Cap. 19   CĂLĂTORIA

          Una din cauzele de bază ale fărădelegii vremurilor noastre este aceea că, în teologia Protestantă, convertirea pare să se confunde cu mântuirea. Prin urmare, Protestantismul a învătat că oamenii pot să facă ce vor de vreme ce mântuirea si formarea caracterului - prin fapte - nu au nici o legătură. Potrivit Bisericii istorice însă, convertirea si mântuirea sunt două lucruri diferite.[1] Biserica ne învată că doar cei care termină cursa primesc coroana mântuirii, nu asa-numitii 'alesi' sau cei care doar cred că sunt 'născuti din nou', indiferent de caracterul sau de faptele lor.

          În parabola semănătorului vedem cum majoritatea celor convertiti s-au poticnit în drumul lor spre mântuire (Matei 13:3-9). Pe de altă parte vedem cum Iisus spune despre centurionul roman că avea cea mai mare credintă pe care a întâlnit-o în Israel. Cu toate acestea, centurionul, pe drumul său spre mântuire, nu avea nici un fel de experientă de convertit si cu sigurantă nu a fost evreu si, cu atât mai putin, crestin.

          Potrivit învătăturii Bisericii convertirea este procesul prin care o luăm de la început, schimbându-ne comportamentul. În ce are ea mai dramatic, convertirea presupune însăsi întâlnirea cu Hristos. Convertirea constă în recunoasterea faptului că Hristos este Dumnezeu, Mântuitor si Împărat, ca în cazul lui Zaheu (Luca 19:1-10).

          Biserica a învătat din totdeauna că mântuirea este o călătorie de o viată, nu o experientă de moment.[2] Hristos a numit-o călătorie dificilă, plină de primejdii, asa cum se poate vedea în pilda semănătorului sau a fecioarelor nebune. Hristos i-a spus lui Zaheu că trebuie să mai facă anumite lucruri pentru a pune început bun călătoriei sale, că numai credinta nu este de ajuns.[3]

          Pentru că Protestantii, de la începuturile Reformei, au încercat să reducă drumul spre mântuire la nivelul unei experiente 'predestinate',  magice, de moment, au redus de asemenea la zero si importanta sacramentelor.[4] La urma urmei, dacă tot esti 'mântuit' instantaneu, ce nevoie să mai ai de uneltele duhovnicesti - cârje, dacă vreti - pe care le presupune viata de rugăciune sacramentală? Chiar asa, la ce bun să duci o viată în nevointe pentru a te apropia de Hristos dacă esti deja mântuit? De ce să mai fie nevoie să citesti Predica de pe Munte sau Fericirile, de ce să te mai apropii de Hristos? De ce să nu te multumesti atunci să citesti Ioan 3:16 o singură dată, să 'crezi' si să ignori complet restul Scripturilor?

          Dacă mântuirea este doar o experientă momentană, atunci învătăturile lui Hristos, Fericirile de exemplu, devin niste absurdităti. Strădaniile crestinului de a înseta după dreptate si de a se deprinde cu cele bune pentru minte, trup si suflet sunt zadarnice de vreme ce rezultatul călătoriei spirituale este deja decis si nu mai este nevoie să participi la cursă, să dai lupta cea bună sau să sfârsesti călătoria începută.

          Luând convertirea drept însăsi călătoria de o viată spre mântuire, Protestantismul a făcut să pară ridicolă prevenirea adresată de Hristos în legătură cu esuarea strădaniilor noastre întru sfintenie ca permanentă stare de căutare. Mântuirea, asa cum ne este revelată de Hristos presupune căutarea 'perlei de mare pret' pentru care se cere să fim pregătiti să vindem tot ce avem ca să devenim, după nevointe de o viată, perfecti asa cum Dumnezeu este perfect. Într-adevăr, dacă mântuirea ar putea fi cu usurintă sau instantaneu cucerită, atunci majoritatea învătăturii din Biblie despre cum să trăiesti o viată morală, cuviincioasă si sacramentală n-ar mai avea nici un sens. Ar însemna că Hristos si-a pierdut vremea când a tinut Predica de pe Munte, iar toti Sfintii, călugării si ascetii au fost amăgiti.

          Una din consecintele nefaste ale confuziei Protestante moderne în ce priveste calea spre mântuire este amăgirea atâtora din cei dornici de a deveni crestini cărora li s-au vândut retete false de fericire: o 'mântuire' instantanee, usoară si promisiunea unei schimbări momentane si nedureroase de caracter. Acestora li s-a dat de înteles că după ce 's-au născut din nou' totul va fi bine, că Dumnezeu va binecuvânta, că vor scăpa de necazuri dacă o să aibe suficientă 'credintă'. Li s-a mai spus să 'numească si să ceară' promisiunile lui Dumnezeu si tot ce au nevoie iar acestea le vor fi garantate îndată dacă 'cred în Dumnezeu'. Potrivit Sfintei Traditii această învătătură este diabolică si falsă. Este de fapt o idee care-i îndepărtează pe oameni de Dumnezeu. Aceasta pentru că Biserica învată că putem să-L imităm pe Hristos si ne putem îndumnezei doar prin nevointe ascetice, că nu există scurtături spre sfintenie.

          Tâlharul de pe cruce a aflat mântuirea pentru că a fost răstignit alături de Hristos. Iisus nu l-a ajutat prin magie pe tâlharul suferind să coboare de pe cruce. Convertirea tâlharului nu a anulat în nici un fel circumstantele fără de care mântuirea sa nu ar fi fost posibilă. Faptul că L-a întâlnit pe Hristos nu i-a ameliorat cu nimic starea.

          Formula simplistă de tipul 'nasterii din nou' pentru o 'mântuire' fără eforturi nu este doar o neîntelegere; este, cred, o erezie. O astfel de abordare contrazice învătătura lui Hristos cu privire la calea strâmtă, grea, ascetică, dificilă spre mântuire.[5] Tâlharul de pe cruce - în grabă, asa cum i-a fost si călătoria spirituală - a trebuit totusi să-si desăvârsească dificilul drum. El putea foarte bine să-si piardă credinta în ultima clipă. Putea să lase durerea să-l ducă la disperare. Putea să se răzgândească si să se unească împreună cu cel de-al treilea răstignit împotriva lui Hristos, atunci când a văzut că nu este salvat de durere si de moarte fizică de El.

          Chiar si tâlharului i s-a cerut mai mult decât o simplă 'experientă a convertirii'. Tâlharul, ca si noi toti, a trebuit să traverseze propria sa cale de jertfă spre Dumnezeu întru imitarea lui Hristos. În măsura în care cunoasterea sa a lui Hristos i-a permis să-L imite, tâlharul a trebuit să-si termine călătoria, asa cum ni se cere si nouă.

          Asa cum o ilustrează si parabola smochinului (Luca 13:6-9), mântuirea de pe urmă a sufletelor noastre - diferită de convertire si de căintă - nu se află în formule simpliste, ci în alegerea noastră de a creste întru oamenii care Dumnezeu ne cheamă să fim, printr-o nevointă de o viată ascetică si sacramentală spre sfintenie.

          "Si a zis către vier: Iată, trei ani sunt de când vin si caut rod în smochinul acesta si nu găsesc. Taie-l; de ce să ocupe locul în zadar? Iar el, răspunzând, a zis: Doamne, lasă-l si anul acesta, până ce îl voi săpa împrejur si voi pune gunoi. Poate va face rod în viitor; iar de nu, îl vei tăia."

          Anthony M. Coniaris sintetizează cele ce intră în componenta mântuirii:

          "Ce înseamnă să fii mântuit? Ce este mântuirea în Hristos? Mântuirea este libertate - libertate fată de tirania egoismului, libertate fată de robia fricii si a mortii. Mântuirea în Hristos este eliberarea de mine însumi pentru a deveni persoana pentru care m-a făcut Dumnezeu si care El intentionează să devin…

          Mântuirea pentru Biserica Ortodoxă nu presupune doar 'justificare' sau iertare de păcate; presupune înnoirea si restaurarea imaginii lui Dumnezeu în om, ridicarea umanitătii căzute prin Hristos întru însăsi viata lui Dumnezeu."[6]

          Dacă îl căutăm într-adevăr pe Dumnezeu, problema care ar trebui să ne preocupe este nu dacă suntem sau nu mântuiti, ci dacă devenim sau nu asemenea lui Hristos: 'Căci dacă pe când eram vrăjmasi ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcati fiind, ne vom mântui prin viata Lui.' (Romani 5:10).

          Hristos descrie drumul spre mântuire ca pe o căutare întru îndumnezeire: 'Fiti dar voi desăvârsiti, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârsit este.' (Matei 5:48). Această călătorie pare atât de imposibilă pentru om - acest proces de îndumnezeire - încât 'putini sunt cei care o vor afla' (Matei 7:14). Pentru unii mântuirea este la fel de anevoioasă de atins precum cămilei îi este de greu să treacă prin urechile acului. Si totusi Biserica ne învată că Hristos ne dă la toti prilejul si harul pentru a ne apropia de El dacă alegem să-L urmăm. Dar, asa cum o ilustrează si pilda cu tânărul bogat, doar spunând că ne apropiem de El nu este de ajuns pentru a persevera în mântuirea noastră.[7] Avem o cale strâmtă de trecut. Trebuie să vindem tot ce avem pentru a dobândi singurul lucru de pret. Trebuie să devenim monahi, de-adevăratelea sau în inimile noastre si să punem capăt patimilor ce ne stăpânesc pentru a-L putea imita pe Hristos. Stim că multi se întorc din drum si refuză să intre. Acestia caută o cale mai largă, mai usoară, mai 'ecumenică'; vor să aibe o părere cât mai bună despre sine, fără să-si schimbe purtarea, să perfectioneze arta respectului de sine fără să practice stăpânirea de sine. De altfel, pentru multi credinta nu este decât o altă formă de egoism. Ceea ce contează pentru ei este să 'ai moralul ridicat', nu să imiti strădaniile ascetice ale lui Hristos.

          Potrivit Sfintei Traditii, Hristos este poarta cea strâmtă si doar prin El suntem mântuiti. Nu există altă cale. Nu există nici o altă poartă mai largă, mai putin exclusivă sau mai democratică. Si nu există în învătătura Bisericii istorice nici o traditie de dialog inter-confesional cu cei din afara căii strâmte a lui Hristos, ca si când mijloacele mântuirii s-ar defini printr-un consens de puncte de vedere între bărbati si femei de bună credintă. Biserica învată că putem intra pe această poartă doar imitându-L pe Hristos. Astfel, rugăciunea stăruitoare a Sfintilor a fost întotdeauna rugăciunea lui Hristos: '… nu voia Mea, ci voia Ta să se facă…' (Matei 26:39)[8].

          Potrivit Sfintei Traditii, Hristos a fost exclusivist în afirmatiile Sale pentru că dragostea lui Dumnezeu este neschimbătoare, constantă si nu admite nici o negociere. Dragostea lui Dumnezeu este realitatea ultimă de neclintit.[9] Hristos nu a stabilit multe căi spre Tatăl si nici mai multe 'biserici' sau 'denominatii', ci doar O Biserică, O Sfântă Traditie si Un Adevăr ce duc spre Dumnezeu al Cărui caracter iubitor este absolut.

          'Cine doreste să meargă pe calea cea mai scurtă spre Hristos - calea despătimirii si a cunoasterii duhovnicesti - si să atingă bucuros desăvârsirea nu se întoarce nici la dreapta, nici la stânga, ci în întreaga sa viată va urma calea îngustă.'[10]

          'Bisericile' false denominationale se pot, precum amibiile, diviza la nesfârsit, dar aceasta nu înseamnă că Biserica Ortodoxă una si adevărată nu există, după cum rata crescătoare a divorturilor nu anulează validitatea tainei crestine a cununiei. Toate acestea arată însă că multi s-au îndepărtat, întristător, de Dumnezeu si refuză să se supună autoritătii sacramentale si apostolice a Bisericii Sale.

          Învătătura 'îngustă' a lui Hristos în lumea pluralistă pragmatică si democratică a fundamentalismului relativist si academic apare astăzi multora foarte demodată si incorectă din punct de vedere politic. Nu este la modă să spui că există doar un fel de a face ceva. A nu avea nici o valoare absolută si bine definită în care să crezi este o virtute. Însă acelora care resping mitul mântuirii prin metode 'impresioniste' si care aleg în schimb să treacă prin poarta cea strâmtă pe calea împărătească le rămâne adevărata încercare.: calea anevoioasă pe drumul greu ce duce la viată si călătoria credintei dinspre viată spre moarte.

          Asa cum scria Clement din Alexandria în anul 202:

          'Când auzim: "credinta ta te-a mântuit" (Matei 9:22) nu întelegem că [Domnul] vrea să spună că aceia vor fi mântuiti care cred într-un fel sau altul, chiar dacă faptele lor nu se văd.'[11]

          Hristos a promis că nu va fi usoară calea Sa si ne-a lăsat un singur drum spre Dumnezeu: calea ascezei sacramentale de o viată, prin Rugăciune, sacrificiu si ascultare. Sfântul Ioan Casian scria despre întâlnirea cu renumitul călugăr al pustiei, Avva Moise. L-a întrebat pe acesta:

"Cu ce scop sa căutăm Împărătia Cerurilor'? Avva a răspuns: 'Telul …este Împărătia lui Dumnezeu. Scopul său imediat este curătia inimii. Iar dacă se întâmplă cumva ca, pentru o scurtă vreme, inima să ne rătăcească de la calea cea dreaptă, noi trebuie de îndată s-o aducem îndărăt, călăuzindu-ne vietile în acest scop."'[12]

Viata lui Hristos Însusi a fost una a nevointei ascetice. Adesea El pleca în pustie pentru a se ruga si pentru a posti. Potrivit Sfintei Traditii biserica falsă i-a mintit pe oameni când a învătat că a-L urma pe Dumnezeu este ceva usor si automat. A mintit când a propovăduit că există o formulă spirituală prin care crestinii, la fel ca necredinciosii din jurul lor, pot 'avea de toate', inclusiv curătia inimii si asa-numitele daruri duhovnicesti fără nevointe si fără flămânzirea si însetarea monastică după dreptate.

Contrar falsei 'evanghelii a belsugului' predicate de multe din denominatiile materialiste moderne, asa-zis harismatice, Hristos nu a promis bunăstarea materială si vindecare trupească în această viată drept 'răsplata' pentru credintă. Chiar din contra:

"Dar vai vouă bogatilor, că vă luati pe pământ mângâierea voastră. Vai vouă celor ce sunteti sătui acum, că veti flămânzi. Vai vouă celor ce astăzi râdeti, că veti plânge si vă veti tângui. Vai vouă când toti oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot asa făceau prorocilor mincinosi părintii lor." (Luca 6:24-26).

Hristos le plânge de milă celor care se bucură de 'binecuvântările' despre care denominatiile Protestante învată că sunt dreptul crestinului, ca ale unuia 'ales' din adeptii Visului American. Sfântul Marc Ascetul scria:

          "Cel care face binele si asteaptă răsplata nu slujeste lui Dumnezeu, ci siesi."[13]

          Hristos nu avea 'de toate'. A dat generos din El Însusi neprimind nimic în schimb. Învătătura lui Hristos este la polul opus fată de evanghelia belsugului din lumea contemporană ce caută să boteze Visul American de parcă acesta ar fi parte din credinta crestină străveche. Este la polul opus si fată de 'religia' seculară de azi: credinta în 'dreptul' de a fi fericit oricând. Versul psalmistului pare a fi un epitaf potrivit Americii moderne: "Vedea-vor dreptii si se vor teme si de el vor râde si vor zice: 'Iată omul care nu si-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui, ci a nădăjduit în multimea bogătiei sale si s-a întărit întru desertăciunea sa.' " (Psalmul 51:5-6). Potrivit Bisericii lupta împotriva păcatului si urmărilor sale este menirea crestinilor adevărati.[14] Visul nostru este dreptatea, nu bogătia.[15] Nădejdea noastră este în Dumnezeu, nu în politică sau într-o nouă ordine socială.

          Biserica învată că urmasii lui Hristos îsi vor afla pacea. Dar nu pacea acestei lumi. Si nici pacea interioară a consilierii psihologice moderne sau religia 'terapeutică' si cele de acest fel care mortifică constiinta în numele iubirii de sine. Nu este nici - potrivit Sfintilor Părinti - prosperitatea financiară promisă maselor de spectatori ai televiziunii 'crestine' care-si dau banii sperând la o binecuvântare materială în schimb.[16]