Cele cinci puncte ale Calvinismului

Adeptii Calvinismului s-au reunit în Olanda la Dort, în 1618. Acolo au formulat ceea ce numim acum ‘cele cinci puncte ale Calvinismului’. Ele se bazează pe niste afirmatii izolate si uneori gresit traduse ale Sf. Pavel, luate din contextul Scripturii si din contextul interpretării Sfintei Traditii străvechi: Romani 5. 10, 2 Corinteni 5.18-19, Efeseni 2. 15-16, Coloseni 1.21-22, Romani 3.24-25. Cele cinci puncte se bazează de asemenea pe scrierile timpurii ale Sf. Augustin despre predestinare, multe dintre ele renegate sau clarificate ulterior.[1] Dar mai cu seamă cei care au prezidat Consilul de la Dort au avut în vedere teoriile teologice reductioniste si chiar deconstructiviste ale lui Jean Calvin, atunci când si-a formulat noua ‘Suma teologică’ Protestantă.

          Autorii celor cinci puncte s-au inspirat din spiritul scolasticismului medieval, reducând relatia lui Dumnezeu cu omul, mântuirea, creatia si Întruparea lui Hristos la cinci formule teologice simplificate, rationaliste, sărăcite de orice sens liturgic, sacramental. La fel cum primii Reformatori si-au golit bisericile de imagini, si au atentat la Canonul Noului Testament, la Dort taina mântuirii, a relatiei lui Dumnezeu cu omenirea a fost sărăcită si ‘clarificată’. La Dort Protestantismul a dat lovitura de gratie spiritului Bisericii istorice. Dumnezeul tainic, iubitor, care doreste ca toti oamenii să fie mântuiti, a ajuns, în mâinile Reformatorilor, o vagă amintire.

          Ironia face ca ‘Dumnezeul’ inventat de Calvinsti a fost de asemena redus la  impotentă în timp ce, teoretic, era prezentat ca monstruos de omnipotent. ‘Dumnezeul’ calvinist a fost un fel de zeu-computer, undeva în ceruri, care în mod arbitrar îi mântuia pe unii, în timp ce pe altii îi blestema, un fenomen augustinian irational la fel de imprevizibil si de indiferent ca un incendiu de pădure.

          ‘Dumnezeul’ Calvinismului a apărut, inexplicabil, la fel de necrutător ca majoritatea oamenilor.[2]

          Cele cinci puncte erau:

1. Totala neputintă  sau Totala depravare

Păcătosul este mort, orb si surd la lucrurile Domnului. Vointa sa nu este liberă; omul păcătos nu poate deosebi binele de rău. Astfel că omul nu poate niciodată să aleagă să-L iubească pe Dumnezeu sau să facă binele. Credinta omului nu îl ajută la mântuire; este darul lui Dumnezeu dat celor pe care El i-a ales spre mântuire. Si e normal să fie asa, de vreme ce, după cădere, omul a decăzut complet, si-a pierdut liberul arbitru si a devenit total depravat.

2. Alegerea neconditionată

          Dumnezeu a ales, înainte de facerea lumii si prin vointa Sa suverană, pe unii spre mântuire. Alegerea Sa potrivit căreia unii păcătosi vor fi salvati nu se bazează pe nici un criteriu ce poate fi cunoscut prin mijloace omenesti. El nici măcar nu alege să-i mântuiască pe aceia despre care stia dinainte că Îl vor iubi si asculta. Alegerea, asadar, nu este determinată sau conditionată de faptele omului. Dimpotrivă, Dumnezeu dă credintă celor pe care îi alege. Alegerea de către Dumnezeu a păcătosului, nu alegerea păcătosului de a-L urma pe Hristos, este singura cauză a mântuirii. Aceasta trebuie să fie asa de vreme ce omenirea nu poate să aleagă, vointa si intelectul fiindu-i profund depravate.

          3. Mântuirea specială sau Iertarea limitata

          Lucrarea lui Hristos avea ca scop să-i mântuiască doar pe cei alesi de dinainte de facere. A asigurat mântuirea celor alesi prin răscumpărarea păcatului lor în procesul alegerii neconditionate. Dar nu există nici un motiv pentru aceasta, de vreme ce toti oamenii sunt păcătosi si trebuie să fie sortiti pierzaniei. Totusi, datorită unor ratiuni cunoscute doar de El, Dumnezeu a ales o mână de oameni pentru a-i mântui. Ceilalti ('vase de ocară', cum i-a numit Calvin) la fel ca cei alesi merită în egală măsură pedeapsa divină, dar Dumnezeu a găsit potrivit să mântuiască doar pe câtiva, datorită ratiunilor Sale oculte.

          4. Harul irezistibil

          Lucrarea Sfântului Duh adresează o chemare specială celor alesi. Această chemare îi duce inevitabil la mântuire. La fel cum cei alesi sunt selectati de Dumnezeu, nu mântuiti prin alegerea lor de a deveni precum Hristos, tot asa ei nu pot rezista harului irezistibil a lui Dumnezeu - chemarea Duhului. Chemarea Sa nu poate fi refuzată. Păcătosul nu are nici o alegere. Duhul îl fortează pe păcătos nu numai să creadă, dar si să co-opereze cu vointa divină.

          5. Perseverenta sfintilor

          Cei alesi sunt mântuiti de-a pururi. Nimic din ceea ce fac nu poate să le steargă numele din Cartea Vietii. Ei nu au ales să se apropie de Dumnezeu, la fel cum nici o faptă, gând, sau dorintă nu poate să îi îndepărteze din planul lui Dumnezeu de a-i face să persevereze până la capăt. Totusi, cei alesi nu pot sti niciodată în această viată dacă sunt cu adevărat alesi, astfel că omul nu poate fi sigur pe deplin de mântuirea sa.

Dar si asa, 'vasele de ocară', cei alesi de Dumnezeu, înainte de Facere, să fie pierduti de-a pururi, nu pot face nimic pentru a se apropia de Dumnezeu. Căinta, caracterul lor, faptele bune sau credinta în Hristos nu le sunt de nici un folos. 3

          Cu Dumnezeu prezentat ca o forta fatalistă, crudă a naturii, cu Întruparea redusă la o simplă înscenare, de vreme ce 'alesii' au fost deja alesi înainte ca Hristos să vină pe pământ, cu moartea lui Hristos redusă la sacrificiul închinat unui 'Dumnezeu mânios si răzbunător, cu omul redus la o făptură fără libertatea alegerii, teologia Calvinistă Reformată avea, în mod logic, să deschidă portile dispretului iluminist fată de om si religie.

          De vreme ce adevărul despre Dumnezeu a putut fi redus la câteva propozitii dogmatice, aproape darwiniene, iar Dumnezeu a putut fi sărăcit de misterul Său, si omenirea de orice sens, chiar si de puterea de a ridiculiza Sfânta Traditie a Bisericii si de a descrie natura lui Dumnezeu, de ce nu am încheia atunci cercul rationalismului reductionist? De ce nu am încerca, în mod sistematic, să explicăm totul? De ce nu am urma stiinta si progresul pentru a ne îndrepta spre un nou viitor utopic, neinfluentat de nici o traditie religioasă demodată? De ce nu am renunta la orice ierarhie? Si dacă am lua mot ŕ mot în serios pe adeptii augustinieni ai Consiliului de la Dort, de ce nu am respinge si pe 'Dumnezeul' lor usor de explicat si monstruos, cu selectia Sa naturală nemiloasă a 'alesilor', spre a conduce omenirea dincolo de credinta incomodă în nevoia de a se supune unui sistem arbitrar de triaj cosmic? De vreme ce Dumnezeu a predestinat totul dinainte, astfel că ceea ce oamenii fac este 'corect' în sensul că este o  parte din vointa divină (omenirea neavând libertatea de a alege), de ce nu am renunta la toate valorile morale absolute, la toată prefăcătoria, dacă alegerile morale nu au oricum urmări, pentru a face ce ne taie capul si apoi a numi aceasta 'voia lui Dumnezeu'? Aceasta a fost, fără îndoială, logica de la baza Iluminismului.