Slujitorii

 

            Potrivit Sfintei Tradiţii, omul a fost creat pentru a-I sluji - a fi în comuniune - lui Dumnezeu. Noi suntem doar pe jumătate creaţi. Suntem 'fetuşi' spirituali, încă în proces de facere şi recreere după Chipul lui Hristos. Cu totii ne-am născut să-I slujim. Cu adevărat, încă înainte de a ne fi născut, noi slujim ocupând locul acelui templu sfânt pe care Iisus Hristos l-a cinstit cu trupul Său nenăscut de copil - pântecul dătător de viată al femeii. În acel loc sfânt toti oamenii sunt slujitori. Însăsi existenta vietii Îl laudă pe Dumnezeu. Cel care nu stie că este slujitor - că este în comuniune cu Dumnezeu - este pierdut, asemenea unui cătel în timpul unei furtuni cu ploaie care s-a rătăcit neghiob, alergând disperat dintr-o stradă întunecată spre cel mai apropiat adăpost.

          Sfântul Luca ne spune că atunci când Maria a salutat-o pe Elisabeta, fătul din ea, care era Sfântul Ioan Botezatorul, i-a săltat în pântec si a putut să-L slăvească pe Dumnezeu atunci când în chip tainic L-a recunoscut pe Hristos. Maria, cu liberul ei arbitru, I-a oferit o casa în pântecul ei lui Hristos, Mântuitorul Căruia, încă nenăscutul Sfântul Ioan,

I-a slujit în chip tainic încă înainte de a Se naste. Citim în relatarea Sfântului Luca despre cum Elisabeta 's-a umplut de Duh Sfânt' (Luca 1.41) în timp ce pruncul I-a tresărit în pântec. Astfel ciclul slujirii s-a desăvârsit. Alegerea liberă a Mariei de a-L purta în pântec pe Fiul lui Dumnezeu i-a inspirat bucurie si slujire nenăscutului prunc Ioan. Slujirea - comuniunea -  lui Ioan la rândul său a umplut-o pe Elisabeta de Duh Sfânt si de hotărârea de a-I sluji lui Dumnezeu.

          Abia după nastere putem alege sau să trăim în Dumnezeu sau să ne depărtăm de El. Putem alege să continuăm asa cum am început în uter, asemenea inocentilor, cu nevinovătia unui copil, sau putem alege să ne depărtăm de începuturile noastre omenesti si să devenim fără nici un căpătâi. Putem degenera să devenim mai putin decât am fost creati să fim, fiinte care, cărămidă după cărămidă, îsi construiesc propriile temnite intelectuale si spirituale egoiste, propriile iaduri.

          Georges Florovsky scrie:

          "În deplinătatea comuniunii Bisericii transfigurarea universală a personalitătii este desăvârsită. Însă respingerea si negarea sinelui nostru nu presupune ca si personalitatea să ne fie anihilată, dizolvată în multime. Universalitatea nu înseamnă corporalitate sau colectivism. Dimpotrivă, negarea de sine lărgeste scopul personalitătii noastre: în negarea de sine posedăm multimea în sinele nostru; adunăm cele multe în eul nostru. Si astfel se naste asemănarea cu Unitatea Divină a Sfintei Treimi. În universalitatea sa Biserica devine asemănătoare perfectiunii divine."[1]

          Adevărata slujire în Biserica istorică este fără de prihană, dezinteresată si nevinovată. Asa cum scrie marele teolog Romano-Catolic Romano Guardini:

          "Este în sensul cel mai înalt viata unui copil în care totul este imagine, melodie si cântec. Astfel este faptul minunat pe care liturghia îl mărturiseste: uneste fapta si realitatea într-o copilărie mai presus de fire înaintea lui Dumnezeu."[2]

          Biserica ne învată cum convertirea, ce duce la adevărata mântuire, este mai mult decât părăsirea lumii pentru Hristos. Este oprirea ceasului desertăciunilor omenesti. Este distrugerea tiraniei timpului si ambitiei alegând să intrăm în prezentul etern unde Dumnezeu ESTE întotdeauna prezent. Asa cum scrie si Sfântul Clement din Alexandria: "Prima cauză [Dumnezeu] nu este localizat într-un loc anume, [El] este deasupra locului si timpului, numelui si făpturii."[3]

          Biserica ne învată că putem trăi în vesnicie cu Dumnezeu începând de acum pentru că moartea a călcat pe moarte prin Isus Hristos. Hristos Cel Înviat este cu adevărat prezent în Cina euharistică si este la dispozitia noastră într-un mod practic. Episcopul Kallistos Ware scrie:

"La fel cum cele trei persoane ale Treimii 'sălăsluiesc'una în alta într-o miscare neîncetată de dragoste, si omul făcut după chipul Treimii este chemat să 'sălăsluiască' în Dumnezeul Treimic."[4] Biserica ne învată că pentru a ne desăvârsi destinul trebuie să-I slujim lui Dumnezeu. Căci noi nu sălăsluim în El ca egali, ci precum servitorii în casa stăpânului lor.


Continuare
Cuprins

[1] George Florovsky, Biblia, Biserica, Traditia: O perspectivă Ortodoxă, p. 43 (sublinierile apartin autorului).

[2] Romano Guardini, Biserica si Catolicii în Duhul Liturghiei (New York, 1950), p. 181.

[3] Sf. Clement din Alexandria, 'Miscellany', Ref. 5,11; 71,3, A.D. 202, în Credinta Părintilor din vechime, vol. 1, trad. W.A.Jurgens, p. 183.

[4] Kallistos Ware, Biserica Ortodoxă, p. 236.