Draga Daniel,

In ultimul tau mesaj faci o distinctie între "religie" si "credinta", între formele religioase si relatia personala cu Hristos, între "preot carierist" si "prezbiter spiritual" (termenii se pot împerechea si invers). Cred ca pâna la un anumit punct, aceasta distinctie este binevenita. Într-adevar, o religie care nu atinge inima omului ca sa-l aduca aproape de Hristos este zadarnica. Domnul Iisus ne-a învatat în predica de pe munte, "Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împaratia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri." Aceasta severa avertizare este valabila atât pentru ortodocsi, cât si pentru baptisti, cât si pentru orice alt crestin.

Noi toti avem o mare capacitate de auto-amagire. Ortodoxul se poate auto-însela crezând ca este suficient sa participe de vreo câteva ori pe an la slujbe, sa fie trecut în registrul vreunei biserici si sa-si faca în graba semnul crucii înaintea unei icoane. Baptistul se poate auto-însela crezând ca are mântuirea în buzunar pentru ca a fost un moment în viata în care a spus "Doamne, vino în inima mea." Este regretabil ca multi oameni cauta sa afle care este minimul pe care trebuie sa-l împlineasca pentru a fi mântuiti, când de fapt preocuparea noastra ar trebui sa fie de a face maximum pentru a-L cunoaste si de a ne apropia de Dumnezeu.

Îti marturisesc faptul ca la început m-am apropiat de Ortodoxie exact pentru ca am descoperit acolo aceasta credinta a inimii, drept sa spun într-un loc în care nu ma asteptam. Aceasta descoperire am facut-o citind cartea "The Art of Prayer", care contine o introducere scrisa de episcopul ortodox englez Kalistros Ware si citate din diferiti sfinti, mai ales din sfântul rus Teofan Zavorâtul, care a trait în secolul XIX. Am întâlnit acolo o atitudine apropiata de cea a patriarhului Iacov, care s-a luptat cu Îngerul lui Dumnezeu si nu L-a lasat sa plece decât dupa ce a primit o binecuvântare. Am descoperit astfel ca în Biserica Ortodoxa exista aceasta traditie a luptei pentru desavârsire, o lupta care are un singur tel: cunoasterea intima a lui Dumnezeu prin curatirea inimii de patimi si pacate.

Cuvântul cheie care descrie în Ortodoxie metoda de lupta spirituala a crestinului este acela de asceza. Multi cred în mod gresit ca viata de asceza este doar pentru calugari. Nimic mai gresit. Casatoria sau calugaria sunt doua vocatii diferite, doua stiluri de viata diferite, dar unite prin aceeasi chemare catre îndumnezeire. Ambele vocatii au nevoie de aceasta cale a ascezei, care nu înseamna o auto-biciuire fara sens, ci un efort neîncetat de apropiere de Hristos, efort care cere înfrânari si asprime. A fi un ascet înseamna a fi un atlet al lui Hristos, unul care-si supune viata unei discipline aspre în vederea câstigarii Împaratiei. Acest efort se manifesta uneori într-o ascultare exterioara de anumite reguli, dar coboara pâna în strafundurile inimii unde descopera si înlatura orice obstacol care se împotriveste lui Dumnezeu. Truda si lupta ascetului, a atletului lui Hristos, este o împlinire a cuvintelor Domnului Iisus care ne spune ca "Împaratia cerurilor se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mâna pe ea."

Iata deci, sunt de acord cu tine ca orice religie care nu atinge inima nu este de folos celui care o practica, protestant, ortodox sau catolic. Dar afirmând aceasta, as dori sa spun de asemenea ca formele de manifestare a credintei si traditiile au nu numai un aspect exterior, ci si unul care este intim legat de starea inimii noastre. Îndraznesc chiar sa spun ca respingerea totala a acestor forme, departe de a fi o virtute, poate exprima de fapt o stare de revolta si de mândrie spirituala.

Poate pentru unii credinciosi neoprotestanti este usor sa critice formele pe care le vad în bisericile ortodoxe. Dar, as dori sa-ti prezint acest caz ipotetic. Un nou membru în biserica pe care o conduci vine la tine si îti spune, "Propun ca de acum înainte ora de rugaciune sa fie mutata dupa ora prânzului, scoala biblica sa se faca prin teste scrise si, pe baza învataturii despre preotia universala, fiecare credincios sa predice prin rotatie câte 20 de minute în fiecare duminica." Daca nu esti de acord cu o astfel de revolutie, acest nou membru îsi formeaza un grup de aderenti în biserica si te acuza de tendinte clericale, pentru ca tii cu toata puterea de niste forme goale care nu sunt exact descrise în Scriptura. În cele din urma biserica se scindeaza si instigatorul acestei ruperi a bisericii este aplaudat ca un om spiritual care a avut curajul sa reformeze biserica si sa înfrunte un traditionalist.

Ce concluzie poti trage despre un astfel de "reformator"? Eu as trage concluzia ca este animat de mândrie, de dorinta de a se auto-promova si de a stapâni peste altii. Din pacate, am asistat la situatii de felul acesta în anumite biserici baptiste. Ceea ce vreau sa scot în evidenta este ca atitudinea noastra fata de formele si traditiile bisericii reflecta starea inimii noastre, care poate fi una de umila acceptare a ceea ce au creat înaintasii nostri, sau una de revolta si mândrie spirituala, de încredintare ca suntem ceva mai destepti si mai spirituali decât altii. Incidental, as dori sa remarc ca cei mai multi baptisti pe care îi cunosc nu se afla într-o asemenea stare de revolta. Într-adevar, ei resping traditiile ortodoxe nu ca o atitudine de revolta fata de Biserica, ci pentru ca au crescut si au învatat alte traditii, pe cele baptiste. În aceasta situatie am fost eu. Chiar si multi dintre cei care s-au convertit de la Biserica Ortodoxa devenind baptisti au facut-o, dupa parerea mea, pentru ca nu au cunoscut cu adevarat esenta Ortodoxiei. De aceasta ne-cunoastere sunt responsabili într-un fel ei însisi, dar uneori si preotii care nu s-au straduit sa-i învete si sa le satisfaca întrebarile si cautarile inimii. Într-o cu totul alta categorie sunt preotii care vor sa faca revolutii, cum a fost Tudor Popescu, care a hotarât de la sine ca liturghia de 1500 de ani a lui Ioan Chirsostomul nu este buna si trebuie schimbata.

Din aceasta perspectiva, as dori sa dau câteva exemple în care respectarea traditiei este o expresie a unei spiritualitati sanatoase.

Învataturile Bisericii

Nici un crestin adevarat nu contesta adevarul ca Scriptra contine cuvântul lui Dumnezeu, fara greseala si înzestrat cu autoritate. Dar principiul protestant Sola Scriptura – NUMAI Scriptura – ascunde în sine ispita de respinge unele învataturi ale Bisericii, învataturi care sunt o comoara pentru toti crestinii. Ce poti crede despre un membru din biserica ta care ar respinge tot ce vine de la amvon, în favoarea propriilor lui interpretari? în biserica baptista din Bucuresti în care eram membru în anii 70, un credincios a pornit o tulburare afirmând ca în întelegerea lui pastorul numai trebuie platit deoarece Evanghelia trebuie vestita din dragoste, nu pentru bani. El a respins încercarile de a-l corecta, aducând ca argument propria lui interpretare a Scripturii, opusa interpretarii traditionale a bisericii.

Respectul fata de preoti

Am cunoscut o credincioasa care în Romania era ortodoxa, dar aici în Statele Unite a devenit baptista, dupa ce a fost primita cu multa caldura într-o biserica baptista americana. Aflând ca eu si sotia mea am devenit ortodocsi, ea ne-a declarat ca nu se va mai întoarce niciodata la Ortodoxie, pentru ca nu vrea sa mai sarute din nou mana vreunui preot. Dupa parerea mea, în cazul ei aceasta respingere a unei traditii ortodoxe era mai degraba expresia unei mândrii spirituale. Marturisesc fara teama ca eu sarut mana preotului si nu gasesc nimic ofensiv în acest gest. Este felul meu de a exprima fizic respectul fata de preot, este ca si cum i-as spune, "Tu esti învatatorul meu prin care-mi vorbeste Hristos, esti pazitorul si pastorul sufletului meu." Este oare o rusine sa facem acest gest de umilinta, atât de neobisnuit în cultura supra-individualista americana?

Ai scris în mesajul tau despre tendintele clericaliste ale unor preoti. Daca un preot are pretentii nejustificate, aceasta este problema lui. Dar problema noastra este ca nu ascultam îndeajuns ce ne învata preotii. Chiar si sarutul mâinii preotului este un gest gol daca nu este însotit de o adevarata umilinta si ascultare. Problema Ortodoxiei în România nu este un prea mare respect ci un prea mic respect pentru preoti. Ce fel de renastere spirituala ar experimenta poporul roman daca fiecare ortodox s-ar duce la preot si i-ar spune, "Parinte, ce sa fac ca sa fiu mântuit? Invata-ma si te voi asculta ca pe stapânul meu."

Spovedania

In bisericile baptiste am învatat ca spovedania este inutila, pentru ca nu avem nevoie de un mijlocitor între noi si Dumnezeu. Dar nu este oare posibil ca uneori aceasta învatatura sa fie o justificare a unei mândrii spirituale? Nu ma pun oare în primejdie atunci când spun ca îmi rezolv singur problemele si nu am nevoie de ajutor? Nu cadem uneori în ispita de a lua prea usor pacatul, pentru ca îl putem marturisi direct lui Dumnezeu, fara ca vreun om sa nu mai stie de el?

La spovedanie nu îmi marturisesc doar preotului pacatele, ci lui Dumnezeu, în prezenta preotului. Cand ma spovedesc, nu preotul este cel care ma iarta, ci Dumnezeu. Preotul nu face decât sa rosteasca acea iertare, care devine astfel mai clara si mai reala pentru mine. Pentru ca sunt un pacatos slab, am nevoie de aceasta "proptea" a credintei mele. Respectând aceasta traditie a spovedaniei nu ma supun doar unor obiceiuri goale, ci recunosc starea mea de pacatos care nu-si poate rezolva singur problemele, ci are nevoie de ajutor.

Am încercat deci sa ilustrez faptul ca, departe de a se opune credintei ascunse în inima, formele sau traditiile sunt tocmai un mod de manifestare a unei vieti spirituale sanatoase. Nu vorbesc de orice forma sau traditie, ci de acelea transmise în istoria de aproape 2000 de ani a Bisericii. Cel care le practica fara credinta ascunsa a inimii se auto-amageste. Dar si cel care le respinge se lipseste pe sine însusi de un ajutor nepretuit pe calea mântuirii.

Domnul sa ne ajute pe aceasta cale!

Cu dragoste în Hristos,

4-17-2000

Draga Daniel,

Pentru ca tocmai ma întorc dintr-o calatorie de doua saptamâni în Europa în interes de servici, care mi-a dat prilejul sa petrec un weekend în Roma, voi începe cu urmatoarea afirmatie, care apare în textul tau:

Faptul ca ortodoxia este un derivat al catolicismului se vede si din modul in care a "evoluat" iconostasul…

Am observat într-o serie de scrieri publicate de autori baptisti (vezi de exemplu cartea "Adevarata credinta" a lui Iosif Ton sau anumite articole de pe site-ul Roboam) o ciudata simpatie fata de Biserica Catolica. Aceasta simpatie se opreste brusc atunci când catolicismul este analizat în el însusi, dar se manifesta mai ales când este comparat cu Ortodoxia. Acest punct de vedere nu ma surprinde de loc, pentru ca neo-protestantii români, neavând o dragoste anume pentru Catolicism, vad în Ortodoxie un adversar mai direct si mai periculos. În acelasi timp ma întristeaza faptul ca argumentele folosite în aceste scrieri nu sunt de ordin moral sau biblic, ci apeleaza în cele mai multe rânduri la patriotismul "latinist" al românilor.

În general, argumentul este dezvoltat de-a lungul urmatoarelor puncte:

• Poporul român este un popor de origine latina…

În timp ce latinismul este un prilej de mândrie pentru toti românii, exagerarile lui sunt de-a dreptul ridicole si au fost bine surprinse de Caragiale în faimosul lui personaj Marius Chicos Rostogan, "pedagogul de scoala noua". A exagera caracterul latin al poporului român mi se pare nu numai o inexactitate istorica ci si o anumita nemultumire înaintea lui Dumnezeu cu privire la cine suntem noi, românii. Ne asemanam astfel cu un adolescent care se rusineaza de familia lui si încearca sa fie altceva decât l-a facut Dumnezeu. Cred ca frumusetea poporului român consta nu numai în originea latina, ci si în îmbinarea a nenumarate alte influente etnice. Personal, ma simt bine ca fiind român am în mine si ceva sânge slav. Slavii au fost un popor extraordinar, care prin intermediul rusilor si a altor etnii au dat lumii mari comori de cultura si civilizatie. Ma simt bine si pentru ca sunt (ca toti românii transilvaneni) putin ungur, putin german sau chiar putin bulgar - ultima etnie fiind privita cu oarecare dispret atunci când în anumite scrieri se vorbeste de "nefasta" influenta a "crestinismului bulgaresc".

• Crestinismul primelor veacuri de pe teritoriul actual al României a avut un caracter latin…

Acest fapt este incontestabil, pentru ca Imperiul Roman în care s-a dezvoltat initial crestinismul a avut un caracter latin. Dar aceasta nu ne apropie mai mult de Catolicism, care este foarte diferit de biserica crestina a primelor veacuri a carei traditii sunt fidel mentinute în Biserica Ortodoxa.

• Sub influenta presiunilor politice ale vremii, mai ales la sfârsitul primului mileniu si începutul celui de al doilea mileniu, crestinismul de pe teritoriul României a început sa aiba un caracter grecesc si slavon…

Si acest fapt este corect, dar problema mea este ce concluzii tragem de aici. Mi-e teama ca aceste scrieri baptiste pe care le-am citat privesc acest fapt cu un oarecare regret si considera aceasta evolutie istorica drept o decadere si o îndepartare a bisericii de sufletul poporului român. Personal, am un alt mod de a o privi. Desigur, fortarea slavonei în practica bisericeasca este regretabila în masura în care a facut liturghia si învataturile bisericii mai greu accesibile poporului de rând. În realitate poporul a fost învatat mai departe de preoti într-o limba de zi cu zi pe care o puteau întelege si românii au putut sa se roage si sa se închine lui Dumnezeu ca si înainte. Biserica Ortodoxa Româna a revenit ulterior la folosirea limbii române în cadrul liturghiei. Dar introducerea slavonei a avut si un caracter pozitiv deoarece a ferit poporul român de influentele papiste si l-a ferit de toate celelalte enormitati si devieri ale Catolicismului.

• Biserica Ortodoxa se identifica cu pierderea caracterului latin al crestinismului românesc si izolarea poporului român de civilizatia occidentala.

În ultima instanta, ma întreb ce a fost mai daunator, folosirea limbii slavone în liturghie sau erorile Catolicismului, ca de exemplu doctrina infailibilitatii Papei, a purgatoriului si a vinderii de indulgente. Prin intermediul limbii slavone, românii au putut sta în partasie si unitate crestina cu fratii lor din nord sau de la sudul Dunarii, care au pastrat cu mai mare fidelitate adevaratele traditii ale Bisericii. Marile scrieri ale Parintilor ortodocsi nu erau disponibile în latina, ci doar în greaca si mai apoi în slavona, dar ele au ramas închise pentru latini pâna în vremurile recente. Românii s-au putut adapa din scrierile Filocaliei (dupa câte stiu, tradusa si publicata de la Manastirea Neamtului) si au fost în acelasi timp izolati de aberatiile scolastice si rationaliste ale lui Abelard sau de umanismul anti-crestin al Renasterii. Dar puterea argumentului adus în aceste scrieri baptiste consta nu într-o analiza a continutului vietii si a învataturii crestine ci în vechiul nostru vis românesc de a fi acceptati si primiti, asa cum spune personajul lui Caragiale, în rândul "surorilor noastre de gina latina." Acest vis s-a dovedit a fi o iluzie în masura în care "surorilor de ginta latina" le pasa prea putin de noi sau ne preseaza în zilele noastre sa ne "modernizam" prin acceptarea avortului si a homosexualitatii. De aceea, regretul ca ne-am pierdut caracterul latin al bisericii - cu alte cuvinte ca nu am ramas o parte a Bisericii Catolice - mi se pare cu totul nepotrivit si lipsit de continut crestin.

Ma întreb daca autostrazile si automobilele occidentului, puterea economica sau militara (de curând dovedite într-o agresiune împotriva unei tari ortodoxe) este un idol caruia merita sa-i sacrificam credinta ortodoxa a poporului român. Poate am fi putut ramâne crestini de rit latin, dar în locul bisericilor ortodoxe pline din România de astazi am fi vazut biserici catolice sau protestante goale, asa cum am vazut de multe ori în Franta, Germania sau Danemarca. Din partea mea, îi multumesc lui Dumnezeu ca ne-a ferit pe noi românii de Catolicism, chiar daca a trebuit sa platim un mare pret pentru credinta noastra ortodoxa.

Ma întorc acum la fraza pe care am citat-o din mesajul tau. În ea, cât si în alte scrieri baptiste se afirma, implicit sau explicit, ca Biserica Ortodoxa ar fi derivat, cu alte cuvinte s-ar fi rupt din Biserica Catolica. O astfel de afirmatie mi se pare pe cât de ofensatoare pentru ortodocsi pe atât de inexacta. As dori sa-ti aduc trei argumente în aceasta privinta, argumente de natura canonica, dogmatica si istorica.

Argument canonic

În Faptele Apostolilor se pune bazele unui anumit principiu bisericesc de a lua hotarâri cu privire la învataturile si practicile fundamentale ale Bisericii. Acest principiu poate fi numit sinodal/colegial. Biserica primului veac a fost confruntata cu o problema majora: este oare necesar ca cineva sa devina iudeu înainte de a deveni crestin? Apostolii s-au întâlnit în primul sinod ecumenic al Bisericii, la Ierusalim (Fapte 15). Hotarârile au fost luate într-un mod colegial, de catre toti liderii Bisericii, sub influenta Duhului Sfânt. Nici macar Apostolul Petru, cel mai respectat dintre Apostoli, nu si-a impus propriile lui pareri. Acest fel de a lua hotarâri importante, printr-un sinod la care participa toti episcopii cu drepturi egale, este biblic, contribuie la unitatea bisericii si la pastrarea intacta a dogmelor crestine. Din pacate, aceasta practica biblica nu mai exista printre neo-protestanti, care accentueaza mai degraba principiul autonomiei bisericii locale.

Dar acelasi principiu biblic al sinodului a fost încalcat de Papa de la Roma. Episcopul Romei a ridicat pretentii nejustificate cu privire la dreptul lui de a hotarî singur în toate chestiunile legate de viata si învatatura Bisericii. Înainte de Marea Schisma de la anul 1054, episcopii din rasarit au cerut convocarea unor sinoade care sa rezolve, ca si în trecut, anumite diferente care au aparut în Biserica. Dar Papa, sub influenta politica a regilor franci, care doreau sa fie acceptati ca urmasi ai Imperiului Roman, a refuzat modul biblic de a rezolva problemele si a vrut sa introduca un principiu monarhic, ne-biblic. În aceste conditii se poate corect afirma ca Papa a fost acela care s-a rupt de partasia celorlalti episcopi si a creat un nou stil de biserica, ne-acceptat pâna atunci. Printre episcopii care aveau proeminenta în acea vreme erau cei din Constantinopol, Antiohia si Alexandria. Papa i-a nesocotit pe toti acestia si implicit a rupt unitatea Bisericii. Ulterior, în afara acelei unitati si partasii, Biserica Catolica a alunecat catre alte erori pe care le cunoastem toti.

Argument dogmatic

Una din diferentele dogmatice importante care au aparut între Apus si Rasarit a fost o clauza adaugata la Crez în Apus, asa numita Filioque. Probabil multi neo-protestanti nu cunosc aceasta clauza, nici nu le pasa prea mult de ea, cu toate ca protestantii, asemenea catolicilor o accepta, în contradictie cu ortodocsii. Dar pentru Biserica Ortodoxa, care s-a vazut întotdeuna ca o aparatoare a dogmelor crestine fundamentale, pentru care a luptat de-a lungul veacurilor, aceasta chestiune este importanta.

"Filioque" înseamna "si de la Fiul" si se refera la purcederea Duhului Sfânt. Crezul original Niceo-Constantinopolitan afirma ca Duhul Sfânt purcede de la Tatal si se bazeaza pe cuvintele Domnului Iisus, care ne spune ca ne va trimite un Mângaietor, care "de la Tatal purcede". Te rog sa observi ca Hristos nu spune "care de la Tatal si Fiul purcede". Biserica din Apus a introdus aceasta ultima expresie, "si de la Fiul", Filioque, pe care în mod justificat Biserica Rasariteana a respins-o. În aceste conditii, Biserica Ortodoxa considera - ceea ce de altfel cred si eu - ca Biserica Catolica a alunecat într-o eroare. Aceasta înseamna ca de fapt Biserica Catolica este cea care s-a rupt de la unitatea si continuitatea de o mie de ani a Bisericii dinainte de Marea Schisma.

Argument istoric

La începutul celui de al doilea mileniu de dupa Hristos, Biserica Catolica a continuat sa actioneze împotriva unitatii cu Biserica Rasariteana. În timp ce Rasaritul se apara împotriva asalturilor islamului, catolicii s-au îmbarcat într-o serie de razboaie de agresiune catre Rasarit. Scopul declarat era "eliberarea tarii sfinte", dar în spatele acestui tel înalt se ascundea jaful, violul si dorinta de îmbogatire. Papa a devenit un fel de monarh cu puteri politice ne mai întâlnite în Biserica Ortodoxa.

Cruciatii catolici care au fost initial bine primiti în Constantinopol s-au dedat la jaf si viol, si în cele din urma bizantinii îngrijorati de soarta copiilor si femeilor lor le-au închis portile orasului. Atunci catolicii au pornit în secolul XIII o asa-numita cruciada îndreptata direct împotriva ortodocsilor. Ei au cucerit Constantinopolul si l-au jefuit si distrus în unul din actele cele mai josnice ale istoriei. Dupa ce au pus mâna pe oras, ei au ars biserici, au ucis si violat, si au carat de acolo toate bogatiile strânse în oasul cel mai civilizat al omenirii din acea vreme. Au patruns în catedrala patriarhala si au asezat o prostituata pe scaunul Patriarhului de Constantinopol. Aceasta a fost lovitura de moarte data celei mai stralucitoare civilizatii crestine din istorie, care nu a cazut sub loviturile islamului, ci prin cutitul înfipt de la spate de asa-zisi crestini. Ortodocsii au fost socati sa vada calugari si preoti cu sabii în mâna, în conditiile în care un calugar ortodox nu avea voie sa se atinga de arme si nu avea voie sa calareasca pentru a nu lua o înfatisare razboinica, opusa dragostei lui Hristos. În acea vreme, în Bizant circula o vorba, "Mai bine sa întâlnesti cu un musulman cu o sabie, decât un catolic cu o cruce."

Aceste fapte istorice au produs o rana adânca si o prapastie între Biserica Ortodoxa si cea Catolica. Catolicii au urmarit si în veacurile urmatoare o politica de agresiune fata de Ortodoxie, politica care s-a manifestat si pe teritoriul Transilvaniei, prin convertirea fortata a românilor de la Biserica Ortodoxa la cea Catolica de rit bizantin (Biserica Unita).

Daniel,

Asa cum am scris la începutul acestui mesaj, am avut ocazia sa vizitez la Roma un numar de biserici sau capele catolice, inclusiv Capela Sixtina. Aceasta îmi da prilejul sa fac anumite comentarii cu privire la ceea ce am vazut acolo.

Felul in care construim si împodobim locasurile noastre de închinaciune reflecta preferintele, credintele si conceptiile noastre. Acesta este motivul pentru care interiorul unei biserici ortodoxe este diferit de acela al unei biserici catolice sau al unei biserici baptiste. In interiorul bisericii putem vedea dorul dupa un Dumnezeu transcendent dar iubitor de oameni, dar putem vedea si exaltarea omului sau pragmatismul vietii de zi cu zi.

Iti marturisesc ca pentru mine, cu cresterea si educatia mea de protestant si cu noua dragoste descoperita pentru Ortodoxie, imaginile pe care le-am vazut in bisericile catolice din Roma sunt profund ofensatoare. Este adevarat ca întreaga lume celebreaza si apreciaza frumusetea picturilor lui Michelangelo sau Rafael. Ca opere artistice care exprima geniul artistilor, ele ma impresioneaza si pe mine, dar descopar ca in spatele lor se ascunde un spirit strain de credinta crestina, asa cum o cunosc eu, din Scriptura, din Biserica si din propria experienta.

Toate imaginile si statuile din interiorul bisericilor catolice reflecta sau exprima influenta Renasterii. Acest curent artistic atât de apreciat in lumea artelor, este de fapt o reîntoarcere la vechea idee pagâna a exaltarii omului, ca masura a tuturor lucrurilor si ca ideal ultim de frumusete si martie. Artistii Renasterii care au împodobit interiorul bisericilor catolice si au stabilit un stil care a ramas acolo pana in zilele noastre au fost aceia care au redescoperit frumusetea corpului omenesc asa cum era prezentat in arta antichitatii Greco-Romane. Adorarea Dumnezeirii a fost abandonata si omul a devenit din nou centrul atentiei artistului. Subiectele religioase apar mai mult ca niste pretexte care trebuiau sa satisfaca interesele celor care tineau punga. Iata câteva exemple:

• Hristos nu mai apare ca misterul Dumnezeului întrupat, ca A Doua Persoana a Treimii, ca uniune a doua naturi, ci ca un om de o frumusete fizica desavârsita, cu caracteristici atletice, cu o statura perfect echilibrata. Înfatisarea lui ne vorbeste mai putin de Dumnezeu si mai mult de frumusetea si perfectiunea omului.
• Culoarea fetelor, miscarea si introducerea perspectivei face ca toate imaginile sa fie pline de viata, dar nu de viata vesnica ce vine de la Dumnezeu, ci de viata de aici si acum, care are sens si frumusete in ea însasi, într-o împaratie a omului nu o Imparatie a lui Dumnezeu.
• Pentru a scoate in evidenta frumusetea omului si a oferi o ocazie de maifestare a geniului artistului, trupurile apar adesea dezgolite sau acoperite sumar. Piepturile fecioarelor care apar sub camasile stravezii in unele scene biblice ma ofenseaza nu atât ca imoralitate, ci ca mutare a atentiei de la exprimarea operei de mântuire a lui Dumnezeu în istorie la frumusetea corpului feminin.
• Anumite teme biblice sunt amestecate cu teme pagâne. La Muzeul Vaticanului am vazut, de exemplu, pe lânga imaginile de sfinti sau îngeri, o imagine intitulata Fortuna, care pare a fi o zeitate din antichitatea Greco-Romana.
• Multe imagini sunt de-a dreptul nebiblice sau necanonice. Am vazut, de exemplu, o imagine a Judecatii de apoi in care Maria, Mama Domnului aparea in centrul imaginii, ca si cum ea ar fi cea care tine in mana balanta justitiei universului. Am vazut imagini ale Tatalui ca un om batrân, cu toate ca nu ni s-a înfatisat ca om decât prin Iisus Hristos. (Este adevarat ca uneori astfel de imagini ale Tatalui apar si in picturi ortodoxe recente, sub influenta apuseana. Dar ele sunt necanonice, si un numar de preoti ortodocsi mi-au spus ca exista un efort in Biserica Ortodoxa de a le îndeparta.)

As dori sa remarc faptul ca asemanarea dintre bisericile catolice si cele ortodoxe este doar incidentala. Imaginile în cele doua feluri de biserici au un caracter si un scop diferit. A le asemana este ca si cum am asemana bisericile baptiste cu salile de concerte rock pe baza faptului ca in ambele se folosesc instrumente muzicale.

În contrast cu arta umanista a Renasterii, icoanele ortodoxe ne îndreapta doar catre Dumnezeu. Nu numai Hristos, dar chiar si sfintii sunt patrunsi de viata Dumnezeiasca si pastreaza caracterul de mister, de taina, cuvenit apropierii de un Dumnezeu nepatruns. Chipurile sobre si meditative pe care le vedem în icoane, culorile uneori întunecate si alte ori stralucitoare, absenta perspectivei sau perspectiva inversata dau icoanelor o înfatisare "din alta lume". Acesta este unul din scopurile icoanelor ortodoxe, de a ne ajuta, asa cum se spune în imnul serafimilor dinainte de Euharistie, sa uitam grijile acestei lumi, si sa ne îndreptam fiintele catre cele vesnice.

Ma bucur de continuarea dialogului nostru, si sper sa discut curând si alte subiecte pe care le-ai ridicat în ultimele mesaje.

Cu dragoste în Hristos,

4-17-2000

Daniel,

Sunt cu totul de acord cu tine ca exista în societate o devalorizare si o pervertire a adevaratei semnificatii si realitati a sarbatorii Pastelui. Amestecarea crucii lui Hristos cu iepurasii si ouale vopsite creeaza confuzii atât printre crestini cât si printre necrestini. Patrunderea unor astfel de traditii straine de credinta adevarata este un fenomen trist dar de care trebuie sa ne ferim întotdeauna. Un minimum necesar este sa separam simbolurile crestine de traditiile populare necrestine, caruia chiar daca le practicam trebuie sa le dam un loc diferit si mai putin important în viata noastra. Personal nu am nimic împotriva oualor vopsite, chiar îmi face placere când fetitele mele se joaca cu ele, dar de aici pâna la a le prezenta ca simboluri esentiale ale Învierii este o mare distanta.

Din pacate, influentele lumii ne pândesc la orice colt si trebuie sa ne pazim cu vigilenta de ele. Îmi amintesc cum am vazut odata în Londra o reclama enorma pe autostrada, în care era pictat un înger, probabil Gabriel, care spunea, "Va aduc o veste buna!" Vestea buna era o sticla cu vodka, careia I se facea de fapt reclama. La ce decadere a ajuns cultura britanica care accepta prezentarea publica a acestei perversiuni, în care o istorie crestina este folosita pentru a vinde bauturi alcoolice! Îmi place sa cred ca în România o astfel de reclama nu ar fi asa usor acceptata.

Pentru mine este important sa declar ca toate "smintelile" pe care le amintesti în legatura cu Pastele nu au nimic de-a face cu Ortodoxia, si ca preotii sau credinciosii ortodocsi adevarati le resping asa cum le resping si baptistii.

Monasticismul este mai mult decât o reactie la compromisurile lumii. Într-un anumit fel Hristos a fost monastic, nefiind casatorit si petrecând timp în pustie, asemenea altor calugari care L-au imitat. Apostolul Pavel a fost un monastic, retras în pustie ani de zile, înainte de începerea lucrarii lui misionare. Cei mai multi s-au dedicat unei astfel de vieti din dragoste fata de Dumnezeu, într-o cautare sincera a cunoasterii Lui, în practicarea postului si rugaciunii. Hristos ne spune ca unii s-au facut fameni pentru Împaratia lui Dumnezeu. Pavel recomanda viata de celibat ca o viata în care omul se poate dedica mai deplin lui Dumnezeu.

Ortodoxia are o profunda si bogata traditie monastica. Nu este deloc surprinzator ca atâtia credinciosi au ales calea monasticismului, nu neaparat ca fuga de compromisuri ci din dragoste pentru Hristos. Biserica are nevoie de astfel de oameni care sa-si curete sufletul si sa se roage. Din pacate, acesta este o alternativa biblica de viata care s-a pierdut complet în protestantism. Mai mult decât atât, cei mai multi protestanti privesc viata monastica drept o aberatie, o evadare nebiblica de la datoria de a fi martori ai lui Hristos în lume, uitând ca de fapt calugarii nu sunt complet izolati de contactele umane si ca linistea manastirii este mai favorabila marturiei crestine decât afacerile lumii.

Cred ca aceasta fraza cuprinde în ea o enorma neîntelegere a Ortodoxiei.

Expresia "numai prin credinta" a fost introdusa de Luther ca reactie împotriva exagerarilor catolice, care pretindeau o acumulare de merite, uneori platite prin cumpararea de indulgente. Ceea ce a fost initial o buna intentie la Luther a devenit ulterior o capcana si un pericol de auto-înselare.

Luther a tradus în limba germana textul "prin har sunteti mântuiti, prin credinta", adaugând de la sine cuvântul "numai", adica "numai prin credinta". Dupa publicarea Bibliei germane, un teolog I-a atras atentia asupra acestei adaugiri nepermise la textul Scripturii. Raspunsul lui Luther a fost, "Daca Doctor Luther spune <numai> autunci este <numai>. Cei care spun astfel sunt papistasi, si toti papistasii sunt magari." În traducerile moderne, cuvântul "numai" nu apare, dar pervertirea învataturii crestine a ramas în continuare.

Care este deci adevarul? Suntem mântuiti numai prin fapte? Nu, aceasta îl contrazice pe Pavel. Suntem mântuiti numai prin credinta? Nu, aceasta îl contrazice pe Iacov. Avem deci nevoie de 50% credinta si 50% fapte? Sau poate 90% credinta si 10% fapte? Nici una dintre aceste teorii nu este corecta.

Teologia ortodoxa a dezvoltat termenul de sinergie care da un raspuns la aceasta întrebare. Sinergia înseamna manifestarea concomitenta a doua realitati care se întrepatrund si nu pot fi separate. Una se exprima prin cealalta, prima o împlineste pe cea de a doua. În ce priveste credinta si faptele, ele se afla într-o astfel de relatie de sinergie. Într-adevar, credinta adevarata, credinta mântuitoare se manifesta întotdeauna prin fapte, prin rezultate exterioare. Credinta lui Avram, care I-a fost socotita drept neprihanire a fost credinta care s-a manifestat prin plecarea din tara parintilor lui, printr-o ascultare gata sa jertfeasca pe singurul lui fiu. Dar, în acelasi timp, singurele fapte care conteaza pentru Dumnezeu sunt acelea care se fac prin credinta în El si pentru El, faptele credintei. Daca Ted Turner a donat un miliard de dolari ca sa plateasca pentru avorturi în China, aceasta nu a fost o fapta a credintei, în ciuda aparentei de bunavointa. Credinta si faptele, sau adevarata credinta si adevaratele fapte se întrepatrund si nu pot fi despartite.

As dori sa te corectez si sa afirm ca Biserica Ortodoxa nu crede într-o mântuire "în excelenta prin fapte bune", asa cum apare în textul tau. Dimpotriva, ea crede ca faptele bune, despartite de credinta lui Hristos sunt gunoaie fara valoare. Pentru ortodox, meritele nu au nici un sens, nici nu se poate vorbi de merite înaintea lui Dumnezeu. Dar martirajul, ascetismul, facerea de bine, participarea la taine, toate acestea sunt fapte care duc la mântuire atunci când sunt facute în credinta lui Hristos si sunt manifestari ale acestei credinte.

Probabil ai dreptate când afirmi ca "justificarea numai prin har si prin credinta" este atât de draga protestantilor. Dar pentru mine aceasta fraza ramâne goala, pentru ca nu-mi pot imagina o viata de pura credinta, despartita de fapte, "numai prin credinta". Conceptul vietii de "numai credinta" este abstract si de nerecunoscut în realitate. Poate cineva fi mântuit într-o viata de destrabalare dar care ascunde un fel de credinta abstracta? Cum spune Apostolul Iacov, daca cineva are fapte, pot ghici ca are si credinta; dar daca nu are fapte, de unde pot sti ca exista o credinta?

Cred deci ca expresia "numai prin credinta" este în cel mai bun caz o abstractie goala de continut, dar cel mai probabil o capcana care ne da iluzia ca putem fi usor mântuiti printr-o simpla acceptare mintala a unor doctrine, fara nici o lupta, fara ducerea zilnica a crucii, fara efort, fara renuntare, fara jertfa.

Acest citat din Ion Bria, care descrie în mod corect învatatura ortodoxa, este gresit interpretat, probabil dintr-o neîntelegere a cuvântului "fire". Te rog sa observi ca Bria nu spune "firea pamânteasca". Problema este ca în limba româna folosim cuvântul "fire" în doua sensuri diferite. Primul este acela de "fire pamânteasca" (care apare de exemplu în traducerea lui Cornilescu), de "carne" (în traducerea ortodoxa) si se refera la realitatea coruptiei omului prin pacat. Dupa câte stiu, termenul grecesc original este acela de "sarx" si probabil traducerea ortodoxa este mai fidela. Al doilea termen este acela de "natura umana", nu cea corupta de pacat, ci de natura originala a omului, asa cum a fost creat de Dumnezeu.

Firea omului, natura umana creata de Dumnezeu - la care se refera Ion Bria - este perfectabila, în sensul ca poate fi îndumnezeita. Adam a fost creat cu aceasta fire, fara pacat, dar înca ne-îndumnezeita. El a avut potentialul de a fi îndumnezeit printr-o partasie continua cu Dumnezeu, prin patrunderea lui de energiile divine, dar a ales pacatul. Hristos a avut aceasta natura umana, care a putut fi "perfectata", slavita, nu pentru ca ar fi avut în sine pacat, ci pentru ca initial slava lui Dumnezeu nu era înca vizibila în ea. Ea a crescut în îndumnezeire la Schimbarea la Fata, când trupul si hainele lui Hristos au stralucit de lumina Dumnezeiasca. Aceeasi natura mai mult patrunsa de energia Dumnezeirii a fost vazuta de Apostolul Ioan pe insula Patmos.

În teologia ortodoxa, omul a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Dupa cadere, omul a pastrat ceva din chipul lui Dumnezeu (de aceea este creativ, cu sensibilitate morala, inteligent, uneori bun) dar a pierdut complet asemanarea cu Dumnezeu. Îndumnezeirea este recâstigarea acestei asemanari, care de altfel nu poate fi facuta de om însusi, ci doar prin har, dar cu cooperarea omului. Credinta care lucreaza prin fapte produce în noi acest proces de îndumnezeire care se împlineste atunci când vom fi cu Hristos si se continua în eternitate, pentru ca Dumnezeu este ascuns si infinit iar noi fiinte finite care putem creste de-a pururi în unirea cu El.

În acest context, nu înteleg afirmatia dupa care Ortodoxia ar face compromisuri cu "firea pamânteasca". Daca prin fire întelegem aici "sarx", "carnea", "natura pacatului", Ortodoxia nu are decât o solutie: moartea firii prin unirea mistica cu moartea lui Hristos. Acesta este rostul ascezei: omorârea firii din madularele noastre. Sfintii ortodocsi au fost constienti de starea disperata de pacat si de necesitatea mortii. De aceea Ortodoxia înseamna lupta, efort, transpiratie, moarte, renuntare, umilinta, asceza. De aceea ortodocsii practica postul într-un mod consistent si metodic, mai mult si mai serios decât protestantii. De aceea multi ortodocsi renunta complet la lume si se retrag la manastire. Unde este deci compromisul cu "firea pamânteasca"?

Daca, pe de alta parte, prin fire se întelege natura umana creata de Dumnezeu, care poarta chipul Lui si potentialul asemanarii Lui prin lucrarea harului divin, atunci Ion Bria are perfecta dreptate sa se refere la "prefacerea spirituala care se bazeaza pe o calitate a firii". Aceasta prefacere devine posibila dupa botez, care în mod tainic aduce în om moartea si învierea Domnului Iisus.

Interpretarea data în textul mesajului tau este deci deficienta. Ea confunda "firea pamânteasca" ca natura a pacatului cu "natura umana susceptibila dumnezeirii" la care se refera Ion Bria. Ar fi absurd sa credem ca teologia ortodoxa ar pretinde ca pacatul poate fi îndumnezeit.

Daniel,

Poate ca unii cititori vor avea impresia ca uneori judec aspru protestantismul. Unii mi-au scris si s-au plâns ca sunt ironic cu privire la baptisti. Departe de mine o asemenea intentie! Doresc sa declar ca îi iubesc pe baptisti, ca mama, tatal si sora mea sunt baptisti si ca cei mai multi baptisti pe care îi cunosc sunt oameni buni cu care îmi place sa fiu prieten. În acelasi timp, atunci când vorbim despre subiecte importante cum ar fi mântuirea, cred ca este important sa fim credinciosi adevarului, chiar cu riscul de a aparea asprii sau a supara anumite sensibilitati. Idealul meu este sa fim drepti în ce priveste învatatura, dar iubitori în ce priveste oamenii. Spunând aceasta, ma deschid si eu oricarei critici, dar pe care as dori-o în acelasi spirit pe care l-am pastrat pâna acum în acest dialog.

Te asigur din nou de toata dragostea mea.

În Hristos,

Pe scurt, putem spune ca principala cauza a acestei evolutii a fost pervertirea altor doua doctrine fundamentale ale invataturii Noului Testament despre biserica: doctrina despre "Imparatia lui Dumnezeu" si "doctrina despre libertatea constiintei umane." Modificarea acestor doctrine fundamentale a dus la "maritarea bisericii cu Statul" si la aparitia multor forme de constrangere religioasa, care au culminat cu imfamele Cruciade si cu mult temuta Inchizitie. Din aceasta ghiara a crestinismului retrograd de Stat nu s-a putut iesi decat prin forta razboaielor religioase duse de Reformati sau prin martirajul sutelor de mii de anabaptisti, frati moravieni, frati elvetieni, baptisti, etc.

Biruinta prin compromis

Biserica locala nu poate fi inteleasa decat in contextul realitatii sociale in care exista. Numai cel ce se inalta la inaltimea intregului poate intelege corect "partile" din care este alcatuita realitatea.

Cand si-a facut aparitia in lume, crestinismul a aparut pe fundalul Imperiului Roman. Nimic din ceea ce era in fiinta atunci nu a scapat influentei lui covarsitoare. Biserica lui Christos a fost forta care, in final, a dus la prabusirea Imperiului, dar nici ea, in structurile ei istorice, n-a scapat de influenta imperiala.

Intre Imperiu si Biserica s-a dus un conflict de principii. Forta launtrica a crestinismului s-a confruntat cu forta exterioara bruta a legiunilor. Pentru o vreme, parea ca triumfa Imperiul, dar punand stapanire pe inimile oamenilor, crestinismul a fost acela care a triumfat in final, modeland intreaga societate si dandu-i un impuls irezistibil spre "civilizatia" de care ne bucuram astazi.

La inceput, Roma imperiala a fost condusa de democratia Senatului. Pe fundalul societatilor tiranice de pana atunci, aceasta noutate a insemnat o extraordinara schimbare de epoca. Democratia romana a fost o aparitie care a schimbat fata lumii. Senatul n-avea insa armata si a trebuit sa recurga la ajutorul generalilor. Acestia au fost oameni proveniti din randul "patricienilor", clasa cea mai bogata si mai instruita a societatii. Necazul a fost ca legiunile jurau credinta inaintea generalului care le conducea, nu inaintea Senatului. Cand forta generalilor n-a mai fost depasita decat de ambitia lor, Senatul a trebuit sa treaca in planul secund, cedand in fata dictaturii. Cel dintai general care a ingenuncheat Senatul a fost Iulius Cezar (46-44 i.d.Ch). El a obligat Senatul sa-l declare imparat si chiar sa-l "indumnezeiasca". Cand aceasta s-a realizat, luna de nastere a "zeului-om" si-a schimbat numele in "Iulius", de unde se trage si numirea romineasca: "Iulie". Intr-o ultima incercare de reinstaurare a democratiei, Senatul l-a asasinat pe Iulius Cezar. Chiar si Brutus, favoritul imparatului, si-a dat aportul la aceasta crima detestabila, dar "necesara" din ratiuni de Stat.

Dupa Iulius Cezar a venit insa Octavian Augustus (31 i.d.Ch) - 14 d. Ch). Cu el s-a reinstaurat si dictatura si cultul imparatului. Intamplator, luna de nastere a noului dictator a fost cea de dupa Iulie. Automat, ea s-a transformat in "August" ! Octavian Augustus a rafinat si mai mult dominatia Romei asupra lumii, adaugand fortei brute, inclestarea nemaipomenita a birocratiei.

Reprezentantii acestei noi clase imperiale, au fost promovati din toate clasele sociale ale societatii, nu o data dintre "legionarii" iesiti la pensie si chiar dintre sclavii eliberati si credinciosi imparatului. Cancelariile romane au inlocuit pretutindeni autoritatea forturilor militare. Nimic nu misca in Imperiu fara sa treaca prin evidenta stricta a birocratilor. Cultura scrisului a civilizat majoritatea popoarelor din Imperiu. De la un capat la celalalt, "pax romana", (pacea romana) a scos la lumina o noua civilizatie care i-a fascinat pe oameni si i-a inlesnit Romei dominarea.

Nici macar Biserica crestina, cu tot accentul ei pe spiritualitate si pe lipsa de formalism nu a scapat influentei birocratiei romane.

In decurs de doar cateva secole, Roma a "institutionalizat" Biserica, transformand-o in "Biserica Romei". Conflictul acut dintre Imperiu si Biserica s-a incheiat printr-o alianta. si de o parte si de alta s-au facut compromisuri: Imperiul a proclamat crestinismul religie de Stat cu statut preferential, iar Biserica a acceptat sa se supuna scopurilor Imperiale. S-a format astfel : "Sfantul Imperiu Romano-Catolic".

Stafia acestui Imperiu a continuat sa bantuie Europa, mult dupa caderea politica a Romei. Carol cel Mare, sau Charlemagne, cum il prefera francezii, a fost exponentul primordial al Imperiului. Napoleon si Hitler au incercat si ei sa restaureze maretia Imperiului. Visul lor de dominatie mondiala a fost insa doar de scurta durata. Cel de al treilea "reicht" al germanilor, care trebuia sa dureze "o mie de ani", s-a prabusit in tandari.

Fragmentele Imperiului traiesc astazi separat, dar lucreaza in secret la o reorganizare mondiala. Nazuinta lor este "reintegrarea" si "renasterea". Termenii sub care se vorbeste despre aceasta sunt diferiti: "casa comuna a Europei" , "noua ordine economica mondiala" , "Europa unificata" sau "Statele Unite ale Europei". Toate insa vestesc un singur lucru: ca se lucreaza subteran pentru reaparitia Imperiului. Papa de la Roma este iarasi vizitat si curtat de cei mai importanti sefi de stat ai lumii. "Babilonul cel mare", cum numeste Biblia acest conglomerat imperial de popoare, sta sa apara pregatind fondul pe care va apare "Anticrist", pentru o ultima infruntare intre Dumnezeu si Diavol. Despre aceasta inclestare nemaipomenita si despre deznodamantul ei ne vorbeste pe larg extraordinara carte a "Apocalipsei".

Mariajul bisericii cu Statul

In primele trei secole, miscarea crestina a fost considerata "decadenta" (religio parva) si a suferit persecutii din toate directiile. Cele zece valuri de mari persecutii din Imperiu, n-au putut insa sa stinga flacara mesajului crestin. Dimpotriva! La debutul secolului IV existau in Imperiu intre cinci si zece milioane de crestini.

Devenit o miscare ideologica majora, crestinismul concura acum pe scena sociala cu paganismul idolatru. In acest context istoric, in istoria bisericii crestine apare Constantin (306-337), dupa Iulius Cezar, cel mai mare dintre imparatii romani. Prin geniul sau politic de om de Stat, Constantin a intuit imediat ca in capacitatea de sacrificiu si in credinciosia crestinilor este forta invincibila a unei "imparatii a sufletului."

La intrebarea: "Cum sa fac sa injug acest extraordinar potential uman la structura Imperiului Roman, pentru ca oamenii sa fie gata sa moara si pentru mine cum sunt gata sa moara pentru acest Isus?", Constantin a raspuns printr-o "pacaleala."

Semnul de pe cer

La vremea aceea, Constantin era inca doar unul din cei cativa pretendenti la conducerea Imperiului Roman. In octombrie, 312, trupele lui Constantin se infruntau in teritorii cu legiunile tiranicului Maxentius. In preziua unei astfel de batalii, Constantin a pretins ca ar fi avut o "vedenie" si ca pe cer i s-ar fi aratat semnul crucii crestine, impreuna cu mesajul: "In hoc signo vinces" ("In semnul acesta vei birui").

Am dori din tot sufletul sa credem in aceasta "convertire" (asemanatoare cu cea pe care a avut-o Pavel pe drumul Damascului), dar viata traita ulterior de imparatul Constantin a dovedit din plin contrariul. Prin contrast cu toti "convertitii" de atunci, el a refuzat botezul crestin pana in preajma mortii si s-a purtat ca un despot cu "episcopii" bisericilor.

Este mult mai probabil ca acest Constantin a privit spre milioanele de crestini raspanditi in mai toate provinciile Imperiului, a vazut cinstea lor exemplara, corectitudinea, devotamentul, bogatiile adunate prin harnicia lor, solidaritatea lor iesita din comun si si-a dat seama ce forta extraordinara pot fi ei in structura si stabilitatea Imperiului. Astfel, un genial strateg a intrebuintat o stratagema pentru a inregimenta "armata mantuirii" in legiunile Imperiului. Soldatii crucii de la Calvar au fost transformati astfel in slujitorii unui tiran ascuns in umbra unei cruci pictate pe drapele. Nonviolentii de pana mai ieri au fost indemnati sa puna mana pe sabie si sa "spintece" pentru cauza unor ambitii arogante, deghizate de acum sub masca "crestinatatii." Mieii neprihanirii au imbracat haina aspra de lup si si-au ascutit coltii ucigasi.

Crestinismul de Stat

Dupa biruintele in lupta, Constantin a ajuns "cezar" si a dat un decret in anul 323 prin care religia crestina a fost proclamata "religie de Stat". Fara sa se increstineze el insusi, sub pretext ca "cezarul" trebuie sa fie imparatul tuturor, Constantin a convocat episcopii crestini la palat si i-a insarcinat cu institutionalizarea bisericii. A trebuit publicat un crez oficial al bisericii, in care "episcopii" au fost obligati sa faca concesii si compromisuri care sa ingaduie "maselor" sa intre in biserica fara sa implineasca conditiile convertirii Nou Testamentale (credinta personala si pocainta). Constantin n-a avut rabdare cu episcopii. El trebuia sa cladeasca un Imperiu. Sub presiunile lui, episcopii care nu au acceptat compromisul au fost inlaturati si, nu de putine ori, omorati. Forta politica a inceput sa dicteze in rezolvarea problemelor religioase. Pentru a-si justifica excesele, cezarul roman i-a silit pe crestini sa "inventeze" si apoi sa accepte pretutindeni "doctrina celor doua sabii". Aceasta invatatura se baza pe exegeza gresita a textului in care, inainte de rastignire, Petru ii spune Domnului: "Doamne, iata aici doua sabii", iar Domnul, ii raspunde: "Destul." In conceptia noii doctrine, cele doua sabii din text ar reprezenta cele doua fatete ale noii societati crestine: sabia administratiei politice si sabia autoritatii eclesiastice.

Pana la data aceea, cezarul fusese "pontifex maximus", marele preot, capul religiilor pagane, indumnezeitul reprezentant al divinitatii printre muritorii de rand. Prin Constantin, cezarul a devenit si capul suprem al Bisericii crestine, aparatorul si garantorul ei in societate. Prin introducerea unor legi favorabile, prin alocarea de fonduri pentru cladirea unor edificii impunatoare si prin garantarea unor privilegii care sa asigure bisericii accesul la imbogatire si comfort, Constantin si cezarii de dupa el au tarat biserica intr-o incuscrire cu puterea seculara, departe de credinciosia fata de "Mirele din cer" care zabovea sa vina.

Exista o infinita diferenta intre bisericile Nou Testamentale independente care se zbateau in conflicte sub persecutiile din primele trei secole si biserica compacta, unitara, institutionalizata si puternica de la sfarsitul vietii lui Constantin. Aparent, crestinismul a triumfat asupra persecutorilor lui, dar a biruit prin compromis, iar victoria l-a imbolnavit de moarte. In Imperiul roman, crestinismul a castigat politic, dar a pierdut din punct de vedere spiritual. Prin compromis si cedari repetate, episcopii au binecuvantat nasterea unui monstru cu doua capete: "Sfantul Imperiu Romano-Catolic".

Deformarea doctrinei despre Imparatia lui Dumnezeu

Cartea Faptele Apostolilor debuteaza cu un pasaj in care ni se spune ca Domnul Isus li s-a aratat timp de 40 de zile ucenicilor si a stat adeseori de vorba cu ei despre "lucrurile privitoare la Imparatia lui Dumnezeu". Este interesant ca in acel context, ucenicii au fost atat de cuprinsi de entuziasm in anticiparea evenimentului, incat L-au intrebat: "Doamne, in vremea aceasta ai de gand sa asezi din nou Imparatia lui Israel?" (Fapte 1:6).

Raspunsul Domnului Isus ("Nu este treaba voastra CaND ...") nu a fost o negare a venirii Imparatiei, ci doar o anuntare a faptului ca instaurarea ei nu trebuie sa fie o preocupare a acelei generatii, si probabil nici a Bisericii ca atare. Imparatia trebuie sa ramana un prerogativ al Domnului Isus, la cea de a doua Sa venire.

In limbajul teologic, invatatura despre existenta unei imparatii terestre milenare a Domnului Isus se numeste si "Chiliasm", de la termenul "chilios", "o mie" din limba greaca. Chiliasmul a fost singura talmacire predominanta in biserica primelor doua secole. Unul dintre exponentii sai au fost Irineu, care a devenit episcop de Gaul in anul 177 si a murit 'n preajma anului 200. Acest om, socotit drept unul dintre parintii Bisericii, si-a exprimat crezul astfel:

(1) Dupa caderea lui Adam in pacat, lumea trebuie sa parcurga o istorie de 6.000 de ani. Aceasta parere si-a bazat-o pe ideea ca Dumnezeu lucreaza in cicluri de sapte si pe talmacirea unor texte ca acelea din Psalmul 90:4; 2 Petru 3:8 si Evrei 4:9;

(2) La sfarsitul istoriei lumii actuale se va ridica pe pamant Antichristul.

(3) Christos se va arata atunci n slava si va triumfa asupra tuturor dusmanilor Sai.

(4) Christos va instaura pe pamant Domnia Sa de o mie de ani, ca un Sabat care va incheia ciclul de sapte mii de ani al istoriei.

(5) Ierusalimul va fi reconstruit si intreg pamantul va cunoaste o perioada de refacere si regenerare fara egal in istorie.

(6) Pacea si neprihanirea vor fi cele doua coordonate de baza ale domniei lui Christos pe pamant.

(7) Dupa aceasta domnie de o mie de ani a lui Christos, va urma invierea, judecata finala si 'nnoirea tuturor lucrurilor.

Printre ceilalti adepti ai chiliasmului ii mai putem aminti si pe Papias, care a trait in prima jumatate a celui de al doilea secol, pe Tertulian (c.160 - c.230), pe Barnabas, care ne-a lasat o scriere datata intre anii 50 - 70, pe Iustin Martirul (c.100 - c.165), pe Iranaeus (c.130 - c.200), pe Hippolitus, care a trait in prima parte a celui de al treilea secol, pe Cyprian (martirizat la Cartagina in anul 258), pe Lactantius (c.260 - c.325), pe Commodianus, care a trait in prima parte a secolului patru, pe Victorinus, care a murit ca martir in anul 304, pe Apollinaris (c.310 - c.392), pe Cerintius din primul secol si pe ucenicii sai numiti "cerintieni".

Prin imixtiunea cezarului in sinodurile bisericii si prin subordonarea escatologiei Nou Testamentale la scopurile imediate ale Imperiului Roman, "chiliasmul" a fost inlocuit cu "amilenismul". Aceasta invatatura, foarte prevalenta si astazi in bisericile catolice si ortodoxe, spune ca nu trebuie sa asteptam in nadejde ca imparatie terestra milenara sa fie instaurata la venirea lui Christos, ci ca "imparatia" este un concept care trebuie realizat astazi de biserica, prin propovaduirea Evangheliei si prin convertirea tuturor oamenilor. (Mai tarziu, amilenismul avea sa modifice conceptul de Imparatie terestra intr-unul de imparatie spirituala).

Astfel, de la "asteptarea Imparatiei" si de la "NU e treaba voastra sa stiti cand ..." s-a trecut la "realizarea imparatiei prin increstinarea in masa si prin constrangere cu ajutorul puterii militare a Statului."

"Chiliasmul" a fost nadejdea bisericii persecutate. Cand biserica nu a mai fost persecutata de Stat, ea a abandonat "nadejdea intr-o glorioasa imparatie viitoare", pentru care imparatii de acum nu aveau rabdare, si a fabricat o doctrina care sa justifice domnia imparatilor din lumea de acum, sub pretextul unui mandat divin primit din partea Domnului Isus, "Imparatul imparatilor si Domnul domnilor".

In loc sa astepte in smerenie si curatie feciorelnica "Imparatia neprihanirii" pe care o va instaura Christos la cea de a doua Sa venire, Biserica s-a aliat cu Statul ca sa construiasca o imparatie in care ambitiile, lacomia si orgoliile imparatilor au tarat-o in pacat.

Pusa sa aleaga intre martiraj si ademenitoarea perspectiva a bogatiei si a comfortului, biserica, prin reprezentantii ei de atunci, a preferat, in limbajul metaforic al Apocalipsei sa "se suie in pat" si sa curveasca cu mai marii lumii (Apoc. 2:20-22). Dumnezeu a stiut mai dinainte aceasta. Cuvintele folosite de Domnul Isus in scrisorile trimise bisericilor Pergam, Tiatira si Sardes ne aseaza inainte analiza si diagnosticul pe care-L face Dumnezeu bisericii din aceasta perioada istorica:

Pergam = biserica in cardasie cu Statul, doctrina celor doua sabii;

Tiatira = biserica "in pat" cu Statul nelegiuit, epoca plagilor mortale care au decimat Europa;

Sardes = biserica muribunda, o fatada falsa, o forma lipsita de continut; "Iti merge numele ca traiesti, dar esti mort" (Apoc. 2:8 - 3:6).

Prin deformarea invataturii despre Imparatia lui Dumnezeu, crestinismul a calcat in picioare dorinta lui Christos ca Biserica sa ramana separata de Stat. Iata ce a spus El in Matei 22:21 : "Dati dar Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu."

Aceste cuvinte au aparut intr-o imprejurare in care mai marii vremii au vrut sa-L prinda pe Domnul Isus si sa-L aresteze sub pretext ca nu respecta autoritatea de Stat. Ei au fost asa de siguri ca Domnul Isus nu se poate incadra in sistemul Statal incat au trimis impreuna cu provocatorii si garda de la Templu, "irodianii" (Mat. 22:16).

Intrebarea provocatorilor a fost: "Se cade sa platim bir Cezarului sau nu?"

"Isus, care le cunostea viclesugul, a raspuns: "Pentru ce Ma ispititi, fatarnicilor? Aratati-Mi banul birului." si ei I-au adus un ban. El i-a intrebat: "Chipul acesta si slovele scrise pe el, ale cui sunt?"
"Ale Cezarului," i-au raspuns ei. Atunci, El le-a zis: "Dati dar Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!"
"Mirati de cuvintele acestea, ei L-au lasat si au plecat" (Mat. 22:15-22).

Am putea preciza: Au plecat cu mainile goale! Nu L-au putut prinde! Prin cuvintele spuse atunci, Domnul Isus ne-a aratat pentru toate veacurile atitudinea pe care trebuie sa o avem fata de Stat, "puterea temporala." Exprimata succint ea este: "o separare distincta si un respect reciproc."

Pentru cei familiarizati cu terminologia Bibliei iudaice, raspunsul Domnului Isus a fost limpede. Iata-l acum explicat pentru cei lipsiti de traditia iudaica:

1. Pe "banul birului" era chipul Cezarului si slovele limbii lui latine.

2. Aceasta intiparire ii arata fara nici o confuzie apartenenta: era "al Cezarului."

3. Dumnezeu il facuse pe om dupa "chipul si asemanarea Sa" (Geneza 1:27)

4. Deci, omul, fara nici o posibilitate de confuzie, ii apartine lui Dumnezeu si trebuie "dat lui Dumnezeu."

Rezumand cele de mai sus, putem spune ca exista o "imparatie temporala" in care se cuvine sa ne indeplinim corect indatoririle cetatenesti randuite de autoritatea Stat, si o "imparatie a lui Dumnezeu" in care trebuie sa ne dam pe noi insine Dumnezeului al carui chip Il purtam prin creatie.

Crestinul este o "intersectie" intre etern si temporal. Prin faptul ca el este cetatean, face parte din imparatia randuielilor sociale prezente, dar prin faptul ca el face parte din Biserica, el transcende imparatiile terestre si participa la activitatile unei realitati care nu poate fi reglementata de legislatii imperiale omenesti: "mparatia lui Dumnezeu sau Imparatia cerurilor.

Orice incercare de a sterge linia de demarcatie dintre aceste doua imparatii, este echivalenta cu o "lovitura de palat", in care puterea omeneasca incearca sa detroneze autoritatea divina. Pusi sa aleaga, copiii lui Dumnezeu trebuie sa refuze intotdeauna demn, dar categoric, amestecul autoritatii omenesti in domeniul spiritual al Bisericii: "Judecati voi singuri daca este drept inaintea lui Dumnezeu sa ascultam mai mult de voi, decat de Dumnezeu" (Fapte 4:19).

Istoric, crestinismul a facut tocmai aceasta greseala. Mai marii Bisericii s-au plecat in fata Cezarului si au acceptat sa se aseze sub protectia, dar si sub ... autoritatea lui! In felul acesta, crestinismul a devenit un instrument al ambitiilor imperiale!

Persecutatii ajung sa persecute

Aliata cu Imperiul Roman, biserica a trebuit sa manifeste "nerabdarea" cezarilor in fata ezitarii cu care erau intampinate dorintele de unificare si de institutionalizare. In multe locuri, cetatenii imperiului care refuzau sa se "increstineze" au inceput sa fie persecutati. Agresivitatea bisericii crestine s-a transformat dintr-o propovaduire persistenta intr-o "constrangere" sprijinita cu mijloacele puterii politico-administrative. Cum a fost posibil?

La insistentele nerabdatoare ale lui Constantin si mai ales ale cezarului de dupa el, Teodosiu I, "sinodurile episcopilor crestini" au renuntat la invatatura "totalei libertati de constiinta" si au introdus "doctrina increstinarii fortate". Aceasta modificare de doctrina a fost sprijinita cu o inacceptabila "talmacire" a uneia din pildele Domnului Isus. Este vorba despre pilda celor poftiti la cina (Luca 14:15-24). Prin aceasta pilda, Domnul Isus i-a raspuns unuia care a zis, aparent evlavios, "Ferice de acela care va pranzi in Imparatia lui Dumnezeu!" Ideia pildei este ca "doritori teoretici" sunt multi, dar cei care sunt gata sa lase preocuparile inselatoarei vieti de acum, pentru a se gandi si pregati pentru Imparatia viitoare sunt, din pacate, foarte putini. Intr-unul din ultimele versete ale pildei, "stapanul" care isi poftise musafirii, exasperat ca ei n-au venit si ca inca mai este loc in sala de ospat, i-a zis robului sau: "Iesi la drumuri si la garduri si pe cei ce-i vei gasi, sileste-i sa intre, ca sa mi se umple casa" (Luca 14:23). Acest "sileste-i sa intre" (rastalmacit cu buna stiinta) a devenit deviza "increstinarii fortate," dictate de puterea imperiala.

Unii dintre "parintii bisericii" au inceput sa recomande pe fata "increstinarea fortata". Augustin din Hippo declara ca este preferabil ca oamenii sa fie adusi la Dumnezeu prin invatatura si sfatuire, dar ca, in situatia cand acestea nu dau rezultatele dorite, trebuie folosita forta si pedeapsa:

"Multi trebuiesc adusi ca slugile cele rele, fortandu-i sa intre cu nuiaua suferintei. Vor avea apoi timp sa creasca singuri la un nivel de spiritualitate inalta ... Domnul insusi ne-a spus ca musafirii au fost mai intai invitati sa vina de buna voie la marele ospat, apoi, cand n-au vrut sa se conformeze, au fost siliti sa intre."

Prin ceea ce s-a facut atunci, biserica crestina a ajuns sa fie compusa din trei categorii de "credinciosi": credinciosi din convingeri personale, credinciosi din interese personale si credinciosi din teama de represalii. Puritatea bisericii a fost alterata, iar constiinta umana a fost "ingenuncheata cu forta." In timp, biserica a preluat chiar functiile si puterea Imperiului si a devenit singura autoritate suprema admisa in societate. Acesta este motivul pentru care perioada de istorie inceputa in secolul IV este supranumita "Dark ages - epoca intunecata" sau "Middle Ages" - veacul de mijloc. Prin anumite colturi ale lumii, umbrele acestei epoci mai dainuiesc si astazi.

Doua din manifestarile cele mai detestabile ale "epocii intunecate" au fost Cruciadele si Inchizitia. Iata ce spune Encyclopedia Britanica despre "Middle Ages":

"Evul Mediu este perioada de istorie europeana cuprinsa intre caderea Imperiului Roman de Apus (c. 395) si perioada Renasterii (care a inmugurit in regiuni diferite ale Europei in secolele XIII, XIV sau XV). Termenul ca atare si semnificatia lui traditionala au fost introduse cu o vadita tendinta de confruntare de umanistii italieni; "renasterea" studiilor si culturii clasice grecesti pe care o sarbatoareau ei venea astfel dupa o simbolica perioada de "o mie de ani", al carei intunerec sublinia si mai mult importanta lucrarii lor. Intr-un sens, acesti umanisti au "inventat" Evul mediu pentru a se putea distanta ei insisi de el si pentru a se putea defini prin contrast cu el."

"Dupa ce vizigotii au cucerit Roma (410), Imperiul Roman a inceput sa se clatine. Triburile germanice care s-au infiltrat fortat in teritoriile Imperiale din sud si din vest au fost pana la urma "increstinate", dar nu au acceptat niciodata ideia de Stat centralizat unic. Ele si-au pastrat obiceiurile si stilul de viata, iar aceasta a facut guvernarea lor si unitatea culturala a Imperiului Roman imposibile. Multe din imbunatatirile si din calitatea vietii adusa de Imperiul Roman, ca de exemplu: sistemul extraordinar de drumuri, sistemul postal, rutele comerciale, au decazut in mod substantial, impreuna cu nivelul realizarilor din arta si stiinta. (In haosul politic si administrativ) ... singura forta capabila sa dea o baza pentru unitatea sociala a ramas Biserica Romano Catolica. Evul Mediu deci prezinta o imagine confuza si adesea contradictorie a unei societati care incearca sa se structureze politic pe o baza eminamente spirituala."

"Dupa dizolvarea Imperiului, s-a ivit ideia unei Europe care sa functioneze ca un mare Stat-biserica, numit "crestinatate". (tineti minte versul eminescian: Peste-un ceas, crestinatatea e ca pleava vanturata"). Aceasta "crestinatate" era gandita sa functioneze cu doua straturi de conducatori: "sacerdotium", sau ierarhia eclesiastica si "imperium", sau conducatorii seculari. In teorie, aceste doua grupuri trebuiau sa se completeze reciproc, in misiunea lor de a reglementa, una problemele eterne, iar cealalta, problemele pamantesti ale oamenilor. In sfera problemelor eterne, autoritatea suprema era investita in scaunul papal, iar in sfera temporala in scaunul imparatesc. In practica insa, aceste doua centre de autoritate se infruntau continuu, se certau in public si au purtat chiar razboaie unul cu celalalt. Imparatii au incercat adesea sa intervina in treburile interne ale bisericii, pretinzand ca au dreptul divin de a numi slujitorii bisericii din teritoriile aflate sub suveranitatea lor si ca trebuie sa aiba un cuvant de spus in "doctrinele care reglementeaza viata si comportamentul social." Biserica, la randul ei, nu numai ca avea in proprietate orase si forte militare, dar a si incercat mereu sa se amestece in treburile Statului. Papa Inocentiu al III-lea, de exemplu, a pretins ca are dreptul sa arbitreze in disputele seculare dintre monarhii rivali pro ratione peccati (in imprejurari in care ar putea exista pericolul savarsirii de pacate). Alti papi au folosit "excomunicarile" drept un instrument politic si si-au arogat chiar si dreptul de a-i inlatura pe regi de la domnie." (Encyclopedia Britanica, Middle Age, pag. 107).

Cruciadele

Venit sa moara pe o cruce pentru pacatosii lumii, Christos a trebuit sa vada pentru o vreme pe pacatosii lumii omorati in numele crucii. Ce au fost aceste cruciade?

Din punct de vedere teologic, cruciadele au fost incercari de a integra Ierusalimul in dogma imparatiei amileniste. Cartea Apocalipsei si doctrina continuitatii preotesti cerea, in talmacirea amilenista, ca Ierusalimul sa fie cuprins in teritoriul teocratiei crestine. La umbra teologiei s-au ascuns insa o serie intreaga de alte interese, unele dintre ele foarte "lumesti" si preocupate mai mult cu aurul si argintul lumii, decat cu sufletele oamenilor. Vom cita iarasi din Encyclopedia Compton:

Unul dintre diaconii prezenti, intuind continutul documentului l-a luat repede de pe altar, a alergat dupa Humbert si l-a implorat sa ia "bula de excomunicare" inapoi. Cum Humbert a refuzat s-o faca, diaconul a aruncat documentul in praful de pe strada.

Acest incident este identificat de obicei drept clipa in care s-a produs "schizma", marea ruptura dintre ramura Apuseana si ramura Rasariteana a Bisericii Catolice. De atunci, cele doua jumatati sunt cunoscute ca Biserica latina (Romano Catolica) din vest si Biserica greaca (Grec Ortodoxa) din est. Incidentul din catedrala nu a fost insa decat unul dintr-o intreaga serie de incidente care au marcat permanentizarea schizmei, pecetluind-o prin teribilul masacru deslantuit de cruciatii Romei in Constantinopol in anul 1204. Consecintele acestei rupturi dainuiesc si astazi, iar cauzele ei au fost multiple si complexe.

Schizma - realitati geo-politice

Pe vremea apostolilor, Imperiul Roman se bucura de unitate si stabilitate. Desi era constituit din grupuri etnice diferite care vorbeau o sumedenie de limbi nationale si de dialecte, imperiul era condus de un singur Cezar (imparat) si se manifesta pretutindeni pe coordonatele civilizatiei greco-romane. Cel putin una din cele doua limbi de circulatie mondiala, latina si greaca, era vorbita in fiecare colt al imperiului, limba latina fiind cu predilectie limba cancelariilor imperiale.

Cam pe la sfarsitul celui de al doilea secol, Imperiul Roman, desi teoretic a ramas intact, a functionat practic prin doua jumatati plasate fiecare sub autoritatea unui imparat propriu. Constantin a infiintat chiar si o a doua capitala imperiala in rasarit, Constantinopol, cunoscuta sub titlul de "cea de a doua Roma."

Au urmat apoi invaziile germanice din secolul cinci. Vestul Europei a fost sfasiat de razboaie si impartit intre goti, lombarzi, franci, vandali si alte triburi germanice. Bizantinii din rasarit considerau in continuare Imperiul Roman drept universal (catolic), dar in realitate, divizarea pe coordonatele est-vest se adancea cu fiecare an.

Avarii si slavii au ocupat apoi peninsula balcanica. Iliricum, care functionase ca un veritabil pod intre rasarit si apus a devenit astfel o formidabila bariera. Odata cu ridicarea Islamului in secolul sapte, Marea Mediterana a intrat din ce in ce mai mult sub controlul lumii arabe. Contactele culturale dintre tarmul rasaritean si tarmul vestic al Mediteranei a fost din ce in ce mai dificile.

Realitatile geo-politice s-au complicat si mai mult. Timp de secole, de cate ori avusesera nevoie, papii de la Roma apelasera la Constantinopol pentru ajutor economic si militar. In anul 754 insa, papa stefan al II-lea, incapabil sa primeasca ajutor din rasarit, a solicitat sprijin din partea conducatorului francilor, Papin, pentru a putea face fata atacurilor lombarzilor. Din momentul acela, papalitatea a alunecat din ce in ce mai mult sub tutela politica a francilor.

Peste doar o jumatate de secol s-a intamplat un alt eveniment, mai dramatic si cu o si mai mare valoare simbolica. In ziua de Craciun a anului 800, papa Leo al III-lea l-a incoronat pe Charlemagne (Carol cel Mare), rege al francilor, conferindu-i titlul de ""mparat al sfantului Imperiu Roman." Charlemagne a cautat imediat sa primeasca aceiasi recunoastere si din partea imparatului de la Constantinopol (Bizant). "mparatul bizantin se considera insa conducatorul unui imperiu inca unic. Actul de incoronare a fost declarat drept o "nefericita farsa", cu intentia nemarturisita de a produce o "schizma." Bizantul nu s-a grabit sa recunoasca incoronarea lui Charlemagne.

Schizma - instrainarea crescanda

Incoronarea lui Charlemagne a scos in evidenta si mai mult "schizma" de civilizatie dintre vest si est. Toate masurile de renastere culturala promovate de Charlemagne la curtea sa din occident au fost marcate de puternice prejudecati teologice si politice impotriva greco-orientalilor. La randul lor, bizantinii, s-au complacut sa se retraga in turnul lor de fildes si au refuzat sa ia in serios evolutia scolastica din vest. Pentru bizantini, francii, cu toata cultura lor, erau doar niste "barbari." Aceasta prejudecata reciproca a fost amplificata de problema limbii folosite. Apusesera zilele cand oamenii din clasa educata cunosteau si greaca si latina. Incepand de prin anul 450, foarte putini oameni din vest cunosteau greaca, iar dupa anul 600, cu toate ca Bizantul isi pastra inca numele de Imperiu Roman, foarte putini bizantini mai vorbeau limba latina. Fontiuss, cel mai mare scolar rasaritean al secolului IX, nu stia sa citeasca in limba latina. In anul 864, un imparat "roman" al Bizantului, Mihael al III-lea, desemna limba lui Virgiliu drept o limba "barbara."

Peste aceste realitati s-a suprapus si felul in care era vazuta educatia in cele doua jumatati imperiale. Bizantinii aveau o civilizatie de mare bogatie si cultura. Foarte multi "laici" erau pasionati de teologie. Figura omului de rand pasionat de teologie este o caracteristica a "sfintilor" din Imperiul Bizantin. Unii din cei mai renumiti oameni ai Ortodoxiei - Fontiu de exemplu - au fost "laici" inainte de a fi promovati ca "patriarhi."

In Occidentul prins in plasa confuziilor si luptelor politice, singura educatie inalta care a supravietuit in ceea ce se cheama de obicei "Evul Mediu" sau "intunecat", a fost cea din sfera Bisericii. Teologia a devenit astfel domeniul exclusivist al preotilor. Cei mai multi "laici" erau fara educatie, incapabili sa patrunda nuantele dezbaterilor teologice.

Teologia Bisericii crestine a urmat deci doua cai diferite. In vestul latin, ea a fost prevalent practica, in timp ce in rasaritul grec a devenit preponderent speculativa. Gandirea latina a fost influentata puternic de "dreptul roman." Grecii au asezat teologia mai mult in contextul unei vieti de inchinaciune. Cea dintai a nascut o teologie "juridica", cea de a doua a dat nastere uneia "meditativa si ireneica" (de veneratie).

In privinta "crucificarii"de exemplu, latinii L-au privit pe Christos ca "victima", in timp ce grecii L-au privit mai mult ca "biruitor asupra mortii." Latinii au vorbit mai mult despre necesitatea "rascumpararii" celor pacatosi, in timp ce grecii au accentuat imperativul "indumnezeirii" fiintei umane.

Au existat si diferente in ceea ce priveste aspectele practice: grecii au admis casatorirea preotilor, latinii au insistat asupra necesitatii celibatului. Cele doua ramuri au avut pareri diferite si in privinta "postului". In Eucharistie, grecii au folosit painea dospita, in timp ce latinii au preferat painile fara drojdie, numite si "azimi."

Toate aceste deosebiri nu s-au exclus neaparat unele pe celelalte. Ele au fost mai mult "complementare", asemenea deosebirilor care exista in cadrul familiei intre un sot si o sotie.

Schizma - lupta pe fata

Disputele fatise dintre cele doua ramuri ale Bisericii au inceput cam de prin secolul sase. O intamplare petrecuta in secolul noua insa arata cat de departe ajunsese ruptura dintre Roma si Constantinopol. Incidentul este cunoscut in istorie sub numele de "schizma lui Fotiu", desi ortodocsii prefera sa-i spuna "schizma papei Nicolae."

El a debutat in anul 858, cand patriarhul Ignatiu din Constantinopol a fost exilat de imparatul bizantin pentru ca indraznise sa-i critice imoralitatea din viata personala. Sub presiunea imparatului, Ignatiu si-a dat demisia si in locul lui a fost promovat Fotiu, un "laic" foarte dotat. Acest Fotiu a fost supranumit "cel mai renumit ganditor, cel mai capabil politician si cel mai abil diplomat care a ocupat vreodata postul de patriarh la Constantinopol."

Fotiu, asa cum cerea obiceiul vremii, a trimis o scrisoare episcopului de la Roma, papa Nicolae I, prin care anunta instalarea sa in scaunul patriarhal. In mod normal, papa ar fi trebuit in mod automat sa trimita inapoi o scrisoare de recunoastere si felicitare. Dar Nicolae a zabovit. El auzise ca in Constantinopol mai existau inca multi suporteri ai patriarhului demis care il priveau pe Fotiu drept "uzurpator." Asa ca papa Nicolae s-a decis sa astepte niste lamuriri suplimentare inainte de a da un raspuns. In anul 861, el a trimis niste "delegati" la Constantinopol. Fotiu, care nu dorea un conflict deschis cu papa, i-a tratat pe delegati cu toata cinstea, invitandu-i chiar sa prezideze un Consiliu local in care sa se puna capat tuturor neintelegerilor. Consiliul a decis ca Fotiu este indreptatit sa fie considerat patriarh legitim.

Cand i-a primit inapoi pe delegatii veniti din Constantinopol, papa a considerat ca ceea ce facusera ei reprezenta o "depasire a atributiilor." A rejudecat el insusi problema dupa datele aduse de ei si a rasturnat decizia, spunand ca Fotiu trebuie sa renunte la toate pretentiile de demnitate preoteasca si ca in locul lui trebuie reinstalat ca patriarh, Ignatiu.

Auzind cele petrecute, bizantinii au preferat sa ignore hotararea papei si n-au dat nici un raspuns scrisorii trimise de la Roma.

Neintelegerea cea mare era in privinta pretentiilor papale, care devenisera un "mar al discordiei" intre Apus si Rasarit. Intre bisericile rasaritene exista un puternic sentiment de egalitate si fratie intre episcopi. O serie intreaga de biserici locale se pretindeau a fi fost infiintate personal de apostoli. Desi acordau scaunului episcopal de la Roma cinstea de "primat intre episcopi", bisericile il priveau pe papa mai mult ca pe un "primus inter pares" (cel dintai dintre mai multi egali).

In Apus, un singur oras putea pretinde cinstea de a avea o biserica fondata de unul din apostoli, Roma, asa ca "cetatea eterna" ajunsese sa fie singura cu statut "apostolic." Bisericile apusene functionau mai putin ca un colegiu de egali si mai mult ca o monarhie cu conducerea centralizata in persoana celui care ocupa scaunul papal. Bizantinii nu s-au suparat pe aceasta situatie atata vreme cat scaunul papal n-a avut pretentia sa-si intinda ascendenta si asupra Rasaritului.

Mai mult, rasaritul avea un conducator unic in persoana imparatului bizantin, care avea datoria sa pastreze si sa garanteze ordinea publica. Dupa invaziile triburilor germanice din Europa de vest, intregul teritoriu se faramitase in tinuturi aflate sub domnia unei pluralitati de mici capetenii razboinice. Singura figura care putea proiecta in jur aparenta unei centralizari politice a Europei de vest a fost liderul religios de la Roma. De exemplu, papa Leo I a fost acela care, in anul 452, l-a convins pe Attila, conducatorul hunilor migratori sa ocoleasca Roma intr-una din campanile lui razboinice. Dupa acest incident, scaunul papal a inceput sa-si exercite autoritatea nu numai asupra fetelor bisericesti subordonate, ci si asupra liderilor politici ai zilei. si atunci insa, Rasaritul a trecut cu vederea aceste abuzuri, atata timp cat papa pretindea autoritatea suprema numai in Apus.

Pentru prima data, in cazul acestui Nicolae I, scaunul papal cauta sa-si extinda si sa-si exercite autoritatea suprema si asupra ramurii rasaritene a Bisericii. Asa cum avea sa o formuleze intr-un document din 865, Nicolae I avea pretentia ca autoritatea lui trebuie sa se manifeste "asupra intregului pamant, adica, asupra oricarei biserici." Cand s-a ivit disputa dintre Ignatiu si Fotiu la Constantinopol, papa Nicolae a socotit sa o foloseasca ca o ocazie de a face ambele parti implicate in conflict sa se aseze sub propria lui autoritate, certificand prin aceasta jurisdictia sa universala.

Ironia este ca tocmai "supunerea" lui Fotiu in fata delegatilor papali a dat peste cap toate planurile. Decizia lui n-a confirmat neaparat suprematia papala, ci doar o oarecare masura de "curtoazie diplomatica." Pentru a-si demonstra autoritatea, papa Nicolae I a hotarat sa convoace un nou Consiliu. Bizantinii nu au fost deranjati de scrisorile venite de la Roma, doar in masura in care acestea depaseau prevederile articolului 111 stabilit la Consiliul de la Sardica (343). Acest articol stipula ca "rejudecarile" nu pot fi facute de papa de la Roma, ci de catre un grup de episcopi din provinciile imediat invecinate cu locul in care se afla episcopul aflat in discutie.

Bizantinii si-au dat seama ca Nicolae I a incalcat cu buna stiinta acest articol si s-a amestecat in mod nepermis in afacerile unui alt patriarhat. Chiar si doar pe fondul acestei "autoritati papale", disputa dintre Nicolae I si Fotiu a avut un potential exploziv. Exista insa si un alt fond al problemei, mult mai subtil, dar si mult mai distructiv ca si consecinte.

Schizma - politica misionara

Pe vremea aceea, si Bizantul si Biserica Apuseana (cu precadere germanii) pornisera campanii misionare in mijlocul popoarelor slave. Cele doua linii de strategie misionara, una pornita din vest, iar cealalta din est aveau sa se intalneasca in Bulgaria.

Bulgaria era o tara pe care si Roma si Constantinopolul dorea cu ardoare sa o atraga in sfera lor de influenta. "Hanul" bulgar Boris a inclinat la inceput sa ceara misionarilor germani (deci catolicilor) sa-l boteze in religia crestina, dar cand a fost amenintat cu invazia bizantinilor s-a razgandit si, in preajma anului 865, a fost botezat de preotii greci.

Boris a cerut ca biserica bulgara sa primeasca aceiasi autonomie pe care o aveau alte patriarhate (Alexandria, Antiohia si Ierusalim), dar Constantinopolul l-a refuzat.

Din aceasta cauza, Boris s-a intors iarasi inspre Apus, sperand sa obtina conditii mai bune pentru intrarea tarii sale in "lumea crestina." Hanul le- a dat misionarilor latini mana libera sa lucreze in Bulgaria, iar ei s-au napustit in atacuri verbale asupra grecilor, grabindu-se sa scoata in evidenta punctele in care cele doua ramuri ale Bisericii nu era de acord: casatorirea preotilor, reguli pentru zilele de post, si, mai ales ..."FILIOQUE"!

Aceasta disputa din urma se referea la o formula rostita in "credeul crestin." La inceput, fraza suna astfel: " Cred in Duhul Sfant, Domnul, datatorul vietii, care purcede de la Tatal ..." Ea se rosteste astfel si astazi in bisericile rasaritene. Apusul a introdus insa treptat inca o expresie "sI DE LA FIUL" (in latina: FILIOQUE), asa ca in Apus credeul spunea "purcede de la Tatal si DE LA FIUL."

Aceasta adaugire a aparut pentru prima data in Spania ca un raspuns dat "arianismului" (doctrina care nega divinitatea Fiului lui Dumnezeu). Formula s-a raspandit apoi in Franta si Germania, unde a fost acceptata cu entuziasm de Charlemagne si canonizata in Consiliul de la Frankfurt (794).

Roma propriu-zisa nu a folosit aceasta formula liturgica decat de la inceputul secolului XI. In anul 808, papa Leo al III-lea i-a scris lui Charlemagne ca, desi el crede ca adaugirea este in intregime in spiritul invataturii evangheliei, considera ca este periculos sa accepte modificarea unui text adoptat de Consiliile Bisericii drept "credeu oficial."

Grecii au ignorat acest "FILIOQUE" pana in secolul IX, dar cand l-au contestat au facut-o cu toata pasiunea. Ortodocsii rasariteni au respins (si resping si astazi) aceasta adaugire la "credeu" din doua motive. In primul rand "credeul" este o avutie comuna a intregii Biserici si daca ar trebui schimbat ceva, schimbarea trebuie facuta in cadrul unui Consiliu ecumenic (al tuturor episcopilor din est si vest). Prin faptul ca au modificat "credeul" fara consultarea celor din Rasarit, vesticii sunt vinovati de, in terminologia unui teolog ortodox, "fraticid moral", sau de pacat impotriva unitatii Bisericii.

In al doilea rand, majoritatea ortodocsilor cred ca adaugirea clauzei "FILIOQUE": este gresita din punct de vedere teologic. Unii merg pana la a o denunta drept "erezie", pentru ca ea schimba echilibrul delicat din doctrina despre trinitatea dumnezeirii.

Cu toate ca adaugirea la crez nu era inca acceptata in Roma secolului IX, papa Nicolae I i-a sustinut pe misionarii germani care o propovaduiau in Bulgaria.

Alarmat de aceasta invazie misionara la chiar granitele Imperiului Bizantin, Fotiu a scris in anul 867 o scrisoare catre toti episcopii Bisericii Rasaritene. In ea, el condamna adaugirea la credeu si-i proclama drept eretici pe cei ce o propovaduiesc in popor. Fotiu convoaca un Consiliu la Constantinopol, si il excomunica pe papa Nicolae I, numindu-l "un eretic care face prapad in via Domnului." Crestinatatea era in pragul marei schizme.

Situatia s-a schimbat insa pe neasteptate. In acelasi an, 867, imparatul Bizantului a fost asasinat, iar uzurpatorul tronului l-a demis pe Fotiu si l-a reinstalat ca patriarh pe Ignatiu, omul a carui demitere si exilare pornise toata controversa. Cam in aceiasi vreme a murit si papa Nicolae I. In locul sau a urmat Adrian al II-lea, iar apoi papa Ioan al VIII-lea. Prin aceste succesiuni de personaje, au aparut alte controverse si alte aliante, despre semnificatiile si complexitatea carora nu este locul sa discutam aici.

Un alt Consiliu convocat la Constantinopol, cunoscut sub numirea de Consiliul anti-Fotian, la condamnat pe Fotiu, r asturnand deciziile din anul 867. Consiliul acesta a decis ca Bulgaria apartine de patriarhatul din Constantinopol. Dandu-si seama ca Roma ii va oferi chiar mai putina libertate decat i-a oferit Bizantul, Boris a mai schimbat o data macazul si a acceptat decizia episcopilor. In anul 870 au fost alungati din Bulgaria toti misionarii apuseni si nimeni n-a mai auzit de atunci in Bulgaria despre "FILIOQUE."

Istoria nu se sfarseste insa aici. Dupa o vreme, la Constantinopol, Ignatiu si Fotiu s-au impacat, iar cand in 877 a murit Ignatiu, Fotiu a devenit inca o data patriarh!

In 879 a fost convocat un nou Consiliu la Constantinopol, Consiliul precedent a fost anatemizat si au fost ridicate toate sanctiunile plasate anterior asupra lui Fotiu. Roma a stat deoparte, neincercand nici sa insiste asupra adaugirii la crez si nici sa impuna autoritatea scaunului papal. Pentru o vreme cel putin, in aspectele ei exterioare, pericolul schizmei parea inlaturat.

Schizma - esecul diplomatiei

La debutul secolului XI a aparut iarasi necazul. In anul 1014, cu ocazia incoronarii lui Henry al II-lea ca Sfant "mparat Romano-Catolic, credeul a fost cantat pentru prima oara in forma lui "adaugita." In plus, plasata sub influenta germana acum, Roma s-a reorganizat din interior si, prin activitatea unor papi ca Grigore al VII-lea, si-a dobandit o pozitie de autoritate fara paralel in istoria politica a Europei de vest. In mod firesc, urmatorul pas al Romei a fost sa readuca la viata pretentiile ei de jurisdictie universala.

Lucrurile au fost complicate si mai mult de Normanzii si de Vikingii care au atacat regiunile din sudul Italiei, aflate pana atunci sub directa autoritate Bizantina. Mai mult, Venetia, un puternic oras-stat si centru comercial a inceput sa se amestece din ce in ce mai suparator in afacerile comerciale bizantine din Italia si Asia Mica.

Prin 1050, normanzii au inceput sa-i forteze pe grecii din Italia bizantina sa se conformeze liturghiei si practicilor latine. Ca reactie, patriarhul Mihai Cerularie le-a pretins bisericilor latine din Constantinopol sa se conformeze practicilor grecesti. Cand acestea au refuzat, patriarhul a dispus inchiderea lor.

In 1053, Cerularie si-a temperat atitudinea si i-a scris papei Leo al IX-lea, propunandu-i o incercare pentru rezolvarea tuturor controverselor. In 1054, papa Leo a trimis la Constantinopol trei delegati in frunte cu Humbert, episcopul din Silva Candida.

Cardinalul Humbert si patriarhul Cerularie au fost insa amandoi ingamfati si incapatanati, asa ca intalnirea lor n-a produs nici o imbunatatire. Cand i s-au adresat lui Cerularie, delegatii papali i-au inmanat doar o scrisoare din partea papei si s-au retras fara sa rosteasca macar salutarea de uzanta. De fapt, scrisoarea fusese scrisa de Humbert si era foarte pornita pe cearta.

Patriarhul a refuzat sa mai stea de vorba cu delegatii papali. Infuriat peste masura, Humbert si-a pierdut orice rabdare si a scris imediat o "bula de excomunicare" impotriva lui Cerularie. Invinuirile, majoritatea fara nici un suport real, contineau pana si o acuza pentru omiterea formulei "FILIOQUE" din credeul oficial rasaritean!

Humbert a plecat imediat in Italia, unde s-a grabit sa prezinte situatia drept o mare victorie pentru scaunul de la Roma. Reactia patriarhului Cerularie a fost convocarea unui alt Consiliu la Costantinopol si emiterea unui document pentru excomunicarea cardinalului Humbert. Incercarea de impacare facuse ca lucrurile sa fie mult mai rau decat fusesera mai inainte.

Relatii "prietenesti" dintre Roma si Constantinopol au continuat insa si dupa 1054. Cele doua jumatati ale Bisericii pareau ca nu-si dau inca seama de uriasa prapastie care se adancea intre ele. Pentru moment, toate pareau doar un impas temporar, doar o neintelegere care, cu tact si diplomatie, avea toate sansele sa fie rezolvata. Aceste sperante au fost insa spulberate cu desavarsire de ceea ce au facut "cruciatii."

Schizma - sacrilegiul

La inceputul deceniului 1090, imparatul bizantin Alexis a apelat la ajutor din partea Romei. Musulmanii tocmai cucerisera regiuni intinse din Imperiul Bizantin, si mai grav, multe locuri sfinte din tara Sfanta. Apusul si-a adunat fortele si a trimis mii de "cruciati" care au reusit sa elibereze si Antiohia si Ierusalimul.

Acesti cruciati au instalat insa si in Ierusalim si in Antiohia patriarhi de rit "latin" care activau acum alaturi de cei de rit "grecesc." Populatia crestina a acceptat aceasta situatie si, un timp, lucrurile au mers foarte bine.

In 1187, Saladin i-a invins pe crestini si a cucerit Ierusalimul. In noua ordine creata, situatia de la locurile sfinte s-a complicat. Doi patriarhi rivali si-au impartit loialitatea crestinilor din Palestina: unul latin la Acre si unul grec la Ierusalim. Schizma care ameninta Biserica a inceput sa se manifeste si la nivel local.

Peste inca un secol, orice forma de convietuire si colaborare dintre Biserica de Rasarit si cea de Apus s-a evaporat cu desavarsire. In anul 1204, ostasii crucii din Europa occidentala s-au indreptat spre Egipt in cea de a patra lor cruciada. Ei au fost determinati sa faca un ocol prin Constantinopol manati de doua motivatii separate. Prima a fost ca negustorii din Venetia, care au finantat expeditia, sperau ca prezenta lor in Bizant va destabiliza situatia in folosul lor. A doua a venit din partea fiului lui Isaac Angelus, imparat fortat sa abdice la Constantinopol, care a vrut sa revina la tron cu ajutorul fortelor apusene. Prezenta cruciatilor in Constantinopol nu a rezolvat insa nimic. Enervati de interminabilele dispute politice, cruciatii porniti pe capatuiala si-au pierdut rabdarea si au inceput sa jefuiasca orasul. Cele trei zile de jaf au fost fara egal in istorie.

Timp de 900 de ani, maretul Constantinopol fusese capitala civilizatiei crestine. Orasul era impodobit pretutindeni cu capodopere de arta. Multi din cruciati, in special cei din Venetia, au carat aceste odoare sfinte si le-au asezat ca podoabe sa infrumuseteze pietele si bisericile lor. Palcuri de soldati transformati in hoti si talhari au cutreierat strazile si au spart casele oamenilor, zmulgand avari tot ce stralucea sau parea de valoare. Nici manastirile, nici bisericile, nici bibliotecile n-au fost crutate. Vile somptuase si case saracacioase au fost intoarse peste cap si jefuite.

"Cruciatii" nu s-au oprit din jaf decat ca sa necinsteasca femei si sa goleasca botoaiele cu vin din pivnite. Calugaritele au fost siluite in chiliile lor. Pe strazi zaceau trupuri insangerate de femei desfigurate si de copii. In Hagia Sofia, cea mai impunatoare cladire de Biserica a crestinismului, soldatii beti au rupt draperiile scumpe de pe pereti, au sfaramat iconostasul de argint si au carat bucatile cu ei. Cartile sfinte si icoanele au fost calcate in picioare.

In timp ce soldatii chefuiau band din vasele de la altar, o prostituata s-a asezat pe tronul patriarhului si a cantat un cantec francez imoral. Dupa trei zile de apocaliptica distrugere, Constantinopolul era in ruine.

Schizma - trista realizare

Dupa jaful cruciatilor, Bizantul nu si-a mai revenit niciodata. Imperiul de Rasarit fusese slabit pentru totdeauna. Dupa nici doua sute de ani, cand a fost atacat de turci, Constantinopolul a cazut fara sa mai poata opune o prea mare rezistenta. Orasul a fost cucerit in anul 1453. Civilizatia bizantina s-a facut tandari, iar Biserica Ra sariteana s-a vazut aruncata intr-un statut de minoritate sufocata intr-o cultura ostila.

Crestinismul ortodox n-a uitat niciodata jaful si distrugerea acelor trei zile teribile din anul 1204. Istoricul Steven Runciman scrie: "Cruciatii n-au adus pacea, ci sabia, iar aceasta sabie a fost instrumentul prin care crestinismul a fost taiat in doua."

Resentimentul si dusmania si-a pus o amprenta durabila pe inimile crestinilor din Rasarit. "Chiar si sarazinii (musulmanii) sunt milosi si buni", scrie un istoric ortodox al vremii, "in comparatie cu acesti oameni care au purtat semnul Crucii lui Christos pe umerii lor."

1. Invierea Domnului este Innoirea firii omenesti si plamadirea din nou a lui Adam cel dintai, care fusese Inghitit de moarte prin pacat si reIntors prin moarte In pamantul din care a fost plamadit; este Intoarcerea omului la viata cea fara de moarte. Nimeni dintre oameni nu l-a vazut pe Adam, la Inceput, cum a fost plamadit si daruit cu viata, caci In acel ceas nu exista Inca nici un om; Insa, dupa ce a luat duh de viata prin insuflarea dumnezeiasca, cea dintai dintre toate fapturile omenesti l-a vazut o femeie, caci Eva a fost cea dintai fiinta omeneasca creata dupa Adam; tot astfel, pe cel de al doilea Adam, Care este Domnul, n-a fost om sa-L vada Inviind din morti, caci nimeni dintre cei apropiati Lui nu se afla de fata, iar ostasii care pazeau mormantul, tulburati de frica, erau ca si morti. Or, dupa ce a Inviat El, cea dintai care L-a vazut a fost o femeie, precum sta scris In Evanghelia cea dupa Marcu: "Si Inviind dimineata, In ziua cea dintai a saptamanii, El S-a aratat Intai Mariei Magdalena..." (Marcu 16, 9).

2. S-ar parea ca Evanghelistul spune deslusit ca ceasul In care a Inviat Domnul era dimineata In zori, si ca mai Intai s-a Infatisat Mariei Magdalena, si ca aceasta aratare s-a savarsit In chiar ceasul Invierii Sale. Insa Evanghelistul nu spune asa, dupa cum veti afla daca aratati un dram de rabdare: caci cu putin mai Inainte si Marcu, la fel cu toti ceilalti evanghelisti, spune ca acea Marie a venit dimpreuna cu celelalte purtatoare de mir la mormant si ca, vazandu-l pe acesta gol, au plecat. De unde se vede ca, chiar cu mult Inainte de ceasul zorilor, cand ea L-a vazut, Domnul Inviase deja. Iar pentru a arata acel ceas, Marcu nu a spus simplu dimineata, ca mai jos, ci dis-de-dimineata; asadar, el vorbeste aici despre ceasul In care, la orizont, ziua se Ingana cu noaptea, dupa cum arata si Ioan cand scrie ca Maria Magdalena a venit la mormant dis-de-dimineata, pe cand era Inca Intuneric, si a vazut piatra ridicata de pe mormant (Ioan 20, 1).

3. Asadar, dupa Ioan, nu numai ca ea a venit la mormant In acel ceas, dar a si plecat de-acolo fara sa-L fi vazut pe Domnul. Caci a fugit sa-i caute pe Petru si pe Ioan, dandu-le de veste nu ca Domnul Inviase, ci ca fusese luat din mormant, ceea ce dovedeste ca ea nu stia Inca de Invierea Sa. Prin urmare, Domnul nu S-a aratat Mariei In primul ceas al zilei, ci ea L-a vazut dupa ivirea zilei depline. Totusi evanghelistii au vestit In chip ascuns un fapt pe care Il voi descoperi evlaviei voastre; caci cea dintai dintre toti oamenii care a primit vestea cea buna a Invierii Domnului – asa cum se cuvenea si era drept – a fost Nascatoarea de Dumnezeu; iar ea a primit vestea chiar de la Domnul. Ea a fost cea care, Inaintea tuturor, a stiut ca El Inviase, cea care s-a bucurat de cuvantul Sau dumnezeiesc si nu doar ca L-a vazut cu ochii si L-a auzit cu urechile, dar tot ea a fost cea dintai si singura care I-a atins cu mainile ei picioarele neprihanite, desi evanghelistii nu spun In chip limpede toate acestea, nevrand ca tocmai Mama sa fie adusa drept martora, spre a nu da prilej de banuiala celor necredinciosi. Insa Intrucat noi, acum, prin harul Celui Inviat, graim cuvantul nostru catre cei credinciosi, iar prilejul sarbatorii de astazi ne Indeamna sa cercetam cu luare aminte toate cele privitoare la Mironosite, luand Incredintare de la Cel ce a spus ca "nu este nimic ascuns, care sa nu se dea pe fata" (Luca 8, 17), vor fi dezvaluite de noi si acestea.

4. Asadar, Mironositele sunt femeile care au Insotit-o pe Maica Domnului si au ramas alaturi de ea In vremea patimirii celei mantuitore a Domnului, apoi s-au silit sa unga cu mir trupul Mantuitorului. Caci, atunci cand Iosif si Nicodim au cerut si au primit de la Pilat trupul Invatatorului, l-au pogorat de pe Cruce, l-au Invelit In panza de in Imbibata cu miresme, l-au asezat Intr-un mormant sapat In stanca si au pus o piatra mare la gura acestuia, Maria Magdalena si cealalta Marie – spune Marcu – erau de fata, dinaintea mormantului. Iar spunand "si cealalta Marie", Marcu o arata In chip deslusit pe Maica Domnului. si daca ea este numita mama a lui Iacov si a lui Iosif, e pentru ca acestia erau fiii lui Iosif, logodnicul Maicii Domnului. Acestea n-au fost singurele de fata la punerea Domnului In mormant; mai erau si alte femei, dupa cum arata Luca: "Si urmandu-L femeile, care venisera cu El din Galileea, au privit mormantul si cum a fost pus trupul Lui... Iar ele erau: Maria Magdalena si Ioana si Maria lui Iacov si celelalte Impreuna cu ele..." (Luca 23, 55; 24, 10).

5. Acestea, sta scris, s-au Intors ca sa cumpere miresme si mir (vezi Luca 23, 56): caci Inca nu cunosteau, In chip limpede, ca El este cu adevarat mireasma vietii pentru cei ce vin la El cu credinta, precum mirosul mortii le este harazit celor ce raman pana la capat necredinciosi; iar mireasma vesmintelor Sale, adica a trupului Sau, este mai presus decat toate miresmele; si numele Sau este mir revarsat, prin care lumea Intreaga s-a umplut de buna mireasma a Dumnezeirii. Totusi, daca Ele au pregatit miruri si miresme, au facut-o, pe de o parte, In cinstea Celui ce zacea In mormant si, pe de alta parte, spre acoperirea mirosului greu al trupului ce urma sa putrezeasca; fiindca socoteau ca astfel, multumita ungerii lor, cei care vor dori se vor putea apropia de trup.

6. Asadar, dupa ce au pregatit mirul si miresmele, s-au odihnit Sambata, dupa porunca. Caci, Intr-adevar, Inca nu Intelesesera care era adevaratul Sabat, nici nu cunoscusera acea Sambata binecuvantata mai presus de toate, care a stramutat firea noastra din strafundurile adanci ale iadului catre Inaltimile cele prealuminoase, ceresti si dumnezeiesti. Precum spune Luca: "Iar In prima zi de dupa sambata (Duminica), foarte de dimineata, au venit ele la mormant, aducand miresmele pe care le pregatisera" (24, 1). Iar Matei scrie: "Dupa ce a trecut sambata, cand se lumina de ziua Intai a saptamanii (Duminica)..." (28, 1), si zice ca erau doua femeile care venisera. Iar Ioan scrie: "... dis-de-dimineata, fiind Inca Intuneric..." (Ioan 20, 1) si spune ca Maria Magdalena era singura care a venit. In sfarsit, Marcu graieste: "Si dis-de–dimineata, In prima zi a saptamanii (Duminica)..." (Marcu 16, 2) si arata ca trei erau femeile ce venisera. Asadar, toti evanghelistii vorbesc despre ziua Intai a saptamanii, despre Duminica. "Dupa sambata", "cand se lumina", "foarte de dimineata", "dis-de-dimineata, fiind Inca Intuneric", toate acestea Inseamna: In ceasul din preajma zorilor, cand se Ingemaneaza lumina cu Intunericul; e ceasul In care rasaritul Incepe sa straluceasca la orizont, vestind ziua. Privind de departe, se poate vedea ca o geana de lumina coloreaza cerul In preajma ceasului al noualea al noptii, astfel Incat mai raman trei ore pana sa se faca lumina deplina.

7. Doar ca evanghelistii par sa nu fie Intru totul de acord asupra acestui ceas si asupra numarului femeilor. Precum am spus, Mironositele erau multe, iar ele nu au venit la mormant o singura data, ci In doua sau trei randuri, mai multe Impreuna, nu aceleasi de fiecare data, Insa toate de dimineata. Asadar, n-au venit toate la acelasi ceas: doar Maria Magdalena, singura dintre celelalte, a revenit si a ramas mai mult. Deci fiecare dintre evanghelisti, spunand ca n-au venit Impreuna decat o singura data, trece sub tacere celelalte veniri. Dar pentru mine, care am pus laolalta spusele tuturor evanghelistilor, dupa cum v-am aratat la Inceput, Maica Domnului este aceea care a venit mai Intai dintre toate la mormantul Fiului si Dumnezeului ei, luand-o Inaintea Mariei Magdalena. Aceasta mi-o arata mai cu seama Evanghelistul Matei, care spune: "Si au venit Maria Magdalena si cealalta Marie" – adica, fara Indoiala, Maica Domnului – "ca sa vada mormantul. Si iata, s-a facut cutremur mare, ca Ingerul Domnului, coborand din cer si venind, a pravalit piatra si sedea deasupra ei. Si Infatisarea lui era ca fulgerul si Imbracamintea lui alba ca zapada. Si de frica lui s-au cutremurat cei ce pazeau si s-au facut ca morti" (Matei 28, 1-4).

8. Asadar, toate celelalte femei au venit dupa cutremurul de pamant si dupa fuga pazitorilor; ele au gasit mormantul deschis si piatra rostogolita. Maica Fecioara era de fata cand a fost cutremurul, cand a fost rostogolita piatra, cand a fost deschis mormantul, fiind de fata si paznicii lui, chiar daca erau cazuti la pamant de frica. De aceea, dupa cutremur, de Indata ce s-au ridicat, nu s-au gandit decat la fuga. Insa Maica Domnului se desfata cu aceasta priveliste, fara a le Impartasi teama. Iar mie mi se pare ca pentru ea, In primul rand, s-a deschis acel mormant datator de viata. Fiindca pentru ea, Inainte de toate, si apoi prin ea, toate cate sunt sus In cer si jos pe pamant s-au deschis noua; pentru ea a strafulgerat astfel Ingerul Incat, desi ceasul acela era Inca Invaluit In bezna, a putut vedea nu numai mormantul gol, dar si cele din mormant - giulgiurile si mahrama - asezate de o parte, ca tot atatea marturii ale trezirii din morti a Celui ce fusese Inmormantat.

9. Desigur, Ingerul vestitor era Insusi Gavriil. Caci, de Indata ce a vazut-o pe Maica lui Dumnezeu grabind catre mormant – el, care odinioara Ii graise: "Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu" (Luca 1, 30) – se grabeste la randu-i sa coboare si In acea zi, ca sa-i graiasca din nou aceleasi cuvinte celei de-a pururea Fecioare, vestindu-i Invierea din morti a Celui Nascut din ea fara de samanta, sa ridice piatra si sa arate mormantul gol si giulgiul, Intarind astfel, pentru ea, vestea cea buna. Caci sta scris: "Iar Ingerul, raspunzand a zis femeilor: Nu va temeti, caci stiu ca pe Iisus cel rastignit Il cautati. Nu este aici, caci S-a sculat, precum a zis; veniti de vedeti locul unde a zacut" (Matei 28, 5-6). El spune: "Chiar daca Ii vedeti pe paznici cutremurati de frica, nu va temeti; caci eu stiu ca voi Il cautati pe Iisus cel rastignit, dar El S-a trezit, nu mai este aici. Nu numai ca Inchizatorile, zavoarele, pecetile iadului, ale mortii si ale mormantului nu-L pot tine, ci, mai mult, El este Domnul nostru, al Ingerilor celor nemuritori si ceresti, singur Domn al lumii Intregi; "Veniti de vedeti locul unde a zacut. Si degraba mergand, spuneti ucenicilor Lui ca S-a sculat din morti..." (Matei 28, 6-7)".

10. Si s-au dus ele degraba "cu frica si cu bucurie mare" (Matei 28, 8). Iar mie Imi pare ca Mariei Magdalena, ca si celorlalte femei care au mers atunci Impreuna la mormant, le era Intrucatva teama. Caci ele nu Intelesesera Inca puterea celor graite de catre Inger si nici nu izbutisera sa primeasca In Intregime lumina, ca sa o vada si sa o Inteleaga pe deplin; Insa Maica Domnului a simtit marea bucurie despre care vorbeste Matei; Intelegand cuvintele Ingerului si fiind cuprinsa toata de lumina – ea, care era pe deplin curata si plina de dumnezeiescul har; ea, care daduse crezare arhanghelului, Intrucat acesta se aratase deja de multa vreme vrednic de Incredere, prin faptele sale – cum oare, fiind de fata la toate aceste Intamplari, ar fi putut Fecioara cea plina de dumnezeiasca Intelepciune sa nu fi Inteles ceea ce s-a Infaptuit? Caci a vazut cutremurul de pamant, acel mare cutremur de pamant, pe Ingerul cel din ceruri pogorator, acel Inger stralucitor ca fulgerul, spaima de moarte a paznicilor, rostogolirea pietrei, mormantul cel gol, minunea cea mare a giulgiului care nu fusese dezlegat, ci era Inca Imbibat de mir si de aloe, aratandu-se Insa golit de trupul pe care-L Infasurase; dar, mai cu seama, a auzit Maica Domnului vestea dumnezeiestii bucurii pe care Ingerul i-a adus-o. Iar dupa auzirea vestirii celei bune, ele au plecat, iar Maria Magdalena, ca si cum nu ar fi ascultat cele graite de Inger (care, de altfel, nici nu glasuise pentru ea), nu ia seama decat la mormantul cel gol, nu si la giulgiu: si alearga sa-i caute pe Simon Petru si pe celalalt ucenic, precum spune Ioan (20, 2).

11. Dar Fecioara Maica a lui Dumnezeu, Insotita de celelalte femei, s-a Intors acolo de unde venise si, precum spune Matei, "iata Iisus le-a Intampinat, zicand: Bucurati-va!" (28, 9). Vedeti, asadar, ca mult Inaintea Mariei Magdalena, Maica lui Dumnezeu L-a vazut pe Acela Care pentru a noastra mantuire noastra a patimit si S-a Ingropat si a Inviat cu trupul? Caci spune Evanghelistul: "Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui si I s-au Inchinat" (Matei 28, 9). Asa precum, aflandu-se In tovarasia Mariei Magdalena, Maica Domnului a fost singura care a auzit vestea cea buna a Invierii si a Inteles puterea acelor cuvinte, tot astfel, aflandu-se In tovarasia celorlalte femei, ea a iesit In Intampinarea Fiului si Dumnezeului ei; ea cea dintai dintre toate L-a vazut si L-a recunoscut pe Cel Inviat si, cazand la picioarele Lui, le-a Imbratisat, devenind Apostol pe langa Apostolii Sai. Iar faptul ca Maria Magdalena nu era Impreuna cu Maica Domnului cand aceasta s-a Intors de la mormant si cand Domnul i S-a aratat si a grait cu ea, Il aflam de la Ioan, care spune: "Deci ea a alergat si a venit la Simon Petru si la celalalt ucenic, pe care-l iubea Iisus, si le-a zis: Au luat pe Domnul din mormant si noi nu stim unde L-au pus" (Ioan 20, 2). Dar daca L-a vazut, daca L-a atins cu mainile ei, daca L-a Intalnit si L-a ascultat, cum a putut spune cuvinte ca acestea: "L-au luat" si "nu stim unde"? Insa, dupa ce Petru si Ioan au alergat la mormant, dupa ce si ei au vazut giulgiul si dupa ce s-au Intors de-acolo, "Maria statea afara langa mormant plangand" (Ioan 20, 11).

12. Vedeti, dara, ca nu numai ca ea (Maria Magdalena) nu-L vazuse Inca, dar nici macar n-avusese parte de coplesitoarea bucurie de a-L auzi? Iar cand Ingerii care erau de fata au Intrebat-o: "Femeie, de ce plangi?" (Ioan 20, 15), ea nu le vorbeste, In raspunsul ei, decat despre Cel mort. si cand, Intorcandu-se ea, L-a vazut pe Iisus, tot n-a Inteles, ci fiind Intrebata de El: "De ce plangi?", a raspuns In cuvinte asemanatoare, pana cand Domnul, chemand-o cu numele ei, a aratat ca este viu. Atunci, cazand si ea Inaintea Lui si cautand sa-I Imbratiseze picioarele, L-a auzit spunandu-i: "Nu te atinge de Mine!" (Ioan 20, 17); iar prin acest cuvant aflam ca, atunci cand, pentru Intaia oara, S-a aratat Maicii Sale si femeilor care o Insoteau, El i-a Ingaduit doar ei sa se atinga de picioarele Lui, chiar daca Matei face ca aceasta atingere sa fie Impartasita si de celelalte femei, nevoind Evanghelistul, din pricina pe care am pomenit-o la Inceput, sa vorbeasca deslusit despre rolul pe care Maica Domnului l-a avut In acele Imprejurari.

13. Caci, dupa ce Maria cea pururea Fecioara a venit cea dintai la mormant si ea cea dintai a primit vestea Invierii Lui, multe au fost cele care au venit si au vazut piatra rostogolita, i-au auzit pe Ingeri si, Intorcandu-se dupa ce privisera si ascultasera, s-au despartit. Iar unele, precum spune Marcu, "au fugit de la mormant, ca erau cuprinse de frica si de uimire, si nimanui nimic n-au spus, caci se temeau" (Marcu 16, 8). Celelalte, care o urmau pe Maica Domnului, au avut parte sa-L vada si sa-L asculte pe Domnul. Maria Magdalena, Insa, s-a dus la Petru si la Ioan, cu care iarasi s-a Intors singura la mormant; o data plecati acestia, ea a ramas si s-a Invrednicit la randu-i de vederea Invatatorului, fiind apoi trimisa catre Apostoli si, ducandu-se la ei, le-a vestit tuturor, precum arata Ioan, ca "a vazut pe Domnul si acestea i-a spus ei" (20, 18). Asadar, dupa spusa lui Marcu, aceasta Intalnire s-a petrecut dimineata devreme, deci cand se luminase de ziua pe deplin, zorile fiind trecute; dar tot Marcu sustine cu tarie ca Invierea Domnului si Intaia Sa aratare nu s-au petrecut atunci.

14. De asemenea, am cercetat cele privitoare la Mironosite si la felul In care cele patru Evanghelii se potrivesc Intreolalta. Dar ucenicii, auzind In ziua aceea a Invierii, de la Mironosite, de la Petru, de la Luca si de la Cleopa, ca Domnul traieste si ca a fost vazut de catre ei, nu le-au dat crezare; din aceasta pricina au fost certati de catre El mai tarziu, cand S-a aratat lor si erau adunati toti la un loc. Dupa ce El S-a Infatisat viu fata de multi si de multe ori, nu numai ca au crezut cu totii In Invierea Sa, dar au si vestit-o pretutindeni, caci "In tot pamantul a iesit vestirea lor, si la marginile lumii cuvintele lor" (Psalmi 18, 4) si "Domnul lucra cu ei si Intarea cuvantul, prin semnele care urmau" (Marcu 16, 20). Se vede ca minunile erau neaparat de trebuinta, pana ce Cuvantul a fost vestit In Intreaga lume. Caci, totusi, este nevoie si de semne, si de minuni pentru a Intari adevarul vestirii, dar este nevoie numai de semne, nu si de minuni, pentru a-i ajuta pe cei ce au primit Cuvantul, daca l-au crezut ei cu tarie. Si cine oare sunt acestia? Cei care-si arata credinta prin fapte. Caci sta scris: "... arata-mi credinta ta dupa fapte si eu Iti voi arata, din faptele mele, credinta mea" (Iacov 2, 18) si "Cine este, Intre voi, Intelept si priceput? Sa arate, din buna-i purtare, faptele lui..." (Iacov 3, 13). Caci cine va putea crede ca nutreste ganduri mari, Inalte, dumnezeiesti si, precum se spune, ceresti (precum sunt gandurile evlaviei), daca savarseste fapte rele si este tintuit de pamant si de cele pamantesti?

15. Nu este, deci, de nici un folos, fratilor, daca spune careva ca are credinta In Dumnezeu, dar nu are si faptele potrivite credintei sale. Caci spre ce folos le-au fost fecioarelor nebune candelele lor fara de untdelemn, adica fara de faptele dragostei si ale milosteniei (vezi Matei 25, 1-13)? Ce folos a avut acel om bogat care se cocea In focul nestins din pricina ca fusese nemilos cu Lazar, atunci cand l-a chemat pe parintele sau Avraam (vezi Luca 16, 19-31)? Iar celui ce nu a dobandit, prin faptele sale bune, un vesmant potrivit cu nunta cea dumnezeiasca si cu acea camara a neputrezirii, la ce i-a folosit ca va fi raspuns chemarii la nuntire (vezi Matei 22, 12)? Caci el a fost chemat si s-a dus avand credinta Intreaga, si a fost chemat dimpreuna cu acei oaspeti sfinti, dar a fost alungat si facut de rusine, ca unul ce era Invesmantat In josnicia obiceiurilor si faptelor sale, si fiind fara de mila legat de maini si de picioare, a fost aruncat In gheena focului, unde este plangerea si scrasnirea dintilor.

16. De care fie sa nu se faca partas nimeni dintre cei chemati de catre Hristos, ci cu totii sa arate prin credinta lor o viata potrivita acestei credinte, si sa intre In camara de nunta a bucuriei celei fara de sfarsit, petrecand In vecii vecilor dimpreuna cu sfintii, In lacasurile preafericitilor. Amin.

(Omilia de mai sus este reprodusa din volumul Intai al Omiliilor Sfantului Grigorie Palama, In curs de aparitie la Editura Anastasia, In traducerea regretatului dr. Constantin Daniel, revazuta de Laura Patrascu si stilizata de Razvan Codrescu, volum binecuvantat de I. P. S. Nicolae Corneanu si prefatat de Parintele Galeriu)

Relatarea evanghelica privind prinderea, judecata, condamnarea, rastignirea si Invierea Domnului nostru Iisus Hristos este considerata unanim drept un moment suprem al istoriei, dar si al literaturii lumii. Iar aceasta – subliniez – In pofida intentiilor Evanghelistilor, care nu au cautat deloc sa produca documente istorice ori sa genereze texte cu valoare estetica.

Evanghelistii cauta sa conserve masura evenimentelor, chiar si atunci cand versiunile marturiilor sunt greu de armonizat. Ei procedeaza astfel deoarece Invierea lui Hristos este un act capital, o interventie dumnezeiasca atat de clara, Incat nu necesita nici comentarii, nici cosmetizari. Prin ea Insasi, Invierea a schimbat radical constiinta si devenirea umanitatii. Totusi, In mod firesc, unele Intrebari au aparut si unele precizari sunt realmente utile.

Perioada

In ultimii 1700 de ani, efortul uman de a da consistenta istorica propovaduirii lui Hristos compenseaza oarecum tacerea cronicarilor oficiali contemporani cu Patimile Mantuitorului. Exista trei opinii teologice cu privire la durata propovaduirii (un an, doi ani sau trei ani – datarile se fac tinand cont de sarbatorile pomenite In textul evanghelic). Biserica noastra admite, prin Traditie, durata de trei ani, care corespunde anilor 30-33. Aceeasi Traditie considera anul 33 drept moment al rastignirii si Invierii. Cercetari astronomice publicate In 1934 de J. K. Fotheringham Intaresc si argumenteaza data. Conform lui Ioan, rastignirea a avut loc Intr-o vineri, 14 nisan. In intervalul anilor 26-36 (singurul posibil), 14 nisan a cazut Intr-o vineri doar In anii 30 (7 aprilie) si 33 (3 aprilie). O baraitha (comentariu) din Talmudul babilonian (Sanhedrin 43a) precizeaza ca acea vinere era ajunul Pastilor. De asemenea, tot acolo se precizeaza ca evreii ar fi intentionat sa-L ucida mai Intai prin lapidare pe Iisus, dar s-au razgandit ulterior, preferand crucificarea (textul pomeneste de "spanzuratoare" – e vorba despre "spanzurarea pe lemn", un sinonim al crucificarii).

Pontiu Pilat

Este sigur ca evreii nu l-au agreat pe Pontiu Pilat. Filon din Alexandria Il descrie In De legatione ad Gaium astfel: "din natura rigid si de o duritate Incapatanata", "dusmanos si deosebit de manios", pretinzand ca procuratorul s-ar face vinovat de "mite, de acte de mandrie, de acte de violenta, de Incalcari grosolane ale legii, de cazuri de tratament brutal, omoruri repetate fara o judecata prealabila, brutalitate continua de cea mai mare cruzime".

In 1968, atat Maier, cat si parintele Wheaton au inventariat numeroasele conflicte ale lui Pilat cu iudeii, ba chiar si cu samarinenii, majoritatea pornite din ratiuni religioase, iar unele Incheiate In bai de sange. Tocmai din cauza unui asemenea conflict, sfarsit cu macelarirea unor samarineni pe muntele Garizim, Pilat a fost revocat din functie, In anul 36 sau 37.

Atat relatarea din Noul Testament, cat si literatura rabinica indica Insa clar ca Pilat a Incercat sa se opuna (pana aproape de marginile diplomatiei) condamnarii lui Iisus, pe Care-L considera nevinovat. El s-a spalat In public pe maini, a apelat la Irod Antipa, a organizat o veritabila scena a suferintei pentru a Induiosa poporul (aratarea lui Iisus biciuit, legat si cu cununa de spini), a Incercat sa-L amnistieze pe Iisus cu ocazia Pastilor, dar fara succes. Autoritatile iudaice au amenintat ca-l vor acuza de tradare a cezarului (pentru ca Iisus S-ar fi declarat Imparat, uzurpand, chipurile, autoritatea acestuia), iar Pilat a cedat. Judecata si condamnarea lui Hristos sunt singurele pentru care istoria l-a retinut pe acest procurator roman.

Crucea

Romanii au preluat metoda executiei pe cruce de la cartaginezi (la origine, ea este una dintre inventiile fenicienilor). Existau mai multe tipuri de cruci. Mantuitorul a fost rastignit pe o crux immissa (crucea de forma "+", asa cum ne-a zugravit-o Traditia). Stim acest fapt, deoarece Matei (27, 37), Marcu (15, 26), Luca (23, 38), Ioan (19, 19) pomenesc despre titlul pironit deasupra capului lui Hristos.

In anul 1970, Tzaferis a descris o descoperire arheologica facuta cu doi ani Inainte pe colina Giv’at ha-Mivtar de langa Ierusalim. Este vorba despre un osuar, unde s-a gasit trupul unui crucificat mort la Inceputul erei crestine (candva Intre 7-66 d. Hr.), deci, practic, contemporan cu Mantuitorul. Barbatul se numea Jehohanan. Iata un rezumat oferit de profesorul Torrance: "Bratele tanarului (si nu palmele sale) au fost pironite de patibulum, barna transversala... Greutatea trupului probabil ca a fost sprijinita pe o scandura (sedecula) prinsa cu cuie de simplex, barna verticala, ca un suport pentru sezut. Picioarele i-au fost Indoite la genunchi si Intoarse astfel Incat gambele erau paralele cu patibulum sau bara transversala, iar gleznele erau sub sezut. Un piron de fier (care este Inca In locul lui original) a fost batut prin ambele calcaie, piciorul drept fiind peste cel stang. Un fragment arata ca crucea a fost din lemn de maslin. Amandoua picioarele i-au fost rupte, probabil printr-o lovitura puternica, la fel ca si picioarele celor crucificati alaturi de Iisus (Ioan 19, 32). Daca Iisus a murit In mod asemanator, atunci picioarele Lui nu au fost Intinse ca In reprezentarile crestine artistice traditionale. Muschii contorsionati ai picioarelor probabil ca I-au cauzat dureri mari, cu contractii spasmodice si crampe rigide; este posibil ca lucrul acesta sa fi contribuit la timpul scurt In care a murit: 6 ore; nu Incape Indoiala ca moartea I-a fost grabita si de biciuirea primita Inainte de crucificare".

Totusi, nu avem nici un motiv major pentru a pune la Indoiala reprezentarile Traditiei. La Inceputul sec. al IV-lea, cand Imparateasa Elena a cautat In Ierusalim crucea Patimilor lui Hristos, ea a gasit langa barnele din maslin 4 piroane, iar nu 3 (cate s-au folosit In cazul lui Jehohanan). De asemenea, Ioan (20, 25) ne arata clar ca Iisus a fost pironit cu palmele de lemn, iar nu cu bratele. Astfel, metoda de tintuire folosita In cazul Mantuitorului este aproape cert diferita fata de metoda folosita la executia lui Jehohanan.

Cat despre moartea lui Iisus Intr-un interval foarte scurt, moarte care l-a uimit si pe Pilat, aceasta este un act al vointei Sale dumnezeiesti (asumat de vointa Sa omeneasca). Precum se stie, executia pe cruce era considerata drept foarte Injositoare la romani si de-a dreptul blestemata la evrei (Deut. 21, 23). Acest fel de a pieri, ales de Dumnezeu, este o Incununare a kenozei (golirii de Sine) pe care o practica In Intrupare a doua Persoana a Sfintei Treimi.

Ora executiei

Problema orei executiei a ramas nerezolvata pana astazi. Marcu (15, 25) afirma: "Iar cand L-au rastignit, era ceasul al treilea" (echivalentul orei 9 dimineata). Ioan (19, 14) zice: "Si era Vinerea Pastilor, cam la al saselea ceas" (echivalentul orei 12). Ioan a fost cu certitudine martor al crucificarii (spre deosebire de ceilalti Apostoli), iar executia petrecuta la 9 dimineata ar fi foarte contrara uzului vremii. Totusi, sinopticii precizeaza clar ca la ora evreiasca 6 (deci la amiaza) Iisus se afla deja pe cruce si au Inceput sa se deruleze fenomenele supranaturale (Intunecarea subita a cerului).

In schimb, exista unanimitate In a considera ora evreiasca 9 (echivalentul orei 15) drept moment al mortii Mantuitorului pe cruce.

Tipatul

Pe parcursul rastignirii, Iisus a rostit 8 ziceri (8 este cifra hristica fundamentala In Biserica), toate de o importanta exceptionala pentru crestini. (Sa remarc – In trecere – ca lumea laica si liber-cugetatoare e impresionata mai ales de Eli, Eli, lama sabahtani? - "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?". Eli, Eli, lama sabahtani? nu este un simplu strigat cutremurator si cu atat mai putin doar o deznadejde, ci este Inceputul versetului 1 din Psalmul 21. Prin acea rostire, Iisus indica lumii Implinirea profetiei din respectivul psalm).

Pe langa acele 8 ziceri, se adauga problema tipatului dinaintea mortii. Unii teologi considera tipatul ca fiind strigatul S-a savarsit, amintit la Ioan (16, 30). Altii (printre care si Vladimir Lossky) Il considera drept o manifestare independenta: "ultimul strigat de groaza de moarte al lui Hristos de pe cruce era o manifestare a adevaratei Sale firi umane, care suferea de bunavoie moartea ca pe o ultima renuntare".

Impungerea

Ioan (19, 33-34) spune: "Dar venind la Iisus, daca au vazut ca deja murise, nu I-au zdrobit fluierele. Ci unul dintre ostasi cu sulita a Impuns coasta Lui si Indata a iesit sange si apa". Amestecul de sange si apa, observat de Ioan, indica limpede moartea In chinuri groaznice, fiind atestat In cazul marilor torturati.

Invierea

Orice ar zice astazi teologii, Invierea este momentul de rascruce, care a Intemeiat In constiinta umana crestinismul. Inainte de Inviere, Apostolii erau o ceata de galileeni speriati si confuzi; dupa aceea ei devin propovaduitori fara teama, organizatori geniali si martiri de bunavoie. Transformarea este evidenta si ea nu a putut fi negata nici macar de catre detractori.

Totusi, actul Invierii se petrece mai degraba kenotic, In ascunsul noptii, In acelasi anonimat ca si Nasterea. Este cel mai mare eveniment al istoriei umane si nu stim cum s-a derulat. Au ramas doar cateva semne.

(a) Mormantul gol. Nimeni nu a contestat vreodata, nici macar In literatura rabinica (evident ostila lui Hristos), existenta mormantului gol din Ierusalim. Matei (28, 11-15) arata ca imediat dupa Inviere, deci chiar duminica, 5 aprilie 33, oficialitatile evreiesti au raspandit zvonul ca trupul lui Iisus ar fi fost furat de ucenici. Asa precum crede Josh McDowell, e foarte posibil ca versiunea mai-marilor poporului iudeu sa fi ajuns la Roma, deoarece, Inainte de anul 50, Imparatul Claudiu Inaspreste pedeapsa pentru cei care "muta din rautate" vreun mort din mormantul sau In alt loc (prin decretul lui Claudiu, delictul este pedepsit cu moartea). Textul decretului a fost descoperit In anul 1978, Inscris pe o placa de marmura, In orasul Nazaret.

(b) Apostolii. Ipoteza furtului trupului de catre ucenici este relativ lesne de combatut. Pascal rezuma bine o serie de argumente: "Acuzatia ca apostolii ar fi fost impostori este absurda. Haideti sa urmarim concluzia logica a acestei acuzatii: sa ni-i imaginam pe acesti 12 barbati Intalnindu-se dupa moartea lui Iisus Hristos si conspirand sa sustina cu totii ca El a Inviat din morti. Aceasta ar fi constituit un atac atat asupra autoritatilor civile, cat si asupra celor religioase. Daca vreunul dintre acei barbati ar fi cedat In fata unei ispite ademenitoare, sau nu ar fi rezistat In fata argumentelor si mai convingatoare ale Inchisorii sau toturii, ar fi fost cu totii pierduti".

In cartea lor, He Walked Among Us, Josh MaDowell si Bill Wilson realizeaza un excelent inventar al argumentelor pentru care un eventual furt al trupului lui Iisus de catre Apostoli devine ceva mai uimitor Inca decat acceptarea Invierii. Cantarind faptele, Josh McDowell scrie: "Eu pot sa ma Incred In marturia Apostolilor, deoarece dintre 12 barbati, 11 au murit ca martiri pentru ca au crezut doua lucruri fundamentale: (1) ca Iisus a Inviat si (2) ca El este Fiul lui Dumnezeu. Traditia vrednica de crezare spune ca ei au fost torturati si biciuiti, Infruntand In cele din urma moartea prin cele mai crude metode cunoscute In acea vreme: 1. Petru – crucificat; 2. Andrei – crucificat; 3. Matei – ucis cu sabia; 4. Ioan – moarte naturala (singurul caz); 5. Iacob, fiul lui Alfeu – crucificat; 6. Filip – crucificat; 7. Simon – crucificat; 8. Tadeu – strapuns de sageti; 9. Iacob, fratele lui Iisus – ucis cu pietre; 10. Toma – ucis cu lancea; 11. Bartolomeu – crucificat; 12. Iacob, fiul lui Zebedeu – ucis cu sabia. Replica pe care multi o dau In cor este: "Ei bine, multi oameni au murit pentru o minciuna; si ce dovedeste asta?". Intr-adevar, multi au murit pentru o minciuna, Insa au crezut ca ea este adevar. Daca Invierea n-ar fi avut loc (ar fi fost un fals), ucenicii ar fi stiut aceasta... Este greu sa gasesti In istorie 11 barbati care sa fi murit pentru o minciuna, stiind ca este o minciuna!... Apostolii au trecut si prin testul mortii pentru a confirma ceea ce au proclamat. Eu consider ca pot avea mai multa Incredere In marturiile lor decat In ale majoritatii oamenilor din zilele noastre, care nu sunt gata nici macar sa traverseze strada pentru convingerile lor, daramite sa moara pentru ele".

(c) Alte ipoteze. Totusi, de-a lungul vremii, au existat mai multe Incercari de a sugera ca Apostolii au luat o minciuna drept adevar. Parintele Morris le raspunde tuturor Intr-un singur paragraf: "Uneori se afirma ca In realitate Hristos nu a murit, ci doar a lesinat, iar dupa aceea si-a revenit In racoarea din mormant. Se ridica tot felul de Intrebari. Cum a iesit din mormant? Ce S-a Intamplat cu El? Cand a murit? Intrebarile se Inmultesc si nu le sunt date raspunsuri. Unii au crezut ca ucenicii au fost victimele unor halucinatii. Dar aratarile dupa Inviere nu pot fi explicate In felul acesta... Odata ce au Inceput, halucinatiile au tendinta sa continue, In timp ce aratarile dupa Inviere au Incetat brusc. Halucinatiile sunt fenomene individuale, dar, In cazul aratarilor, vreo 500 de oameni L-au vazut simultan pe Domnul. Nu are sens sa Inlocuim miracolul pe plan fizic cu un miracol pe plan psihiatric, asa cum ne-ar impune aceasta teorie."

Concluzie

Astfel, dupa toate dubiile si Intrebarile posibile si plauzibile, ne putem Intoarce linistiti, precum Peter Stuhlmacher, expertul din Tübingen, la concluziile Bisericii eterne: "Textele biblice, asa cum sunt, reprezinta cea mai buna ipoteza pe care o avem pana acum pentru a explica tot ce s-a Intamplat cu adevarat".

Dumnezeiasca Liturghie este sarbatoare prin excelenta, straluminata de bucuria si maretia Imparatiei Cerurilor. De aceea, bucuria pascala, nadejdea eshatologica, darul pocaintei si al iertarii si lumina transfigurarii ni se Impartasesc noua, prin harul Sfantului Duh (Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfantul Duh 18, 45), In Dumnezeiasca Euharistie. Lumina si bucuria tin de "duhul sarbatorii" si se actualizeaza euharistic In viata crestina, facand din Sfanta Liturghie "parga vietii celei desavarsite si fericite" a lucrurilor ce vor sa vina. Cunoscutul "fast bizantin" izvoraste dintr-o Intelegere ortodoxa a Sfintei Liturghii si a Parusiei pe care aceasta o anticipeaza.

Cand slujeste Liturghia, Biserica Isi Imbraca preotii In haine stralucitoare si ea Insasi se Impodobeste si se inunda de lumina. Caci Intelege sa faca din ziua Invierii si din ziua cea neInserata a Imparatiei lui Dumnezeu o unica realitate, pe care o daruieste euharistic credinciosilor sai. si acest fast liturgic, ca "icoana" sau anticipare a Ierusalimului ceresc (cf. Apoc. 21, 10), nu-i incompatibil cu pocainta, cu saracia sau cu structura Insasi a eclesiei, ca "Biserica luptatoare" In istorie.

E sugestiv efectul pe care slujbele liturgice l-au facut asupra delegatiei ruse, cu un mileniu In urma: trimisii kieveni, intrand In Sfanta Sofia din Constantinopol, la Sfanta Liturghie, au avut impresia ca se afla In cer.

1. Preotul slujitor se Imbraca In lumina, caci este "icoana" a lui Hristos eshatologic. Iar "cinstea (adusa icoanei) trece la Cel reprezentat pe ea". Preotul se Imbraca In slava lui Hristos Arhiereul si Imparatul. Caci adevaratul slujitor si Jertfa este Hristos cel Inviat, Hristos cel preamarit, Hristos cel ce "iarasi va sa vina cu slava". In slujirea euharistica, noi privim spre viitor, spre "ziua cea neInserata a Imparatiei".

2. De altfel, dimensiunea eshatologica si cea pascala se Impletesc Intr-o unica realitate: sarbatoarea liturgica. "Praznicul praznicelor" sau "sarbatoarea sarbatorilor" - Ziua Sfintelor Pasti - o salutam cu cuvinte de bucurie si lumina. Preotul, Imbracat stralucitor, tinand In mana faclia cea datatoare de lumina, canta In fata Prestolului, ca In fata mormantului datator de Inviere: "Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul, ca sa ne bucuram si sa ne veselim Intru ea". Toata faptura se umple de bucuria si lumina pascala si-L aude pe Hristos adresand tuturor salutul pascal: "Bucurati-va!" (Mt. 28, 9). Dar Biserica nu uita ca preotul, stand In fata Sfintei Mese, este si profet si rosteste cuvinte profetice (sunt cele patru stihuri din psalmi: 117, 24 scl.): profetia sa priveste Imparatia ce va sa vina. si Indata dupa epicleza, In Ziua de Pasti, credinciosii canta Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu minunatul axion "Ingerul a strigat" - un imn pascal si eshatologic deopotriva: "Lumineaza-te, lumineaza-te, Noule Ierusalime, ca slava Domnului peste tine a rasarit; salta acum si te bucura Sioane!". Bucuria Invierii si nadejdea Noului Ierusalim le este data credinciosilor la fiecare Sfanta Liturghie, caci acest tropar este repetat de fiecare data Inainte de chinonic (sau comuniune). Bucuria si lumina Invierii si ale Parusiei sunt dimensiuni ale slujirii liturgice.

3. Fara aceasta Intelegere a Sfintei Liturghii, comportamentul monahilor ne-ar parea un paradox nedezlegat. Haina monahului (rasa) e neagra si, dupa o expresie a Patericului, trebuie sa fie atat de saraca Incat, lasata la usa bisericii, sa n-o ia nimeni. Dar o data intrat In biserica, monahul se Imbraca In vesminte stralucitoare si marete si oficiaza Dumnezeiasca Liturghie, uitand parca de toate conditiile pocaintei. Lipsa fastului liturgic, izvorata chiar si din motivatia pocaintei, ar face din smerenie o ostentatie (deci ar naste caderea mandriei) si, In acelasi timp, ar fi straina de duhul Sfintei Euharistii. De aceea, suntem convinsi ca vesmintele de culoare neagra folosite, pe alocuri, In Postul Mare sunt o anomalie si expresie a unei grave neIntelegeri a Sfintei Liturghii.

Maretia slujitorului Sfintei Liturghii si fastul celebrarii sunt marturisite de Intreaga Traditie a Bisericii. Si cine altul ar fi mai autoritar decat Sfantul Vasile cel Mare, el Insusi "Parinte al Liturghiei"? Se aminteste In Viata Sfantului Vasile (a se vedea si Proloagele, vol. I, Ed. Bunavestire, Bacau, 1995, pp. 461-462) de fastul cu care acest "Dascal al lumii si Ierarh" slujea Dumnezeiasca Liturghie. Sfantului Efrem Sirul i se descoperise, In vedenie, ca un foc ce se ridica pana la cer, si auzise cuvintele: "In acest fel este Vasile". si a venit Sfantul Efrem la Cezareea si l-a vazut pe Marele Vasile Inconjurat de alai de credinciosi si Imbracat In vesminte stralucitoare, slujind Sfanta Liturghie, si s-a Indoit In inima sa. Iar Sfantul, Intelegand cu duhul, a trimis si l-a chemat pe Efrem, zicandu-i pe nume, desi nu-l cunostea, si nu l-a lasat In nepricepere si Indoiala. Si "facand Inaintea lui si alte fapte minunate" (cf. In. 21, 25) - traditia spune ca Sfantul Vasile a facut rugaciune, ca Dumnezeu sa-i dea lui Efrem darul de a cunoaste limba greaca, apoi l-a sfintit preot - "harfa cea duhovniceasca a Domnului" (cum a fost numit Marele Parinte sirian) a Invatat sa cante lui Dumnezeu Liturghia slavei Imparatiei viitoare cu bucuria fireasca a prietenilor ce-L au pe Mirele cu ei.

5-02-2000

Daniel,

Am întârziat pentru o vreme cu raspunsul meu la ultimele tale mesaje. Motivul este ca am trecut prin ultima saptamâna a Postului Mare si prin Paste, o vreme de rugaciune, meditatie si participare la slujbele din biserica. Perioada aceasta a fost semnificativa în mod particular pentru mine si familia mea, pentru ca am fost primiti în Biserica Ortodoxa. De acum nu mai suntem catecumeni, ci ortodocsi. Cele doua fetite au fost botezate, sotia a fost miruita, iar eu am fost mai degraba reprimit, dat fiind ca am fost deja botezat ortodox dupa nastere.

La sfârsitul mesajului tau privitor la Marea Schisma, ai scris…

In ce priveste clauza lui "filioque", da-mi voie sa-ti spun ca biserica ortodoxa are o situatie precara in criticarea adaugirilor catolice. Din prisma unui protestant, stabilit o data pentru totdeauna la "sola Scriptura", adica la neacceptarea niciunei adaugiri de dupa stabilirea caconului cartilor Nou Testamentale, controversa dintre catolici si ortodocsi este "iluzorie", atita timp cit ambele ramuri teologice accepta "adaugiri la crez". Daca depozitarul adevarului nu mai este "Cuvintul revelat" (Biblia), ci "cuvintul inspirat daruit Bisericii", ce rost mai are sa ne certam care "adaugire" este mai indreptatita. Atita vreme cât Bisericii îi este dat dreptul sa emita "bule" sau "traditii" cu valoare egala cu Scriptura, pe ce baza se mai critica Biserica catolica si Biserica Ortodoxa ? Ori nimeni n-are dreptul sa adauge la "canonul Scripturii" (si devenim protestanti care nu trecem peste "ce este scris"), ori acceptam faptul ca Biblia poate fi completata prin traditie, si atunci problema "adaugirilor" se transforma doar intr-o chestiune de "preferinte pesonale subiective."

Este important sa stim ca hotarârile Sinoadelor Ecumenice la care te referi ca "adaugiri" sunt de fapt precizari ale dogmei Bisericii care au fost necesare datorita asalturilor diverselor erezii. În sensul acesta, dogmele au fost întotdeauna prezente în Biserica, chiar daca nu au avut o exprimare oficiala, întarita de autoritatea unui Sinod. Daca nu ar fi existat erezia Ariana, care afirma ca Hristos nu este vesnic si de o Fiinta cu Tatal, nu ar fi fost necesar sa se formuleze Crezul Nicean. Acest Crez exista implicit în Biserica si constituia credinta dreapta (ortodoxa). Hotarârile Sinoadelor nu au fost "adaugiri" ci mai degraba "fortificatii" ridicate în jurul Bisericii pentru a o apara de atacuri din exterior. Adevarata "adaugire" s-a facut, asa cum rezulta si din faptele prezentate în mesajul tau, de catre Biserica Catolica.

Un foarte bun exemplu care indica rolul defensiv al hotarârilor Sinoadelor este acela de a o numi pe mama Domnului Iisus Theotokos - Nascatoare de Dumnezeu. Stiu ca acest titlu îi scandalizeaza pe multi Protestanti, care îl resping pe motivul ca Fecioara Maria L-a nascut pe Iisus-omul, nu pe Iisus-Dumnezeu. Dar acesta este exact motivul pentru care Sinodul Ecumenic a luat acea hotarâre. În acea vreme existau o serie de erezii care desparteu pe Iisus-omul de Iisus-Dumnezeu, pâna la a considera ca avem de-a face de fapt cu doua persoane. Dogma Bisericii, acceptata altfel de toti crestinii, este ca în Hrisos exista doua naturi unite într-o singura persoana (ipostas). Folosind titlul de Nascatoare de Dumnezeu, Biserica a facut o declaratie nu atât privitoare la Mama Domnului, cât la natura lui Hristos. Un alt exemplu de aparare a credintei drepte printr-o hotarâre a unui Sinod este hotarârea luata la Ierusalim si consemnata în Faptele Apostolilor 15 de a nu cere neamurilor sa se taie împrejur pentru a fi crestini. Prin autoritatea pe care Duhul Sfânt a dat-o Bisericii, Apostolii au putut emite, cum spui tu, "o adaugire" la învataturile lui Hristos. Dar "adaugirea" nu era cu adevarat o adaugire, ci o clarificare a învataturii Mântuitorului.

Nu pot sa nu observ ironia faptului ca doua surse ale credintei noastre pe care le "aperi" împotriva sinoadelor Bisericii istorice, anume Canonul si Crezul, au fost de fapt amândoua stabilite prin hotarâri ale sinoadelor acestei Biserici. Prima formulare a canonul  care cuprindea 26 de carti (Apocalipsa fiind adaugata mai târziu) apare într-o hotarâre a Sinodului din Laodicea în 343, iar Crezul în Sinodul de la Nicea (325).

Interesul ortodocsilor pentru puncte fine ale Crezului, cum ar fi cel privitor la purcederea Duhului Sfânt pare cel putin ciudat pentru protestanti. Într-adevar, cred ca majoritatea neoprotestantilor sunt indiferenti cu privire la FILIOQUE, în mare masura datorita caracterului experential si sentimental al credintei lor. Dar Biserica Ortodoxa a simtit întotdeauna responsabilitatea de a apara dreapta credinta, si de aceea nu a ramas indiferenta la adaugirile facute de catolici. Biserica Ortodoxa cauta sa-si traiasca chemarea de a fi, cum spune Apostolul Pavel, "stâlp si temelie a adevarului".

În sfârsit, este important sa stim ca Biserica nu a emis niciodata hotarâri care sa se pretinda a fi egale în autoritate cu Scriptura. Aceasta acuzatie este o prejudecata a multor neoprotestanti care nu-si are justificare în realitate. Dimpotriva, hotarârile Sinoadelor au fost în cele mai multe cazuri justificate prin Scriptura, dovada ca Biserica recunoaste autoritatea ultima a acesteia.

Daniel,

Acest fel de a prezentat istoria Bisericii, pe care îl întâlnesc în mesajul tau, este pentru mine unul dintre motivele care m-a îndepartat de Protestantism. Cele mai multe culte protestante sau neoprotestante au o istorie atât de recenta, încât îsi gasesc cu greu o justificare de a exista ca biserici independente. Te rog sa consideri urmatoarele fapte:

• Daca esti Luteran, religia ta a fost definita de Martin Luther, un fost calugar catolic, în 1517
• Daca esti Anglican, religia ta a fost definita de Regele Henry al VIII-lea în 1534, pentru ca Papa I-a refuzat divortul.
• Daca esti Prezbiterian, religia ta a fost definita de John Knox în Scotia, în 1560.
• Daca esti Episcopalian, religia ta a derivat din Biserica Anglicana si a fost definita de Samuel Senburz în America, în secolul 17.
• Daca esti Congretionalist, religia ta a fost definita de Robert Brown în Olanda, în 1582.
• Daca esti Metodist, religia ta a fost definita de John si Charles Wesley în Anglia în 1774, dupa ce acestia s-au rupt de Biserica Anglicana.
• Daca esti Duch Reformed, religia ta a fost definita de Michelis Jones în New York, în 1628.
• Daca esti Baptist, religia ta a fost definita de John Smyth, în Amsterdam, în 1606.
• Daca esti Penticostal, faci parte din una din sutele de secte înfiintate de oameni în ultimii o suta de ani.

În contrast cu acestea, Ortodoxul face parte din Biserica înfiintata în anul 33 de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Biserica Ortodoxa are o vechime de 1967 de ani.

Pentru ca bisericilor protestante si neoprotestante le lipseste aceasta justificare istorica, se recurge la doua teorii: (a) doctrina "bisericii invizibile" si (b) prezentarea Bisericii istorice ca fiind corupta dupa actul de toleranta a lui Constantin, la începutul secolului patru. Pentru ca istoria a constituit subiectul discutiilor noastre recente, ma voi referi mai mult la acest al doilea punct.

Teoria coruptiei Bisericii dupa Constantin ridica mari probleme, care sunt greu de rezolvat de catre protestanti:

• A fost oare posibil ca aceasi generatie de crestini care în anul 300 se jertfea pentru Hristos în urma persecutiilor lui Diocletian, sa devina corupta pâna la anul 320? A fost oare posibil ca aceiasi crestini care doar cu câtiva ani înainte erau gata sa moara pentru Hristos sa-i predea de buna voie lui Constantin frâele Bisericii?
• Duce oare libertatea religioasa în mod automat la "coruptie"? Se poate spune oare acelasi lucru despre Protestantii care au preluat puterea în statele germane dupa triumful Reformei? Dar despre protestantii americani care sunt majoritari si controleaza o mare parte din pozitiile cheie în societate?
• A fost oare posibil ca Biserica din secolul patru sa fi fost corupta si în acelasi timp sa ne dea Crezul Niceo-Constantinopolitan, acceptat de majoritatea crestinilor si sa stabileasca Canonul Noului Testament? În acest caz, ar trebui oare sa revizuim Crezul si Canonul Noului Testament, dat fiind ca nu mai putem avea încredere în hotarârile unor "corupti" sau "manipulati de puterea politica"?
• A fost oare posibil ca Biserica lui Hristos sa cada într-o asemenea stare de coruptie pentru marea majoritate a istoriei ei? Nu manifesta oare Luteranii o anumita lipsa de umilinta atunci când afirma ca pâna la ei Biserica lui Hristos era moarta?  Dar Baptistii, pantru care nici macar Luteranii nu reprezinta o adevarata trezirea Bisericii, dat fiind botezau adulti? Dar Penticostalii, pentru care nici macar Baptistii nu reprezinta adevarata trezire a Bisericii, pentru ca nu practicau vorbirea în limbi? Ce concluzie se poate trage daca afirm ca Trupul lui Hristos a fost mort pentru 1500, 1700 sau 1900 de ani, pâna când am aparut eu?

Dupa parerea mea, interpretarea istoriei pe care o prezinti este anacronica, pentru ca priveste starea Bisericii din primele veacuri prin prisma ideologiei moderne a multiculturalismului si a ne-amestecului statului în religie, judecând Biserica din secolul patru dupa criteriile culturii occidentale de la sfârsitul secolului douazeci. Personal cred ca restrângerea pagânismului sub Teodosiu I a fost o dezvoltare pozitiva. Îti reamintesc faptul ca în Israelul Vechiului Testament masurile împotriva pagânismului erau mult mai drastice. Îmi vine greu sa vars lacrimi pentru pierderea libertatii de a sluji idolilor si lui Satan. Pe de alta parte, adoptarea Crestinismului ca religie oficiala a imperiului a însemnat oportunitatea ca milioane de oameni sa auda Evanghelia si sa vina la Hristos.

Caracterizari cum ar fi "evul întunecat" sau "transformarea Bisericii într-o frâna a dezvoltarii sociale" au aparut în ideologia iluminista a Europei, ideologie care proslavea omul si avea un caracter ateu. Acele secole nu au fost atât de întunecate precum încearca sa demonstreze cei care cred în "progresul omenirii". Constantinopolul secolelor 5-14 avea canalizare, universitati, spitale pentru saraci si un sistem de ajutorare sociala. Practic întreaga populatie stia sa scrie si sa citeasca, fapt datorat în mare masura Bisericii. Este adevarat ca nu aveau avioane si MTV, dar preocuparea oamenilor era credinta si Biserica într-o proportie mult mai mare decât în epoca noastra luminata de progres social.

Afirmatia ca Biserica istorica s-a pus în subordinea statului nu se potriveste faptelor istorice, chiar daca uneori coruptia oamenilor a dus la o astfel de situatie. Daca citesti istoria Bisericii Ortodoxe gasesti nenumarate exemple de conflicte între împarati si Biserica. Cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe, cum ar fi Ioan Gura de Aur, Maxim Marturisitorul sau Simeon Noul Teolog au avut de suferit din partea autoritatilor. Unul dintre cei mai respectati Parinti, Ioan Gura de Aur a fost surghiunit pentru ca a vorbit public, în predicile lui, împotriva pacatelor si exceselor împaratesei.

O serie de pacate pe care le gasesti Bisericii vis-ŕ-vis de puterea politica apartin de fapt Bisericii Catolice. Ai enumerat în mesajul tau Inchizitia si Cruciadele, care nu au avut nimic de-a face cu Biserica Ortodoxa. Agresivitatea violenta a Bisericii Catolice mi se pare o realitate deplorabila, si ma uimeste faptul ca pe site-ul Roboam, cât si în alte scrieri baptiste românesti se exprima un oarecare regret ca poporul român nu a continuat legatura cu Biserica latina pentru a participa astfel la "progresul social" al Europei Occidentale. Însasi citatul pe care l-ai inclus, dintr-o scriere a unui episcop greco-catolic manifesta aceasta tendinta de "aliere" a baptistilor cu biserica latina de care se simt mai apropiati prin radacinile comune occidentale, împotriva Bisericii Ortodoxe, care nu a cunoscut nici Cruciade, nici Inchizitie si care a fost victima a nenumarate agresiuni, începând cu cavalerii catolici, continuând cu turcii si culminând cu comunismul ateu.

Pasajul pe care îl citezi din Ioan Ploscaru, un episcop greco-catolic supus Romei, mi se pare o extraordinara colectie de auto-contradictii si interpretari schizofrenice. Iata câteva exemple:

• Se afirma ca episcopii Bisericii Ortodoxe erau "slabi" fata de autoritati, si imediat dupa aceea se mentioneza ca patriarhul Ignatiu a refuzat sa cuminece pe primul ministru Bardas (???). Nu este acesta un act de curaj? Unde este slabiciunea? Este adevarat ca împaratii au putut folosi forta, dar Biserica a avut demnitatea de a se împotrivi.
• Se afirma ca "rupându-se de centrul crestinatatii, de Roma, Biserica Rasariteana a slabit si s-a dezmembrat". De când a fost Roma centrul crestinatatii? În ce sens s-a dezmembrat? Biserica Ortodoxa nu a fost niciodata o organizatie monolitica, condusa dupa principii monarhiste asememnea Bisericii Catolice. Patriarhiile Antiohiei, Ierusalimului sau Alexandriei au existat de la începuturile crestinatatii si existenta lor nu a însemnat niciodata o "dezmembrare".
• Ioan Ploscaru scrie, "Poate ca alta ar fi fost intreaga istorie a Europei, daca in fata puhoiului turcesc ar fi stat o Biserica unita in aceiasi credinta." Aceasta mi se pare o culme a ipocriziei. Într-adevar, cei mai multi istorici sunt de acord ca prabusirea Constantinopolului are ca prima cauza nu "puhoiul" turcesci, ci pe cel catolic. Catolicii au fost aceia care au jefuit si distrus Constzantinopolul si i-au ucis pe fratii lor ortodocsi. Bine înteles, episcopul Ploscaru nu pomeneste nimic despre jaful Constantinopolului.

Doresc sa fac acum câteva comentarii cu privire la "chilianism", credinta într-o instaurare pamânteasca a unei împaratii de o mie de ani a lui Hristos pe pamânt.

În primul rând, nu înteleg afirmatia pe care o gasesc în mesajul tau, dupa care împaratia pamânteasca a fost speranta crestinilor persecutati, la care din pacate Biserica Ortodoxa ar fi renuntat. Adevarata speranta este aceea a venirii Domnului, nu cea a împaratiei de o mie de ani. Toti ortodocsii asteapta aceasta venire, ca si ceilalti crestini. În mesajul tau ai caracterizat corect credinta ortodoxa ca "amilenialista", dar aceasta credinta nu este în nici un fel mai lipsita de speranta.

Este adevarat ca au existat Parinti ai Bisericii care au crezut într-o împaratie de o mie de ani, dar au fost mult mai multi care nu au avut aceasta convingere. Interpretarea pe care o dai Bisericilor din cartea Apocalipsei este o interpretare particulara, respinsa nu numai de Biserica Ortodoxa ci chiar de nenumarati teologi protestanti. În general, în istoria Bisericii, toate încercarile de a identifica anumite evenimente cu profetii ale Apocalipsei s-a dovedit nu numai riscante si contra-productive, dar în multe cazuri au dus la dezastre.

Îmi aduc aminte cum la sfârsitul anilor 70, multi baptisti din România, inclusiv eu însumi, eram entuziasmati de interpretari ale Apocalipsei care fixau venirea Domnului în anul 1984, sau 1988. Aceste interpretari se bazau în mare parte pe o carte extrem de populara în Occident, The Late Planet Earth a lui Hal Lindsey. Nenumarati alti autori neoprotestanti au publicat carti pe aceeasi tema, carti care astazi umplu rafturile librariilor crestine în Statele Unite. Tele-evanghelisti populari ca Jerry Fallwell sau John Hagee au popularizat aceste teorii care prevedeau venirea iminenta a Domnului ca sa instaureze împaratia de o mie de ani. S-au scris romane care au devenit instantaneu mari succese comerciale si s-au facut filme pe aceasta tema. Teoriile au trebuit revizuite de multe ori, pentru ca erau depasite de fapte. Ele deveneau uneori ridicole, ca atunci când identificau sagetile arhanghelilor din Apocalipsa cu rachetele balistice intercontinentale.

În cele mai multe cazuri, aceasta "speranta" a împaratiei de o mie de ani s-a dovedit a fi o capcana si un prilej de rataciri. Asteptarea împaratiei milenare a fost cea care a dus la crearea sectei eretice a martorilor lui Iehova. Aceeasi "speranta" a dus la razboaile husite si la existenta unor cete de tâlhari anabaptisti care în secolul al 16-lea jefuiau în numele viitoarei împaratii. Aceste consecinte ale chilianismului sunt usor de înteles, pentru ca muta atentia crestinilor de la o viata de post, rugaciune si fapte bune, la speculatii nefolositoare si la o obsesie permanenta cu evenimentele politice ale zilei. Aceasta este cauza pentru care majoritatea crestinilor protestanti americani au o preocupare excesiva pentru Statul Israel, care dupa aceste teorii ar juca un rol central în venirea împaratiei, si sunt complet indiferenti de soarta crestinilor palestinieni din Israel, care sunt persecutati si marginalizati.

În fata acestor realitati, ma întreb în ce fel "pierderea sperantei" în împaratia de o mie de ani ar fi fost asa un mare dezastru, cum este înfatisat în mesajul tau. A face dintr-o speculatie cu privire la care teologii de orice culoare nu pot cadea de acord un factor esential în evolutia Bisericii mi se pare o concluzie fortata.

Daniel,

Ar fi absurd sa pretind ca Biserica Ortodoxa nu a suferit de anumite slabiciuni în istorie. La unele dintre acestea m-am referit chiar si eu. Convingerea mea este însa ca e o greseala a le folosi pentru a de-legitimiza Biserica Ortodoxa. Cred ca Trupul viu a lui Hristos a primit prin Duhul Sfânt puterea de a se regenera si a se însanatosi. Dar prin toate perioadele istoriei, când a fost persecutata sau libera, când a fost slaba sau puternica, Biserica Ortodoxa a ramas credincioasa învataturii lui Hristos, un loc în care pacatosii si-au putut gasi mântuirea.

Hristos a înviat!

Mai 3, 2000

Daniel,

În ultimul meu raspuns am scris despre istoricitatea Bisericii Ortodoxe, acesta fiind era subiectul discutiei noastre. Suntem însa de acord ca nici vechimea nici modernitatea unei biserici este cea care ne asigura mântuirea. Mântuirea noastra a fost câstigata de lucrarea lui Hristos si ne-o însusim prin credinta în El, manifestata prin faptele credintei. Dar noi nu suntem mântuiti doar ca indivizi izolati, ci împreuna, în Biserica, în partasia sfintilor.

În ultimul tau mesaj îmi ceri sa compar câteva articole pe tema Pastelui, articole scrise de protestanti sau de ortodocsi. O astfel de comparatie este dificila pentru ca, asa cum spun englezii, am compara merele cu portocalele. Articolele au scopuri diferite si se adreseaza unor audiente diferite. As dori totusi sa fac anumite comentarii, mai degraba cu privire la tonul acestor articole.

• Predica lui Grigorie Palama manifesta geniul unuia dintre cei mai mari teologi ortodocsi. Ea ne da învatatura pentru mintile noastre si îndemnuri pentru inimile noastre si este actuala si relevanta pentru toate epocile.
• Lucrarea lui Radu Comanescu - care probabil este neoprotestant - are un caracter apologetic. Apreciez limpezimea argumentelor cu privire la înviere. Spiritul ceva mai rationalist si modern este tipic teologilor protestanti. Articolul mi-a placut si cred ca este folositor tuturor crestinilor sau necrestinilor care au dubii privitoare la Înviere.
• Articolul Ieromonahului Iuvenalie Ionascu - pe care am avut bucuria si onoarea sa-l cunosc într-o recenta calatorie la Roma - este pentru mine plina de farmec, dar probabil ceva mai greu de înteles pentru cei care nu cunosc Ortodoxia. Într-adevar, protestantii prefera uneori expunerile logice si rationale, alte ori îndemnurile încarcate de emotie. În contrast cu acestea, stilul ortodox este mai degraba sobru si mistic, încercând sa atinga mai mult spiritul sau inima omului, si mai putin emotiile sau mintea. În plus, liturghia ortodoxa descrisa în articol este plina de simboluri pe care protestantii din pacate le vad ca "forme goale", dar care de fapt reprezinta atingerea Duhului Sfânt care transforma lumea fizica dintr-o realitate rece si impersonala, într-un mesaj al dragostei si prezentei divine.
• În sfârsit, articolul despre minunea din Ierusalim are un caracter cu totul diferit si banuiesc ca la acest articol te-ai referit atunci când ai mentionat credulitatea. Parerea mea este ca trebuie întotdeauna sa fim circumspecti atunci când este vorba de minuni. Nu este cazul nici sa le respingem imediat, nici sa le acceptam fara o anumita cercetare. Credulitatea poate fi un pacat tot atât de mare ca si necredinta. În ce ma priveste, sunt scandalizat de emisiunile unor tele-evanghelisti neoprotestanti americani care reusesc sa ne ofere câte 20 de vindecari miraculoase la fiecare emisiune, într-o atmosfera de circ si exaltare emotionala nedemna de Biserica lui Hristos.

Daniel,

Pentru ca am pomenit deja ceva despre diferentele dintre stilul ortodox si cel protestant sau neoprotestant, as dori sa mai adaug câteva gânduri cu privire la acest subiect.

Trecerea la Ortodoxie a însemnat pentru mine nu doar schimbarea unei biserici sau reconsiderarea unor învataturi, ci si o adoptare a unui nou mod de a gândi si de a ma comporta. Exista într-adevar un mod de gândire si de traire ortodox care în multe privinte se deosebeste de cel neoprotestant. Iata câteva repere:

Gândirea mistica

Probabil noi toti am mostenit din anii comunismului o anumita neîntelegere sau respingere a misticismului. Dar gândirea mistica este cea care ne ajuta sa-L vedem pe Dumnezeu dincolo de realitatea imediata. "Mistic" înseamna "misterios", "tainic" si este o recunoastere a prezentei nevazute sau ascunse a Dumnezeului transcendent. În sensul acesta, Liturghia, icoanele sau rugaciunea au un caracter tainic. Aceasta înseamna ca nu le putem descifra doar prin simturi sau ratiune, ca le putem întelege doar prin duhul nostru, înfiorându-ne înaintea prezentei lui Dumnezeu.

Ca baptist, am învatat ca rugaciunea nu este altceva decât un dialog cu Dumnezeu, chiar daca El este nevazut. Ca ortodox, atunci când ma rog sunt uimit si înfiorat în duhul meu, pentru ca stiu ca în mod tainic ating Divinitatea. Ca baptist, credeam ca pâinea si vinul de la Cina Domnului nu sunt altceva decât simboluri, oarecum arbitrare, pentru ca în fond o predica buna putea tot atât de bine sa-mi aminteasca de suferintele Domnului si de venirea Lui. Ca ortodox, ma apropii de ele cu teama si cutremur, pentru ca le cred a fi cu adevarat trupul si sângele Logosului Divin. Ca baptist, marturisirea unui pacat, facuta uneori unui prieten nu era decât un mijloc de eliberare psihologica (în fond era suficient sa-I marturisesc lui Dumnezeu). Ca ortodox, spovedania, marturisirea pacatului lui Dumnezeu în prezenta unui preot este o taina, pentru ca prin ea sunt atins de Tatal, Fiul si Duhul Sfânt care îmi vindeca boala sufletului meu.

Sobrietatea

Modul de gândire ortodox respinge emotionalismul excesiv, exaltarea sau triumfalismul. Îmi aduc aminte cum în bisericile baptiste, în serviciile religioase se apreciau predicile "puternice", care miscau pe ascultatori, îi faceau sa plânga sau sa râda de bucurie. Nu vreau sa neg importanta acestor emotii, mai ales când ele sunt reale si vin din interiorul inimii, nu doar din stratul superficial al psihicului nostru. Dar în biserica ortodoxa în care sunt membru, toate serviciile au un caracter sobru si linistit. Aceasta nu înseamna ca participantii sunt mai putin atinsi de ce se petrece acolo. Cred însa ca eliminând emotiile de suprafata, dam mai mult loc Duhului Sfânt sa lucreze în noi.

Sobrietatea si evitarea excesului ia uneori forme neasteptate. A fost o surpriza pentru mine când preotul mi-a sugerat ca pentru primul meu Post Mare sa adopt un regim mai putin stric decât al credinciosilor ortodocsi mai vechi. În entuziasmul meu as fi dorit sa tin postul în modul cel mai strict posibil, dar am vazut mai târziu întelepciunea din cuvintele preotului. În acelasi sens, parintii spirituali îi sfatuiesc pe cei care practica rugaciunea neîncetata sa se fereasca de excese si sa se opreasca din rugaciune daca devin prea exaltati si au impresia ca au viziuni. De asemenea, în istoria Bisericii au fost cazuri când anumite imnuri erau atât de frumoase sau de fermecatoare, încât produceau o stare de exaltare în participantii la slujbele religioase. Din aceasta cauza ele au fost retrase si înlocuite cu altele, care par a fi mai simple sau mai "seci".

Ascultarea

Fiecare ortodox trebuie sa aiba un parinte spiritual, care sa-l îndrume si sa-l sfatuiasca. De la aceasta regula nu sunt exclusi nici macar mitropolitii sau patriarhii. Este o recunoastere a neputintei noastre si a nevoii de a fi îndrumati de altii. Parintele spiritual are obligatia de a îndruma în dragoste, întelegere, si fara excese. Credinciosul are datoria de a se consulta cu acest parinte în toate chestiunile legate de viata lui spirituala.

În contrast cu aceasta ascultare, experienta mea este ca în cercurile neoprotestante exista acest mit al omului care biruieste prin propriile puteri, fara ajutorul altora (doar ajutorul invizibil al lui Dumnezeu). De la idea ca "nu am nevoie de preot între mine si Dumnezeu" se ajunge la o exaltare a individului, care este capabil sa înteleaga singur Scriptura si sa ia decizii de sine însusi, fara a fi supus altora.

Umilinta si tacerea

În gândirea ortodoxa…

• Nu trebuie sa vorbesc despre "biruintele mele spirituale"
• Nu trebuie sa câstig argumente prin stralucirea intelectului meu
• Nu caut sa ma impun ca "lider spiritual"

Rugaciunea cea mai iubita de ortodocsi, "Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, ai mine de mine pacatosul" este o continua aducere aminte a starii mele de pacat, a neputintei de a ma corecta singur, a dependentei mele de mila lui Dumnezeu. Însasi cuvântul "mila" este preferat de ortodocsi celui de "har", pentru ca subliniaza mai bine absoluta dependenta de Dumnezeu, înaintea Caruia nu ma pot înfatisa cu nici un merit.

Aceasta chemare la umilinta si tacere este unul din motivele pentru care Biserica Ortodoxa nu se angajeaza în campanii de evanghelizare pe stadioane sau la televizor. Evanghelizarea se bazeaza mai degraba pe lucrarea Duhului Sfânt prin contactul social dintre credinciosi si necredinciosi sau prin participarea necredinciosilor la slujbe. Eficacitatea evanghelizarii depinde în primul rând de prezenta Duhului Sfânt în Biserica si în viata credinciosilor, si mai putin de "tehnici", "campanii" sau "metode" de evanghelizare.

Daniel,

Cred ca am scris aici despre lucruri frumoase care încerc sa mi le însusesc si eu în viata, fara a fi ajuns înca acolo. Ma straduiesc însa, dupa cuvântul Domnului Iisus, care ne-a spus ca Împaratia Cerurilor se câstiga prin straduinta.

Cu dragoste,