Dialog Mihai Oara - SC

Februarie 2 - Martie 25 , 2000

Apreciez ca Ronald Clausen s-a straduit sa demonstreze viabilitatea modelului Ortodox de închinare facând incursiuni în aspecte ale legii ceremoniale practicate în Israel potrivit celor rânduite de Dumnezeu prin Moise si constatând similitudini formale sau principiale. Autorul argumenteaza si cu argumente din istoria crestinatatii din primele secole, cu citate din scriitori religiosi din acele vremuri sau cu comentarii si aprecieri ale unor teologi contemporani.Concluzia autorului este ca cine nu se închina dupa modelul crestin-ortodox "aduce jertfa lui Cain" se expune "pacatului care pândeste la usa" si va auzi din partea Domnului, la judecata de apoi, acel tragic: "Nu va cunosc".Mi se pare ca articolul, prin concluziile sale este o ilustrare evidenta a exclusivismului religios, a pretentiei ca o anumita denominatiune crestina a înmagazinat tot adevarul cu privire la închinare si ca tot ce ar fi în afara anumitor tipare are un caracter "cainic". În contextul textului din Geneza, eu înteleg ca "Domnul a privit cu placere la Abel si la jertfa lui" pentru ca s-a prezentat cu jertfa unui animal, probabil un miel, o prefigurare a jertfei Mielului lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii.Cain a adus la închinare rodul muncii, a stradaniilor sale. A venit cu ceea ce face omul. Dumnezeu primeste

Închinarea noastra numai pe temeiul lucarii lui Christos. Regret sincer ca se intentioneaza un unisensic dialog. Problema obiectelor de cult folosite în închinarea ortodoxa, a cadrului ceremonial si liturgic s-ar putea sa scriu câteva remarci în alt mesaj. Sugerez autorului o perspectiva mai larga:

• Domnia sa a tratat numai aspecte ale închinarii colective? Sper ca ortodoxia lasa loc si închinarii individuale. E asa de lipsita de importanta încat nici nu merita mentionata?  Domnul Isus Christos îi spune femeii cananeence ca "Tatal doreste închinatori adevarati" - si înteleg ca aceasta calitate de "închinator adevarat" porneste de la particular la general nu de la general la particular.
• In articol se trateaza, în deosebi aspecte formale sau ceremoniale ale închinarii, formule textuale de închinare în care exista un conducator al închinarii (de regula preot sau episcop) si participantii la închinare.  În întelegerea mea, închinarea poate reprezenta un program sau serviciu divin dar el este expresia atitudinii spirituale a credinciosilor, care se extinde în afara programelor propriu zise.  Psalmistul zice: "De sapte ori pe zi Te laud".  Nu e o închinare de Pasti, Craciun sau numai de dumineca dimineata.

Afirmati ca modelul ortodox de închinare "reflecta închinarea din cer".  Mi s-ar parea ca mai multa smerenie denominatinala ar fi mai mult în concordanta cu atmosfera din cer.

Un amanunt interesant:  Cand Iosua a impartit tara fagaduintei intre semintiile lui Israel a hatarit ca cei din Iuda (laudat da fie Domnul) si cei din Simeon (Ascultare)  sa aiba im posesiune acelas teren. 

Concluzia: 

Închinarea (lauda lui Dumnezeu) si Ascultarea de Dumnezeu merg impreuna. Inchei cu un aspect pozitiv: îmi place caracterul melodios, armonios al muzicii religioase bizantine.

Doresc sa fim ceea ce doreste Tatal sa fim: închinatori advarati!  

Adaug comentariile mele la ale dumneavoastra.

Concluzia autorului este ca cine nu se închina dupa modelul crestin-ortodox "aduce jertfa lui Cain" se expune "pacatului care pandeste la usa" si  va auzi din partea Domnului, la judecata de apoi, acel tragic: "Nu va cunosc".   Mi se pare ca articolul, prin concluziile sale este o ilustrare evidenta a exclusivismului religios, a pretentiei ca o anumita denominatiune crestina a inmagazinat tot adevarul cu privire la închinare si ca tot ce ar fi în afara anumitor tipare are un caracter "cainic".  In contextul textului din Geneza, eu inteleg ca "Domnul a privit cu placere la Abel si la jertfa lui" pentru ca s-a prezentat cu jertfa unui animal, probabil un miel, o prefigurare a jertfei Mielului lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii. Cain a adus la inchimare rodul muncii, a stradaniilor sale. A venit cu ceea ce face omul. Dumnezeu primeste închinarea noastra numai pe temeiul lucarii lui Christos.

Este adevarat ca în încheierea articolului, Rod Clausen face o referinta la Cain, care a refuzat dreapta închinare. Aceasta referinta poate fi usor interpretatã gresit. Din istoria lui Cain si Abel putem învata multe lucruri, dar singurul punct la care se referã autorul este acela al închinarii. În acest context nu este vorba despre ura si ucidere, ci doar de felul în care ne închinam. În nici un caz Rod Clausen nu-i acuza pe cei din afara Bisericii Ortodoxe de ura sau ucidere. 

Dupã ce am facut aceasta clarificare, as dori sa observ ca istoria lui Cain este totusi relevanta pentru subiectul închinarii. În cartea Genezei citim cum Dumnezeu a privit cu bunavointa catre jertfa lui Abel, dar nu cãtre cea a lui Cain. De ce? Deoarece textul descrie obiectele folosite pentru jertfa de catre cei doi, deducem ca Dumnezeu a aprobat sau dezaprobat închinarea celor doi pe baza felului în care a fost facutã. Abel a adus un miel, Cain a adus roadele câmpului. Dumnezeu nu a fost indiferent la felul lor de slujire. Suntem siguri cã Dumnezeu i-a instruit pe oamenii din vremea acea cum sa se apropie de El si sa se închine. Exista o închinare aprobata de Dumnezeu si exista închinari inventate de oameni.

Întrebarea poate fi: Este închinarea din Biserica Ortodoxa aprobata de Dumnezeu? Exista probabil trei motive pentru care cred ca raspunsul este afirmativ. (1) Ea se aseamana cu închinarea din VT în anumite forme exterioare, dar le transcende, pentru ca recunoaste ca a fost o singura jertfa, definitiva pentru pacat. (2) Ea reflecta închinarea din cer, asa cum ea este descrisa în Apocalipsa. (3) Este închinarea pe care au facut-o crestinii din primele veacuri. NT ne spune putin în domeniul acesta, dar primele documente mai amanuntite din secolele 2,3 si 4 deja indica o închinare cu caracter liturgic.

Din nou vreau sa subliniez ca asemanarea cu Cain nu este decât în ce priveste actul de alegere autonoma a închinarii, si nu are nimic de a face cu crima sau ura lui fata de Abel. Daca eu as fi scris articolul as fi evitat complet povestea lui Cain, ca sa nu dau nastere la neîntelegeri.

Afirmatia ortodoxa ca liturgia este alcatuita dupa modelul închinarii din cer nu este facuta nici cu aroganta, nici cu mândrie. Poate ar fi mai bine sa spunem ca INTENTIA este aceea de a urma sau imita slujba din cer, asa cum ea apare descrisa în cartea Apocalipsei. Succesul acestei încercari nu depinde doar de continutul liturghiei, ci si de credinciosia si seriozitatea celor care slujesc, începând de la preot si sfârsind cu poporul din biserica.

Închei cu un aspect pozitiv: îmi place caracterul melodios, armonios al muzicii religioase bizantine. 

Se pare ca gusturile noastre sunt foarte apropiate.

Sunt curios ce gânditi despre anumite forme contemporane de închinare, cum ar fi "Christian rock music". Pentru mine acest fenomen reprezinta un divort fatal dintre forma si continut. Este un exemplu de închinare gândit de oameni, în afara Bibliei si a traditiei.

In nota mea precedenta am formulat căteva remarci pe marginea articolului "Închinarea" de RC, pe care ati avut bunavointa sa-l traduceti în româneste.

In articolul mentionat, este tratata, în principal, închinarea ca manifestare exterioara, materializata prin forme tipice.  Ar fi fost preferabil sa se porneasca de la realitatea ca închinarea este o atitudine spirituala permanenta, lucrata de Duhul Sfânt în pacatosii care cunosc harul lui Dumnezeu si marea mantuire adusa de Domnul Isus Christos.  Viata spirituala a unui individ cuprinde în mod necesar si închinarea.  Articolul trateaza aproape exclusiv închinarea colectiva, desi închinarea colectiva nu poate exista fara atitudinea individuala de închinator, care este mai larga decât cea a unor momente de închinare publice.

Referindu-ma la continutul articolului, am retinut ideea sustinuta de autor ca exista corespondenta intre obiectele si practicile ceremoniale Vechi Testamentale si modul de închinare practicat în bisericile ortodoxe.  Desigur, ceremonialismul ortodox are în ceremonialismul descris de VT o sursa majora de filiatiune.  Problema este ca schimbarea de testamente a determinat un nou continut si si un nou  cadru al  închinarii.  Acum, închinarea este "în duh si în adevar".  Fiind "in duh" închinarea depinde de conditii launtrice, nu de conditii sau forme exterioare.  Despre obiectele si formele de cult levitice se spune în Evrei ca "erau umbra lucrurilor viitoare": ele simbolizau realitati ceresti care s-au implinit în Christos. Chivotul, culorile (albastru, purpuriu, caramiziu), jertfele, etc toate exprimau perfectiunile Celui ce avea sa vina.  De la rastignirea pe cruce a Mantuitorului urmata de înaltarea Lui la cer si de Rusalii, perioada umbrelor s-a încheiat.  Crestinii au realitatea împlinirii fagaduintelor lui Dumnezeu în Christos.  De fapt, Ep. catre Evrei îi îndeamna pe cititori sa nu se întoarca iarasi la umbre.  Perpetuarea "umbrelor" în era crestina poate dilua sau devia închinarea adevarata.  Era o cantare crestina care continea versul acesta:

  Chiar singur dac-as fi pe-ntunerec,
  Capul pe-o piatra de mi-as odihni,
  În somnul meu as fi mai langa Domnul meu!

Daniel în groapa cu lei sunt sigur ca s-a închinat Domnului.  Iona în pantecele cetaceu-lui s-a închinat si el Domnului;   Psalmistul când îl ameninta apele viata" lauda pe Domnul.

Ma opresc aici, poate voi mai adauga si alt ganduri

PS.  Doresc ca nu numai în biserici ci si în odaita noastra sa fim închinatori, închinatori adevarati. Daca nu suntem "închinatori adevarati" acasa, cum putem deveni astfel in biserici? Crestinsmul este o realitate permanenta si continua in viata credinciosului.

In cele ce urmeaza as dori sa exprim punctul meu de vedere cu privire la problema  rolul iconografiei în închinare.  Dupa parerea mea porunca a doua din dialog necesita o atentie speciala in acest sens.  Este de citit si Isaia 49:9-20 si Isaia 46:6-7, precum si textul din Romani 1:23 si 25:  "au schimbat gloria Dumnezeului nemuritor în imagini asemanatoare omului muritor, pasarilor, animalelor si taratoarelor" .  Se pare ca textele mentionate sugereaza ca idolatrie înseamna nu numai a se închina cineva unor zei falsi, ci si închinarea la obiecte de cult care se presupune ca-L reprezinta pe Dumnezeul adevarat.

Aduc trei argumente care aduc serioase semne de intrebare folosirii obiectelor de cult ca mijloace de a sugera prezenta sau unele din atributele Dumnezeirii:

1.  Imaginile, oricat de maiestrit executate sub aspect artistic, umbresc sau sugereaza o viziune obscura, limitata si neadecvata a gloriei lui Dumnezeu ori a unor aspecte conexe.

2.  Imaginile conduc la idei false despre Dumnezeu:  ele sugereaza un Dumnezeu limtat în timp si spatiu în timp ce toate cele trei Persoane ale Treimii sunt vesnice, fara inceput si fara sfarsit

3.  Imaginile ignora caracterul transcendent al lui Dumnezeu, ca si omniprezenta Lui.

Credinciosul se poate ruga oriunde, fara sa aiba nevoie de obiecte sfinte care sa-I asigure accesul la Dumnezeu, sau sa-l asigure de omniprezenta Lui.

Domnul sa binecuvinteze pe toti închinatorii Lui.

Ca de obicei, va multumesc pentru comentarii, si va raspund pornind de la ultimul dumneavoastra mesaj.

1. Imaginile, oricat de maiestrit executate sub aspect artistic, umbresc sau sugereaza o viziune obscura, limitata si neadecvata a gloriei lui Dumnezeu  

Sunt de acord cu afirmatia dvs., asa cum ati formulat-o. Dar icoanele nu încearca sa prezinte gloria lui Dumnezeu. Ele sunt niste marturii ale întruparii. Daca Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat si a trait printre noi, El a putut fi vazut, auzit, atins. Aceasta obiectie o pot aduce doar cei care nu cred într-un Dumnezeu întrupat, evreii si musulmanii, care spun, "Cum pot crestinii afirma ca Iisus este Dumnezeu? Dumnezeu este nevazut si slava Lui nu este accesibila oamenilor."

Nu exista icoane care sa-L reprezinte pe Dumnezeu în toata slava Lui. Toate icoanele se marginesc la a prezenta chipuri de oameni, inclusiv al Omului Iisus Hristos. Probabil ati vazut si dvs. filme sau carti ilustrate cu imaginea lui Iisus. De multe ori, aceste imagini sau prezentari Hollywood sunt sub demnitatea Lui, dar totusi sunt acceptate si vizionate de protestanti. Icoanele au un caracter simbolic, si o frumusete interioara care se apropie mai mult de frumusetea Prototipului.

Tema oricarei icoane este Domnul Iisus Hristos, Dumnezeul întrupat. Icoanele cu sfinti ni-L arata tot pe Hristos, asa cum El a luat chip în sfinti. Ele sunt importante prin aceea ca ne prezinta o umanitate patrunsa de Dumnezeire

Ortodoxia evita conceptia gnostica care spune ca spiritul este bun iar materia este rea. Dumnezeu a gasit de bine sa ia un trup material. Pentru Biserica Ortodoxa, mai ales cea din veacurile 5-9, prezenta icoanelor a fost o negatie a acestei conceptii dualiste. Toate aceste "forme", icoanele, tamâia, lumânarile, etc. sunt "navaliri" ale Împaratiei lui Dumnezeu în lumea fizica. La polul opus se afla conceptia care neglijeaza orice manifestare vizibila în favoarea unei spiritualitati total interiorizate.

2. Imaginile conduc la idei false despre Dumnezeu:  ele sugereaza un Dumnezeu limtat în timp si spatiu în timp ce toate cele trei Persoane ale Treimii sunt vesnice, fara inceput si fara sfarsit .

Din nou, icoanele nu îl reprezinta pe Dumnezeu în esenta Sa, ci doar Logosul întrupat, asa cum l-au vazut-o cu adevarat oamenii. Orice încercare de a-L reprezenta pe Dumnezeul ascuns si nevazut este nu numai imposibila, ci reprezinta chiar o erezie.

3. Imaginile ignora caracterul transcendent al lui Dumnezeu, ca si omniprezenta Lui.

Domnul Iisus, ca a Doua Persoana a Dumnezeirii a putut fi vazut. Cei care au umblat cu El nu au tras nici o concluzie negativa cu privire la transcendenta sau omniprezenta lui Dumnezeu.

Credinciosul se poate ruga oriunde, fara sa aiba nevoie de obiecte sfinte care sa-i asigure accesul la Dumnezeu.

Aveti dreptate. Daca nu ne putem ruga oriunde, avem o serioasa problema. Dar petru mine icoanele sunt ca o frumoasa cântare crestina. Pot trai foarte bine si fara aceasta, dar prezenta ei ma ajuta sa-mi concentrez spiritul si sa mi-l îndrept catre Creatorul si Mântuitorul meu. De ce as renunta la ea?

Asemenea cântarii, icoana nu-mi asigura accesul la Dumnezeu, dar ma ajuta sa uit lumea cu problemele ei si sa ma gândesc la El.

Am citit un articol foarte interesant care sustinea ca în bisericile din primele veacuri, instrumentele nu erau permise în biserica, fiind considerate prea "lumesti", contaminate de spiritul hedonist al lumii. Biserica Ortodoxa continua sa le evite, dar majoritatea bisericilor protestante le folosesc.

Am citit cu interes articolul "Râul de Foc" de Dr. Alexandre Kalomiros, tradus în româna de Mihai Oara.  Consider ca articolul reprezinta o tentativa originala de a prezenta intr-o forma quasi-poetica o problema teologica fundamentala: cea a compatibilitatii dintre dragostea lui Dumnezeu si asertiunea scripturistica a existentei iadului, parte a celor care resping dragostea mântuitoare a lui Dumnezeu.

Autorul foloseste un limbaj metaforic: el înfatiseaza dragostea lui Dumnezeu ca pe un râu de foc care atinge pe toti oamenii. Pe unii, râul de foc îi lumineaza, îi încalzeste, îi fericeste. Sunt cei în inima carora dragostea lui Dumnezeu gaseste rezonanta receptivitatii. Acelas râu îi arde, îi mistuie pe altii, pe cei refractari, ostili dragostei lui Dumnezeu.  În paranteza as vrea sa spun ca aceasta viziune ridica o întrebare directa, foarte personala:  Ce atitidune avem fata de dragostea lui Dumnezeu?

Impresionat de rafinata poezie de idei a articolului, mi-am adus aminte de gânduri scrise cu 80 de ani în urma de poetul crestin Dimitrie Nanu: 

"Adevarul despre Dumnezeul Bibliei este cea mai înalta poezie.  Eticul si esteticul se contopesc în gândirea biblica crestina".

Spunând acestea, nu înseamna ca nu se pot ridica obiectii semnificative la continutul de fond al articolului.  Despre ele, cu ajutorul Domnului, în alte câteva note.

Aticolul "Râul de Foc" scris de Dr.  Alexander Kalomiros opereaza cu probleme teologice fundamentale ca de pilda cea a dragostei vesnice a lui Dumnezeu si compatibilitatea ei cu conditia de iad a unora din oamenii creati de Dumnezeu.  As avea unele consideratiuni pe marginea acestui articol, nu insa înainte de a solicita traducatorului unele precizari:

1. Din lectura textului tradus de Dvs.,  cum caracterizati viziunea lui AK cu privire la actul soteriologic:

1. un proces monergistic dinspre om?
2. un proces monergistic dinspre Dumnezeu?
3. un proces sinergistic?

2. Ce loc a dat autorul  articolului în lucrarea sa Jertfei de la Cruce în revelarea dragostei divine?

3. Considerati ca doctrina substituirii este o inventie a "teologiei occidentale" responsabila de "aparitia ateismului"?   Cu mii de ani înainte de Augustin si Anselm, David scria:  "nebunul zice în inima lui nu este Dumnezeu".  Tot cu mii de ani înainte de era crestina, Isaia definea - în mod profetic -  actul substitutiei în jertfa Celui care a fost dus ca o oaie muta înantea celor ce o tund".  El scria în Isaia 53: "Dar El era strapuns pentru pacatele noastre, zdrobit pentru faradelegile noastre.  Pedeapsa care ne da pacea a cazut peste El si prin ranile Lui suntem tamaduiti".

4. Când Crezul afirma ca "pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire"  Domnul Iisus Christos  a murit pe cruce, acest pentru    sugereaza sau nu substitutia?

5. Este oare negata notiunea de "pacat stramosesc"?  Exista o opinie unitara ortodoxa în aceasta privinta?

6. Este iadul o stare, un loc sau si una si alta?

7. Acorda Ortodoxia vreun loc suveranitatii lui Dumnezeu în mântuire?  

Încerc sa raspund acum întrebarilor dumneavoastra.

Vreau sa remarc mai întâi ca ideile din eseul "Râul de foc" îi apartin lui Kalomiros, cu toate ca le-am gasit bune si interesante.

1.  Din lectura textului tradus de Dvs.,  cum caracterizati viziunea lui AK cu privire la actul soteriologic:
  - un proces monergistic dinspre om?
  - un proces monergistic dinspre Dumnezeu?
 - un proces sinergistic?

Nu cred ca AK atinge toate aspectele mântuirii în acest eseu. Ar fi nedrept sa-l acuzam de lipsa anumitor învataturi importante despre mântuire, pentru ca nu si-a propus sa scrie un tratat complet despre soterologie.

Îmi pare totusi ca implicit sau explicit el vede mântuirea ca un act sinergistic. Într-adevar, el vorbeste despre dragostea în actiune a lui Dumnezeu (aspect mai putin vizibil în eseu) si despre necesitatea raspunsului uman la aceasta dragoste.

În general teologia ortodoxa are o conceptie sinergistica despre mântuire.

2.  Ce loc a dat autorul articolului în lucrarea sa Jertfei de la Cruce în revelarea dragostei divine?

Asa cum am mentionat, acest aspect important nu este tratat în eseu, fapt scuzabil prin concentrarea autorului la câteva întrebari care sunt enuntate la început.

3.  Considerati ca doctrina substituirii este o inventie a "teologiei  occidentale" responsabila de "aparitia ateismului"? Cu mii de ani înainte de Augustin si Anselm, David scria:  "nebunul zice în inima lui nu este Dumnezeu". Tot cu mii de ani înainte de era crestina, Isaia definea - în mod profetic - actul substitutiei în jertfa Celui care a fost dus ca o oaie muta înaintea celor ce o tund". El scria în Isaia 53: "Dar El era strapuns pentru pacatele noastre, zdrobit pentru faradelegile noastre. Pedeapsa care ne da pacea a cazut peste El si prin ranile Lui suntem tamaduiti".

Cred ca este legitim si corect sa vorbim de substituire în opera de mântuire. Dar exagerarea lui Anselm a constat în reducerea acestei substituiri la un act pur juridic. În urma acestei reduceri, jertfa Domnului Iisus apare ca un act îndreptat exclusiv catre potolirea mâniei lui Dumnezeu si nu atinge de loc natura umana. Cu alte cuvinte, îl satisface pe Dumnezeu, fara a ne schimba pe noi. Aceasta deschide calea catre conceptia dupa care credinta, vazuta doar ca acceptare a jertfei lui Hristos, este singura conditie a mântuirii. Nenumaratele texte ale Noului Testament care vorbesc despre nevointa noastra sunt astfel neglijate. Va rog sa observati ca în întreaga Predica de pe Munte, Domnul Iisus nu vorbeste de loc despre "acceptare" ci despre "a face" si "a fi".

4.   Cand Crezul afirma ca "pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire" Domnul Iisus Christos  a murit pe cruce, acest pentru sugereaza sau nu substitutia?

Sigur ca se refera la o substitutie, dar nu în mod necesar la una juridica. Orice act de dragoste jertfitoare implica o substitutie. Cred ca am raspuns deja mai sus acestui punct.

5.  Este oare negata notiunea de "pacat stramosesc"?  Exista o opinie unitara ortodoxa în aceasta privinta?

Ortodoxia respinge învatatura catolica despre pacatul stramosesc care ni se imputa noua. Eu nu sunt considerat vinovat de pacatul lui Adam, ci de propriile mele pacate. Totusi, într-un fel pacatul stramosesc are efect asupra mea, prin degenerarea rasei umane si prin crearea unui mediu favorabil pacatului.

Un exemplu ilustrativ este urmatorul. Într-o familie tatal este betiv si îsi abuzeaza copiii fizic si sexual. Mama se drogheaza si îsi neglijeaza copiii. În cele mai multe cazuri, în aceste conditii copii vor creste depravati si rai si vor repeta pacatele parintilor. Deci pacatul parintilor nu se imputa copiilor, dar creaza premisa pentru coruperea acestora.

6.  Este iadul o stare, un loc sau si una si alta?

Aceasta întrebare ma depaseste. Totusi eu înclin sa cred ca este amândoua?

7.  Acorda Ortodoxia vreun loc suveranitatii lui Dumnezeu în mantuire?

Cred ca da, cu conditia ca aceasta sa nu însemne predestinatie. Dumnezeu este cel care ia initiativa ca sa ne atraga la el, ne da circumstante în viata, ocazii de a ne pocai si crede, ne chiama prin glasul Bisericii, al preotilor sau predicatorilor, etc. Toate acestea sunt manifestari ale suveranitatii lui.

Întrebarile dumneavoastra îmi atrag atentia ca ar trebui sa public ceva pe OrthoLogia care sa balanseze si sa completeze opiniile lui Kalomiros. În sensul acesta, va multumesc pentru ele, si privesc mesajele dvs. ca un mare ajutor.

In articolul recenzat, reflexul uman ce raspunde valurilor binecuvinatate ale râului de foc sunt adumbrite de patriotismul denominational. Mi se pare ca dragostea lui Dumnezeu nu cunoaste bariere denominationale, ca nimeni nu detine monopolul dragostei divine. Cand un ortodox, catolic sau protestant iubeste pe Christos si crede în El, ei se simt deopotriva aproape de dragostea lui Dumnezeu.

In articol se face o caracterizare pertinenta a etapei istorice a crestinatatii de azi: este mentionata starea de apostazie, o vreme în care ateismul are caracter de masa. Mi-a placut ca Alexandre Kalomiros se refera nu numai la ateismul filosofic ci si la cel practic: Ce folos ca cineva nu respinge ideea de Dumnezeu, daca traieste ca si când Dumnezeu n-ar exista? 

Sunt în dezacord cu AK în identificarea cauzelor care au condus la o asemenea conditie trista. AK îl gaseste reponsabil pe Augustin, care în lucrarile lui a sustinut doctrina substitutiei, ca mecanism al explicarii faptului ca crucea lui Christos a satisfacut deplin cerintele dreptatii lui Dumnezeu în baza careia dragostea infinita a lui Dumnezeu aplica hotarirea de iertare a lui Dumezeu catre oamenii pacatosi. Mi se pare ca la cruce se intalnesc în chip minunat, în chip divin - dragostea lui Dumnezeu si dreptatea Lui. Ca Dumnezeu este desavarsit de drept o spune Mantuitorul la Ioan 17: "Dreptule Tata". Daca Dumnezeu nu e drept, cine este drept? Consider o exagerare sa-l declari pe Augustin un fel de patron al ateismului contemporan. Aceasta în timp ce traditional, Biserica Ortodoxa îl numeste "Fericitul Augustin". 

Faptul ca o asemenea asertiune este generata de patriotismul denominational se evidentiaza atât în VT cat si în NT.  Psalmul 14 spune despre "nebunul care zice în inima lui "nu este Dumnezeu", cu multe secole înainte de convertirea la crestinism a lui Augustin.  Sfântul Apostol Pavel în Romani 1 dezvaluie adevaratele cauze ale ateismului:  adevarata credinta în Dumnezeu este o credinta activa; mintea si viata cuiva care nu pastreaza pe Dumnezeu în constiinta lui/ei se întuneca.  Este un efect sinergetic între intunecarea mintii si trairea unei vieti corupte. Ce as vrea sa sugerez?  Râul de foc al dragostei crestine uneste; denominationalismul cu multiplele lui nuante, desparte. Mi-a placut un vers scris de un poet crestin de mare sensibiltate spirituala. El scria:

   M-a biruit, Isuse-a Ta iubire,
   De-acuma poti cu orice sa legi!

Fie ca râul de foc al dragostei deplin aratate la cruce în jertfa lui Christos sa ne învete sa iubim pe toti câti si-au gasit adapostul sub sângele Mielului lui Dumnezeu.

Mai întâi o observatie cu privire la Fericitul Augustin.

Biserica Ortodoxa îl cinsteste pe Augustin, dar în acelasi timp a descoperit în scrierile lui sâmburele unor idei care ulterior au fost dezvoltate în catolicism si protestantism. Spun "sâmburele" pentru ca Augustin nu le-a dezvoltat pâna la ultimile consecinte. Acestea includ:

• Clauza "filioque" adaugata de catolici Crezului Niceo-constantinopolitan
• Conceptia despre predestinare, preluata si dezvoltata mai ales de Calvin
• Explicatia juridica a mântuirii

Din aceasta cauza, Augustin este mult mai studiat si apreciat în Vest decât în Est. Oarecum cazul lui Augustin se aseamana cu acela a lui Origen, care este apreciat pentru unele lucrari, dar condamnat pentru altele, cum ar fi acelea în care expune teoria sa despre apokatastasis - mântuirea generala.

În ce priveste subiectul mântuirii, Biserica Ortodoxa nu atât respinge conceptia juridica, ci mai mult o critica drept o simplificare si o trunchiere a întelesului deplin al lucrarii lui Hristos. Citeam într-o lucrare a Episcopului Kalistros Ware ca exista cinci conceptii sau explicatii ale operei mântuitoare a lui Hristos. Biserica Ortodoxa nu se pronunta pentru una din ele ci mai degraba le admite pe toate, recunoscând faptul ca opera de mântuire este un mister, o taina pe care nu o putem explica în mod reductionist.

Este greu pentru un cititor avizat al Scripturii sa nu retina o declaratie atât de categorica scrisa de Sf. Apostol Pavel sub inspiratia Duhului Sfânt. 

Termenul "mânie" nu este similar cu mânia producatoare de adenalina a omului. Mânia lui Dumnezeu este atitudinea lui Dumnezeu de dezaprobare categorica a pacatului.  Dragostea lui Dumnezeu nu poate fi considerata cu nici un chip o cale de tolerare a pacatului.  Dumnezeu este Dragoste si tot ce face El poarta amprenta dragostei, dar nu o dragoste care poate coexista cu nedreptatea ci o dragoste care asigura biruinta dreptatii.  A nega orice aspect juridic în virtutea dragostei lui Dumnezeu si a nega ca la cruce "El a purtat pacatele noastre în trupul Lui pe lemn pentru ca noi fiind liberi fata de pacat sa traim pentru Dumnezeu" nu suna nici biblic, nici ortodox.  Iata de ce, sugerez ca substitutia salvifica de la cruce are doua fetze: una este ca exprima dragostea, alta ca exprima dreptatea.  Este o zicala a poporului roman:  "A iubi însemneaza a te aseza în locul fiintei iubite".  Asa a facut
Christos: ne-a iubit, si S-a asezat în locul nostru de pacatosi vrednici de osânda.  Profetul Isaia zice:  "Pedeapsa care ne da pacea a cazut peste El si prin ranile Lui suntem tamaduiti".  Aceasta substitutie motivata de iubirea infinita a lui Dumnezeu a satisfacut pe deplin în acelas timp si cerintele drepatii si sfinteniei lui Dumnezeu.

Stiu un cantec indragit de crestinii ortodocsi care fac parte din miscarea numita "Oaste Domnului.

Prin locuri minunate adesea am trecut
Si-atatea vai si dealuri în viata am vazut,
Dar niciun deal din lume
Nu nu m-a atras asa
Ca cel al carui nume
Se cheama Golgota.
............................
...........................
Tu, omule, ce-n lume
Suspini impovarat,
Inalta alt tau suflet spre dealul minunat:
Acolo vezi pe Domnul zdrobit pe crucea Sa:
Iubirea si dreptatea
Le-arata Golgota!

Râul de foc este un râu al iubirii dar un râu al unei iubiri parfumata de drepatea divina.

"Pedeapsa care ne da pacea a cazut peste El si prin ranile Lui suntem tamaduiti".  Aceasta substitutie motivata de iubirea infinita a lui Dumnezeu a satisfacut pe deplin în acelas timp si cerintele drepatii si sfinteniei lui Dumnezeu.

Ati scris lucruri frumoase, pe care le primesc din toata inima. Ceea ce am dorit prin publicare articolului Râul de Foc a fost sa scot la lumina o conceptie mai larga a mântuirii decât aceea pur "forensica". Desigur, Hristos a murit pentru noi si a suferit pedeapsa care ne da pacea. Dar exista si celalalt aspect, al lucrarii Lui catre noi, nu numai catre potolirea mâniei lui Dumnezeu. Scriptura ne prezinta o lucrare de mântuire care este nu numai între Hristos si Dumnezeu, ci si între Hristos si oameni. Mântuirea înseamna si zdrobirea puterii pacatului si a mortii, pregatirea caii catre cer. Suntem mântuiti nu doar pentru ca nu ne mai sunt socotite pacatele, ci si pentru ca suntem transformati, devenind astfel placuti Tatalui.

Cineva spunea ca în Ortodoxie conflictul nu este între dragostea si drepatate lui Dumnezeu, ci între viata si moarte. Eu cred ca taina mântuirii este atât de mare încât le cuprinde pe toate.

Apreciez poezia pe care mi-ati trimis-o. Este drept si potrivit sa ne apropiem de Dumnezeu nu doar cu ratiunea ci si cu poezia.

Cu privire la culegerea de citate "Rugaciunea Inimii":

1.   Apare ca fiind o rugaciune individuala.  De ce cuvantul "Doamne" nu înseamna a-L recunoaste pe Iisus ca Stapan al "meu" nu al "nostru".  îmi plac citatele care se refera la o relatie individuala, personala cu Mantuitorul.  De multe ori, generalul mascheaza particularul.

2.   Portivit cu sensul ebraic al numelui Iisus, acest nume spune despre El ca Dumnezeu devenit om, ca unul care este Mantuitorul (vezi Matei 1:21), în timp ce numele Christos spune despre faptul ca El e Unsul, Mesia.  În Vechiul Testament erau unsi imparatii, preotii si profetii.  Numele Christos dezvaluie slava oficiala a Domnului nostru.  (vezi Ps. 45:  "De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tau te-a uns...").

3.   Transferul de naturi umana/divina sustinut de teologia ortodoxa necesita cel putin o succinta explicitare:  sunt indumezeiti toti oamenii? Oamenii "indumnezeiti" mai au natura umana?  Mai sunt în pericolul de a pacatui? 

3.  Transferul de naturi umana/divina necesita cel putin o succinta explicitare:  sunt indumezeiti toti oamenii? Oamenii "indumnezeiti" mai au natura umana?  Mai sunt în pericolul de a pacatui?  

Nefiind eu însumi un teolog, încerc sa raspund la aceste întrebari prin prisma învataturii si traditiei ortodoxe, asa cum o cunosc eu.

Îndumnezeirea este facuta prin harul lui Dumnezeu care lucreaza în noi. Dar ea se face numai prin cooperarea omului si de aceea nu toti oamenii sunt îndumnezeiti.

 Natura umana este patrunsa de Dumnezeu, ramânând în acelasi timp natura umana. Omul devine "transparent" în sensul de a nu-L mai ascunde, ci de a-L revela pe Dumnezeu. Spre deosebire de Hristos, noi capatam natura divina prin har, si nu o avem în noi însine. Grigore Palamas a facut o deosebire între fiinta sau esenta lui Dumnezeu si energiile Lui (viata, puterea, slava). Noi ne îndumnezeim participând la energiile lui Dumnezeu, nu la Fiinta Lui, care ramâne de nepatruns.

Procesul îndumnezeirii este infinit, deoarece Dumnezeu este infinit. Nu exista un capat absolut al îndumnezeirii. În viata viitoare, fiind împreuna cu Domnul Iisus, continuam sa crestem în aceasta îndumnezeire. Absenta pacatului în acea viata nu înseamna înca desavârsire. Într-adevar, Adam a fost inocent, dar nu a fost desavârsit.

În viata de acum suntem întotdeauna expusi pericolului de a pacatui.