Ortodoxa Etiopeana o retine în canonul ei (Vezi Barr, 41-50 cu privire la implicatiile folosirii lui Enoh de catre Sf. Iuda si în scrierile pseudoepigrafice).

Acestea sunt trei din multele carti pe care Biserica crestina le-a citit, folosit si circulat. Argumentul canonicitatii lor, bazat pe o citire empirica a Noului Testament si a Parintilor timpurii este mai puternic decât în cazul altor carti din canonul folosit astazi.

De exemplu, desi 2 Petru se pare a fi citat în Pastorul din Hermas (Sim 8:11:1), nu mai apare citat pâna la Origen, la începutul secolului trei. Dupa Origen, 2 Petru, ca si Sf. Iuda, Apocalipsa si 2 si 3 Ioan au fost adeseori mentionate ca "îndoielnice" si plasate în aceeasi categorie cu alte carti ca Barnaba si Pastorul. Daca Biserica timpurie se îndoia cu privire la aceste carti, atunci de ce nu a urmat sfatul lui McDowell de a se debarasa de ele?

Biserica fara canon

Nu numai ca existau si alte carti, dar în primele veacuri anumite parti ale Bisericii au înflorit fara a avea vreun Nou Testament! Aceasta nu micsoreaza importanta Scripturii, ci este doar o recunoastere a faptului ca crestinii timpurii, în timp ce pe de o parte pazeau Scripturile cu pretul vietii, pe de alta parte traiau o credinta care a fost transmisa personal de Apostoli. Ei tineau la o învatatura, care exista uneori în scris, dar care se preda si transmitea mai ales oral si liturgic, din generatie în generatie.

Chiar si la sfârsitul anilor 180 anumite parti ale Bisericii, mai ales cele rasaritene, nu posedau largi portiuni ale Noului Testament. Totusi, crestinii de acolo practicau si tineau aceeasi credinta ca a bisericilor de limba greaca din jurul Mediteraniei. Ireneus, un episcop al Frantei si nepot spiritual al Sfântului Apostol Ioan , ne spune aceasta într-un tratat împotriva falsilor învatatori gnostici ai zilelor lui.

Este oare atât de ciudat ca anumite biserici nu aveau canonul? Noul Testament a fost scris doar de opt oameni. Jumatate din el a fost scris de doi prieteni, Sf. Pavel si Sf. Luca. Probabil în primul veac cea mai mare parte a Noului Testament circula doar în bisericile în care acestia au dat învatatura.

Cartea Faptelor vorbeste despre raspândirea crestinatatii în Palestina, Asia Mica si Grecia. Din anumite motive, Luca nu a descris faptele Sfintilor Toma, Bartolomeu sau ale altor Apostoli. El nu a scris despre raspândirea Evangheliei în Siria, Egipt, Etiopia, Cartagina, Britania si India. Toate aceste locuri care au primit Evanghelia în primul veac nu posedau scrierile complete ale Apostolilor decât târziu în secolul al doilea.

Nu este oare corect sa întelegem ca Apostolii erau ocupati cu trairea si învatarea Evanghelie, mai mult decât cu scrierea ei? Sf. Iacov ne-a lasat o singura epistola. A fost oare aceasta singura lui lucrare? Nu cumva, atât el cât si ceilalti Apostoli erau mai ocupati cu întemeierea Bisericii vii, întarita prin puterea Duhului Sfânt?

Chiar si în bisericile de limba greaca, la începutul secolului patru canonul Noului Testament nu era înca finalizat. Eusebiu (260-340), un istoric al Bisericii, scria:

Dupa Eusebiu, Canonul 60 al Sinodului din Laodicea (343-381) face o lista cu 26 de carti ale Noului Testament, omitând cartea Apocalipsei. Doar mai târziu Sf. Athanasius (296-373), în scrisoarea lui de Paste din 367, ne da pentru prima oara o lista care cuprinde exact cele 27 de carti din canonul modern al Noului Testament. Aceasta lista este apoi confirmata de Rufinus (345-410) si de Codul African (419). Chiar si în aceste cazuri lista cartilor nu reprezenta rezultatul unui vot, ci dezvoltarea canonului în interiorul Bisericii.

O noua privire asupra canonului

Fiecare parte a Scripturii are o anumita origine în timp, prin mâna unui om. Înainte de aceasta, cartea nu exista. Doar treptat, prin dezvoltarea Traditiei, Scriptura si-a câstigat autoritatea cuvenita în poporul lui Dumnezeu. Asa cum s-a întâmplat cu Psalmii si alte parti ale Vechiului Testament, uneori au trebuit sa treaca secole pentru ca aceasta sa se întâmple.

Acest apel la Traditie ar putea sa ofenseze pe unii dintre noi care am fost învatati ca Traditia înseamna eroare. Sa analizam însa exemplul Israelului. Nu a existat oare un Cuvânt al lui Dumnezeu înainte de Moise? De unde primea poporul lui Dumnezeu sfat si întelepciune, înainte sa se fi scris cartea Genezei? Oare poseda familia lui Avraam vreo Scriptura? Daca aceasta ar fi descoperita astazi, am include-o oare în canon? Astfel de întrebari sunt speculative, si în mod paradoxal în afara a ceea ce cunoastem din Scripturi. Se pare totusi ca copii lui Avraam erau credinciosi Traditiei pe care au primit-o de la Iehova, Traditie care îi pazea de erori.

Cercetând scrierile Parintilor am vazut ca studiul obiectiv al patristicii nu face canonul "evident". Este de asemenea imposibil, printr-un studiu al textelor, sa decidem ce trebuie inclus sau nu în Noul Testament. Daca cerem Scripturii sa ne spuna ce sa includem în canon, ne aflam din nou într-o situatie dificila, caci Apostolii ei însisi folosesc citate din scrieri pseudo-canonice pe care nu le acceptam si nu le citim. Am vazut deja cum Apostolii au folosit carte lui Enoh. Exista si alte exemple:

• Sf. Pavel se refera la cartea ne-canonica Iannes si Iambres (II Tim. 3:8) când numeste pe vrajitorii de la curtea lui Faraon.
• Evreii foloseste o carte numita Martiriul lui Isaia atunci când se refera la cei "taiasi în doua cu ferastraul" (Evr. 11:7)
• Pe lânga cartea lui Enoh, Sf. Iuda citeaza din Înaltarea lui Moise atunci când se refera la lupta pentru trupul lui Moise dintre arhanghelul Mihail si diavol (Iuda 9).

Acestea sunt trei cazuri în care Noul Testament face referinte la lucrari din afara canonului.

Este adevarat ca Apostolii nu declara aceste lucrari drept inspirate. Dar înainte de a abandona aceste trei citate ca fiind exceptii lipsite de importanta, sa vedem cum se raporteaza aceasta la atitudinea noastra fata de canonul presupus auto-evident. Daca vrem sa practicam credinta Apostolilor, nu ar fi cazul sa raspândim si sa citim scrierile pe care acestia le citeaza? Sf. Pavel si Iuda le-au acceptat. Noi de ce le respingem?

Raspunsul liberal

Nu sugerez de loc sa includem carti ca cea a lui Enoh în Biblia noastra. Sunt însa unii care ar face aceasta. Multi liberali au raspuns la întrebari ca cele pe care le-am enumerat prin re-deschiderea canonului. Ei au tratat materiale cum ar fi Evanghelia lui Toma si Povestirile din copilaria lui Iisus ca materiale autentice, pe baza carora sa ne refacem credinta crestina. Adolf Harnak (1851-1930), teologul german cel mai ascutit din vremea lui, îsi folosea vastele cunostinte despre istoria Bisericii pentru a pune la îndoiala nu numai canonul, ci întreaga credinta crestina. Altii cer astazi o largire a canonului prin introducerea unor carti ne-crestine.

Liberalii insista în mod justificat ca Apostolii nu ne-au lasat o lista a cartilor; numai dupa aparitia unor dispute aceasta chestiune a fost rezolvata. Liberalii sustin ca Biserica de la început, corupta de patriarhi, ierarhie si alte traditii omenesti, I-a persecutat pe Marcion, pe gnostici si pe altii, dezvoltând în felul acesta un canon partinitor. Canonul curent al Noului Testament a fost stabilit în secolul al patrulea, numai dupa ce Biserica a fost corupta de dogmele catolice.

Crezând ca Biserica a gresit, liberalii se simt justificati sa reanalizeze canonul si sa-l remodeleze dupa chipul lor. Ei sustin ca de fapt canonul nu este decât unul din exemplele de falsa traditie acceptata de Biserica.

Dincolo de Josh McDowell

Evanghelicii au produs multe carti apologetice care sa ne justifice încrederea în canon, folosind fapte, ilustratii si nume. Dar în acest efort de a fi mai logici si mai întemeiati pe fapte decât necrestinii, pierdem din vedere adevaratul motiv pentru care credem Biblia. Din pacate, rare ori avem urechi de auzit.

Noi credem ca Noul Testament are 27 de carti inspirate pentru ca aceasta este traditia care ni s-a transmis. Pastram ceea ce ni s-a transmis si credem ca este lucrarea Duhului. Ce alta justificare ne trebuie? Ce alta justificare mai avem?

Este sanatos si normal sa credem si sa ascultam de canon, fara a astepta toate "dovezile". Aceasta este dependenta de Dumnezeul Care ne-a pastrat credinta prin intermediul parintilor nostri spirituali, în ultimii 6000 de ani. Dumnezeu, în dragostea lui de nepatruns pentru omenire, a întemeiat o Biserica în care si prin care a dat Scriptura ca temelie a credintei. Canonul nu se justifica prin dovezi exterioare ci prin marturia interioara a Trinitatii Care a condus Biserica prin istorie. Biblia este o parte nedespartita a ceva mai mare, care l-a condus pe Avraam în pustie, chiar si atunci când acesta nu poseda carti.

Biserica este cea care pazeste si garanteaza Scriptura. Daca Biserica secolelor doi, trei si patru a fost corupta, atunci si canonul este corupt, caci alegerea cartilor s-a facut prin credinta pe care o avea. Cele doua nu pot fi despartite. Daca nu ne încredem în Biserica, atunci nu ne putem încrede în Biblie, care a fost scrisa, transmisa si pastrata de catre Biserica.

Referirea la Biserica si Traditie si importanta lor autentificatoare este modul cel mai cinstit de a justifica Biblia. Dar cei mai multi dintre noi nu pot admite justificarea canonului prin Biserica si Traditie din mai multe motive.

De fapt o afirma!

Se poate imagina vreo afirmatie mai clara decât aceasta? Biserica este temelia Adevarului. Daca stâlpul cade, întreg edificiul se prabuseste, inclusiv Scriptura!

Biserica de la început a crezut si trait cu încredintarea ca are autoritatea de decide în chestiuni legate de credinta, doctrina si practica. Acesta a fost motivul pentru care Apostolii s-au simtit îndreptatiti sa aleaga un succesor al lui Iuda (Fapte 1), sa introduca diaconatul (Fapte 6), si sa îngaduie neamurilor sa intre în Biserica fara taierea împrejur (Fapte 15). Urmând acelasi patern si simt al autoritatii, Biserica secolelor patru si cinci a stabilit canonul si a clarificat învatatura cu privire la Treime.

Noi nu am fi putut nici macar sa începem a argumenta din Scriptura daca ea nu ne-ar fi fost data prin Biserica. Daca ne-ar fi fost dat un alt canon sau o traducere modificata, nu am fi fost constienti de vreo deosebire. Putem argumenta doar din ceea ce ni s-a dat.

Ni s-a spus ca dupa venirea la putere a lui Constantin, s-a pus baza Bisericii Catolice si ca învataturi pagâne au patruns în Biserica. Crestinismul adevarat ar fi fost înlaturat si a devenit ascuns.

Fara a face o digresiune prea lunga în istoria Bisericii, acesta este un basm. Este acelasi argument folosit de musulmani, mormoni si martorii lui Iehova. Toate aceste grupuri, inclusiv evanghelicii, cred ca au existat si în secolul al doilea crestini care au urmat învatatura curata. Cu greu însa pot oferi niste nume. Cine au fost acesti crestini adevarati? Cum se numeau? Cum se face ca nu avem scrieri ramase de la ei?

Pe lânga aceasta, daca Biserica a fost corupta, trebuie sa admitem ca Iisus a gresit. Ascultati ce spune El:

Daca într-adevar credem ca Biserica a cazut, atunci marturisim ca Locuinta mortilor a biruit-o. Duhul lui Dumnezeu nu a calauzit în tot adevarul. Domnul Iisus a fost cu Biserica doar pâna când aceasta a cazut în erezie, apoi s-a retras pâna când, o mie de ani mai târziu, în timpul Reformei, a reaparut crestinismul curat.

Este adevarat ca anumite pasaje pe care le cunoastem condamna traditiile oamenilor, dar în general ignoram alte pasaje cu acelasi subiect.

Nu numai ca Biblia nu condamna Traditia, ci chiar ne îndeamna sa o tinem. Aceasta idee este exprimata în întreaga Scriptura, inclusiv în Vechiul Testament

Întreaga Scriptura este plina de îndemnuri de a transmite Întelepciunea de la tata la fiu, de la Adam pâna la noi, atât prin viu grai cât si prin scris.

Noi toti tinem traditii, indiferent din ce confesiune facem parte. Aceste traditii se refera, printre altele, la conducerea bisericii, administrarea sacramentelor, felul de închinare în biserica. Aceste practici sau credinte ni s-au transmis de la "parintii" nostri în credinta, care si ei le-au primit de la altii. Chiar si folosirea unei traduceri particulare a Bibliei în biserica noastra este o chestiune de traditie. Unii folosesc traduceri ortodoxe, altii traduceri catolice, altii traduceri protestante. Chiar si felul în care precizam capitolul sau versetul sau numele cartilor depinde de traditie.

Indiferent cine esti si ce crezi, nu poti sa eviti traditia. Întrebarea este… practici Traditia Apostolilor sau traditiile oamenilor? Cele mai multe traditii si învataturi neoprotestante dateaza nu mai mult de unul sau doua secole.

Aceasta expresie biblica este uneori folosita pentru a justifica anumite tendinte radicale din miscarea evanghelica moderna si pentru a nega relevanta istoriei pentru credinta noastra.

Daca vrem sa ne concentram asupra prezentului si sa ne eliberam de lanturile trecutului, de ce sa nu refacem canonul sau sa rescriem Scriptura? De ce sa ne oprim aici? De ce sa nu includem influente budiste sau zoroastre în credinta noastra? De ce sa nu încercam folosirea drogurilor în serviciul de închinare? Nu-i asa ca Dumnezeu face un lucru nou?

Fiecare generatie de evanghelici de avangarda împinge acest principiu catre noi limite, uneori socante. Socul este potrivit aici. Istoricitatea credintei noastre cere ca orice lucru nou sa se conformeze la ceea ce este vechi.

Nu înseamna nimic de felul acesta, cel putin nu în felul în care am fost învatati sa întelegem infailibilitatea. În general, mai ales atunci când discutam catolicismul, prin infailibilitate eclesiastica întelegem ca biserica face ce vrea, fara sa fie trasa la raspundere.

Dar prin infailibilitate trebuie mai degraba sa întelegem ca Biserica este vrednica de încredere. Desi uneori au loc apostazii, Biserica biruie si restabileste Adevarul. Trebuie doar sa gasim aceasta Biserica si sa I ne alaturam.

Este posibil ca aceasta chemare de a ne încrede în Biserica istorica sa nu ne atraga pe unii dintre noi, care am fost învatati sa fim sceptici cu privire la oameni si organizatii, dar este o componenta importanta a fiintei noastre, si ne face pe multi sa spunem…

Într-adevar, este putin probabil sa auzi despre apocrife sau autoritatea Bisericii de la predicatorii tai preferati. Probabil cei care ar aborda aceste subiecte si-ar pierde slujba!

Da daca, confruntat cu aceste întrebari dificile, cauti ajutor de la comentarii biblice sau de la un profesor competent, vei ajunge la aceleasi concluzii ca si mine. Noi deja avem încredere în oameni sub forma bisericilor, a confesiunilor, a seminarilor sau a editurilor. Avem eroi si sfinti care ne slujesc ca exemple. Pe acestia nu-i privim ca infailibili, dar ne încredem în ei pentru ca îi vedem ca modele de credinta. Alergam la ei atunci când avem probleme si ne simtim confuzi.

Biserica Ortodoxa este aceea care împaca cel mai bine autoritatea Scripturii cu cea a Bisericii si a Traditiei. Ortodocsii nu s-au simtit amenintati de atacurile liberalilor pentru ca ei nu pretind sa justifice canonul pe baza unor fapte evidente sau pe istoria empirica a Bisericii antice. Ei sunt cei care au tinut cu credinciosie învatatura în ultimii 2000 de ani. Ei cred ca Duhul Sfânt a calauzit Biserica în Adevar, canonul fiind o parte a acestui Adevar. A redeschide chestiunea canonului în zilele noastre înseamna a-I spune lui Dumnezeu si la nouasprezece secole de gândire crestina ca au gresit.

Ar trebui sa-i multumim Bisericii Ortodoxe pentru credinciosia ei. Fara sa ne dam seama, deja depindem de Biserica Ortodoxa în multe din traditiile noastre. De exemplu:

• Numind cele patru Evanghelii dupa Sfintii Matei, Marcu, Luca si Ioan indicam faptul ca acceptam o traditie de la sfârsitul secolului al doilea. Iereneus este primul scriitor care identifica pe autorii celor patru Evanghelii.
• Acceptând canonul si dogma Trinitatii, aratam ca ne încredem în judecata Sinoadelor Ecumenice de la Nicea (325) si Constantinopol (381).
• Întâlnindu-ne Duminica, afirmam ca Sâmbata, Sabatul, nu mai este obligatoriu pentru crestini, desi aceasta interpretare a Legii nu apare explicit în Biblie. Duminica este ziua crestinilor, sarbatoarea unei noi creatii.
• Sarbatorind în fiecare an Craciunul si Pastele la o data stabilita de Traditie, recunoastem ca este data potrivita de a comemora evenimente specifice din viata lui Hristos.
• Primind textul Noului Testament, ne încredem implicit nu numai în credinciosia traducatorilor, dar si în cea a crestinilor ortodocsi ai Bisericii timpurii, dintre care multi si-au dat viata pentru a ne transmite scrierile Apostolilor.

Aceste aspecte ale credintei noastre pe care le-am împrumutat de la ortodocsi au sens doar în contextul Traditiei crestine. Traditia este cea care ne-a dat Scriptura. Dar daca nu facem parte din Biserica Ortodoxa care a pastrat aceasta Traditie si ne-a dat canonul, ne va fi mai greu sa întelegem ce ne învata Scriptura.

Aceasta perspectiva a Credintei crestine este exprimata în Crezul de la Nicea, o declaratie care ar trebui sa fie miezul credintei fiecarui crestin care crede în Sfânta Treime. Acesta este mesajul întregii Biblii care pune autoritatea lui Dumnezeu, a Scripturii, a Traditiei si a Bisericii într-o relatie perfecta.

Într-o noapte de Decembrie, când începusem sa studiez pe Parinti, am ramas uimit de complexitatea crestinismului. Ceea ce credeam înainte nu se potrivea cu evidenta care-mi statea înainte. Am pornit computerul si am început sa joc un joc de tip Tetris. Lumea mea nu mai avea sens. Ciudateniile Scripturii si ale istoriei ei nu se potriveau cu bagajul evanghelic neoprotestant bine pus la punct. Ma simteam chinuit.

Liberalismul îmi parea o înselatorie care îsi pune o masca crestina, dar care neaga de fapt toate aspectele Credintei. Mi-ar fi fost mai usor sa devin un umanist ateu si sa abandonez orice pretentie de crestinism. Dar perspectiva de a trece prin liberalism la ateism mi se parea un sfârsit tragic nu numai pentru credinta care o aveam ci si pentru calitatea mea de om pe care o pretuiam. O viata traita de dragul vietii? Nici de cum! Mai degraba moartea.

"Este crestinismul adevarat? Care sunt dovezile?" Ma simteam tradat si speriat, dar doritor sa cred în Hristos si sa-I fiu credincios, chiar daca nu întelegeam de ce. Nu stiam pe nimeni altul asemenea Lui. Studiile mele I-au put si mai mult în evidenta stralucirea.

Noaptea avansa si ma simteam prins prin culorile monitorului într-o lume de sticla, a electronilor, fara sens, o masinarie mecanica a vietii. Nu stiu daca eram obosit, inert sau doar indiferent. Ma aflam într-un mediu academic care considera Credinta ca fiind u simplu curent social. Miscarea rapida a degetelor devenea o activitate mecanica, într-o lume în afara timpului, în care nu mai avea sens ce faceam, în care caramizile se prabuseau una dupa alta.

Ma simteam inert.

Catre dimineata am închis computerul si m-am asezat în pat, fara sa-mi mai pese daca cred sau nu.

În aceasta stare de deprimare am descoperit sinteza ortodoxa dintre Scriptura si Traditie. La început am fost foarte sceptic. Dar, ascultând mesajul ortodox, am gasit cai înca neexplorate, care rezonau cu inima pe care o aveam când am decis sa-L urmez pe Iisus Hristos. Am gasit sansa nu numai de a-mi pastra credinta, dar si de a o restabili la starea initiala si de a o lasa sa înfloreasca. Am gasit în credinta ortodoxa o noua cale de a privi nu numai Biblia ci si lumea si creatia, o cale care promitea noi profunzimi de realitate în relatia mea cu Hristos.

Am continuat sa citesc Parintii Bisericii si bucuria initiala a început sa aduca roade. Am patruns în adâncul lor orizont spiritual si am descoperit noi feluri de a întelege Scriptura, pe care nu le cunosteam înainte. Mi se parea ca deveneam pentru a doua oara crestin.

Dar cum se explica…? Un grup întreg de versete biblice pot fi folosite ca dovezi împotriva Ortodoxiei. Toate aceste versete îsi au explicatiile lor, care ies din cadrul acestui eseu.

Important este sa ne dedicam asemanarii cu Hristos. Este usor sa aratam spre greselile unor oameni sau ale unor biserici pentru a ne justifica refuzul de a ne schimba. Aceasta atitudine nu este crestinism, ci credinta celor încapatânati, mândrii si aroganti. Este credinta Iadului, caci judeca si acuza conform unei legi pe care noi însine nu o tinem.

Daca dedicarea noastra lui Hristos este aspectul cel mai important al vietii, nu e oare timpul sa ne rugam si sa-L întrebam cum putem deveni o binecuvântare, nu un blestem? În loc sa cautam greselile altora, bine cunoscute de ei însisi, ce-ar fi sa ne debarasam de propria noastra aroganta teologica?

Acesta este un început. Unii dintre noi vor trebui sa mearga mai adânc, sa înceapa a citi scrierile Parintilor si a urma cu credinciosie credinta crestina istorica. Poate vom avea de învatat de la unii pe care pâna acum îi ignoram. Poate trebuie sa trecem printr-un proces de convertire.

Atentie însa. Decizia de a deveni un pelerin este periculoasa, caci ne poate costa reputatia, lucrarea si viziunea. Socoteste bine înainte de a alege calea catre Ortodoxie. Este o cale extrem de dificila.

Dar este o cale a Evangheliei.

Bibliografie

Bibliography

• John Allegro, The Dead Sea Scrolls: A Reappraisal, (London: Penguin, 1956)
• James Barr, Escaping Fundamentalism (Philadelphia: Westminster, 1984)
• Bill Bright, Footpaths to Discipleship, (San Bernardino: Here's Life 1971)
• J.H. Charlesworth, ed. The Old Testament Pseudepigrapha, 2 vol. (London 1983-5)
• Eusebius, The History of the Church, trans. G.A. Williamson, rev. Andrew Louth, (London: Penguin, 1989)
• Loeb Series, Greek text and Kirsopp Lake Eng. tr., The Apostolic Fathers, 2 vol. (Cambridge: Harvard 1912)
• Josh McDowell, Evidence that Demands a Verdict, 2 vol. (San Bernardino: Here's Life, 1979)
• Roberts, ed., Ante-Nicene Fathers, 10 vol. (Hendricksons 1995 repr)

Nota traducatorului

Toate citatele biblice, cu exceptia Apocrifelor, sunt din textul Scripturii aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.