Dialog Mihai Oara - Daniel Branzai

Martie 18 - Martie 29, 2000

Mihai Oara:       3-18-2000  Depozitorul adevarului
Daniel Branzai:  3-20-2000  Autocritica Evanghelica
Daniel Branzai:  3-21-2000  Horia Patapievici - " ...modernitatea"
Mihai Oara:       3-22-2000  Unde descoperim Ortodoxia
Mihai Oara:       3-23-2000  Biserica si statul
Daniel Branzai:  3-24-2000  Originea Bisericii Ortodoxe
Mihai Oara:       3-27-2000  Comentarii la Istoria Bisericii
Daniel Branzai:  3-27-2000  Preotia, cladirile cultice si icoanele
Mihai Oara:       3-28-2000  Preoti, biserici, icoane..
Mihai Oara:       3-29-2000  Kiril Lucaris si "reforma Ortodoxiei"


Mihai Oara

Draga frate Daniel,

Īti multumesc pentru ca mi-ai dat ragazul sa raspund pe rānd la īntrebarile pe care mi le-ai pus īn prima ta scrisoare. Īncerc acum sa-ti raspund la ultima dintre acestea.

Cine este "depozitarul adevarului" in realitatea ortodoxa: Scriptura sau Biserica? Ce se īntāmpla atunci cānd Biserica se īndeparteaza de la Scriptura? Cine are autoritatea finala?

Ortodoxul nu este silit sa aleaga īntre Scriptura si Biserica atunci cānd este confruntata cu problema gasirii adevarului. Scriptura si Biserica au roluri diferite īn privinta stabilirii adevarului.

Cu siguranta Dumnezeu ne-a lasat cuvāntul Lui, pe care īl gasim īn Scriptura. Īmpreuna cu dumneata, eu si ceilalti ortodocsi credem ca Scriptura este īn īntregime insuflata de Dumnezeu si fara erori. Din pacate exista curente īn protestantismul liberal modern care resping aceasta pozitie. Sa ne fereasca Dumnezeu de o astfel de eroare!

Īncercānd sa raspund mai direct la īntrebare, eu afirm si recunosc faptul ca Scriptura este cea care este “depozitarul” adevarului. Īn Biserica Ortodoxa ea este nucleul si baza tuturor celorlalte īnvataturi. Recunoastem īn acelasi timp ca exista traditii, precizari ale dogmelor, obiceiuri, care desi nu apar explicit īn Scriptura se bazeaza indirect pe aceasta. Acest fapt nu este unic Bisericii Ortodoxe. Cred ca vei recunoaste ca nici īn adunarile baptiste nu absolut tot ce se face si tot ce se spune este luat direct din Scriptura. Pe de alta parte, aceste obiceiuri extra-scripturale nu sunt neaparat anti-scripturale.

Dar daca Scriptura este “depozitarul” īn care se afla adevarul, Biserica este cea careia i s-a īncredintat spre pastrare. Īntr-adevar, īn prima epistola catre Timotei, Pavel numeste Biserica “stālpul si temelia” adevarului. Aceasta īnseamna ca Biserica este cea care a primit nu numai dreptul, dar si datoria de a veghea la pastrarea adevarului printr-o interpretare si expunere corecta a acestuia. Īntr-un fel aceasta este foarte natural, pentru ca Biblia a fost data mai īntāi de toate crestinilor.

Īmi aduc aminte cum la o ancheta a securitatii un colonel mi-a "dovedit" odata din Scriptura (Romani 13) ca trebuie sa-mi manifest ascultarea de autoritati prin darea de informatii cu privire la fratii mei crestini. Era oare corect ca acest dusman al lui Dumnezeu sa ofere o interpretare a adevarului Scripturii? Poate fi Scriptura interpretata de un budist sau un musulman? Dar de un “farfurist”, un pasionat al teoriilor conspirative cu privire la farfuriile zburatoare?

Ceea ce ma īntristeaza este iluzia pe care am avut-o si eu multa vreme, dupa care fiecare persoana individuala are capacitatea de a descoperi singur si corect toate adevarurile Scripturii. Probabil astfel a concluzionat Arius ca Fiul este facut si nu vesnic. Adevarul este ca noi toti īntelegem Scriptura īn contextul confesiunii din care facem parte. Mai mult decāt atāt, fiecare confesiune īsi pazeste cu gelozie propria interpretare.

Un exemplu pe care l-am mai dat si īn alta parte este acesta. Īmi aduc aminte cum la lectiile de catehizare dinaintea botezului īn biserica baptista, ni s-a spus foarte emfatic, “Ortodocsii cred asa, dar noi baptistii credem altfel”. De ce nu ni s-a dat Biblia īn māna ca sa o studiem singuri si sa tragem propriile concluzii? Adevarul este ca nu numai cei noi īn credinta, ci toti oamenii au nevoie de ajutor īn īntelegerea Scripturii. Cu tristete o spun ca afirmatia multor baptisti dupa care, “Ortodocsii cred īn Traditie si Biserica, dar noi credem doar īn Scriptura” este naiva, eu īnsumi fiind odata unul dintre acesti naivi, ca unul mai conformist si mai superficial decāt alti frati ai mei.

Faptul ca Biserica este pazitoarea adevarului, rol pe care l-a jucat cu cinste īn istorie cānd a luptat īmpotriva diferitelor erezii, nu īnseamna de loc abandonarea Scripturii de catre credinciosii individuali. Din partea mea as dori ca fiecare credincios sa studieze zilnic si cu pasiune Scriptura. Asa ma īndeamna preotul meu. Dar atunci cānd avem dificultati trebuie sa apelam cu umilinta la experienta de doua milenii a Bisericii, si sa nu ne consideram fiecare un Papa infailibil. De aceea voi fi īntotdeauna suspicios la interpretari radicale, netraditionale. Daca la usa īmi bate un Martor al lui Iehova, nu mai este necesar sa petrec cu el zile īntregi de studiu al Scripturii. Biserica l-a declarat deja eretic si aceasta īmi este suficient.

Ce se īntāmpla daca Biserica se abate de la Scriptura?

Din pacate, aceasta se poate īntāmpla. Īn secolul patru, jumatate din Biserica a cazut īn erezia ariana. Dar īncredintarea mea este ca īn ultima instanta Biserica este īntotdeauna salvata din aceste erori. Īncredintarea nu se bazeaza pe capacitatea oamenilor, ci pe dragostea lui Hristos fata de Mireasa Lui, pe care nu o va lasa prada īnselaciunilor celui rau.

Īn Biserica Ortodoxa asa cum o cunosc eu astazi exista nenumarate mecanisme care sa o pazeasca de eroare. Una dintre ele este extraordinarul conservatorism al Bisericii Ortodoxe, de care stiu ca multi īsi bat joc si īl considera o trasatura de īmpietrire senila. Dar acest conservatorism este ca o scoica ce ascunde o perla de mare pret pe care nu vrea sa o piarda. Acesta este secretul pentru care Biserica Ortodoxa nu a experimentat multe din erorile īn care au cazut uneori confesiunile protestante. La o librarie locala am vazut recent o carte a unui episcop anglican, intitulata, “De ce Biserica trebuie sa se schimbe sau sa moara”. Īn aceasta carte, el argumenta īn favoarea acceptarii homosexualitatii ca un stil de viata legitim īn biserica. Din fericire Biserica Ortodoxa nu a trecut prin asa ceva, fiind practic neatinsa de liberalism.

Un alt mecanism este existenta episcopilor. Preotul nu īsi ia singur slujba, nici nu este ales prin vot democratic de catre o adunare care poate sa o ia razna. El este hirotonit de un episcop. Un episcop poate fi hirotonit doar de alti trei episcopi. Aceasta īnseamna ca posibilitatea raspāndirii erorilor este mult īmpiedicata. Īn sfārsit, hotarārile importante privitoare la dogme pot fi luate doar de un Sinod al tuturor episcopilor. Acesta este si modelul Biblic (vezi cazul sinodului din Ierusalim, īn Fapte 15).

Īn ciuda tuturor acestor mecanisme, erori se pot totusi strecura. Sfatul pe care l-am auzit eu este acesta: daca preotul tau propaga o erezie, plānge-te la episcop si roaga-l sa-l schimbe. Daca episcopul propaga o erezie, muta-te sub jurisdictia altui episcop.

Īn ultima instanta este greu sa gasim o formula absolut certa cu privire la stabilirea adevarului. Scriptura trebuie īnteleasa si interpretata, īn timp ce Biserica este un organism viu care nu poate fi īncadrat īn reguli definitive si care sa se aplice oricarei situatii. Dar cred ca dragostea de adevar combinata cu ascultarea īn umilinta de Biserica este cea mai fericita combinatie. Din pacate, formula “eu, Iisus si Scriptura” nu este practica, ci poate duce la erezii din cauza naturii noastre pacatoase.

Cu dragoste īn Hristos,

Mihai Oara


Daniel Branzai

02-20-2000

Draga Mihai

As putea intitula acest mesaj: "Autocritica evanghelica".

Ca in mai toate celelalte miscari crestine declansate de criza "Reformei" si in miscarea "baptista" exista o mare doza de intoleranta fata de trecut, o inadmisibila infatuare a celui ce crede ca lumea a inceput doar odata cu propria lui nastere si va muri tot odata cu el (Iov 12:2,3).

Avem un asa anumit "blind spot", un fel de amnezie voluntara, o incapacitate de a aprecia corect ceea ce au facut bun si bine Dumnezeu si copiii Sai in intervalul
scurs de la Rusalii pina in epoca reformelor crestine.

M-a impresionat foarte adanc descrierea felului in care tu "traiesti" liturghia, experimentezi "atingerea de poala hainei lui Dumnezeu" in participarea la formele acestea vechi de doua mii de ani. Recunosc farmecul si invaluirea acelei atmosfere transcendente in care toate simturile sunt concentrate la inchinarea vie: aroma fumului din cadelnita, semiobscuritatea din interiorul cladirii Bisericii, incantarea "glasurilor" liturghice, chipurile de sfinti martori de pe pereti, semnul crucii si plecaciunile. Le-am vazut cu ochii mei in vizitele la manastirile din nordul Moldovei, veritabile enclave atemporale, in care intri ca sa "iesi din lume" si sa stai de pe acum in anticamera eternitatii.

Desi eu experimentez aceleasi sentimente "in Duh si in adevar", asta nu ma face sa le neg in experienta traita de tine.

Evocarea trairilor tale mi-a amintit de sentimentele unui alt frate scump ortodox pe care-l iubesc fara sa fi avut privilegiul de a-l fi cunoscut in persoana.

Nu stiu daca ai citit "Jurnalul fericirii mele" scris de N. Steinhardt. Acest evreu convertit la crestinism in inchisorile comuniste a editat apoi un jurnal al calatoriilor sale "intru fiinta". Cartea este o extraordinara colectie de experiente si sinteze spirituale in care acest om cu o cultura generala remarcabila distileaza si decanteaza incet, incet ceea ce este valoare din ceea ce este doar galagia inconstienta a lumii. Intre pasaje cu o claritate de cristal, autorul intercaleaza paragrafe ininteligibile de borboroseala extatica geamana cu ceea ce experimenteaza crestinii din Biserica pentecostala (o mostra voluntara de interconfesionalism crestin).

Nicolae Steinhardt s-a calugarit dupa eliberare si s-a salasluit la manastirea de la Rosia, devenita si ea un leagan al marturiei credintei vii. Iata citeva citate din "Jurnal":

"Crestinismul este transmutatia, nu a elementelor chimice, ci a omului (metanoia). Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Christos Dumnezeu; nu inmultirea vinului, 
pestilor, painii; nu tamaduirea orbilor din nastere, slabanogilor, garbovilor si leprosilor, nu, nici invierea fiicei lui Iair, a fiului vaduvei din Nain si a lui Lazar - toate semne bune pentru cei prea putini credinciosi, ori facute ca sa se implineasca proorociile, ori ca sa se arate slava lui Dumnezeu, ori manifestari de mila ale Domnului ("Cand a vazut multimea, Domnului i s-a facut mila de ea"), toate concesii ale divinitatii -, ci transformarea fapturii. Pana unde poate merge aceasta transmutatie? Pana la ceruta rastignire cu capul in jos a lui Petru, care se lepadase."

Iata ce scrie, N. Steinhardt despre "cautarea nodului in papura", despre "scoaterea ochilor" in neinteleapta realitate a "aruncarii copilului impreuna cu apa murdara din ligheanul doctrinelor si datinilor" despre care vorbeste Eugen Matei (am sa-ti spun mai jos ceva despre acest prieten al meu):

"Exigentii stau cu ochii atintiti asupra dreptilor si oamenilor de isprava, pandindu-le necrutatori cea mai mica abatere. Canaliilor sunt gata sa le treaca orice cu vederea, sa le gaseasca neincetat scuze."

Fara nici o indoiala, exista o "intoleranta" neoprotestanta, tot asa cum exsita si o "intoleranta" Ortodoxa. In ambele cazuri este vorba despre intoleranta confesionala.
Una din primele ei victime este sentimentul de apartenenta la "trupul" universal al lui Christos, iar alta este ... gandirea limpede. 

Din dorinta de a intelege contextul crestin romanesc in care traiesc, citiva baptisti care-si pregatesc doctoratul in teologie au ales teme legate de existenta si dogmatica Bisericii Ortodoxe. Reactiile unora din tabara baptista romana s-au incadrat intre neintelegere, neincredere si negare violenta.

Ti-am spus ca am primit un mesaj de la Ovidiu Ghita din Galati ... Acum am un fragment de mesaj de la Eugen Matei din Pasadena, unul din cei ce-si pregatesc doctoratul din dogmatica Ortodoxa. El a participat la citeva seminarii si conferinte foarte interesante, in care participantii, baptisti si ortodocsi, au avut schimburi deschise de pareri si convingeri. Iata-l:

"... In al doilea rand, subscriu la cate ceva din ce a spus Ovi.  Ortodoxia ortodocsilor convertiti aici in SUA nu este Ortodoxia despre care stim noi din Romania.  I-am spus unui profesor de-al meu odata ca daca ar merge in Romania ca preot ortodox probabil ar fi tolerat pana ar sti colegii lui ce fel de ortodox este.  Apoi ar fi excomunicat.  Intre bazaconiile credintei populare ortodoxe despre icoane, lumanari, parastase, etc. si ceea ce vor sa spuna noii ortodocsi ca ar fi semnificatia acestora este o prapastie de
netrecut.  In plus, intoleranta ortodoxiei fata de alte forme de manifestare a credintei (repet, forme) constituie auto-subminare dupa parerea mea."

"Si in al treilea rand, subscriu si eu la opinia ca o sa mai treaca multa apa (poluata) pe Dunare pana cand cea mai mare parte dintre noi, evanghelicii, vom invata sa dialogam si sa invatam sa intelegem cu adevarat ce gandesc altii.  Nu spun toti, dar cea mai mare parte.  Cand e vorba de ortodoxie aruncam "the baby with the water" si ne spalam pe maini. Cam tot asa cum fac si ortodocsii cu noi.  Esti declarat ratacit si pierdut pentru ca studiezi ortodoxie."

Mai mult ca sigur ca nu eu sunt cel mai competent sa port un astfel de dialog cu tine. Ma simt ispitit (daca acesta este termenul corect) sa-i invit pe unii din acesti oameni sa intervina cu contributiile lor in dialogul nostru. Nu stiu daca vor indrazni sa o faca. S-ar putea ca teama de "reactia majoritatii" sa-i paralizeze. Oare nu este si asta una din atitudinile pe care le condamnam numai atunci cind o descoperim "la ceilalti" ?

Vreau sa te intreb: avind in vedere audienta deschisa pe care o au dialogurile noastre, ai fi gata sa-i invitam si pe acesti "terti" de coloratura baptista sau ortodoxa sa ni se alature? Am putea largi aceasta discutie ? (Visam acum citiva ani la un astfel de "forum" interconfesional inaugurat undeva in Romania, asemanator cu "clubul de la Paltinis" intretinut de Noica  si alti filosofi romani chiar si pe vremea cumplitei persecutii atee.)

De pe pozitia mea de  fiu de evreica (un mic evreu mesianic deci), constat ca ma pot detasa mai usor de "provicialismele patriotarde confesionale." Unii nu vad in asta neaparat o calitate. Ei cred in puterea convingerilor intransigente, singurele in stare sa "cladeasca" un sistem ecclesiastic.

Mica mea ambitie baptista este insa mult mai neinsemnata. Ma rog Domnului ca, in providenta Sa plina de har, sa foloseasca miscarea evanghelica minoritara, acest purice de ... aproape 1% din populatia Romaniei pentru a intarita la gelozie traditionala Biserica Ortodoxa majoritara, elefantul eclesiastic ortodox.

As putea spune ca numarul total al membrilor Bisericii Baptiste din Romania abia daca ajunge numarul "preotilor" din Biserica Ortodoxa. Situatie care nu se echilibreaza decat daca tinem cont de faptul ca baptistii cred in "semintia aleasa" si-n "preotia imparateasca" despre care vorbeste apostolul Petru (1 Petru 2:9) si practica invatatura conform careia fiecare credincios este un "preot".

Pentru a intelege ce spune Eugen Matei cind afirma ca "Ortodoxia ortodocsilor convertiti aici in SUA nu este Ortodoxia despre care stim noi din Romania" iti cer voie ca sa afisez doua citate contradictorii. Cel dintai ii apartine lui Andrei Plesu si a aparut in cartea: "Jurnalul de la Tescani". In acest pasaj, Plesu vorbeste despre o vinovatie a teologilor care incearca sa "adapteze" viata Bisericii la "moda lumii trecatoare". Pentru ca este mai scurt, am sa-l redau in acest mesaj. 

Cel de al doilea pasaj vorbeste despre vinovatia Bisericii Ortodoxe Romane, care cauta neintelept sa forteze societatea contemporana intr-o "unidimensionalitate" condamnata de istorie si nejustificata de dogma crestina. Pentru ca este mai lung, am sa-l afisez intr-un mesaj separat.

Iata deci aici citatul din Andrei Plesu:

Complexul de inferioritate al teologilor de azi fata de lumea „culturii"

"Toti par a se stradui sa patrunda in aceasta lume, ca si cum lumea din care vin ei e insuficienta si marginala. Or, teologia trebuie sa se reverse peste cultura, nu sa aspire la ea. O intelectualitate care intoarce spatele Bisericii si o Biserica timida, care nu-si onoreaza autoritatea (crezand de cuviinta s-o imparta ba cu „cultura", ba cu „stiinta" moderna, ba cu puterea seculara) – iata criza prin care trecem."

In urmatorul mesaj, o parere a lui Horia-Roman PATAPIEVICI publicata in Dilema. 

Cu respect si prietenie

Daniel Branzai


Daniel Branzai

03-21-2000

Draga Mihai

Pentru a intelege ce spune Eugen Matei cind afirma ca "Ortodoxia ortodocsilor convertiti aici in SUA nu este Ortodoxia despre care stim noi din Romania" afisez o parere a lui Horia-Roman PATAPIEVICI, aparuta in revista "Dilema" in anul 1999. El este o reactie impotriva tendintei Bisericii de a "monopoliza" societatea romaneasca contemporana. Tu esti crestin ortodox in America, fara ca sa-i pretinzi acestei societati americane sa se subordoneze unei "legii stramosesti". Ortodoxia romaneasca este patrunsa de acest caracter patriotic. Este el intrinsec Ortodoxiei? Poate si trebuie sa existe "o Biserica nationala" ? Sunt curios sa aud reactia ta la acest articol. Nu te grabi cu raspunsul. El poate veni si dupa asa de plinele sarbatori de Paste.

(Dilema Nr. 330, 4 - 11 iunie 1999 )

Biserica Ortodoxa Romina si modernitatea (I)
Horia-Roman PATAPIEVICI

Problema de principiu a subordonarii Bisericilor ortodoxe fata de stat

In epoca premoderna, religia ortodoxa s-a institutionalizat nu ca o credinta personala, care angajeaza responsabilitatea individuala a fiecarui membru, ci ca o "lege stramoseasca", care angajeaza adeziunea colectiva si destinul comunitatii In ansamblul ei.(1)

In raport cu statul, biserica a avut o pozitie de subordonare-autoritate: subordonata domnului pentru numirea Inaltei ierarhii bisericesti, ea singura avea autoritatea de a confirma sau infirma acordul domniei cu "legea stramoseasca".(2)

Cele doua puteri trebuiau sa fie "simfonice", iar sistemul politic sa fie unul statalo-ecleziastic.(3)

In epoca moderna, unificarea statului romin a atras dupa sine o redefinire institutionala a ortodoxiei. In schimbul Inaltarii ei (de catre puterea laica) la demnitatea de biserica autocefala si a dobindirii autoritatii sinodale, Biserica Ortodoxa Romina a acceptat sa functioneze in virtutea unei legislatii care a consfintit o puternica ingerinta a statului laic In formele sale de organizare si decizie, abandonind prerogative civile care, In epoca premoderna, ii reveneau de drept.(4)

In toate Constitutiile antecomuniste, Bisericii ortodoxe i s-a garantat statutul de "religiune dominanta In Statul romin". In ciuda represiunii si a politicii sale antireligioase, chiar si statul comunist a asigurat Bisericii ortodoxe acest statut de unicitate vasala. Prin desfiintarea brutala a Bisericii greco-catolice si ruperea legaturilor cu Vaticanul (1948), statul comunist a parut a rezolva odata pentru totdeauna vechea obsesie anticatolica a ortodoxiei rominesti. Desi marginalizata in politica statului ateu, Biserica Ortodoxa Romina s-a putut intilni cu politica statului comunist in chestiunea exaltarii nationaliste a trecutului rominesc. Astfel, o veche ispita etnicista isi refacea aparitia, intr-un context mai mult decit straniu si cu aliati surprinzatori. Se stie ca, la sfirsitul secolului al XIX-lea, Patriarhia ecumenica a condamnat filetismul, adica identificarea religiei cu nationalitatea. Cu toate acestea, tendinta separatista a multor Biserici ortodoxe nationale, reflectata partial si in obsesia revendicarii unei stricte autocefalii religioase, isi gasea mereu noi forme de manifestare. Fireste, era foarte la indemina pentru orice Biserica ortodoxa nationala sa afirme ca ireductibilitatea religioasa a ortodoxiei rezulta din specificul etnic al popoarelor ortodoxe. Ortodoxismul panslavist este unul din exemplele cele mai notorii, fara a fi insa singurul.

Pentru Bisericile ortodoxe, traditia regimului politic al sistemului statalo-ecleziastic se dovedeste intotdeauna solidara cu ispita reducerii universalismului crestin la expresia lui etnic-regionala. Etnofilia si statolatria sunt cele doua ispite naturale ale spiritului ortodox. Biserica Ortodoxa Romina a cazut de multe ori in aceste excese, uneori furnizind argumentul ridicol ca idealul statutului national unitar rominesc este intrinsec ortodox si ca modul privilegiat de a fi crestin-ortodox consta in a te naste romin.

Sunt aceste doua ispite si esential constitutive ortodoxiei, ca spiritualitate? Raspunsul meu este nu. Nu exista o matrice spirituala ortodoxa, conceputa in maniera esentialista. Exista numai un manunchi de traditii comunitare si institutionale, care a conferit stilurilor de viata si mentalitatilor asociate acestora prestigiul de "eternitate" si "esentialitate" al duratelor lungi ale istoriei. In Occident, lupta Bisericii cu Imparatii a creat problematica statului, iar aparitia universitatilor a lansat chestiunea societatii civile, ca forta sociala legitima, independenta atit de stat, cit si de biserica. Nimic din toate acestea in traditia bizantina:

In Orient, asteptarea eshatologica si indaratnicia conceptiei ca singura forma de crestinism veritabil este idealul celui care intoarce definitiv spatele lumii (monahul) au facut ca raportul Bisericii cu puterea seculara sa se bazeze pe niste indistinctii organice.

In Occident, potrivit unei vorbe celebre, mintuirea nu era cu putinta in afara bisericii; in Orient, ea este posibila doar in pustie; - caci in Orient, idealul monastic este virulent anti-institutional, deopotriva anarhic in privinta statului si mefient fata de ierarhia bisericeasca.(5) Or, e limpede ca nu se poate construi nici o traditie institutionala pe apoftegmele parintilor pustiei. Drept urmare, problemele specifice modernitatii, care inca mai sint problemele prezentului nostru, nu s-au putut articula pe experienta istorica a traditiei bizantin-slave. In mod evident, modernitatea a fost problema istorica a traditiei catolico-protestante si nu a traditiei ortodoxe.

Problema de fond: incapacitatea de a gasi un sens religios modernitatii

Adevarata si singura problema a ortodoxiei In fata lumii de azi, ca formula religioasa si institutionala specifica, este aceea ca modernitatea nu este un produs natural al propriei sale traditii istorice. Orice obiectie conceptuala sau teologica la formula ortodoxiei este, din acest motiv, ideologica si, pe cale de consecinta, alaturi de subiect. Daca este evident o ingimfare sa sustii ca singura forma de crestinism autentic este ortodoxia, este la fel de fals a crede, cum fac unii comentatori politici, ca a fi ortodox constituie un soi de handicap istoric in fata problemelor politice si economice ale contemporaneitatii. Distorsiunile de reactie ale Bisericii Ortodoxe Romine la anumite provocari ale lumii de azi pot fi complet intelese daca tinem seama de urmatorii patru factori: 

(a) predispozitia anumitor inalti prelati la etnofilie si statolatrie; 
(b) prejudecata superioritatii religioase a ortodoxiei fata de toate celelalte traditii apostolice sau confesiuni crestine; 
(c) lupta institutiei BOR pentru putere materiala in societatea romineasca de azi; 
(d) lupta BOR pentru conservarea puterii simbolice traditionale a ortodoxiei in domeniul culturii si al spatiului public rominesc.

Exista o traditie tenace, propagata prin stilul invatamintului religios ortodox, de a identifica BOR, ca institutie, cu neamul rominesc. Orice critica la adresa ierarhiei BOR este uneori interpretata ca un atac la adresa poporului romin. Presupozitia acestei reactii este ca singurul adapost veritabil al destinului poporului romin este BOR. Aparent, aceasta presupozitie este confirmata de faptul ca peste 80% din romini declara ca institutia care le inspira cea mai mare incredere este BOR. Problema este: poate BOR mobiliza in scopuri politice proprii peste 80% din populatie? Raspunsul este categoric nu.

Daca incercam sa aflam citi dintre cei care se declara atit de increzatori in BOR participa regulat la viata bisericii, vom vedea ca 17% dintre ei merg la biserica de citeva ori pe saptamina, iar 56% de cel putin citeva ori pe luna.6 Fata de Occidentul european, unde cei care frecventeaza regulat Biserica formeaza un grup situat in jurul procentului de 10%, "religiozitatea" populatiei rominesti pare a fi coplesitoare. Sa interogam insa trecutul.

Pentru jumatatea secolului al XVII-lea, calatorii straini in tarile romine relatau, cu uimire, asidua religiozitate a boierilor paminteni: acestia isi incepeau ziua cu o slujba, dupa vizita la domn si rezolvarea treburilor din divan asistau la liturghie, iar de sarbatori isi treceau toate noptile rinduite in biserica, la slujbe. Dar religiozitatea atit de mare in aparenta, observa cu malitiozitate A. D. Xenopol, era cu totul superficiala: caci, desi onorau pe Dumnezeu prin serbari si rugaciuni nesfirsite, acesti "credinciosi" isi bateau in fiece zi joc de numele Lui, luindu-L in desert in juramintele lor, tot atit de des calcate pe cit si facute.7

Doua secole mai tirziu, un fin si competent observator al societatii rominesti de la 1866 (consulul general al Belgiei in Rominia) confirma si el, in materie religioasa, ritualistica emotiva si superficial ubicua, cuplata cu o absenta aproape totala a sentimentul religios profund.8 Aceasta nu inseamna ca rominii ortodocsi nu sint capabili decit de impostura religioasa: inseamna doar ca sentimentul religios, la romini, nu acopera aproape deloc spatiul public. El poate fi cautat, si gasit, in mediul monastic, singura zona in care ortodoxia contemporana mai este inca profund autentica. Dar nu in zona publica, unde ortodoxia, dincolo de alianta ei traditionala cu statul, nu a avut alt tip de prezenta. O ilustrare clara a acestei observatii tine de faptul ca, la romini, planul ritual al religiei este complet decuplat de planul etic al comportamentului cotidian. Daca, potrivit tezei lui Max Weber, religiozitatea protestanta a putut articula o etica laica a muncii in solidaritate pe un set de valori strict religioase, in mediul ortodox rominesc nu a existat nici o cuplare intre sfera ritual-religioasa si sfera moral-politica. Etica ortodoxa nu a putut genera un comportament laic contractual, etic si cetatenesc, deoarece niciodata ortodoxia nu a fost prezenta in spatiul public cu intentia de a promova astfel de valori. De fapt, ea nu a promovat niciodata ideea de spatiu public, ca loc de manifestare legitim al autonomiei individului. Ca atare, potrivit traditiei istorice, la rominii ortodocsi religiosul este complet decuplat de etic si de civil.

Pe de alta parte, continutul acestei religiozitati de tip "lege stramoseasca" este in mare masura dominat de puterea a ceea ce fiecare comunitate apuca sa primeasca ca fiind "traditie": ponderea miturilor, superstitiilor si elementelor de religie populara fiind coplesitoare In raport cu o cultura religioasa bazata pe acuratetea conceptelor teologice.9

Spre deosebire de religia oficiala, religia traita era impregnata de superstitii, vrajitorii, descintece, farmece si obiceiuri arhaice. Valabila pentru religia traita in secolele premoderne, ea mai este valabila, schimbInd ce este de schimbat, si azi. Daca in sus, ortodoxia a acceptat sa serveasca statul, in jos ea a consimtit sa coabiteze cu extravagante forme folclorice de religiozitate populara . Or, aici apare o problema. Cind, in Rominia de azi, majoritarii isi declara afiliatia religioasa ortodoxa si analistii construiesc statistici coplesitoare pe baza acestor cifre, nimeni nu se intreaba ce mai inseamna, azi, a fi ortodox. Cei care isi bazeaza rationamentele ortodoxizante sau Ingrijorarile cetatenesti pe o statistica de tipul celor 80% care au incredere in BOR si, in acelasi timp, nu nutresc nici o incredere in alte institutii democratice, ignora faptul evident ca societatea romineasca, asemeni celei occidentale, este una profund laicizata (deoarece a suferit in mod ireversibil procesul de scoatere a religiei din sfera publica si de fixare a ei in sfera privata), ireversibil secularizata (deoarece, prin modernitate, societatea romineasca a pasit definitiv in logica transformarii valorilor religioase in valori profane) si, prin deschiderea unei piete libere a bunurilor religioase, societatea noastra a intrat si in logica pluralismului cultural care marcheaza sfirsitul suprematiei religioase a crestinismului.10 Pentru mobilizarile de mase, religia, in societatea romineasca moderna, nu poate fi decit un pretext. E drept ca, asociata cu nationalismul, religia poate inca oferi surprize: dar accentul cade pe nationalism si nu pe religie.

(Dilema Nr. 331, 11 - 17 iunie 1999 )

Biserica Ortodoxa Romāna si modernitatea (II)

Horia-Roman PATAPIEVICI

Viitorul: dincolo de secularizarea interna

Īn ordine religioasa, problema centrala a ortodoxiei este retragerea Bisericii din secularizarea interna la care a fost pe nesimtite condusa de legaturile sale traditionale cu statul, ca principiu al regimului politic "simfonic". Fie ca vrea, fie ca nu, fiecare dintre Bisericile ortodoxe nationale va trebui sa aiba un "Vatican II" al ei. Īn urma rupturii īn traditie produsa de modernitate, crestinismul a fost fortat sa gīndeasca modernitatea nu ca pe o catastrofa satanica (cum īnca sīnt tentati sa gīndeasca unii prelati ortodocsi), ci ca pe un prilej de regīndire a menirii sale istorice. Prin asimilarea lectiei religioase a modernitatii, crestinismul are sansa de a se lepada īn mod radical de ideologia religioasa pe care, sub influenta secularizarii interne, toate Bisericile crestine l-au adoptat inconstient. Ceea ce trebuie gīndit este faptul decisiv ca evanghelia lui Hristos nu este o doctrina, teologia crestina nu poate fi o stiinta, afirmatiile acesteia nu sīnt certe, litera evangheliilor este īndoielnica, Mīntuitorul lumii a fost omorīt ca un criminal, Cuvīntul īntrupat nu a vorbit o limba sacra, ci una populara, de vamesi, pescari si prostituate; - īn fine, ca revelatia crestina nu este nimic fara credinta, iar credinta nu este nimic fara certitudinea pe care crestinul o poate lua numai din sine, daca a primit har. Crestinismul este o religie a sufletului si sta sau cade īmpreuna cu o metafizica a interiorului care refuza cunoasterea interioritatii prin traducerea ei īn obiecte ale lumii fizice. Mai mult, continutul crestinismului nu este ezoteric. Totul este spus deschis, īn cuvinte simple, la vedere. Suprafata crestinismului este chiar miezul. Cīnd arhiereul l-a īntrebat pe Iisus despre īnvatatura lui, raspunsul a fost: Eu am vorbit lumii deschis si nu am ascuns nimic (Ioan 18, 20). E limpede ca venirea lui Hristos si propovaduirea evangheliei pune capat revelatiilor ezoterice, lichideaza īndreptatirea atitudinii gnostice si īncheie misteriile bazate pe supravietuirea traditiilor stravechi. Nici o prisca theologia nu mai e posibila dupa venirea Mīntuitorului. Totul este dat la iveala, nu mai exista īnvatatura secreta, toti au acces la mesajul cel mai profund, cel mai adīnc. Dupa Hristos, adīnc nu mai īnseamna ascuns. Adīnc īnseamna acum trait, realizat cu trupul, faurit cu carnea. Transformarea exteriorului īn interior si, apoi, iesirea din logica interioritatii fara a mai recadea īn banalitatile exterioritatii. Dupa despovararea Bisericilor crestine de ideologiile religioase cu care, pīna acum, crestinismul istoric s-a identificat īn mod imprudent si naiv exista un formidabil viitor al credintei īn venirea Mīntuitorului.

Pīna īn prezent, institutia BOR nici macar nu si-a pus problema retragerii Bisericii ortodoxe, ca purtatoare a crestinismului revelat, din angrenajul secularizant al statului laic. Dimpotriva, dupa prabusirea regimului comunist, instinctul BOR a fost sa reocupe toate pozitiile din care statul comunist o evacuase. Calugarii si preotii sīnt īn continuare functionari salarizati de stat. Chestiunea delicata a colaborarii clerului superior cu regimul comunist si, īn special, cu securitatea comunista nu a fost niciodata pusa īn interiorul Bisericii, iar aceia dintre laicii credinciosi care au facut-o, īn spatiul public, au fost priviti cu dusmanie, ca inamici ai Bisericii. Exista informatii care sugereaza ca unii īnalti prelati au avut grad de ofiter superior īn securitatea comunista si nu este deloc o coincidenta faptul ca tocmai acestia detin azi pozitiile cele mai potrivite pentru a imprima Bisericii imaginea unei institutii īntepenite īn nostalgia dupa un trecut cīnd reconstruit reactionar-bovaric, cīnd de mult revolut. Nationalismul asociat uneori cu BOR este, īn fond, nationalismul acelor prelati si nu nationalismul ortodoxiei, ca religie. Nu este nimic ortodox īn dorinta conducerii BOR de a rivaliza cu megalomania arhitectonica a lui N. Ceausescu si a construi, līnga monstruoasa Casa a Poporului (actualmente Casa a Parlamentului), o replica bisericeasca gigantica (12.000 de locuri), numita, grandilocvent, "Catedrala mīntuirii neamului". Pozitia pro-sīrba si anti-occidentala a unei parti īnsemnate a clerului, incitatia cīte unei īnalte fete bisericesti (care a facut o frumoasa cariera īn timpul regimului comunist) ca Biserica sa participe īn mod deschis la lupta politica, lipsa de sensibilitate a majoritatii ierarhilor fata de nedreptatile carora le-au cazut victime, uneori cu sprijin ortodox, fratii lor greco-catolici, demagogia nationalista, ritualistica sforaitoare si asiduitatea cu care statul este curtat pentru a putea smulge de la buget mai multe fonduri si privilegii cīt mai īnsemnate - toate acestea sīnt deopotriva prelungiri ale trecutului si esecuri de a īntelege prezentul, doua fete ale aceluiasi fenomen: lupta gresit plasata cu modernitatea. Pozitiile celor pe care i-am amintit mai sus sugereaza ca acestia cred ca pot īnvinge interogatiile puse noua de Dumnezeu īn prezent, īntorcīnd prezentul cu fata la trecut. Dar nu pentru aceasta ni s-a dat clipa prezenta. Prelati mai perspicace īncearca sa acomodeze Biserica la mesajul religios al ceasului de fata. E clar īnsa ca viitorul nu poate apartine celor care viseaza īn trecut, ci numai celor care lucreaza īn prezent. Viu este doar cel aflat īn lucrare.

Īn rezumat, am sentimentul ca ortodoxia nu este deloc o piedica de principiu īn calea modernizarii societatii romānesti, asa cum a argumentat I. P. Culianu īn mai multe rīnduri. (11) Nu cred, cum par a sugera unii observatori recenti,(2) nici ca eliminarea completa a BOR din sfera publica ar rezolva problemele de integrare legislativa ale Romāniei. Sīnt tentat sa cred ca scopul societatii romānesti luminate ar trebui sa fie o integrare europeana nu īmpotriva, ci īmpreuna cu traditia adusa pīna la noi de Biserica Ortodoxa Romāna. Faptul ca o majoritate semnificativa a cetatenilor Romāniei pare sa creada acelasi lucru sugereaza ca drumul de urmat consta nu īn imaginarea unui viitor īmpotriva traditiilor simbolizate de BOR, ci īn regīndirea raportului complicat dintre religie si modernitate, prin prisma modului concret īn care societatea noastra traieste dinamica relatiei dintre laicizare, secularizare si pluralism cultural-religios.

1. Daniel Barbu, Sapte teme de politica romineasca, Antet, 1997, p. 114 (aceste chestiuni sunt tratate mai ales la pp. 17-35; 107-127). In acelasi sens, pentru ilustrarea raportului lege stramoseasca / lege religioasa, vezi pozitia credinciosilor din Calata in chestiunea unirii cu Roma (1699): Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romine, vol. 2, Bucuresti: Editura Institutului biblic si de misiune al B.O.R., 1980, p. 304.

2. "Clerul a fost intotdeauna supus in statele romine autoritatii lumesti, reprezentata prin persoana domnului" (A. D. Xenopol, Istoria rominilor din Dacia Traiana, vol. III, editia a patra, 1988, pp. 515; 517; ca Biserica era Intr-un sens omnipotenta, dar sub ascultarea totala a statului, reprezentat de domn, este si concluzia lui C. C. Giurescu, Istoria rominilor, vol. I, editia a treia, 1938, pp. 407-8).

3. Serban Papacostea despre influenta ideologiei politice bizantine, In: M. Barbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, S. Papacostea, P. Teodor, Istoria Rominiei, Bucuresti: Editura Enciclopedica, 1998, pp. 171-173; 178 si 198. Despre relatiile dintre stat si biserica In tarile romine, Andrei Pippidi, Traditia politica bizantina in tarile romine in secolele XVI-XVIII, Bucuresti: Editura Academiei R.S.R., 1983, pp. 100-109.

4. Despre aceasta reasezare institutionala, vezi M. Pacurariu, op.cit., vol. 3 (1981), pp. 119-138.

5. "Fata de lume, raportul ortodoxiei este strict negativist", spunea in 1926 Mircea Florian, rezumind atitudinea ortodoxiei fata de secol prin formula "anarhie sau formalism ne varietur" ("Cultura romina si ortodoxia", in: Dreptul la memorie in lectura lui Iordan Chimet, vol. IV, Cluj: Dacia, 1993, pp. 268-269; pentru a caracteriza lapidar idealul crestinismului rasaritean, Daniel Barbu a folosit formula extra coenobio nulla salus ("Note despre spiritualitatea crestinismului rasaritean in secolele VIII-XII", Postfata la André Vauchez, Spiritualitatea Evului Mediu Occidental, Bucuresti: Editura Meridiane, 1994, pp. 172-173).

6. Sondaj METRO MEDIA / Transilvania, 1-18 noiembrie 1990.

7. Xenopol, Istoria rominilor din Dacia Traiana, vol. IV (editia a patra, 1993), p. 407.

8. Valeriu Stan, "Un raport consular belgian din 1866 despre caracterul si moravurile rominilor" (1992), citat de D. Barbu, Sapte teme, pp. 19-21.

9. In acesti termeni caracterizeaza viata religioasa din principatele rominesti Pompiliu Teodor, "Secolul luminilor in tarile romine", in: M. Barbulescu et al., Istoria Rominiei, p. 315.

10. Jean Baechler, "Religia", in Raymond Boudon (ed.), Tratat de sociologie (1992), Humanitas, 1997, pp. 507-517.

11. I. P. Culianu, "Dusmanii capitalismului", īn: Mircea Eliade, Bucuresti: Nemira, 1995, pp. 169-174; "Ku Klux Klan ortodox", Meridian, mai - iunie 1990, p. 64.

12. Gabriel Andreescu, "Relatii internationale si ortodoxie īn Estul si Sud-Estul Europei", Studii internationale, 4/1998, pp. 3-32; teza centrala a articolului este ca "principiile statului de drept se afla sub presiunea clerului si a institutiilor ortodoxiste, īn mod vadit ostile proceselor de integrare īn Europa institutionalizata"; ca "instrument cheie" al cresterii stabilitatii īn Europa de Est si de Sud-Est, autorul propune "limitarea dominantei ortodoxe īn tarile cu majoritate ortodoxa" (p. 31), premisa argumentului fiind ca exista o solidaritate naturala īntre ortodoxie, nationalism si traditiile premoderne - "ortodoxia se manifesta īn regiune sub forma nationalismului ortodox" (p. 25).

Cu respect si prietenie

Daniel Branzai


Mihai Oara

3-22-2000

Draga frate Daniel,

Venirea unor noi participanti īn dialogul nostru este binevenita, atāt timp cāt putem pastra atāt tonul crestinesc cāt si buna organizare a discutiilor.

M-au īncāntat citatele din Nicolae Steinhardt, unul din autorii care a jucat un rol īn convertirea mea la Ortodoxie. Īmi aduc aminte cum, cu vreun an īn urma īl citeam si īmi ziceam, "Omul acesta este atāt de minunat, īncāt īmi pare rau ca nu este baptist!"

As dori aici sa raspund acum mesajului tau intitulat "Autocritica Evanghelica". Urmatorul mesaj cere un raspuns mai elaborat pe care sper sa īl pot da curānd.

Una dintre problemele ridicate de "Autocritica Evanghelica" este unde gasim o definitie si o reprezentare corecta a Ortodoxiei. Marturisesc faptul ca personal nu sunt competent sa discut prea mult despre Biserica Ortodoxa Romāna. Sunt īn situatia paradoxala de a cunoaste multe obiceiuri, rugaciuni, expresii pe care le-am īnvatat aici īn SUA, fara a cunoaste corespondentul lor romānesc. Dar, sper sa am ocazia sa le īnvat. Mai mult decāt atāt, ca simplu credincios ortodox nu pot si nici nu ar fi potrivit sa ma pronunt asupra unor probleme majore dar specifice ale BOR.

Si totusi, unele din citatele din mesajul tau īmi par exagerate. De exemplu, se afirma ca BOR este atāt de diferita de Ortodoxia īntālnita īn SUA, īncāt un preot ortodox american care s-a duce īn Romānia ar fi curānd excomunicat. Aceasta afirmatie nu īsi are nici o baza īn realitate. Nu exista nici un caz de felul acesta, dar exista un caz exact contrar, acela a Parintele David Hudson, pe care l-am īntālnit recent. Cine este interesat, poate afla istoria sa la http://www.ortho-logia.com/English/Hudson-English.htm. L-am īntālnit recent pe Pr. Hudson, care mi-a povestit cu placere despre experienta lui īn BOR. Mi-a vorbit despre credinciosi ortodocsi sinceri, despre preoti dedicati si despre episcopi īntelepti si spirituali. Nici vorba de "bazaconii populare" sau de superstitii, nu ca acestea nu ar putea exista. Mi-e teama ca scenariul la care se gāndeste Eugen Matei este putin diferit, ca el īsi imagineaza acelasi patern al entuziastului care vrea sa "reformeze" Biserica, īn care caz ar avea aceeasi experienta cu a lui Tudor Popescu, care a fost caterisit. Cred ca de Biserica Ortodoxa trebuie sa ne apropiem cu o oarecare umilinta, nu cu atitudinea celui care vine sa puna lucrurile la punct. Pentru mine personal problema nu este nicidecum sa schimb Biserica (aceasta ar fi o pura aroganta!) ci de a fi schimbat de ea. Ortodoxia īnseamna tacere, rugaciune, ascultare si umilinta. Acesta este modul de a gāndi ortodox, "the Orthodox mindset", care nu are nimic de-a face cu planurile grandioase de reforma.

Dar īntrebarea mea aici este, "Unde descoperim Ortodoxia?" Īn Romānia? Īn Statele Unite? Īn istorie? Īn teologie?

Pericolul este sa ne uitam la anumite situatii particulare din care sa tragem concluzii generale. As dori sa-ti dau un exemplu care sa ilustreze aceasta.

Īntr-o caseta pe care am ascultat-o recent, era īnregistrata o sora care cānta o cāntare īntr-o adunare baptista. Nu am īnaintea mea textul, dar din memorie pot reproduce mesajul cāntarii. Īn ea vorbea Iisus (printr-o licenta poetica acceptabila), care īi īntreba pe oameni, "De ce M-ati rastignit pe cruce ca sa va māntuiesc?" Din analiza acestei cāntari s-ar putea trage tot felul de concluzii eretice: ca omenirea este īn mod colectiv vinovata de moarte pe cruce a Domnului Iisus (cānd de fapt jertfa Lui a fost oferita Tatalui si un dar facut omenirii), sau ca noi am fi complotat sa-L rastignim pe Hristos ca sa ne capatam māntuirea. Este aceasta īnvatatura oficiala a baptistilor? Nu cred. Dar un observator rau-voitor poate lua acest incident izolat ca sa-l trāmbiteze ca dovada de ratacire a baptistilor.

Īn acelasi sens, Ortodoxia nu poate fi cunoscuta prin cazuri extreme de practici superstitioase sau īnvataturi pe care ea īnsasi le condamna. Īn Bucuresti am o matusa ortodoxa a carei principala preocupare īn viata este īngrijirea mormintelor. Este aceasta o descriere a vietii spirituale ortodoxe? Nicidecum! Am citit deja, de cānd am devenit ortodox, multe scrieri ale sfintilor si nu am gasit īn nici una dintre ele nici macar vreo mentiune cu privire la morminte.

Ma īntristeaza īnsa cānd vad pe unii din fratii mei baptisti care neglijeaza opt volume ale Filocaliei, nenumaratele scrieri ale sfintilor care au definit dogmele Bisericii (acceptate si de baptisti), vietile sfintilor si martirilor ortodocsi, vietile Parintilor din pustie, scrierile marilor teologi din secolele 6-14, scrierile unor teologi contemporani ca Lossky, Schmeman, sau Evdokimov, experientele extraordinare ale calugarilor care se nevoiesc īn rugaciune si cautare a lui Dumnezeu, misiunile ortodoxe sfintite prin jertfe si sānge īn Japonia, China, Alaska si Africa, si ramān obsedati de vreo superstitie locala dintr-un sat romānesc, de altfel condamnata si de episcopi.

O ultima remarca. Īn mesajul tau te-ai referit la īnvatatura baptista a preotiei universale. As dori sa remarc faptul ca Biserica Ortodoxa are si ea aceeasi īnvatatura. Noi toti suntem preoti pentru ca, asa cum se spune īn Romani, suntem chemati sa aducem trupurile noastre sfintite ca jertfa lui Dumnezeu. Ca tata si sot, eu sunt de asemenea preot īn familia mea.

Sper ca īn mesajul viitor sa ma refer la articolul lui Horia-Roman Patapievici.

Cu dragoste īn Hristos,

Mihai Oara


Mihai Oara

3-23-2000

Draga Daniel,

Articolul lui Horia-Roman Patapievici abordeaza una din problemele cu care biserica a fost dintotdeauna confruntata: aceea a relatiei dintre biserica, stat si societate. Preferintele lui īnclina catre o solutie asemanatoare cu aceea care s-a gasit īn Vest. Legatura dintre stat si biserica īi apare improprie autorului si el propune o reasezare a acestor relatii oarecum dupa modelul occidental, care pare a functiona cu mare succes.

Reflectānd asupra acestor idei, ma voi referi aici mai putin asupra situatiilor concrete ale Romāniei si ale BOR, pe care, asa cum am mai scris, nu le cunosc īndeajuns pentru a risca niste opinii. Dar doresc sa discut īntr-un mod mai general aceste probleme.

Teza mea este aceea ca modelul occidental nu este īn mod necesar cel mai bun de urmat. Multi intelectuali descriu societatea si cultura occidentala contemporana ca una post-crestina, īn care credinta si religia au fost alungate din sfera publica īn sfera experientelor si convingerilor individuale. Exista multe explicatii ale acestei evolutii, probabil toate valabile, dar eu cred ca una dintre ele este abuzul ideii de toleranta.

Īn biblioteca mea personala am o carte scrisa de Josh McDowel si Bob Hostetler, intitulata "Noua Toleranta - cum ameninta acest curent cultural sa te distruga pe tine, copii tai si credinta ta". Cartea explica acest fenomen īn care toleranta a devenit un ideal suprem al societatii americane, care niveleaza si distruge orice īncercare de afirmare publica a unei credinte, si mai ales a credintei crestine. Iata cāteva exemple:

· Beverly Schnell este amendata 8000 de dolari pentru ca a pus īn ziar un anunt īn care cauta un om de īncredere, UN CRESTIN, sa o ajute sa-si remodeleze casa.

· Shannon Berry, īn clasa īntāia, vorbeste unui prieten despre credinta ei īn Domnul Iisus. Un profesor o aude, o cheama de o parte, si īi spune ca nu are voie sa vorbeasca despre Iisus īn scoala.

· Īn Selkirk, New York, un elev din clasa a treia este certat si i se interzice sa-si mai aduca Biblia la scoala.

· Raymond Raines este surprins īn pauza dintre clase aplecāndu-si capul īn rugaciune. Este chemat īn biroul directorului scolii, care īl ameninta, cerāndu-i sa īnceteze aceasta practica.

Este cunoscut faptul ca īn SUA rugaciunea este interzisa īn scoli si ca primariile nu au voie sa afiseze scene religioase de Craciun. Paradoxul este ca toate aceste restrictii, pe care le credeam ca tin doar de epoca comunismului, sunt de fapt aplicate īn numele tolerantei.

Responsabila de aceasta situatie este īn mare masura si extraordinara farāmitare a confesiunilor crestine protestante. Īntr-adevar, exista un proces, l-am putea numi "capcana diversitatii", care evolueaza astfel…

Īn prima faza, confesiunile religioase se sparg īn nenumarate fragmente, o spargere īnsotita de certuri, incriminari, acuzari sau chiar ura.

Īn a doua faza, oamenii constata ca singurul mod de a putea trai decent īn acest mediu este ca diferentele dogmatice sa fie trecute īntr-un plan secundar. Convingerile profunde sunt traite la nivel individual, īn timp ce īn mod public sunt acceptate doar cele mai comune valori: prietenia, compasiunea, credinta ca exista o Fiinta suprema, etc. Manifestarea individualista a credintei, care de acum īncepe sa se retraga din sfera publica, este acceptabila pentru protestanti, care nu mai urmaresc idealul unei Biserici unice, un ideal care a fost posibil sute de ani īn istoria crestinismului.

Īn a treia faza, toleranta devine un ideal suprem. Religia traditionala este scoasa si mai mult din sfera publica si īnlocuita cu idealuri umaniste, cu privire la care exista mult mai putine dezbateri. Īn acelasi timp, credinta, pentru ca este tolerata la indivizi dar condamnata ca manifestare publica, devine irelevanta. Noile generatii nu mai aud despre Hristos de la profesor, nu mai asista la celebrari publice ale credintei, nu mai aud clopote duminica dimineata. Concluzia: cui īi mai pasa de religie? Adevarul devine relativ si orice īncercare de afirmare a unui adevar absolut este privita ca o manifestare a intolerantei.

Fazele pe care le-am descris nu au contururi istorice precise dar sunt convins ca se manifesta īn realitate. Sa nu uitam ca īn Preambulul la Constitutia Americii se declara ca toti oamenii au fost daruiti cu drepturi DE LA DUMNEZEU. Care politician mai face astfel de afirmatii īn zilele noastre? Ar fi stigmatizat ca un bigot. Mai poate oare Presedintele Statelor Unite sa cheme natiunea la post si rugaciune, asa cum a facut-o Washington?

Cred ca domnul Patapievici este furat de admiratia lui pentru Occident, o admiratie legitima a multor romāni, dar care vede doar succesele civilizatiei si nu prabusirea spirituala. Preferintele lui sunt evidente. Una dintre dovezi este dezamagirea lui pentru faptul ca BOR a protestant īmpotriva bombardamentului Yugoslaviei, dezamagire care īmi pare ciudata, mai ales acum cānd imoralitatea interventiei NATO apare mai clara decāt oricānd.

Īntrebarea mea este daca romānii vor sa urmeze aceeasi traiectorie a tolerantei si diversitatii care se va transforma curānd īn intoleranta fata de crestinism si indiferenta fata de Hristos? Vrem sa īnvatam stiinta si tehnologie din Vest, sau vrem sa importam si noi modelul societatii complet secularizate?

Horia-Roman Patapievici se refera el īnsusi cu oarecare dispret la "prejudecata superioritatii religioase a ortodoxiei fata de toate celelalte traditii apostolice sau confesiuni crestine". Īn felul acesta, el se pronunta exact īn favoarea acelei tolerante a culturii occidentale, īn care recunoastem ca nu este nici o diferenta daca esti ortodox, catolic, luteran sau baptist. Dar daca le accept pe toate ca egale, nu marturisesc prin aceasta ca nici una dintre ele nu are valoare? Nu duce aceasta la totala irelevanta a credintelor noastre? Dupa parerea mea de ortodox, un baptist care CREDE īn ADEVAR, asa cum īl cunoaste si īl predica biserica lui aduce o mai buna marturie despre Hristos decāt un ortodox care ar accepta premisele domnului Patapievici. Personal prefer pe unul care cauta sincer adevarul, chiar daca face greseli, decāt pe unul care declara ca adevarul este relativ. Relativizarea adevarului are o singura consecinta, precisa, inescapabila: omul devine masura tuturor lucrurilor. Nu mai exista adevar, ci adevar pentru mine. Nu mai exista bine, ci bine pentru mine. Aceasta este calea sigura a secularizarii societatii, a pierderii credintei si īn ultima instanta a īnlocuirii lui Dumnezeu cu omul.

Exista alternative la o astfel de evolutie. Alternativa este aceea de a recunoaste PUBLIC faptul ca poporul romān este un popor crestin prin traditiile si matricea lui culturala. Asa cum īmparatul Bizantului cerea aprobarea Bisericii pentru anumite acte politice, conducatorii Romāniei ar putea asculta si de Biserica, nu numai de birocratii de la Paris, Londra sau Washington, care promoveaza avortul si a homosexualitatea.

Eu doresc ca urmasii nostri sa poata auzi clopote duminica dimineata, sa poata auzi programe crestine la televizor, sa poata īnvata Biblia īn scoli. Toate acestea vor fi cu grija pazite atāt timp cāt Biserica are o voce īn natiune. Dar cānd aceasta voce este sugrumata īn numele diversitatii si modernismului, tot ceea ce ne defineste īn mod public drept crestini, atāt ca ortodocsi cāt si ca neoprotestanti este īn pericol de disparitie.

Stiu ca neoprotestantii sunt foarte suspiciosi atunci cānd se vorbeste de o Biserica nationala. Īn primul rānd, ei vad credinta ca fiind individuala, avānd mai putin un aspect colectiv. Īn al doilea rānd, īn peisajul protestant si neoprotestant, farāmitarea confesiunilor si autonomia bisericilor locale nu lasa loc pentru o Biserica mare si cuprinzatoare. Īn sfārsit, unii se tem de o restrāngere a libertatilor sau chiar de o persecutie directa. Dar, cred eu, militānd pentru toleranta de tip american care nu lasa loc manifestarii credintei crestine īn arena publica, ei pun neintentionat īn miscare aceleasi mecanisme care au dus la completa secularizare a societatii īn Occident.

Cum vom gasi echilibrul īntre manifestarea publica a Bisericii Ortodoxe ca influenta majora la nivel national si temerile celorlalte confesiuni? Nu stiu, si ma bucur ca nu sunt eu chemat sa gasesc solutii. Dar cred ca o solutie exista, īn care poporul romān sa ramāna īn mod public sub semnul crestinismului si īn acelasi timp oricine sa fie liber sa-si practice nestingherit credinta.

Īnca o remarca privitoare la articolul lui Horia-Roman Patapievici. Unele din afirmatiile lui privitoare la Biserica Ortodoxa sunt eronate. De exemplu, el afirma īn mod gresit ca idealul suprem al vietii crestine īn Ortodoxie este monahismul. Acesta este īntr-adevar un mod de viata si un ideal a carei semnificatie s-a pierdut, din pacate, īn protestantism. Dar idealul ortodox nu este al monahismului, ci al ascezei. Monahismul este un mod particular de a practica viata de asceza, care de altfel poate fi practicata de orice ortodox.

Sunt īncredintat ca acest mesaj va trezi multe reactii, pe care le astept sa apara. Altfel, marturisesc faptul ca personal ma simt atras mai mult de discutiile legate de teologia si viata crestina, si mai putin de cele care au de-a face cu politica.

Cu dragoste īn Hristos,

Mihai Oara


Daniel Branzai

03-24-2000

Draga Mihai

Fara nici o indoiala, acest "dialog interconfesional" are menirea sa informeze si sa "formeze" convingeri personale. El nu intentioneaza sa "rezolve" diferentele, ci doar sa "respecte" aceste diferente care exista intre cele doua miscari crestine din care facem parte noi doi.

Tinand seama ca majoritatea cititorilor nostri nu stiu prea multe despre "ceilalti", iti propun sa parcurgem impreuna citeva pagini din istoria celor doua miscari crestine: Ortodoxa si Baptista.
S-ar putea ca in urma cresterii nivelului de cunoastere sa creasca si nivelul de simpatie reciproca.

Am cantarit cu grija parerea ta expusa in mesajul-raspuns dat lui Patapievici despre "Biserica, Societate si Stat". Cred ca pot adauga un punct de vedere "neoprotestant" (separarea Bisericii de Stat) doar dupa ce vom parcurge impreuna citeva realitati din istorie.

Sunt sigur ca relatarea istoriei prin ochii unui baptist este critica fata de celelalte miscari crestine. La urma urmei, britanicii au dreptate: orice parcurgere a evenimentelor din trecut este "his - story" (varianta lui) la tribunalul istoriei. Te invit la lectura si la o contrabalansare a "variantei mele" prin comentarii venite din prisma Ortodoxa.

Pentru inceput, din cauza prioritatii istorice, voi parcurge date si realitati despre Biserica Ortodoxa. 

1. O  PREZENTARE  ISTORICA  A    "ORTODOXIEI"

"Biserica Ortodoxa Rasariteana", cu numele ei oficial de Biserica Ortodoxa Catolica Rasariteana, dar cunoscuta si sub titulatura de biserica Greco-Ortodoxa, este una din cele trei grupari doctrinare si administrative din sinul crestinismului european. Ea are o identitate specifica datorata doctrinei despre continuitatea apostolica, datorita specificului liturgic si datorita existentei "bisericilor teritoriale surori". Aderentii ei, raspinditi altadata in partea de vest a Marii Mediterane, traiesc astazi in Balcani, in Orientul Mijlociu si in Rusia.

Termenul "ortodox" (cu semnificatia de "invatatura cea dreapta" sau de "adevarata credinta" in limba greaca) implica o deosebire polemica cu alte grupari crestine, fata de care, ortodocsia se pretinde pastratoarea exclusiva a invataturii apostolice nealterate.

Origine si specific

Ca origine, Biserica Rasariteana se trage din acelasi crestinism istoric al primelor trei secole si, in teologie, recunoaste chiar aceleasi sapte sacramente ca si biserica romano catolica.

Schisma dintre Catolicismul Apusean si Catolicismul Ortodox Rasaritean nu s-a produs din motive teologice, ci din cauza unor factori culturali si politici. Roma nu i-a putut ierta niciodata lui Constantin faptul ca a mutat capitala imperiala la Bizant (Bizantium), pe care l-a numit ulterior Constantinopol (orasul lui Constantin).

Constantinopol era asezat pe tarmul European al strimtorii Bosfor, aflata la jumatatea distantei dintre Marea Egee si Marea Neagra. Orasul aduna intre zidurile lui oameni din Europa si din Asia. In 1453, cind turcii au cucerit Imperiul Bizantin, Constantinopol a devenit capitala noului Imperiu Otoman. (Din 1930, orasul se numeste Istambul).

Teodosius I, urmasul lui Constantin la tron, a fost ultimul Cezar care a domnit peste intreg Imperiul Romano-Catolic. Dupa moartea sa (395), imperiul a fost impartit intre fii sai, Arcadius (la 17 ani) a primit stapinire peste jumatatea Rasariteana a Imperiului, iar Honorius (la 10 ani) a fost asezat la Milan sa domneasca peste jumatatea lui Apuseana. Aceasta "despartire" care trebuia in ochii contemporanilor sa fie doar vremelnica, a devenit definitiva.

Astazi, din punct de vedere cultural, despartirea dintre crestinismul Apusean (catolicism si protestantism) si crestinismul Rasaritean perpetueaza divizarea Imperiului Roman in jumatatea Apuseana, in care limba latina a fost dominanta, si jumatatea Rasariteana, in care mai toti literatii vremii foloseau limba greaca.

Incepind cu secolul IV, aceste doua jumatati s-au indepartat continuu una de cealalta. Imperiul Roman de Apus s-a prabusit sub presiunea invaziilor barbare din secolul V. Papa de la Roma, care si pina atunci se bucurase de o anumita pozitie prioritara in autoritatea exersata asupra patriarhatelor crestine, s-a trezit singurul mostenitor al si asa mult diminuatei autoritati imperiale.

Imperiul Roman de Rasarit a mai stat in picioare inca aproximativ o mie de ani, sub forma a ceea ce istoricii numesc "Imperiul Bizantin." Patriarhul Constantinopolui, capitala imperiala, s-a ridicat deasupra celorlalti patriarhi regionali si, ca un "primus inter pares" (cel dintii dintre mai multi egali) a devenit capul ecumenic al Bisericii. Totusi, ca supus cetatenesc in fata imparatilor imperiali cu puteri depline, acest patriarh nu si-a asumat niciodata o autoritate independenta asemanatoare papei de la Roma. Chiar si astazi, supunerea patriarhilor fata de autoritatea politica a natiunii-stat este o caracteristica bizantina.

Cea mai timpurie literatura crestina a fost scrisa, chiar si la Roma, in limba greaca. In primele secole, crestinismul a avut un pronuntat caracter grecesc. Incepind cu secolul V, specificul grecesc a inceput sa se piarda. Majoritatea crestinilor din Egipt si Siria, care pina atunci acceptasera subordonarea fata de cultura greaca, au decis sa se rupa de restul bisericii istorice din cauza hotaririlor luate la conciliile (sinoadele) de la Efes (431) si Calcedon (451), care stabileau primatul patriarhului de la Constantinopol. Faptul ca arabii au cucerit apoi aceste provincii a fost interpretat de unii drept o pedeapsa divina, dar a dus si mai departe la slabirea influentei sociale a jumatatii rasaritene a Bisericii.

Prin contrast, crestinatatea apuseana de limba latina s-a raspindit in teritorii de dincolo de limitele vechiului Imperiu Roman, cistigind loialitatea popoarelor din restul tarilor europene.

Doar "increstinarea" Rusiei in secolul X de catre misionari ai Constantinopolelui a mai echilibrat cu ceva balanta puterii si a intinderii sferelor de influenta dintre crestinismul Rasaritean si crestinismul Apusean.

In incordarea dintre cele doua biserici, papa de la Roma a cautat mereu sa impuna invatatura "primatului Romei". Acolo se afla doar mormintul lui Petru, cel numit de Domnul Isus "piatra" pe care va fi zidita Biserica (Mat. 16:18). Crestinatatea Rasariteana, desi a respectat intr-o oarecare masura un fel de predominanta a Romei in exersarea autoritatii in probleme de doctrina si morala, a ripostat prin afirmatia ca primatul trebuie sa fie o problema rezolvata pe considerente istorice. Atita timp cit Imparatul isi mutase resedinta la Constantinopol, orasul avea tot dreptul sa se numeasca "noua Roma."

Cele doua interpretari despre "primatul in Biserica", unul "apostolic" in Apus si altul "pragmatic" in Rasarit au coexistat timp de secole si nu au fost reconciliate nici pina astazi.

Ambitia lui Carol cel Mare (Charlemagne) de a reface in secolul IX integritatea Imperiului Roman de altadata a dus la primul conflict deschis dintre cele doua biserici. Carol cel Mare a vrut sa reaseze Roma in primatul de capitala Imperiala si sa refaca "Sfintul Imperiu Romano-Catolic". (O a doua incercare de refacere a Imperiului ii va apartine lui Napoleon, iar o a treia lui Hitler. Yineti minte mult trimbitatul "al treilea Reicht", ce trebuia sa dainuie si el o mie de ani?). Pentru a intoarce simpatiile tuturor crestinilor spre scaunul papal de la Roma, Carol cel Mare a cerut "episcopilor" apuseni sa gaseasca "un nod in papura" patriarhului de la Constantinopole si sa-l declare "eretic."

Incapabili sa gaseasca ceva de esenta, episcopii s-au agatat de mici diferente de limbaj doctrinar si de liturghie. Astfel, faptul ca in marturisirea de crez a bisericii Rasaritene era scris ca "Duhul Sfint purcede de la Tatal" (numai), nu "de la Fiul si de la Tatal" (filioaue) cum scria in marturisirea bisericii Apusene a devenit principalul "cap de acuzare." Un al doilea mar al discordiei a fost data la care se sarbatorea Pastele, iar un al treilea: daca piinea de la Cina trebuie sa fie dospita sau nu.

Astfel de "diferente" ireconciliabile au cauzat in anul 1054 o "excomunicare reciproca", semnata de Papa Leo al X-lea si de Mihai Cerularius, patriarhul Constantinopolui. Aceasta "afurisire reciproca" s-a mentinut pina in anul 1965. Infama cruciada "a IV-a" din anul 1204, prin care crestinatatea apuseana a cucerit Constantinopolul, l-a inlaturat pe imparatul bizantin si a asezat in locul lui pe tron un patriarh latin aservit papei, a cauzat in crestinatatea rasariteana un resentiment adinc ce a zadarnicit de atunci toate incercarile de impacare.

Inspre secolul XVII, Biserica Rasariteana a fost asediata din trei directii: din partea musulmanilor, din partea catolicismului si din partea protestantismului.

Biserica "Unita"

In Polonia, unde traiau un mare numar de ortodocsi, asaltul catolic a fost dezlantuit cu ferocitate. Din cauza distantei, patriarhul de la Constantinopol, sub a carui jurisdictie se afla Polonia, n-a putut sa exercite un control real asupra vietii religioase. Din cauza aceasta, episcopii ortodocsi erau asezati in slujba de catre regele catolic. In nenumarate ocazii, autoritatile Romano-catolice din Polonia au incercat sa forteze biserica Ortodoxa sa se subordoneze papei. Cei mai activi in directia aceasta au fost "iezuitii." Ca urmare, un numar apreciabil de oficiali ortodocsi au acceptat primatul si suprematia pontifului roman, formind Biserica "unita." Membrii acestei biserici au fost numiti "catolici de rit oriental." Treptat, sub presiunile si persecutia exercitata de Roma, biserica ortodoxa din Polonia a incetat sa mai existe, autoritatile recunoscind oficial doar Biserica Unita.

Un patriarh ... reformat!

O relatie mai pasnica a existat intre Biserica Catolica Ortodoxa Rasariteana si reprezentantii protestantismului. In anul 1573 a inceput un schimb de idei intre Protestantism si Ortodoxie. Un grup de invatati Lutherani din Tubingen a fost invitati la Constantinopol. Stiind-o advesara a Romei, protestantii au sperat sa aduca Biserica Rasariteana la principiile Reformei. In discutiile purtate cu patriarhul Ieremia al II-lea, ei i-au inminat o copie a Marturisirii de credinta de la Augsburg si o colectie de predici ale lui Luther. Reprezentantii Bisericii Ortodoxe cautau insa mai degraba o unire in scopuri de dominatie politica, decit o dezvoltare doctrinara. Cind cea dintii s-a dovedit nerealizabila, Ieremia al II-lea a publicat o serie de "Raspunsuri" (1576, 1579 si 1581), reafirmind pozitia traditionala a Bisericii Ortodoxe in probleme legate de "autoritatea eclesiastica a scrierilor patristice, cele sapte sacramente, rugaciunea pentru morti si rugaciunile indreptate Mariei si sfintilor."

Din toate articolele "Marturisirii de credinta" de la Augsburg, Ieremia al II-lea nu a acceptat decit importanta sinodadelor ecumenice si faptul ca preotii se pot casatori. Desi relatiile dintre ortodoxie si protestantism n-au mai continuat cu aceiasi intensitate pe vremea lui Ieremia, ele au fost intotdeauna politicoase si lipsite de orice incercare de constringere.

Ideile din documentele reformate Lutherane l-au influentat foarte mult insa pe Ciril Lucaris (1572-1638), care a ajuns primul si, pina acum singurul, patriarh "reformat" al ortodoxiei!

Ciril Lucaris a fost un preot grec pe care persecutiile declansate de Romano-Catolici asupra ortodocsilor din Polonia l-au facut sa se umple de o aversiune neimpacata fata de scaunul papal. Cind a devenit patriarh al Constantinopolui, Ciril si-a dedicat toate eforturile pentru contracararea tuturor influentelor romano-catolice din teritoriile imperiului otoman. Pentru aceasta, el a cerut si capatat ajutorul ambasadelor tarilor protestante din Constantinopol si a solicitat suport teologic din partea miscarii calviniste. In 1629, Ciril a publicat "Confesiunile" sale, o culegere de articole doctrinare cu un foarte pronuntat ton reformat. Ele afirma autoritatea Scripturii asupra Bisericii, neaga infailibilitatea bisericii, accepta doar cele doua sacramente la care se oprisera si reformatorii: Botezul si Cina Domnului si neaga cu desavirsire notiunile de transubstantiere si purgatoriu. Domnia lui Ciril ca patriarh al bisericii a fost zbuciumata, el fiind depus si reasezat in slujba de nu mai putin de cinci ori. In final, Ciril o fost omorit de masinatiunile politice si a fost spinzurat ("mazilit") de turci. Sub presiunea autoritatilor din Imperiul otoman, care nu doreau o unire cu Europa apuseana, ci cucerirea ei prin forta si dictat, toate sinoadele ecumenice ale Bisericii Ortodoxe dintre anii 1638 si 1691 au condamnat cu tarie "confesiunile" calviniste ale lui Ciril Lucaris. Se punea astfel capat uneia dintre putinele miscari de "reforma" din sinul Bisericii Ortodoxe Rasaritene.

Astept comentariile si adaugirile tale.

Cu respect si prietenie

Daniel Branzai


Mihai Oara

3-27-2000

Draga Daniel,

Īti multumesc pentru introducerea acestui nou subiect al originii si istoriei Bisericii Ortodoxe īn discutia noastra. Īntr-adevar, atāt noi crestinii cāt si evreii Īl vedem pe Dumnezeu ca un Dumnezeu al istoriei, nu doar ca Unul al naturii sau filozofiei. Istoria Bisericii īn cei 2000 de ani de la nasterea lui Hristos este relevanta pentru noi toti si constituie o prelungire pāna īn prezent a Faptelor Apostolilor, care nu s-au īncheiat cu sosirea Apostolului Pavel la Roma.

Ca fost credincios baptist, acum ortodox, am fost īntotdeauna interesat si fascinat de istoria Bisericii. Ma simteam oarecum nesigur si stānjenit de faptul ca cei mai multi neoprotestanti trec prea repede peste primele veacuri ale crestinismului. Ca neoprotestanti, eroii nostri erau misionarii din secolele 19 si 20, pe care si acum īi admir, dar cunosteam prea putin despre ceilalti eroi ai credintei crestine, care au trait īnainte.

Pentru ca nu vreau sa acuz pe nimeni de neglijarea sau distorsionarea istoriei, as dori sa descriu propriile mele foste prejudecati cu privire la acest subiect. Dar trebuie sa remarc cu tristete ca unele dintre aceste prejudecati mi le-am format īntr-un mediu care īncuraja o aceasta interpretare.

Iata īntelegerea pe care o aveam ca baptist cu privire la istoria Bisericii:

As dori sa analizez īn amanunt toate aceste afirmatii, dar sunt constient atāt de limitele spatiului pe care īl avem īn acest dialog, cāt si de inadecvata mea pregatire. Probabil voi amplifica aceasta analiza īntr-un articol pe care sper sa-l public pe site-ul OrthoLogia. As dori, īn acelasi timp, sa cunosc parerea ta cu privire la aceste chestiuni. Daca propria mea viziune este colorata sau partinitoare, te rog sa faci corecturile necesare, pe care le voi primi cu interes si deschidere catre adevar.

Sa intram deci īn subiect…

Prejudecata: Oficializarea crestinismului a dus la institutionalizarea Bisericii prin introducerea episcopatului.

Realitate: Episcopii au existat deja pe vremea Apostolilor si din perioada imediat post-apostolica.

Se afirma astazi ca functia de preot si cea de episcop ar fi fost una si aceeasi. Unii se īntreba chiar de ce īn Biserica Ortodoxa avem preoti, dat fiind ca functia de preot crestin nu ar fi mentionata de loc īn Noul Testament. La baza acestei obiectii se afla o neīntelegere semantica. De fapt, īn Biserica post-apostolica sau īn Biserica Ortodoxa de azi, preot = prezbiter. Īntre cele doua nu exista nici o deosebire. A vorbi despre deosebirile dintre ele este ca si cum am vorbi despre deosebirea dintre dragoste si iubire (īmi aduc aminte cum odata un frate drag a tinut o predica cu privire la deosebirea dintre cele doua). A obiecta īmpotriva existentei preotilor īn Biserica Ortodoxa este ca si cum am obiecta īmpotriva existentei prezbiterilor īn adunarile baptiste.

Īn Noul Testament sunt mentionati atāt preotii (prezbiterii) cāt si episcopii. Apostolul Pavel ne descrie calificarile pe care trebuie sa le aiba un credincios īn aceste functii. Este adevarat ca nu exista nici un text īn Noul Testament care sa afirme explicit ca cele doua ar fi diferite. Totusi, istoria Bisericii cunoaste existenta episcopatului ca o functie distincta.

Recomand tuturor cititorilor nostri sa citeasca faimoasa si mult-respectata Istorie a Bisericii a lui Eusebiu (nascut īn anul 260, pe vremea persecutiilor), din care se pot informa cu privire la aceste aspecte. Iata cāteva citate:

"Īn Episcopia Romei, īn al treilea an al domniei lui Traian, Clement a parasit aceasta viata, cedāndu-i pozitia lui Evarestus…" Clement a fost de fapt al doilea episcop al Romei, imediat dupa Apostolul Petru.

"Cānd Simeon si-a gasit sfārsitul īn maniera aratata, succesorul sau la scaunul episcopal al Ierusalimului a fost un iudeu numit Iustus, unul dintre cei multi taiati īmprejur care de acum credeau īn Hristos."

"Proeminent īn acea vreme īn Asia era un īnsotitor al Apostolilor, Policarp, caruia martorii si slujitorii Domnului i-au conferit episcopatul bisericii din Smirna. Contemporani cunoscuti ai lui au fost Papias, episcop pe scaunul din Hierapolis, si cel care pāna īn zilele noastre este universal amintit – Ignatiu, al doilea care a fost numit episcop al Antiohiei, dupa Petru."

Ignatiu a devenit unul dintre marii martiri crestini, sfāsiat de fiare la Roma.

Aflam deci ca, departe de a fi niste uzurpatori ai puterii īn Biserica, departe de a fi niste slujbasi ai lui Constantin dupa "oficializarea" crestinismului, episcopii au fost numiti si au urmat īn mod direct apostolilor. Mai mult decāt atāt, ei au exercitat aceasta slujba īn epoca īn care nimic nu era mai periculos decāt sa fi episcop crestin, vazut de autoritati ca un conducator al "dusmanilor" imperiului. Multi dintre episcopi L-au marturisit pe Hristos prin actul lor de martiraj. Concluzia este ca institutia episcopatului nu a fost o expresie a coruptiei bisericii, ci o continuare a traditiei apostolilor. Biserica episcoplilor = Biserica martirilor.

Prejudecata: Cladirile bisericilor dupa Constantin au fost o continuare a templelor pagāne.

Realitate: Bisericile crestine au preluat cladiri de temple pagāne, pe care le-au sfintit si transformat.

Īnainte de Constantin se poate vorbi prea putin de cladiri de biserici, dat fiind faptul persecutiei crestinilor. Dupa cum se stie, cu exceptia unor epoci de īmparati romani mai toleranti, īn primii 300 dupa Hristos crestinii au fost persecutati si nu īsi permiteau libertatea de a dezvolta o arhitectura tipica a Bisericii. Pe vremea edictului de toleranta deja populatia crestina luase o mare proportie īn imperiu si avea nevoie de locuri de īnchinaciune, īn conditiile īn care multe temple pagāne erau abandonate.

Īn aceasta situatie, templele au fost transformate īn biserici. Aceste biserici au fost sfintite si orice urme sau simboluri ale religiilor pagāne au fost īndepartate. Interiorul bisericilor amintea mai degraba de cel al sinagogilor evreiesti, adevaratele precursoare ale bisericilor crestine. Bine īnteles, au īnceput constructii de cladiri dedicate de la bun īnceput cultului crestin si cu timpul s-a evoluat catre o arhitectura tipica crestina.

Situatia aceasta īmi aduce aminte de stirea frumoasa pe care am auzit-o cu cātiva ani īn urma, ca Sala Palatului a fost folosita de evanghelicii romāni pentru īntālniri de evanghelizare. Locul din care Ceausescu debita veninul urii fata de Hristos a devenit acum un loc de vestire al Evangheliei. Īnseamna oare aceasta ca neoprotestantii romāni au fost infectati de comunism? Nicidecum. Preluānd cladirile templelor, nici crestinii veacului patru, de abia iesiti din persecutii, nu s-au infectat de pagānism.

Prejudecata: Liturghia Bisericii "oficiale" de dupa Constantin a fost o prelungire a ritualurilor pagāne.

Realitate: Liturghia crestina īsi are originea īn epoca apostolica si este o continuare a slujbei din sinagoga, transformata ca sa reflecte adevarurile Evangheliei si realitatile ceresti.

Vizitatorii site-ului OrthoLogia pot afla mai multe despre acest subiect īn articolul despre īnchinare de la http://www.ortho-logia.com/Romanian/Inchinarea.htm.

Bine īnteles, avem putine documente care sa descrie īn amanunt felul īn care se īnchinau crestinii primelor veacuri. Totusi, anumite elemente pot fi gasite chiar si īn cartea Faptelor Apostolilor. Īntr-adevar, acolo se scrie ca Apostolul Pavel, īn timp ce se afla īn biserica din Antiohia, slujea acolo, sau, folosind un cuvānt mai apropiat de transcrierea originala, "liturghisea"! De asemenea, īn Fapte, 20:8, ni se spune ca īn adunarea din Troa, Apostolul Pavel a participat la frāngerea pāinii, si ca "… īn camera de sus, unde erau adunati, erau multe lumini aprinse." Amanuntul existentei luminilor ar fi cu totul banal, daca ele nu ar fi avut semnificatia unui cadru liturgic, asemanator cu cel gasit astazi īn orice biserica ortodoxa. Faptul acesta nu este de loc surprinzator. Īn adevar, ne asteptam ca acei crestini din primul veac, care tocmai s-au desprins din iudaism sa continue obiceiurile si traditiile sinagogii.

Ma opresc pentru moment aici, cu o observatie privitoare la ultimul tau mesaj. Biserica Ortodoxa nu s-a definit pe sine drept Ortodoxa (dreapta credinta) īn contrast cu Biserica Catolica sau cu bisericile protestante, ci īn contrast cu ereziile īmpotriva carora a trebuit sa lupte īn primele veacuri. Cei care tineau īn vremea acea dreapta īnvatatura erau numiti ortodocsi, deosebindu-se astfel de arieni, nestorieni sau monofoziti . Īntr-un anumit sens, acceptānd dogmele cu privire la Sfānta Treime si la Persoana lui Hristos, atāt Catolicii cāt si Protestantii ramān si ei ortodocsi, mostenitori ai īnvataturilor tinute cu atāta grija de Biserica Ortodoxa.

Cu dragoste īn Hristos,

Mihai Oara


Daniel Branzai

03-28-2000

Draga Mihai

"Ca fost credincios baptist, acum ortodox, am fost īntotdeauna interesat si
fascinat de istoria Bisericii. Ma simteam oarecum nesigur si stānjenit de
faptul ca cei mai multi neoprotestanti trec prea repede peste primele
veacuri ale crestinismului."

Acest pasaj din scrisoarea ta are valoare de experienta personala, dar nu trebuie generalizat. Si iata de ce:

1. "Cine nu invata din greselile istoriei este condamnat sa le repete."
Istoria Bisericii nu este cronica unei grupari "infailibile", ci marturia a ceea 
ce a fost bun si ceea ce a fost rau in evolutia unei colectivitati in care divinul 
s-a intretesut cu umanul in asteptarea "Mirelui."

Lucrarea Duhului si faptele nasterii din nou sunt admirabile in toata istoria 
Bisericii crestine. Compromisurile carnii si caraghioasele imitatii ale Imparatiei
viitoare prin aplicarea lor caricaturala in "temporalul social", mariajul
Biserricii cu puterea politica, numit regatul Izabelei in tipologia Apocalipsei,
trebuie nu uitat, ci studiat si inteles pentru a fi evitat in prezent si viitor.

"Curviile" Bisericii cu reprezentantii puterii lumesti (regi, principi, etc. )
nu trebuiesc uitate prea repede. Iata-le descrise de pana apostolului exilat 
in Patmos:

"Dar iata ce am impotriva ta: tu lasi ca Izabela, femeia aceea, care zice ca este
proorocita, sa invete si sa amageasca pe robii Mei sa se dedea la curvie, 
si sa manance din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme sa se pocaiasca,
dar nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei! Iata ca am s-o arunc bolnava in pat; 
si celor ce preacurvesc cu ea, am sa le trimit un necaz mare, 
daca nu se vor pocai de faptele lor" (Apoc 2:20-22).

2. Ignoranta in cunostintele de istorie a Bisericii se datoreaza insa si faptului
ca majoritatea neoprotestantilor privesc cu scepticism "dovezile" documentare 
istorice (majoritatea produse de Biserica in dorinta de se autojustifica). 
Cel putin unele din documentele despre "faptele si realitatile" istoriei crestine 
din veacurile trecute sunt pur si simplu produsul fanteziei bolnavicioase, 
generatoare de minuni si superstitii). Nu uita ca una din stradaniile celebrelor 
Consilii a fost sa faca diferentierea intre scrierile "canonice" si aberatiile "apocrife",
aparute, asa cum le este si numele "dupa" epoca marilor scrieri apostolice (apo-crife). 
Nimeni nu indrazneste astazi sa mai puna pe picior de egalitate cronica
"Faptelor Apostolilor", cu lucrarile celorlalti "cronicari" ai Bisericii.

In evaluarea istoriei Bisericii, ca si in evaluarea istoriei in general, trebuie sa 
evitam doua extreme:

a. Sa aruncam copilul impreuna cu apa murdara din lighean, adica sa ne lepadam de toti inaintasii nostrii.

b. Sa idealizam necritic tot trecutul, cautand sa justificam ceea ce este nejustificabil si sa falsificam ceea ce este inacceptabil.

Daca nu le evitam, vom ajunge in categoria celor despre care Nicolae Iorga spunea: 
"La urma urmei, oamenii cred ceea ce de fapt vor sa creada," iar incursiunile 
noastre in istorie vor deveni doar niste naive calatorii in "back yard" casei,
simple pretexte si propte pentru sprijinirea propriilor pareri preconcepute.

Lecturarea scrisorii tale ma indeamna la cateva comentarii scurte:

1. Istoric vorbind, "liturghia" nu este un termen nebiblic, ci doar un termen 
preluat fara traducere din textul grec al Bibliei (transliterat). O alta astfel de 
transliterare intrata in vocabularul crestin este "botezul" (in original=cufundare in apa, 
de aici si inacceptabilitatea botezarii prin stropire sau turnare). 
"Liturghia" in contextul contemporan din Grecia vremii insemna "slujba pentru divinitate",
spre deosebire de "latreia", care desemna slujba catre comunitatea umana.

Protestantii au preferat sa nu perpetueze transliterarea, din cauza incarcaturii 
semantice traditionale din bisericile istorice si au inlocuit numirea de "liturghie" 
cu o traducere a termenului, imbratisant numirea de "servicii divine".

2. Iata inca un pasaj in care mi se pare ca logica demonstratiei sufere:
 "Unii se īntreba chiar de ce īn Biserica Ortodoxa avem preoti, dat
fiind ca functia de preot crestin nu ar fi mentionata de loc īn Noul
Testament. La baza acestei obiectii se afla o neīntelegere semantica. De
fapt, īn Biserica post-apostolica sau īn Biserica Ortodoxa de azi, preot =
prezbiter. Īntre cele doua nu exista nici o deosebire. A vorbi despre
deosebirile dintre ele este ca si cum am vorbi despre deosebirea dintre
dragoste si iubire (īmi aduc aminte cum odata un frate drag a tinut o
predica cu privire la deosebirea dintre cele doua). A obiecta īmpotriva
existentei preotilor īn Biserica Ortodoxa este ca si cum am obiecta
īmpotriva existentei prezbiterilor īn adunarile baptiste."

Lasa-ma, cu scuzele anticipate, sa nu fiu de acord cu "preotia" ca institutie 
valida in Biserica crestina Ortodoxa de astazi. Conceptul in sine este supus 
interpretarii si dezbaterii. Protestantii adera la conceptul preotiei universale. 
Biserica Ortodoxa sustine existenta unei clase de clerici, urmasi ai preotiei 
Vechi Testamentale. Sunt de acord cu existenta presbiterilor, pastorilor si 
episcopilor, dar cu existenta "preotilor" ca grup distinct de slujitori ai Bisericii
si echivalarea lor cu presbiteri, episcopi sau pastori mi se pare exagerat.

In Biblie, preotia era apanajul exclusiv al unei familii: semintia lui Levi, 
urmasii lui Aaron. Restul semintiilor erau in afara acestei slujiri. 
Preluarea numelui de "preotie" in Biserica Ortodoxa a produs confuzii daunatoare, 
a dus la infintarea "clerului", separat si distinct fata de "mirenii" de rind. 
Nu stiu cum spui tu ca Biserica Ortodoxa crede in preotia fiecarui credincios, 
atata vreme cat mie preoteasa Avramescu mi-a spus ca nu sunt "preot" decat 
"daca" si "numai cand" port haina sfanta a preotiei (!) 

3 O alta obiectie, spun eu pertinenta, la cele scrise de tine este justificarea 
"cultului cladirilor" prin faptul ca Biserica a preluat, dupa Constantin, 
Templele pagane. 

Vai, aceasta primejdie de a deveni un "cult al cladirilor" pandeste acum si miscarile 
asa zise "evanghelice" din Romania. Simplitatea "serviciiilor divine" din primul veac,
naturaletea acelor "liturghii" din case, scoli si sali de teatru, a fost inecata in 
procesiuni si forme sacramentale proprii vietii de Templu.  
Daca s-au preluat "doar" cladirile "Templelor pagane", spune-mi atunci de ce 
s-au "tipizat"? De ce astazi, aceste lacasuri de cult trebuie "neaparat" sa 
pastreze un anumit "design"? Pe ce baza biblica?

Imi este greu sa accept de la tine, stiind valoarea ta intelectuala si sensibilitatea ta spirituala,
usurinta cu care poti scrie ca "Interiorul bisericilor amintea mai 
degraba de cel al sinagogilor evreiesti, adevaratele precursoare ale bisericilor crestine."

Tu spui ca gasesti in Faptele Apostolilor atmosfera unei "liturghii" cu multe lumini, 
ca in Bisericile Ortodoxe de azi. Mi-e greu sa spun ca si eu gasesc acolo o asa
atmosfera. De pe pozitia mea de evreu, stiu cit de mult este indepartata practica
"icoanelor" de ceea ce era "acceptabil" in iudaism si, implicit, in prima biserica crestina.
Aceasta incalcare flagranta a uneia din cele zece porunci primite de Moise pe Sinai 
a fost numai cu greu si doar dupa multe ezitari acceptata in viata cultica crestina. 
Am sa redau mai jos cite ceva din ceea ce scrie in Enciclopedia Britanica despre 
aceste probleme discutabile. 

STRUCTURA SI ORGANIZARE

Biserica Catolica Ortodoxa este rezultatul partasiei unor biserici teritoriale independente. Fiecare dintre ele este autocefala, adica se autoguverneaza sub autoritatea unui episcop suveran, numit cel mai adesea "patriarh" ("parintele tuturor"). Aceste biserici autonome recunosc primatul patriarhului "ecumenic" din Constantinopol (astazi Istambul) si impartasesc o credinta marturisita intr-un crez comun, principii comune in organizare si functionare eclesiastica si o traditie liturgica comuna. Deosebirile constau in limbile folosite in rostirea liturghiei si in alte citeva aspecte minore ale traditiilor locale.

Conducatorul bisericilor teritoriale ortodoxe este numit "patriarh", "mitropolit" sau "arhiepiscop." Acesti prelati prezideaza peste sinoade episcopale care reprezinta cea mai inalta autoritate canonica, doctrinara si administrativa. Intre diferitele biserici teritoriale exista o tacita ierarhie a importantei, alcatuita nu pe principiul marimii, ci pe acela al vechimii in existenta.

Numarul bisericilor catolice ortodoxe a variat mult de-a lungul istoriei. Au supravietuit pina astazi Biserica din Constantinopol, Biserica din Alexandria (Egipt), Biserica din Antiohia (cu sediul central la Damasc, in Siria), Biserica de la Ierusalim, Biserica Ortodoxa Rusa, Biserica din Georgia, Biserica din Bulgaria, Biserica din Romania, Biserica din Serbia, Biserica din Cipru, Biserica din Grecia, Biserica din Albania, Biserica Ortodoxa Poloneza si Biserica din Cehia. Mai exista si alte astfel de biserici ortodoxe, de mai mica importanta, raspindite in toate colturile lumii: in Finlanda, in insula Creta, in Japonia si multe in America, apartinind minoritatilor etnice care au emigrat acolo. Numarul total de credinciosi care fac parte din Biserica Catolica Ortodoxa este de aproximativ 250 de milioane.

Autoritatea patriarhului din Constantinopol se extinde asupra micii comunitati crestine din Turcia (aflata pe o rapida cale de disparitie), asupra diocezelor din insulele grecesti si din nordul Greciei, asupra numeroaselor grupuri etnice de limba greaca din America, Australia si din Europa occidentala, ca si asupra bisericii autonome din Finlanda. Dupa ce Imperiul otoman a cucerit in 1453 Constantinopolul, turcii au hotarit ca patriarhul de la Constantonopol va fi singurul reprezentant recunoscut al tuturor crestinilor de pe teritoriile imperiului turc. Aceasta situatie a durat pina in secolul XIX, cind tarile crestine au iesit de sub dominatia turca si astfel au putut reaseza institutia bisericilor autocefale (adica "de capul lor", cu sensul de a se autoguverna). Ele s-au infiintat pe rind in Grecia (1833), Romania (1864), Bulgaria (1871) si Serbia (1879).

Alte trei patriarhate stravechi exista in Alexandria, Egipt, in Damascul Siriei (acolo poarta inca numirea antioheana) si in Ierusalim. Patriarhia din Damasc are in autoritatea ei o semnificativa comunitate crestina araba raspindita prin Siria, Liban si Irak.

De departe insa, cea mai numeroasa si mai intinsa patriarhie contemporana din lume este aceea a Moscovei. Pe vremea tarilor, Moscova s-a autoproclamat "cea de a treia Roma." Biserica Catolica Ortodoxa Rusa are cei mai multi membrii si, supravietuind revolutiei comuniste din 1907 si epocii ateismului comunist, ocupa astazi locul al cincilea in ierarhia bisericilor autocefale, fiind urmata in ordine de patriarhatele din Georgia, Serbia, Romania si Bulgaria.

Faimosii misionari bizantini, Ciril (827-869) si Metodius (826?-884), au tradus Biblia si liturghia in limba slavona (aprox. 864) si le-au folosit ca instrument de "convertire" a popoarelor slave. Bulgarii, popor de etnie turca s-au increstinat la 864 si au fost "slavicizati" in mod treptat. Rusii, au fost increstinati in anul 988 si au ramas sub jurisdictia patriarhului de la Constantinopol pina in 1219.

Ciril si Metodius au fost frati de corp, nascuti in Tesalonic, Grecia. Din cauza specificului lucrarii lor, li s-a dat numele de "apostoli ai slavilor." Ei au fost trmisi de Bizant sa evanghelizeze o ramura a tatarilor, kazarii, un popor care tolera toate religiile, dar al carui domnitor practica iudaismul. Mai tirziu, Ciril si Metodius s-au dus in Moravia (Slovacia de astazi), la cererea facuta de dregatorul local catre imparatul bizantin Mihaiel. Ciril a pus bazele alfabetului "cirilic", s-a apucat sa traduca Biblia in limba slavilor si a alcatuit o liturghie in slavona. Intrigat de aceasta invazie ortodoxa in teritoriile Europene apusene, papa Nicolas I le-a poruncit celor doi sa se infatiseze in fata scaunului papal. Pina sa ajunga ei insa la Roma, Nicolas I a murit, iar urmasul lui, Adrian al II-lea, ignorant in polica imperiala, s-a pripit si a aprobat "liturghia slavona." Ciril a murit la Roma. Metodius s-a intors in Moravia si, ca o recunoastere a lucrarii lui misionare a fost numit in anul 869 arhiepiscop. Ironia este ca in anul 1881, Ciril si Metodiu au fost "canonizati" ca "sfinti" de papa Leo al XII-lea. Numele lor este sarbatorit in ziua de 14 Februarie in calendarul catolic si in ziua de 11 Mai in calendarul ortodox.

Ideia de "Biserica"

Conceptia Catolica Ortodoxa despre biserica este bazata pe convingerea ca o comunitate locala de credinciosi, adunata in jurul episcopului lor pentru sarbatorirea Cinei Domnului (sau "impartasania"), este in miniatura imaginea bisericii de pe intreg pamintul. Acest concept al "intregului", al "incluziunii" este numit "catolicism". S-ar putea sa para un concept abstract, dar el are o implicatie foarte practica si anume ca "orice este sau ar putea sa fie necesar pentru viata bisericii se gaseste deja in adunarea locala. Ideia "catolica" poate fi comparata cu o piine. Fiecare felie de piine nu poate fi "toata piinea", dar ea poate si de fapt contine toate ingredientele necesare prezente in piine. Asta inseamna ca oriunde se gasesc impreuna un episcop si o adunare de credinciosi, avem de a face cu o "biserica."

Aceasta continuitate a bisericii este demonstrata prin faptul ca la consacrarea ("hirotonisirea") unui episcop este necesara prezenta citorva alti episcopi. Implicarea lor in procesul ordinarii marturiseste despre unitatea organica a bisericii si despre transmiterea autoritatii printr-un lant neintrerupt care-si are originea in vremea apostolilor.

In afara episcopilor, biserica mai are inca alte doua categorii de slujitori: preotii si diaconii. Acestia se pot casatori, dar un episcop este ridicat intotdeauna din rindul celor care au adoptat celibatul sau sunt vaduvi.

Credinta si specific de inchinaciune

In exprimarile ei canonice si in textele ei liturghice, Biserica Catolica Ortodoxa afirma cu tarie ca este continuatoarea crestinismului primar, comun atit bisericilor din Rasarit, cit si bisericilor din Apus in primii o mie de ani de istorie crestina. In particular insa, Biserica Catolica Ortodoxa nu se bazeaza doar pe textul Evangheliei propriu zis, ci pe articolele crezului crestin stabilit la sinoadele ecumenice la care au participat si bisericile din Rasarit si bisericile din Apus. Acestea au fost in numar de sapte: Nicean I (325), Constantinopol I (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol al II-lea (553), Constantinopol al III-lea (680), Nicean al II-lea (787). Toate celelalte exprimari de mai tirziu ale crezului crestin, ca de exemplu acel foarte important sinod din secolul al XIV-lea, in care s-au definit caile de "comuniune cu Dumnezeu", sunt privite in ortodocsie doar ca simple extensii ale invataturile fixate odata pentru totdeauna de biserica din primului mileniu.

Biserica Catolica Ortodoxa Rasariteana accepta sapte "sacramente" sau "taine": botezul, increstinarea (similara "confirmarii" catolice apusene), Cina Domnului (impartasania), ordinarea, pocainta, mirungerea (ungerea cu untdelemn) si casatoria. Acest numar de sapte "taine" nu a fost niciodata precizat si acceptat de biserica primara, ci a aparut doar ca un raspuns polemic dat reformatorilor protestanti din secolul XVI, care, sfidind rinduielile catolice, au limitat numarul sacramentelor la doar doua: Cina Domnului si Botezul.

Sacramentul "increstinarii" este specific Bisericii Rasaritene. Noii nascuti sunt botezati si apoi unsi imediat cu untdelemn si admisi la Cina Domnului (sfinta cuminecatura). In Biserica Catolica Apuseana, cei botezati la nastere trebuie sa astepte un anumit numar de ani pina sa primeasca dreptul de a participa la prima Cina. Acceptind copiii la Cina, Biserica Ortodoxa sustine ca botezul este inceputul unei vieti noi care trebuie sustinuta cu puterea derivata din "impartasirea cu trupul si singele Domnului."

Liturghiile

Forma de inchinaciune practicata in bisericile catolice ortodoxe se numeste "liturghie". Ea este o succesiune de activitati, majoritatea declamari intonate muzical, repetate identic la fiecare serviciu de inchinaciune al bisericii. Prin selectie, biserica a pastrat si repeta astazi mereu doua liturghii majore "de duminica", pentru Cina Domnului: cea a lui Ioan Chrisostom (Ioan gura-de-aur) si cea a lui Vasile cel Mare. Toate liturghiile sunt ocazii solemne, pompoase si festive.

O liturghie este alcatuita din trei parti. Cea dintii este "ceremonia pregatirii", timp in care preotul aseaza pe o tava bucatile de piine ce simbolizeaza adunarea sfintilor, cei vii si cei morti, in jurul jertfei lui Christos. Urmeaza o a doua parte, numita si liturghia catehumenilor (invataceilor). Ea include citirea unor lectii si rostirea unei predici. Partea a treia, numita liturghia celor credinciosi, consta in recitarea crezului si savirsirea Cinei (impartasaniei).

Bisericile Ortodoxe respecta calendarul bisericesc anual, care incepe cu "postul mare", la patru saptamini inainte de Craciun. Cea mai mare sarbatoare anuala este Pastele, care cade la o data diferita de data la care este sarbatorit in Biserica Apuseana, din cauza ca Biserica Rasariteana prefera sa foloseasca si acum calendarul "Iulian."

Biserica Catolica Ortodoxa are o bogata traditie in compunerea unor piese muzicale folosite in cadrul liturghiilor. Toate melodiile sunt cintate cu vocea umana, solo sau cor, deoarece folosirea instrumentelor muzicale este interzisa.

Icoanele

Inseparabila de traditia liturgica Rasariteana, arta picturii religioase este vazuta de Biserica Ortodoxa drept o forma de exprimare a marturisirii de credinta prin intermediul imaginilor. Geniala ca ideie si practica intr-o lume in care majoritatea credinciosilor erau "analfabeti", folosirea "icoanelor" a degenerat repede intr-un fel de idolatrie circumstantiala, contestata de interdictia categorica din cele "Zece Porunci" biblice.

Interesant este ca o miscare de contestare a icoanelor a venit nu din perimetrul crestinismului, ci ca o reactie la confruntarea cu mahomedanismul. Pretinsii urmasi ai lui Avraam, decendenti prin Ismael si, prin aceasta, inchinatori ai Dumnezeului cel adevarat, mahomedanii i-au invinuit pe crestinii ortodocsi de "folosirea de chipuri cioplite" si "imagini" interzise in Biblie. In fata acestei situatii, in sinul Bisericii Ortodoxe s-a dat o lupta "iconoclasta" in secolele VIII si IX. In anii 726 si 730, imparatul Leo al III-lea, "Isaurianul", a dat doua decrete prin care interzicea venerarea icoanelor. Desi condamnata in Apus de papa, interdictia a continuat sa fie aplicata in Rasarit pe toata durata domniei lui Leo si mai ales pe durata domniei succesorului sau, Constantin al V-lea. Acesta a condamnat inchinarea la icoane, declarind-o in Sinodul tinut la Hieria in anul 754 "de-a dreptul idolatrie".

Pedepsirea inchinatorilor la icoane (fresca ortodoxa)

Folosirea icoanelor a fost iarasi interzisa in Biserica Ortodoxa in prima partea a secolului IX. Iata ce scrie profesorul Ioan Bria in Dictionarul de teologie ortodoxa": "In secolul al VIII-lea, imparatul bizantin Leontin V, Armeanul (813-820), incepe o campanie de persecutie contra cultului icoanelor ortodoxe, sub influenta religiei islamice, persecutie cunoacuta sub numele de "iconoclasm" (distrugator de icoane)."

Aceasta perioada de "iconoclasm" s-a incheiat in anul 843, cind, sub patronajul imparatesei Teodora a II-a, Sinodul pentru Ortodoxie a repudiat toate pretentiile "iconoclastilor."

O "icoana" este o imagine cu continut religios. Termenul este un derivat de la verbul "eikenai" (a se asemana) si este luat din chiar porunca prin care o asemenea practica era interzisa evreilor de catre Iehova: "Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo INFATISARE a lucrurilor care sunt sus in ceruri sau jos pe pamint sau in apele mai de jos decit pamintul. Sa nu te inchini inaintea lor si sa nu le slujesti; caci Eu, Domnul, Dumnezeul tau sunt un Dumnezeu gelos" (Exod 20:4-5).

Incepind cu secolul IV, termenul de "icoana" a inceput sa fie aplicat oricarei piese de arta religioasa, fie ca era vorba despre un mozaic, un basorelief sau o pictura pe pinza sau pe lemn. Initiatorii introducerii icoanelor in viata de inchinaciune a Bisericii si-au bazat teologia pe realitatea "intruparii" prin care Christos a luat "chip" de om. In cel nascut din fecioara Maria, oamenii L-au putut vedea pe Dumnezeul cel nevazut. Urmind aceasta linie de gindire, teologii secolelor II si IV au sustinut ca in crestinism, spre deosebire de Legea Mozaica, initiativa comunicarii prin simbol I-a apartinut lui Dumnezeu insusi. Epistola catre Coloseni ne spune ca Isus este "chipul Dumnezeului celui nevazut."

In acelasi fel in care "slava lui Dumnezeu a stralucit pe fata lui Christos" este de datoria artistului sa inlesneasca "realitatii transcendentale" sa straluceasca in operele de arta cu caracter religios.

In masura in care reprezentarile artistice inlesnesc o intimitate a crestinului cu persoana semnificata in imagine, Biserica catolica ortodoxa rasariteana a recomandat "venerarea" icoanelor, rezervind "inchinarea" doar pentru relatia cu Dumnezeu insusi. Cu alte cuvinte, crestinii erau indemnati sa "venereze" icoanele, in timp ce vor continua sa "se inchine in duh si in adevar" lui Dumnezeu.

Inchinarea la icoane a marcat o treapta de decadere in viata de inchinaciune. Pe linga relatia personala din Noul Testament, credinciosilor li s-a recomandat sa aleaga o cale "ocolita" catre Dumnezeu, prin lucrarea de mijlocire a "maicii Domnului" si a "sfintilor decedati."

Asa cum am mai spus, acest dialog nu are menirea sa "rezolve" diferentele, ci doar sa le explice frateste si fara patima orgolioasa a celui care crede intotdeauna ca are dreptate si ca oricine nu-i impartaseste parerile va merge, negresit , in iad. Nadejdea mea este ca prin lecturarea acestor materiale de dialog, vom ajunge sa ne respectam mai mult punctele de vedere.

Cu "dragoste, iubire si amor" (vorba celui de care aminteai in mesajul trecut) si in slujirea comuna tuturor purtatorilor de lumina,

Daniel Branzai


Mihai Oara

3-28-2000

Draga Daniel,

Poate spre surprinderea unora care urmaresc acest dialog, gasesc multe puncte comune īn conceptiile noastre. Nu pot decāt sa fiu de acord cu tine ca istoria poate fi interpretata īn multe feluri si de multe ori o prezentam īn asa fel īncāt sa slujeasca unui mod particular de a vedea lucrurile. Citatul din Nicolae Iorga pe care l-ai inclus exprima un adevar profund: īn ultima instanta fiecare crede ce vrea. Este bine totusi, ca īn limitele noastre umane sa ne straduim a fi credinciosi adevarului īn dragoste.

Voi abandona pentru moment firul ultimului meu mesaj, īn care am īnceput sa enumar ceea ce am considerat a fi prejudecati cu privire la istoria Bisericii. Sper sa completez acel fir al discuitei īntr-un articol separat pe care sa-l public pe site-ul Ortho-Logia. Dar, pentru ca ai fost mai harnic decāt mine, īncerc acum sa te prind din urma si sa comentez unele afirmatii din ultimul tau mesaj.

“Curvia Bisericii cu lumea” este o realitate trista, un pacat de la care nici ortodocsii nu au fost complet imuni. Unul din episoadele cele mai triste din istoria Bisericii a fost acela īn care, sub ocupatie turceasca, episcopii erau siliti sa “cumpere” scaunul patriarhal de la Constantinopol. Turcii au profitat de acest aranjament pentru a destitui īn mod frecvent pe patriarhi. Din pacate, avem exemple de acest fel si īn vremurile mai recente. Īntre ortodocsi se dezbate si acum atitudinea de cedare a unor biserici nationale fata de presiunile regimurilor comuniste. Dar acomodarea la lume nu este un pacat exclusiv al ortodocsilor. Īn vremea lui Hitler, majoritatea bisericii protestante din Germania a colaborat cu autoritatile fasciste.

Iata acum alte comentarii la mesajul tau…

Dincolo de alegerea termenului de preot sau prezbiter, vreau sa afirm ca preotia din Biserica Ortodoxa nu este o continuare a preotiei levitice. Īntr-o astfel de ipostaza si-ar pierde legitimitatea. Ortodocsii īnsisi nu o privesc astfel, ci ca pe o īmplinire a īnvataturilor despre prezbiteri.

Cum Scriptura ne vorbeste putin despre prezbiteri, este legitim sa aflam mai mult din istoria Bisericii. Aici ajungem la o diferenta de metoda, protestantii preferānd principiul Sola Scriptura, fiind mai putin īnclinati sa priveasca la traditii. Dar īntrebarea mea este, daca vrem sa aflam mai multe cu privire la prezbiteri, de ce sa nu īnvatam de la cei care au fost mai aproape de apostoli decāt noi? Este oare posibil ca aceiasi crestini din primele veacuri, care au fost gata sa mearga la moarte pentru a nu-si compromite credinta, sa distorsioneze continutul acestei importante slujiri īn biserica? Oare cei care au luptat cu credinciosie īmpotriva ereziilor, pazind cu sfintenie īnvatatura cu privire la Sfānta Treime si Hristos s-au lasat sa alunece asa usor īntr-o redefinire nebiblica a preotiei?

Preotii nu constituie o “clasa”, functia de preot nefiind ereditara. Toata īnvatatura ortodoxa, atāt cea pe care am auzit-o īn biserica mea, cāt si cea din scrierile ortodoxe afirma valabilitatea preotiei universale. Teologul ortodox Evdokimov īn cartea sa “Spiritual Stages” dedica un īntreg capitol acestui subiect al preotiei universale. El afirma ca nu exista deosebire esentiala īntre un episcop si un credincios de rānd, amāndoi fiind preoti ai lui Hristos. Deosebirile privesc doar rolurile īn manifestarea exterioara a trupului lui Hristos. Aceste “roluri” sunt importante si biblice.

As dori sa observ ca de fapt bisericile baptiste practica si ele “deosebirea rolurilor” īn biserica. Cina Domnului este servita de un pastor care este hirotonisit. Botezul este facut de un pastor hirotonisit. Este adevarat ca īn cazuri extreme, un credincios de rānd poate face unele dintre aceste acte. Dar aceasta este valabil si īn Biserica Ortodoxa, unde se prescrie ca īn cazuri extreme un credincios de rānd poate aplica botezul.

Mi se pare ca aceasta distinctie īntre baptisti care ar aplica principiul preotiei universale si ortodocsi care ar avea o “clasa” de preoti nu este valabila īn ultima instanta. Ortodocsii cred īn preotia universala iar baptistii au si ei pastori hirotonisiti. Poate diferenta este īn īmbracaminte sau īn gradul mai mare de respect pe care ortodocsii īl confera preotului lor. Acest respect este binevenit si scriptural, si īi permite preotului sa manifeste mai multa autoritate morala. Personal as dori ca pastorii (prezbiterii) baptisti sa se bucure de aceeasi cinstire īn comunitatea lor (si cu siguranta se bucura de cinstire īn cele mai multe cazuri).

Īn ce priveste cladirile bisericilor ortodoxe, as dori sa observ ca nu avem de-a face cu o chestiune de dogma, ci cu o traditie care īmi pare folositoare. Īn comunitatea unde locuiesc eu, exista mai multe biserici ortodoxe care si-au īnceput existenta ca “misiuni”. Credinciosii se īntālneau īn diferite locuri, ca de exemplu īntr-o sala de conferinta a unui hotel. Lipsa unei cladiri tipice nu este deci o piedica īn manifestarea credintei. Cānd grupul a crescut, s-a construit o biserica dupa tipicul ortodox. Acest tipic este important, pentru ca ne identifica drept biserica ortodoxa. Ciudatenia exterioara a bisericii este un īndemn pentru trecatori de a cerceta cine suntem si ce credem, avānd deci si un rol evanghelizator.

De curānd, preotul nostru ne-a spus ca toate locurile sunt sfinte, casa noastra la fel ca si biserica noastra. Dar biserica, prin constructia si aranjamentul interior ne aminteste ca trebuie sa ne apropiem cu teama si respect de Dumnezeu. Aspectul bisericii creeaza un “spatiu” al existentei noastre īn care putem uita grijile lumii ca sa ne īndreptam inimile spre Dumnezeu. Unul din aspectele care īmi plac īn mod deosebit īntr-o biserica ortodoxa este sentimentul de intimitate creat prin spatiul interior mai restrāns si prin multitudinea ioanelor. Credinciosul sa simte astfel mai aproape de realitatile ceresti, de sfinti si de īngeri. Īn contrast, bisericile catolice īmi par mai mari si mai reci.

Legatura dintre biserica ortodoxa si sinagoga īmi pare destul de bine dovedita. Pāna la anul 70 dupa Hristos, crestinismul era vazut doar ca o secta a iudaismului si cei mai multi crestini erau evrei. Acestia se īntālneau adesea īn spatiul sinagogii si era natural ca ei sa preia anumite elemente de acolo. De fapt, cred ca putem gasi o filiatie de la Templu (care a preluat modelul ceresc aratat lui Moise pe munte) la sinagoga si de la sinagoga la biserica crestina, īn ciuda deosebirilor si a evolutiilor exterioare.

Dupa cum probabil ai asteptat, nu pot fi de acord cu unul din ultimile paragrafe ale mesajului tau:

Inchinarea la icoane a marcat o treapta de decadere in viata de inchinaciune. Pe linga relatia personala din Noul Testament, credinciosilor li s-a recomandat sa aleaga o cale "ocolita" catre Dumnezeu, prin lucrarea de mijlocire a "maicii Domnului" si a "sfintilor decedati."

Asa numita “cale ocolita” este o cale care tinteste catre Dumnezeu si nu una care se abate īn alta directie. Icoanele sunt importante tocmai pentru ca ne vorbesc despre Dumnezeu. Sfintii si Teotokos sunt importanti tocmai pentru ca ne īndreapta privirile catre energiile lui necreate, de care sunt patrunsi.

A fost oare haina lui Hristos, de care s-a atins femeia cu scurgere de sānge o “cale ocolita”? A fost oare pāinea si vinul de la Cina cea de Taina o “cale ocolita”? A fost oare lutul pe care Domnul Iisus l-a pus pe ochii orbului o “cale ocolita”? Este untdelemnul folosit de prezbiteri pentru ungerea unui bolnav o “cale ocolita”?

Adevarul este ca Dumnezeu a hotarāt sa se oglindeasca si sa se manifeste īn materie. Cine a privit materia trupului lui Hristos, l-a privit pe Dumnezeu. Parul lui era parul lui Dumnezeu. Ochii lui erau ochii lui Dumnezeu. Māinile lui strapunse de sānge au fost māinile lui Dumnezeu. Sāngele Lui scurs la cruce a fost sāngele lui Dumnezeu. Cānd Maria a nascut pe Hristos, L-a nascut pe Dumnezeu, de aceea este numita Teotokos, Nascatoare de Dumnezeu.

Acesta este motivul pentru care Biserica Ortodoxa a privit si priveste cu suspiciune respingerea icoanelor. Credinciosul poate trai si fara icoane, ele nu sunt esentiale īn māntuirea lui. Dar respingerea icoanelor ne aduce aproape de idea gnostica a separarii materiei de spirit, de conceptia dupa care materia este rea si spiritul este bun. Idealul unei vieti crestine manifestata exclusiv “īn duh” este un ideal periculos atāt din punct de vedere practic, cāt si dogmatic. Acest ideal īnseamna retragerea Īmparatiei Cerurilor īnauntrul nostru, īn locul extinderii ei īn exterior, īn lumea vizibila, īn lumea simturilor, a materiei.

Este oare rugaciunea facuta Maicii Domnului (nu īnteleg de ce īn textul tau aceste cuvinte apar īn ghilimele) o “cale ocolita”? Cānd un credincios din biserica pe care o conduci īti spune, “Frate pastor, te rog roaga-te pentru mine” ai putea oare sa-l respingi sub pretextul ca aceasta este o cale ocolita, si ca ar trebui sa se duca direct la Dumnezeu? Eu cred ca aceste rugaciuni si mijlociri pe care le facem unii pentru altii sunt o expresie a unitatii trupului lui Hristos, legat prin dragostea care vine de la Dumnezeu. Oare sfintii din ceruri sunt de acum absolut indiferenti la necazurile si problemele noastre? Cei care au trecut la Domnul au devenit oare nepasatori? Sau are Hristos doua trupuri, unul īn cer si altul pe pamānt?

Daca icoana este o “ocolire” si nu o poarta catre Dumnezeu, ce se poate spune despre cāntarile din biserici? De ce ne apropiem de Dumnezeu prin cāntare si nu doar “īn duh si adevar”? Sunt oare cuvintele unei predici o piedica sau o poarta catre Dumnezeu? De ce cuvintele predicii ar fi o cale directa, īn timp ce icoana ar fi o cale indirecta? Pentru mine icoana lui Rubliov intitulata “Sfānta Treime” a īnsemnat mai mult īndemn si mai multa teologie decāt multe predici, atāt baptiste cāt si ortodoxe.

Da-mi voie sa-mi exprim acum aprecierea pentru ultimul paragraf al mesajului tau, paragraf cere exprima aproape perfect si opiniile si atitudinea mea:

Asa cum am mai spus, acest dialog nu are menirea sa "rezolve" diferentele, ci doar sa le explice frateste si fara patima orgolioasa a celui care crede intotdeauna ca are dreptate si ca oricine nu-i impartaseste parerile va merge, negresit , in iad. Nadejdea mea este ca prin lecturarea acestor materiale de dialog, vom ajunge sa ne respectam mai mult punctele de vedere.

Te asigur nu numai de dragostea mea ci si de respectul pe care ti-l port atāt tie cāt si multor alti frati baptisti.

Cu dragoste īn Hristos,

Mihai Oara


Mihai Oara

3-29-2000

Draga Daniel,

As dori sa fac cāteva comentarii privitoare la Kiril Lucaris, patriarh ortodox din secolul al XVII-lea, pe care īl numesti "singurul patriarh reformat" al Ortodoxiei.

Multi protestanti īl privesc cu admiratie pe Lucaris si deplāng esecul lui de a introduce reforma īn Biserica Ortodoxa. Dar posibila "reformare a Ortodoxiei" trebuie privita īn contextul ei istoric.

Conditiile Bisericii Ortodoxe pe vremea lui Lucaris au fost cu totul deosebite de cele ale Bisericii Catolice. Īn principiu, motivele care au dus la aparitia Reformei au lipsit īn biserica rasariteana.

Reforma nu a fost declansata atāt din cauza unor deosebiri teologice de finete, cāt datorita coruptiei Bisericii Catolice. Īn epoca lui Luther, Papa se lansase īn proiecte de constructii megalomaniace care cereau sume enorme pentru a fi duse la īmplinire. Īn plus, Papa era implicata īn mod direct īn razboaiele din nordul Italiei, participānd īn persoana la campaniile militare. Pentru a finanta toate aceste activitati, el a recurs la vānzare de indulgente, care promiteau scurtarea perioadei petrecute de suflete īn Purgatoriu (o alta conceptie catolica respinsa atāt de Protestanti cāt si de Ortodocsi).

Existenta tuturor acestor denaturari ale īnvataturii si traditiei crestine a creat conditiile pentru Reforma. Era doar o chestiune de timp pāna sa apara cineva care sa arate cu degetul catre coruptia Bisericii si sa conteste toate acele īnvataturi aberante. Acest cineva a fost calugarul augustin Luther.

Luther nu a dorit sa produca o schisma, ci doar sa reformeze Biserica. Un amanunt interesant pe care l-am aflat de curānd, este ca īn unele din scrierile lui, Luther a mentionat Biserica Ortodoxa ca un exemplu de biserica traditionala care nu a fost atinsa de practicile corupte ale Romei. Simpatia lui fata de Ortodocsi a dus eventual la dialogul pe care l-ai mentionat īntre o delegatie de Protestanti si Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului. Cred ca a fost o oportunitate unica de pastrare a unitatii crestinismului, oportunitate din pacate pierduta. Afirmatia din mesajul tau, dupa care Ortodocsii erau mai mult interesati īn extinderea puterii politice decāt īntr-o unitate reala mi se pare o interpretare particulara, pe care probabil īti va fi greu sa o sustii, dupa cum si mie mi-ar fi greu sa sustin contrariul. Cred ca aceasta afirmatie trebuie lasata īn grija istoricilor si a specialistilor.

Dupa cum am mentionat mai īnainte, conditiile din Biserica Ortodoxa a acelei vremi erau complet diferite de cele care au dus la Reforma.

Ne īntrebam, īn aceste conditii, cum a aparut idea de reforma a Ortodoxiei, printr-un om ca Kiril Lucaris? Raspunsul este ca Lucaris a calatorit extensiv īn Vestul Europei, unde a fost expus si influentat de ideile Reformei, de altfel foarte atragatoare din punct de vedere intelectual. Prin urmare, "reforma" pe care a vrut sa o introduca el nu a fost rezultatul unei stari de coruptie si deviere a Bisericii, ci rezultatul propriei lui admiratii fata de ideile teologice din Vest. Daca reforma lui ar fi reusit, nu s-ar fi putut numi Protestanta, caci nu era nimic de protestat. Sfārsitul lui a fost unul tragic si nemeritat.

Aici as dori sa fac o importanta precizare. Cānd afirm ca Biserica Ortodoxa nu avea sau nu are nevoie de reforma, nu doresc sa idealizez starea Bisericii, care este departe de a fi desavārsita. Īn aceasta lume, nici nu ne putem astepta la o asemenea "desavārsire". Dar aceasta observatie teologica nu ne īmpiedica sa dorim o continua īmbunatatire practica a starii Bisericii.

Īti marturisesc faptul ca, fiind eu īnsumi ortodox, ma doare si sunt uimit cānd aud de ortodocsi nominali, care "viziteaza" biserica la Paste si la Craciun. Cum pot neglija o astfel de comoara? Acum īn Postul Mare, eu si familia mea participam la sase servicii pe saptamāna, si asteptam cu bucurie de fiecare data sa ajungem la slujba. De ce unii nu se spovedesc niciodata si traiesc cu povara tuturor pacatelor lor? De ce nu citesc Scriptura si nu spun rugaciuni īn familie?

Personal as dori sa vad nu o reforma, nu o revolutie care sa dea nastere la schisme, ci o īnviorare a credintei īn cei care sunt ortodocsi nominali. As dori sa vad nu o modernizare care sa adapteze Biserica la spiritul veacului, ci o īntoarcere la īnvataturile Parintilor si la o practicare cu credinciosie si din inima a traditiilor minunate ale Bisericii. As dori sa vad cum fiecare ortodox practica o viata de asceza, prescrisa nu numai calugarilor ci tuturor crestinilor.

Dar recunosc faptul ca nici eu nu sunt īnca acolo, si ma rog īmpreuna cu altii care-si vad pacatele si slabiciunile, "Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine pacatosul."

Cu dragoste īn Hristos,

Mihai Oara