Dumnezeul istoriei

 

          Asa cum este exprimată de Sf. Maxim, viziunea Bisericii Ortodoxe este aceea a unui Dumnezeu iubitor care doreste ca toti oamenii să fie mântuiti. Mai mult decât atât, Biserica învată că Dumnezeu respectă liberul arbitru al omului[1].

          În Răsărit, datorită credintei fundamentale a Bisericii în taina de nepătruns a Dumnezeului iubitor, nu s-a găsit nimeni să pună în balantă, pe căi rationale, si să integreze într-un sistem teologic riguros liberul arbitru si atotputernicia lui Dumnezeu. Biserica Ortodoxă a învătat că omul, fiintă limitată, nu ar putea să descrie (si cu atât mai putin să înteleagă) esenta lui Dumnezeu sau cum se manifestă mântuirea. În schimb, Biserica a învătat oamenii cum să se folosească  de liberul lor arbitru pentru a alege să iubească pe Dumnezeu, asa cum Sfânta Traditie învătase că Dumnezeu a ales să iubească omenirea trimitând chiar pe Fiul Său printre oameni. Viziunea Ortodoxă despre Dumnezeu, mântuire si judecată este centrată pe credinta adâncă în dragostea lui Dumnezeu pentru toate făpturile, în bunătatea Sa si în taina credintei[2].

          În Occidentul augustinian s-a adăugat dogmă după dogmă dintr-o încercare aproape ‘stiintifică’ de a defini, de a-L categorisi si chiar de a-L explica pe Dumnezeu. În Răsărit, ispita de a folosi ratiunea pentru a încerca să explici inexplicabilul a fost ocolită. Mai mult chiar: astfel de inovatii au fost respinse ca rele si nefolositoare[3].

          Aceasta este, cred, motivul real al diviziunii dintre crestinismul răsăritean si cel apusean. Răsăritul a dorit să păstreze credinta bisericii primare. Apusul a dorit să adauge, în mod creator, la traditia apostolică, pe urmele inovatiei augustiniene, ale rationalismului si pronuntărilor dogmatice. Răsăritul s-a opus unei abordări rationaliste, intelectualizate, a adevărului crestin. Apusul a adăugat noi si noi straturi de ‘explicări’ scolastice ale credintei (inclusiv inventiile purgatoriului, apoi explicările aproape ‘stiintifice’ ale Transubstantierii, Harului, Predestinării etc.) Răsăritul L-a văzut pe Dumnezeu  ca stând dincolo de timp si spatiu, de orice descriere ratională, de nevoia confirmării unei ecuatii matematice omenesti între predestinare si liberul arbitru.

          În Apus teologii au devenit filosofi si vreme de secole s-au agitat în jurul chestiunii suveranitătii lui Dumnezeu, precum câinii în jurul unui os care le dă de furcă[4]. În Răsărit, Sfintele Taine ale lui Dumnezeu si ale Bisericii au rămas Sfinte Taine. În Apus Biserica a devenit o institutie politică, dogmatică, lipsită de orice simt al tainei si înfiorării.

          În perioada calvinistă a Reformei, dogma scolastic-rationalistă Romano-Catolică a ajuns sfârtecată mai rău decât si-ar fi închipuit scolasticii augustinieni ai Evului Mediu târziu[5]. Protestantismul a sărăcit traditia sacramentală  Romano-Catolică, traditie care s-a delimitat de extremele augustinianismului îmbinând, de exemplu, sentintele juridice rationaliste ale lui Toma d’Aquino cu spiritualitatea unora ca Lorenzo Scupoli sau Sf. Francisc de Assisi. În timpul Reformei credinta sacramentală a fost înlocuită de o teologie non-sacramentală lipsită de orice căldură omenească.

          ‘Dumnezeul’ Reformei avea să fie diavol – de fapt, Diavolul însusi; o Fiintă Supremă care i-a făcut pe unii cu scopul de a-i blestema si pe altii, câtiva ‘cei alesi’, pentru a-i salva. Realitatea viziunilor Reformatorilor avea să fie mascată, rationalizată, explicată, ticluită cu minciuni însă cu toate acestea, în cele din urmă binele si răul aveau să fie amestecate în această fortă pe care ei o numeau ‘Dumnezeu’[6].

În Biserica Ortodoxă a Răsăritului, Dumnezeu este înteles ca fiind în întregime bun. Mai presus de toate, El este fiinta care stă deasupra întregii creatii nefiind influentat de ea. Dumnezeu nu a creat răul si nici nu s-a răzbunat pe unii spre a-i pierde. Răul este înteles ca absentă a binelui, nu o realitate ca atare. El îl include pe diavol, care, ca persoană reală a fost creat ca înger al luminii. Dorinta perversă a diavolului de a fi Dumnezeu, separat de Acesta, a atras după sine mai întâi absenta harului din el si urmasii săi, iar apoi prezenta răului. Dumnezeu nu S-a folosit niciodată de mijloace meschine, nici măcar pentru scopuri nobile. Toate lucrurile si alegerile care L-au exclus pe Dumnezeu sunt rele. Toate lucrurile si alegerile conforme cu Dumnezeu care e iubire, sunt bune. Cei pierduti au ales în mod deliberat să nu Îl urmeze pe Dumnezeu si au persistat în această alegere până la sfârsitul vietii lor. De aceea ei nu sunt pierduti (si cu atât mai putin nu sunt creati spre pierzanie) dintr-un capriciu al lui Dumnezeu, ci si-au construit propriul iad alegând să se despartă de Dumnezeul iubitor care le-a dorit mântuirea în viata de acum si în viata veacului ce va veni. Dumnezeu pretuieste liberul arbitru. A învăta altminteri echivalează, potrivit Bisericii Ortodoxe, cu a-L transforma pe Dumnezeu într-un agent al răului. Iar aceasta, după Biserica Ortodoxă, este erezie si blasfemie7.

În centrul învătăturii Răsăritului Ortodox se află întelegerea unui Dumnezeu tainic, iubitor8.

 În Apusul augustinian avea să răzbată o imagine a unui semi-zeu, semi-diavol judecător, răzbunător si capricios ducând în cele din urmă la răzvrătirea împotriva religiei a secularistilor dezamăgiti din sec. XVII-XX care au analizat si apoi au respins consecintele unei asemenea teologii: coruptia dictatorială a papalitătii, cruzimile din Geneva teocratică a lui Calvin, fărădelegile apartheidului sud-african de inspiratie calvină.

Din perspectiva Bisericii Răsăritene ateismul este o alegere logică, dezirabilă chiar, atunci când Dumnezeu este prezentat sub forma ‘Dumnezeului’ în care au crezut scolasticii medievali precum Toma d’Aquino, sau zeul-diavol al lui Calvin9.

Continuare
Cuprins

[1]  “[Maxim] a insistat fără echivoc, în repetate rânduri, că harul…nu exclude liberul arbitru al omului. Căci ‘Duhul nu generează o vointă care nu voieste, ci el ajută la îndumnezeirea vointei care doreste [mântuirea]’ [Max. Qu. Thal. GPG. 90:280] . Astfel, antiteza dintre har si libertatea omului, care a urmărit teologia apuseană multe secole de-a rândul, nu a constituit o problemă în acest sens pentru gândirea crestină răsăriteană.” Ibid pp. 11-12.

[2]  “La rădăcina conflictului dintre dualism si monoteismul ortodox se află relatia între rău si Dumnezeul iubirii…Dacă, asa cum afirmă Ortodoxia, există un Dumnezeu al iubirii care este Creatorul, ‘de unde vin atunci bolile si moartea si alte rele ca acestea?’ (a.p. Joh. D. Dialex. PG 96:1325). Răspunsul Ortodox la astfel de întrebări a fost reafirmarea definitiei patristice clasice a răului ca absentă a binelui, si nu ca o formă de existentă pozitivă cu drepturi egale…Întunericul nu este o realitate în sine, ci e absenta luminii…Pierderea sensului [oamenilor] i-a făcut răi…O mare parte din dezbaterea cu privire la natura răului a fost o încercare de a elucida legătura [augustiniană] dintre previziune si predestinare…

Însăsi prezenta păcatului si a răului si puterea unei făpturi de a încălca poruncile dumnezeiesti sunt dovada existentei liberului arbitru [pentru teologii Ortodocsi din Răsărit] “ Ibid. pp. 221-222.

[3]  “Separarea celor două ramuri ale crestinismului se evidentiază cu precădere în atitudinile lor fată de misticism. Începând din Evul Mediu târziu, Biserica în Apus cu organizarea sa desăvârsită si preferinta pentru sistemele filosofice este cam suspicioasă în ceea ce îi priveste pe mistici…

În traditia răsăriteană teologia si misticismul au fost considerate complementare. În afara Bisericii experienta religioasă personală nu ar avea nici un rost; Biserica depindea însă de experienta fiecărui credincios. Aceasta nu înseamnă că dogma nu este necesară. Dogma este interpretarea revelatiei pe care Dumnezeu a ales să ne-o dea. Dar, în contextul astfel format, fiecare îsi poate croi drumul său spre sensul final care transcende orice teologie si care este unirea cu Dumnezeu. ‘Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu.’ [Pentru o bună documentare în ceea ce priveste conceptia mistică răsăriteană vezi V. Lossky Teologia mistică a Răsăritului, în special pp 7-22 si de asemenea P. Sherrard – Răsăritul grec si Apusul latin, mai ales pp. 33-34]

[4] În remarcabila serie Traditia crestină, vol 1-5 a lui Jaroslav Pelikan (Chicago 1974-1989) se poate vedea cum tema dezbaterii despre predestinare si liberul arbitru ce se conturează în perioada postaugustiniană domină aproape fiecare veac de gândire crestină ajungând până în veacul nostru, în Biserica Apuseană.

[5]  “Prăpastia dintre credintă si ratiune, dintre Dumnezeu si natura umană căzută, mostenită de la Augustin, păstrată în perioada tomistă si lărgită în timpul scolasticismului nominalist al lui Occam, a rămas numitorul comun al crestinismului apusean de dinainte si de după Reformă.” – John Meyendorff – Biserică si universalitate, p. 69.

[6]  Calvin s-a referit la Augustin pentru a clarifica imaginea lui Dumnezeu…care a fost înlocuită de ‘vină, nedreptate si lipsă de sfintenie’ (Blagr. Dec. 3. 10 [1552:1690] )…Pentru teologia Reformată, acest consens augustinian al tuturor Reformatorilor întru negarea oricărei legături dintre fapte si mântuire, implică, folosind acelasi rationalism, negarea oricărei legături dintre fapte, mântuire, si pierzanie…respingerea faptelor [si a liberului arbitru] si exaltarea… harului…nu s-a aplicat doar împăcării dintre om si Dumnezeu…ci si vointei eterne a lui Dumnezeu care i-a ales pe unii si i-a condamnat pe altii…

                Împărtăsirea întregii doctrine augustiniene presupune de asemenea împărtăsirea criticii acelei doctrine…Pentru Costellio, ‘Predestinare’, înseamnă în terminologia calvinistă, ‘destin’. Trimitând la vesnica pierzanie pe cei blestemati dinainte de a se naste, ‘Dumnezeul Acela al lui Calvin’ îi forta să păcătuiască…Si din perspectiva Romano-Catolică conceptia predestinării la Calvin era sinonimă cu fatalismul. (Jaroslav Pelikan – Reforma Bisericii si a Dogmei p. 227).

7 Răsăritul l-a considerat pe Origene eretic pentru că a învătat că toti vor fi mântuiti, orice ar face. La fel, Răsăritul considera augustinianismul si formele sale extreme o erezie pentru că învăta că toti vor fi salvati [sau pierduti] indiferent de alegerea lor. Biserica Ortodoxă respinge atât extremele augustinianismului cât si pelagianismul.

8  Mântuirea în teologia scolastică este percepută pe tiparele augustiniene si interpretată în termeni din ce în ce mai juridici…

…În Răsărit relatiile dintre Dumnezeu si om sunt concepute de Părintii greci diferit fată de viziunea instituită de Augustin. Pe de altă parte, distinctia între Creator si creatura Sa este afirmată cu tărie de la Atanasie încoace: esenta divină si natura umană nu se pot amesteca si nu pot fi confundate. Dumnezeu este absolut transcendent în esenta Lui, care nu poate fi niciodată cunoscută sau văzută, nici în această viată, nici în cea viitoare. Transcendenta divină nu este datorată, ca la Augustin, limitelor naturii noastre căzute sau imperfectiunilor existentei noastre după trup, dispărând atunci când sufletul se eliberează de  legăturile materiale. Dumnezeu, în însăsi fiinta Sa, este deasupra creaturii. Este întotdeauna liber în relatia cu lumea creată, si nimic din cele create nu îl poate nici avea, nici vedea. Întreaga teologie negativă (sau apofatică) a Părintilor exprimă si reflectă această viziune fundamentală, biblică a Dumnezeului transcendent.

                Totusi, existenta omului ca si creatură a lui Dumnezeu nu este văzută ca o existentă închisă: omul a fost creat pentru a participa la viata lui Dumnezeu, pentru a fi cu Dumnezeu. Omul, asadar, este conceput într-un mod dinamic, nu numai în ceea ce este – o făptură – ci si în ceea ce este chemat să fie: ‘părtas la natura divină’ (2 Petru 1: 4).

                Nu se pune problema adăugării faptelor omenesti la ceea ce a făcut Dumnezeu pentru mântuirea omului. Întreaga chestiune nu este de ordin juridic sau utilitar – ceea ce e suficient si ce nu – ci e mai degrabă o chestiune legată de destinul omului, care este chemat să fie cu Dumnezeu si în Dumnezeu.” John Meyendorff – Biserică si universalitate, pp. 68-73.

9  “Obiectia cea mai gravă [la adresa calvinismului, doctrinei Reformate si a Protestantilor care erau adeptii lui Augustin] a fost chestiunea nădejdii, a sigurantei alegerii…” [conf. Remon. pr. 1622.C3v], pentru că a retezat atât liberul arbitru al lui Dumnezeu, cât si pe cel al omului.” Jaroslav Pelikan – Reforma Bisericii si a Dogmei, pp. 229-233.