Cap 4.  ESECUL DREPTEI SECULARE

          Prin anii ’60,’70 si ’80 câtiva intelectuali au trecut de partea cealaltă a baricadei. Tinând seama de esecurile secularistilor în a-si atinge scopul urmărit de programele de inginerie socială, această schimbare de pozitii nu are de ce să surprindă. Unii dintre ei regretă acum abuzurile săvârsite în numele unei utopii. Au ajuns victimele anarhiei morale pe care ei însisi au creat-o. Au obosit să se tot flageleze, să-si dispretuiască istoria si cultura, să se erijeze în reprezentantii culturii occidentale ‘opresoare’ si ‘imperialiste’ într-o lume de altfel bună, necoruptă si primitivă. Mai presus de toate, ei au prevăzut falimentul inumanei ideologii comuniste si s-au retras din stânga politică occidentală, devenind anti-comunisti cu mult înainte ca prăbusirea comunismului să fie recunoscută de intelectualitatea majoritar socialistă.

          Acestia aveau să fie cunoscuti ca gânditori, scriitori sau academicieni neoconservatori ce au început să spună că intelectualii au abandonat poate prea repede nevoia de mărturie istorică, de o interpretare mai traditională a istoriei, de un discurs rational.

          Astfel a început un conflict de idei între neoconservatori si confratii lor fundamentalisti. Acestia din urmă au mers pânâ într-acolo încât au afirmat că tot ce tine de traditia iudeo-crestină este rău si tot ce e secular la origine, mai ales ideile socialiste si comuniste, este bun. În cele din urmă neoconservatorii au intrat într-o timidă ofensivă intelectuală, începând să-si critice colegii din universităti, din mass media, din administratia guvernamentală. Au comparat pretentiile revizioniste anti-occidentale ale stângii cu datele istorice obiective. Au mers chiar mai departe, comparând rezulatele neglijabile ale realizărilor culturale si sociale ale elitei anticrestine cu pretentiile ei exagerate, idealiste si adesea arogante.[1]

          Ceea ce au reusit să evidentieze neoconservatorii a fost tocmai esecul stângii seculariste anticrestine (si adesea procomuniste) în a produce o alternativă morală viabilă care să înlocuiască valorile traditionale iudeo-crestine pe care adeptii stângii le lichidau în furia lor. Departe de a crea un nou tip de om, stânga seculară a adus doar haos si dependentă de un guvern puternic. Departe de a satisface voia oamenilor, stânga americană a recurs adesea la metode nedemocratice, brutale, folosindu-se de curti de justitie, de propagandă prin mass media, chiar de cenzura programei scolare, pentru a-si pune în practică agenda socialist utopică prin constrângere, acolo unde convingerea prin metode pasnice a esuat.

          Dacă războiul cultural din America n-a fost câstigat de intelectualitatea rationalistă anticrestină, acesta este, în mare parte, meritul miscării neoconservatoare apărută ca reactie la manifestările extreme ale noii stângi din anii ’60. Din păcate doar câtiva dintre neoconservatori, sau din conservatorii de azi, au atacat principiile de bază anticrestine ale mostenirii intelectuale a filozofilor iluministi, pentru a nu mai aminti de spiritul rebel iconoclast al Protestantismului lăsat suveran să pătrundă în cultura noastră egocentrică, mercantilă si individualistă, devenită acum excesiv de subiectivă, de inumană si de anticomunitară. Prea putini neoconservatori au adus în discutie limitele zeului secular al democratiei si nici unul n-a dezvăluit neputinta sa de a produce altceva decât un guvern puternic. Aceasta pare să fie consecinta secularizării unui stat si a abandonării valorilor moral-religioase transcendente.