Dialog Mihai Oara - SC

Martie 27 - Iulie 22, 2000

As avea de formulat o întrebare în legatura cu o idee afirmata de Dvs, în una din scrisorile catre dl.  DB.  Dvs. afirmati ca Evreii, nu cei dintre Neamuri L-au rastignit pe Christos.  Am întalnit interpretari în care Pilat, în calitate de guvernator roman, care în final L-a predat pe Iisus în mâinile Iudeilor, este considerat de asemenea responsabil de actul nedrept al condamnarii la moarte a Celui Desavarsit de Drept.  în acest caz, Pilat este reprezentantul Romanilor, deci al Neamurilor.  Sub acest aspect Iisus a fost rastignit de Evrei si de Neamuri. 

Mai este un aspect de considerat:  Iisus a murit pentru "noi oamenii si pentru a noastra mântuire" asa zice Crezul.  Noi "oamenii" înseamna pentru Evrei si pentru celelalte natiuni;  pacatele omenirii au facut necesara moartea pe cruce a lui Christos.  Mi se pare cinstit sa recunosc ca Domnul nostru a fost tintuit pe cruce si pentru pacatele mele.  Mi se pare ca nu avem nici un profit spiritual daca aruncam blamul rastignirii Domnului Iisus Christos numai asupra lui Israel.  Este profitabil sa fac o legatura intre Christosul crucificat si pacatele mele, nu ale altora.

Daca cumva aceste gânduri le socotiti neadecvate, îmi cer scuze.  Am dorit sa expun acest punct de vedere si, daca socotiti util îl considerati, fie pozitiv fie negativ.

Ati scris..

Dvs. afirmati ca Evreii, nu cei dintre Neamuri L-au rastignit pe Christos.

Vreau sa va asigur ca personal nu sunt unul dintre aceia care-i învinuiesc pe Evrei de rastignirea lui Hristos. Daca aceasta a rezultat din ce am scris, este o greseala pe care doresc sa o corectez. Aceasta acuzatie a servit ca pretext de anti-semitism, în timp ce eu însumi am multi prieteni dragi Evrei. 

Mi se pare cinstit sa recunosc ca Domnul nostru a fost tintuit pe cruce si pentru pacatele mele.  Mi se pare ca nu avem nicun profit spiritual daca aruncam blamul rastignirii Domnului Iisus Christos numai asupra lui Israel.  Este profitabil sa fac o legatura intre Christosul crucificat si pacatele mele, nu ale altora.

Opiniile mele coincid cu ale dumneavoastra.

As dori sa observ ca uneori Dumnezeu poate pedepsi o întreaga natiune pentru anumite pacate. Dar aceasta nu îndreptateste pe oameni sa-si ia rolul de judecatori ai natiunilor. Îmi aminteste de Babilonienii prin care Dumnezeu a pedepsit Israelul, dar care erau ei însisi chiar mai rai, mai violenti, mai cruzi.

În rugaciunea lui Efrem Sirul, care se spune în Postul Mare, se zice, "Doamne fa-ma sa-mi vad propriile pacate, nu pe cele ale fratelui meu." Asa sa ne ajute Domnul.

Dupa câte stiu modificarea la care va referiti a fost adresarea în rugaciune catre Maica Domnului, pentru mântuire.  Esenta a fost ca doctrina ortodoxa Îl declara Mântuitor pe Christos si ca atare, sufletul pacatos nu gaseste Mântuire la altcineva decât la El.  Era vorba de  consecventa doctrinara si liturgica a lui TP în oficierea slujbei, care implica raspundere personala, când pentru mântuire s-a adresat Domnului Isus Christos si nu Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu: a modificat un simplu mod de adresare.  A fost o modificare infima, care viza esenta lucrarii de mântuire numai în Isus Christos, si în nimeni altul (Fapte 4:12).  Sugerez ca n-a fost la mijloc "aroganta" ci simtul raspunderii unui preot care dorea sa fie consecvent în doctrina ortodoxa cu privire la Mântuitorul.  A-L declara pe Isus singurul Mântuitor nu este aroganta. 

As dori sa declar ca personal îl respect pe Tudor Popescu, despre care am auzit lucruri frumoase, inclusiv de la persoane care îmi sunt foarte apropiate. Sunt convins ca a fost un om bun care a predicat Evanghelia, a adus suflete la Dumnezeu si le-a ajutat sa creasca în viata lor de credinta. Eu nu sunt nici vrednic, nici calificat sa-l judec ca om în ce priveste caracterul lui.

Totusi, se întâmpla ca oameni spirituali si cu un caracter minunat sa faca greseli publice. Actele si vorbele publice sunt deschise unei discutii publice, si numai la acestea ma pot referi. În acelasi sens Ap. Pavel l-a putut public mustra pe Ap. Petru pentru actul lui public de separare de neamuri, sub influenta iudaizatorilor. Aceasta nu a însemnat un comentariu derogator. Vorbele lui Pavel au fost importante pentru ca atitudinea publica a lui Petru putea duce la învataturi gresite în biserica.

Doar în sensul acesta mi se pare ca felul în care Tudor Popescu a iesit din Biserica Ortodoxa nu a urmat cel mai bun curs posibil. Parerea mea este ca atunci când a izbucnit disputa cu privire la schimbarea liturghiei, Tudor Popescu era deja un Protestant în adâncul sufletului sau. Dovada este faptul ca odata caterisit, el a creat o biserica cu un caracter pur protestant. În adunarea sa din Carol Davila nu se facea de loc liturghie (modificata sau nu), nu existau icoane si nu se practicau multe alte traditii ortodoxe. Faptul acesta nu ma deranjeaza, caci exista atât de multe biserici protestante sau neo-protestante cu oameni sinceri si buni, care-L iubesc pe Domnul. Dar ceea ce observ eu este ca, în inima lui, Domnul Tudor Popescu nu mai era de loc ortodox.

Schimbarea pe care a facut-o în liturghie nu era nici lipsita de importanta, nici cu totul necesara. Cum ati scris si dvs., teologia ortodoxa recunoaste ca Iisus Hristos este singura Cale de mântuire, El este Autorul si Capetenia mântuirii noastre. De multe ori liturghia foloseste un limbaj poetic, care include hiperbola. Mai mult decât atât, cuvântul original de "mântuire", care pentru noi are astazi doar un continut religios, însemna original "salvare", "scapare", si în acest sens orice om poate sa "scape" pe un alt om. Noi toti avem potentialul sa "salvam" pe altii prin rugaciunile si faptele noastre, asa cum scrie si Ap. Iacov în epistola sa.

Poate ca întelesurile acestor cuvinte pot da nastere la confuzii. Este datoria preotului sau a pastorului sa lamureasca aceste confuzii pentru credinciosi. Tudor Popescu ar fi putut foarte bine lasa liturghia neschimbata si ar fi putut folosi omilia din cursul liturghiei pentru a explica oamenilor ca Mântuitorul nostru, într-un sens ontologic absolut nu este decât Iisus Hristos. Aceasta ma face sa cred ca el nu a fost interesat doar în explicarea unei doctrine, ci a urmarit o reforma în Biserica Ortodoxa, care este de altfel foarte conservativa în aceasta privinta. Acest conservatism este bun, pentru ca a ferit-o de erezii si de erorile catolicilor. Schimbarile mai importante se pot efectua numai într-un anumit fel, prin sinoade si cu acceptarea episcopilor. Sunt sigur ca Tudor Popescu cunostea aceste reguli, pe care le-a calcat constient si de buna voie.

Dupa parerea mea, TP ar fi putut urma un alt curs. Putea, de exemplu sa accepte corectarea pe care i-au facut-o episcopii si sa se margineasca la a explica învatatura corecta în biserica. Aceasta în cazul în care iubea Biserica si dorea sincer sa ramâna în ea. Daca conceptiile lui s-au schimbat si sufletul lui s-a simtit atras catre Protestantism, asa cum s-a dovedit de fapt, putea foarte simplu sa-si dea demisia ca preot si sa declare public ca a ajuns la convingeri protestante. Acesta ar fi fost o cale mult mai cinstita si mai putin creatoare de tulburare. Dar probabil în cazul acesta ar fi avut mai putini credinciosi care sa-l urmeze.

Cunosc cazuri de preoti care au avut diferente cu episcopii si au fost exclusi din biserica, dar au ramas în mod esential ortodocsi. Acesta este, de exemplu, cazul ortodocsilor stilisti. Cunosc cazuri de preoti care au devenit mari evanghelisti  si au contribuit la mari treziri spirituale, ramânând în Biseica Ortodoxa, cum a fost Ioan de Kronstadt. Cunosc preoti care s-au convertit la Protestantism si au anuntat public aceasta convertire. Dar TP a vrut sa ramâna în Biserica Ortodoxa si sa o transforme dupa preferintele lui, care s-au dovedit ulterior a fi protestante.

Daca în compania mea descopar ca ar trebui sa urmam o cale diferita de cea decisa de presedinte, pot vorbi cu el, iar daca nu este de acord, îl pot accepta si urma, renuntând la parerile mele, sau îmi pot da demisia, daca nu vreau sa renunt la ele. Dar cel mai gresit curs este de a provoca scandal si tulburare în companie, de a începe o lupta interna, care sa demoralizeze pe toti colegii. Mi se pare ca TP a urmat tocmai o astfel de cale.

As aplica acest text biblic la justificarea  unui mod oarecum prosecutorial prin care ati considerat experiente decisive de viata ale credinciosului Teodor Popescu, fost preot ortodox la Biserica Cuibul cu Barza din Bucuresti.

Pot sa afirm ca pentru TP, în etapa definitorie a vietii lui nu a fost nicidecum dilema Ortodoxie/Protestantism. Marea lui preocupare a fost sa traiasca si sa slujeasca crestinismul adevarat, asa cum este zugravit, în primul rând în Noul Testament.  Când a înteles ca intre un  crestinism de nume si cel real sunt diferente,  Isus si voia Lui a devenit pentru TP singurul criteriu primordial.  Îl aud si acum spunand: 

"Adevaratul crestin se întreaba la orice pas:  Doamnei Isuse, îti place Tie sa fac acest lucru? Sa merg în acel loc? Sa vorbesc în felul asta?".  Tot el spunea:  "Niciun pas, iubiti ascultatori, fara Isus.  Orice pas fara Isus este un pas gresit". Sunt convins ca nici sinoade, nici personalitati eclesiastice, nici eu sau altcineva nu are ultimul cuvânt de spus cu privire la cazul TP ci ultimul cuvânt îl are Domnul:  El este judecatorul.  Eu si altii ca mine sau altii mai mari ca mine - suntem dintre aceia care trebuie sa alergam la mereu adapostul jertfei lui Isus pentru iertare si pentru o buna directie a vietii.

Articolul "Aceasta este Ortodoxia" ridica probleme foarte însemnate, probleme care trebuie, cel putin sa dea de gândit.  Mi se pare semnificativa afirmatia IPS Mitropolitul Filip, care considera ortodoxia "unul din cele mai bine pastrate secrete în USA".  Din context nu rezulta cine sunt raspunzatori de pastratea "secretului".  Unii pot considera ca una din cauze este lipsa de zel misionar a clericilor si credinciosilor ortodocsi.

Se dau exemple cum unii adepti ai altor denominatii crestine fac comentarii eronate cu privire la doctrinele si practicile ortodoxe, dar as afirma ca primordiala cauza revine celor ce ar trebui sa fie propagatori ai credintei lor.  Ar fi ne-realistic sa cerem adventistilor sau baptistilor sa fie progatori ai ortodoxismului.

As dau un exemplu care poate ilustra ceea ce afirm aici. Un intelectual roman din Sud-Estul USA si-a primit în vizita un nepot, un tânar de 16 ani. Din discutie în discutie, a aflat ca nepotul nu fusese botezat de parinti cand era copilas si s-a dus la preotul roman din acel oras, rugându-l sa catehizeze si sa boteze pe baietel.  Preotul i-a raspuns:  " Înainte de asta, trebuie sa considerati nevoile materiale al bisericii, sa faceti o donatie semnificativa bisericii si, în functie de asta vom sluji sau nu botezul."   

Unchiul tanarului a fost profund dezamagit de un asemenea raspuns.

In articol se enumereaza obiectiuni facute de ne-ortodocsi cu privire la doctrina si practicile Bisericii Ortodoxe, ca de pilda: divinizarea sfintilor si icoanelor, estomparea învataturii despre nasterea din nou si despre caracterul esential în mântuire al jertfei Domnului Isus Christos.

Timpul limitat nu îmi permite întotdeauna sa dezvolt în întregime anumite puncte, pe care dvs. le-ati identificat corect ca insuficient argumentate. Sper totusi ca prin continuarea dialogului, aceste goluri sa fie completate.

Din context nu rezulta cine sunt raspunzatori de pastratea secretului.  Unii pot considera ca una din cauze este lipsa de zel misionar a clericilor si credinciosilor ortodocsi.

Adevarul este ca Ortodoxia a avut dintotdeauna un stil putin diferit de cel al evanghelicilor în ce priveste evanghelizarea si misionarismul. Agresivitatea si zelul de a face convertiti, evanghelizarile pe stadioane, serviciile pline de emotionalism si alte manifestari de acest gen nu se potrivesc spiritului ortodox, care pretuieste sobrietatea, umilinta si tacerea. Am înteles din diferite surse ca misunile ortodoxe procedeaza prin a înfinta biserici si mânastiri, în care preotii si calugarii îsi desfasoara serviciile obisnuite, dar urmaresc în acelasi timp rugaciunea, postul si facerea de bine. Populatia din jur vine mai întâi din curiozitate, dar apoi unii sunt atrasi de spiritul pe care îl gasesc în biserica. Prezenta Duhului Sfânt este cea care îi converteste în cele din urma pe oameni.

În ultima vreme, chiar si în USA, Biserica Ortodoxa a început sa deschida centre de misiune si probabil va urmari într-un mod mai consistent sa devina cunoscuta.

Preotul i-a raspuns:  "Înainte de asta, trebuie sa considerati nevoile materiale al bisericii, sa faceti o donatie semnificativa bisericii si, în functie de asta vom sluji sau nu botezul."   

Aceasta este o situatie trista si sunt sigur ca nu s-ar fi întâmplat în biserica din care fac eu parte.

Dar exista o alta fata a problemei, aceea ca multi români vin la bisericile ortodoxe doar în calitate de "consumatori". Ce valoare are faptul ca îsi însusesc eticheta de ortodocsi? Nu numai atât, dar lipsa de interes se manifesta printr-o totala absenta a daruirii. Multe biserici ramân într-o continua criza financiara. În aceasta situatie, este oarecum normal ca un preot sa întrebe pe noii veniti, "Aveti de gând sa fiti membrii permanenti, sa participati la slujbe si sa daruiti bisericii?" Cred ca cei care sunt seriosi raspund în mod pozitiv, asa cum am facut-o si eu. Ceilalti vor intra altfel în marea masa a ortodocsilor nominali, care vin la biserica odata pe an.

În multe biserici neoprotestante, pastorii obtin contributii predicând despre faptul ca Dumnezeu le va da înzecit celor care doneaza. Multi evanghelici daruiesc având exact acest gând. Mi se pare ca aceasta practica nu este tocmai corecta, dupa cum nu este corecta practica unor preoti ortodocsi de a cere contributii pentru servicii.

Ma asteptam ca raspunzand acestor obiectiuni sa se fi facut o prezentare succinta dar pozitiva a punctului de vedere ortodox cu  privire la punctele în discutie.

Îmi însusesc pe deplin observatia dvs. si sper sa pot aduce lamuriri mai clare în viitor.

Dupa câte stiti, ortodocsii nu divinizeaza pe sfinti sau icoanele. Exista o mare deosebire închinarea care se acorda doar lui Dumnezeu si cinstirea sfintilor. Rolul icoanelor în credinta ortodoxa este descris în articolul  Icoanele de pe OrthoLogia. 

Înteleg ca "atacurile" pe care le-ati combatut starnesc emotii, dar chiar la emotii este potivit sa se raspunda cu argumente.

Intr-unul din articolele Dvs.  pe site-ul "Ortho-Logia" sustineti ca mântuirea este prin Isus, în cadrul Bisericii, ca atât mai mult cu cât Biserica Ortodoxa este continuatoare directa a bisericii apostolice.  Am mers în Noul Testament sa vad ce spune Sfantul Apostol Petru despre mântuire.  Am gasit la Faptele Apostolilor 4:12 urmatorul text:  "In nimeni altul nu este mântuire caci nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor în care trebuie sa fim mântuiti.  Am aplicat logica matematica, potrivit careia doua negatii (sau minus cu minus) = afirmatie (sau plus).  Aceasta logica are doua clauze:  Persoana în care este mântuire: Sf. Petru spune ca în exclusivitate prin Isus este mântuire;   Numele dat oamenilor:  numai Unul - Isus.  Niciun alt nume sub cer, nici chiar numele unei Biserici istorice, apostoloce.  Mi se pare ca acest text exclude orice "si" la Persoana Domnului Isus Hristos ca mântuitor.

Biserica este formata din oameni pacatosi, mântuiti.  Înainte de a fi ziduri, Biserica sunt "pietre vii" unite prin Duhul Sfanr ca sa fie un templu sfânt în Domnul.  Nu poate fi cineva si mântuit si mântuitor în acelasi timp.

- Bine, va zice cineva, dar Biserica n-are niciun rol în propagarea mântuirii?

- Propagarea mântuirii, bucuria mântuirii, nadejdea mântuirii sunt una si mântuirea în sine este cu totul altceva.  Singura adresa pentru a afla mântuirea este la Isus cel Rastignit pe cruce.  Singura asociere a celor mântuiti prin Isus ca sa traiasca în lumina mântuirii Lui, este Biserica, locul exersarii dragostei fratesti, al închinarii adevarate.  As vedea ca un credincios este în Biserica nu ca sa fie mântuit, ci pentru ca a fost mântuit.

Tudor Popescu spune ca în planurile vesnice ale lui Dumnezeu Hristos si

În una din scrisorile catre Pastorul Branzei scrieti:

Convertirea se refera adesea la o schimbare a convingerilor religioase. Cineva se poate converti de la budism la crestinism, sau de la crestinism la iudaism (am vazut cazuri), sau de la protestantism la Ortodoxie. Convertirea poate avea diferite cauze, unele tinând de meritele intrinseci ale unei credinte, altele de circumstante exterioare. Steinhardt a devenit crestin ortodox pentru ca a fost convins de realitatea lui Hristos si a Bisericii Sale. Henri de Navarra a devenit catolic pentru ca sa poata fi acceptat ca rege al Frantei. Din cauza ambiguitatii motivatiilor interioare ale omului, as ezita sa declar ca oamenii au nevoie de convertire. Aceasta este o simpla preferinta semantica, si cred ca vei fi de acord cu mine.

Va rog sa-mi permiteti urmatoare obiectiune:

Convertirea în sensul biblic are numai o directie: de la pacat, la Dumnezeu.  Este un sens superficial sa declare cineva "convertire" schimbarea religiunii sau cea a denominatiunii crestine din care face parte.

Mântuitorul le spunea unora:  "Daca nu va intoarceti la Dumnezeu si nu va faceti ca niste copilasi, cu niciun chip nu veti vedea Împaratia lui Dumnezeu"  Înteleg ca sensul biblic profund al convertirii înseamna nu intoarcerea la vreun pastor, predicator, papa sau cleric de orice afiliatiune ci intoarcere la Dumnezeu. Sfantul Ap. Pavel  le scrie Tesalonicenilor:

"De la idoli v-ati intors la Dumnezeu".  Desigur, în lumina lui Romani 3 care atesta universalitatea pacatului se poate afirma, cu temeiuri biblice universalitatea nevoii de convertire (inteleasa ca intoarcere la Dumnezeu).

In rândurile Dvs. apreciati ca trebuesc exceptati de la nevoia de convertire crestinii ortodocsi.  Prin convertire eu înteleg nu schimbarea religiunii ci initierea practica a unei vieti dependente de Dumnezeu, traita zi de zi.

Nu cred ca ar fi în avantajul niciunui crestin sa fie exceptat de la aceasta. Dependenta de Dumnezeu este un mare privilegiu.spiritual.  Profetul Isaia adresandu-se Domnului Ii spune:  "Converteste-ma Tu si voi fi convertit". 

Toti avem nevoie de vieti transformate prin Christos, toti avem nevoie de un moment decizional în viata în care sa putem zice ca si Psalmistul "învata-ma calea Ta Doamne: eu voi umbla în adevarul tau, fa-mi inima sa se teama de Numele Tau".  As zice pentru a fi un practicant Ortodox trebuie ca cineva sa fie în prealabil convertit = întors la Dumnezeu.

Sensul major al termenului biblic "convertire" nu este trecerea de la o religie la alta ci îndreptarea cu minte si inima catre Dumnezeu. 

Cateva opinii:

- Convertirea este un act personal, individual

- Convertirea este un act responsabil, nu o decizie a parintilor pentru copii

- Convertirea nu se mosteneste: aceasta nu este spus în intentia de a nega conceptul Ortodox cu privire la botez

În sensul în care dvs. definiti convertirea, nu pot sa fie decât de acord cu ce ati scris.

Motivul pentru care în trecut am exprimat opinia ca ortodocsii nu au nevoie de "convertire" este faptul ca unii credinciosi neoprotestanti au convingerea ca cineva poate fi mântuit numai într-o adunare neoprotestanta sau numai în urma unei experiente dramatice.

Problema este ca termenul de "convertire" este un termen modern si nu se gaseste pe paginile Scripturii, asa ca oamenii îi pot da diferite întelesuri.

Deci...

Daca acceptam definita "Convertire = Întoarcere la Dumnezeu, pocainta si credinta exprimata prin fapte" atunci toti oamenii au nevoie de convertire.

Daca acceptam definitia "Convertire = Schimbarea convingerilor religioase" atunci continui sa cred ca ortodocsii nu au nevoie de convertire.

Din ziarul Ziua, 14 iulie 2000, va citez din articolul "Ortodoxia romaneasca e creatie a romanitatii orientale - Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade catre Vintila Horia.”

Referindu-se la întaia tema, el îsi reafirma dezacordul fata de formula lui Blaga: "românii au sabotat istoria", opunând exemple reluate din micul Îndreptar Os Romenos, Latinos do Oriente. în primul rând, faptul ca "…de la formarea lui, pana la fanarioti, a fost nu numai prezent, ci activ în "Cruciada" împotriva Islamului si a lui "Grand Turc"… adica a fost activ în singura mare înclestare istorica pe care a cunoscut-o Europa de la Carol cel Mare la Ludovic al XIV-lea. România a fost însa sabotata de istoriografia europeana si deci e absenta din constiinta istorica a Occidentului …"  

Odata deslusite aceste omisiuni, tatoneaza cu atentie posibilitatile Romaniei de a intercepta o conjunctura favorabila în dinamica geopoliticii occidentale.

"Este probabil ca, daca americanii si Occidentul ies victoriosi în razboiul (sau razboaiele) cu Rusia, toate tarile limitrofe sovietelor devin baze si posturi de avangarda, mai ales dupa încheierea armistitiilor. Extremul Occident (iberic) si-a pierdut actualitatea (europeana!) în secolul al XVII-lea, Franta a pierdut-o în 1918, Anglia în 1940. Ai vazut cum centrul de greutate si postul de "atentie marita" s-a deplasat treptat… catre Europa occidentala si centrala. Deocamdata centrul se afla acum în Germania - dar el se va deplasa spre Rasarit, pe istmul ponto-baltic, unde va ramâne multe sute de ani…"

M-ar interesa un punct de vedere asupra acestui articol.

Personal, am impresia ca nobila calitate de "crestin" trece peste barierele nationale si ca în orchestra comunitatii crestine coloritul specific al fiecarui grup etnic face "muzica" mai armonioasa".  Ce minunat sa-L ai pe Christos ca pe Cel care ii învata pe frati armonia diversitatii si unitatea credintei.

Cred ca inima dvs. buna va face sa vedeti ceva frumos în multitudinea grupurilor crestine. Altii au o vedere mai putin optimista. În ce ma priveste, as prefera sa am acelasi punct de vedere cu al dvs., fara a renunta însă la ideea ca Biserica Ortodoxă, văzuta ca un loc în care ne vindecam sufletele, este mediul complet care ofera celor cu adevarat interesati plenitudinea mijloacelor de mântuire, sfintire si crestere în Hristos.

În ce priveste articolul, am multe rezerve fata de unele idei exprimate. Vad la Mircea Eliade aceasi atractie obsesiva fata de spiritualitatea occidentala pe care o au multi intelectuali români. Mi se pare ca are o inima împartita (termenul modern: schizofrenie), dorind ca noi românii sa ne pastram Ortodoxia (caracterizata prin conservatorism si mistica) şi în acelasi timp sa ne deplasam spiritualitatea catre Apusul rationalist, pragmatic si îndragostit de experiente moderniste.

În mod special ma dezamageste atitudinea negativa fata de tot ce reprezinta Rusia. Noi, care am trait sub comunism, avem de acum o reactie puternica împotriva a tot ce vine de la Rasarit. Este ceea ce englezii numesc "knee-jerk reaction". Dar acest reflex rusofob ne face sa pierdem din vedere ca Rusia a dat lumii nu doar comunismul (care în esenta lui venea din Occident si nu avea nimic de-a face cu adevarata spiritualitate ortodoxa), ci si o cultura vasta, frumoasa si profunda.

Obligatiile mele de servici m-au dus de multe ori în Rusia - am calatorit acolo de peste 20 de ori, în special la St. Petersburg). Din aceste calatorii, cât şi din contactul cu literatura si arta rusa am ajuns sa am o profunda apreciere fata de acest mare popor. Rusii sunt oameni buni si prietenosi, mai putin vicleni sau sireti decât românii, capabili de o dragoste plenara si de pasiuni foarte pure.

Cred ca în loc sa ne rupem de spiritualitatea ortodoxa-slava, am avea mai mult de câstigat daca am lua ce este bun în ea. Dumnezeu ne-a plamadit pe noi românii nu numai dintr-un material latin sau tracic, ci si din unul de etnie slavica. Daca repudiem aceasta mostenire este ca si cum ne-am repudia parintii sau bunicii. Mai bine sa-i multumim lui Dumnezeu ca ne-a asezat din punct de vedere geografic la întretaierea unor mari culturi si traditii, decât sa ne lipim numai de Occidentul care întâmplator detine astazi toata puterea în lume.

Va multumesc pentru articol.

Am si eu o întrebare. Am citit recent o carte intitulata "A Second Look at the Second Coming", care sustine pozitia istorica amilenialista a Bisericii Ortodoxe si se opune dispensationalismului si premilenialismului. Sper sa public cândva un articol pe aceasta tema pe site-ul Ortho-Logia. Întrebarea mea este care era pozitia lui Tudor Popescu în aceasta privinta si care este pozitia dvs. Am citit într-o biografie a lui TP ca ar fi avut o mare admiratie pentru Darby, unul din parintii dispensationalismului. Pe de alta parte, dispensationalismul este o învatatura moderna - virtual a aparut doar în prima jumatate a secolului 19. Aveti vreo opinie în privinta aceasta?

As dori sa raspund la întrebarea cu privire la controversa dispensationalism - an-istoricism.  Voi face, mai întâi,  câteva considerente cu caracter general, apoi ma voi referi pe scurt la felul cum privea TP aceasta problema si îmi voi expune, si mai pe scurt punctul meu de vedere.

As defini "dispensationalismul" pe scurt ca fiind o cale de periodizare a Bibliei.  O socotesc necesara, din moment ce însasi Biblia, cu VT si NT recunoaste cel putin doua perioade distincte: cea înainte de venirea lui Christos si cea de dupa venirea Lui.  La rândul sau, VT identifica diferite perioade: cea edenica (sau a inocentei), cea care a durat de la Adam la Noe (sau perioada legii naturale), cea de la Noe la Avraam, cea de la Avraam la Moise, cea de la Moise la Christos.  Iar Noul Testament subliniaza rostul esential al Jertfei de la cruce si al Rusaliilor si aparitia unei noi perioade, cea a Bisericii.  Escatologic vorbind, atât profetii VT cat si textele profetice din NT accentueaza asupra venirii a doua oara a lui Christos, asupra judecatii tuturor oamenilor, asupra "Nuntii Mielului" a  rasplatilor, a unui rai vesnic si a unui iad vesnic, asupra unor confruntari spirituale inspirate de Cel Rau prin Antichrist, etc, despre un final glorios cand Christos va fi totul în toti si Dumnezeu va fi totul în toti.  Mi se pare ca este normal ca cititorul Bibliei sa aiba o întelegere clara a periodizarii Bibliei.

Nu mi se pare corect sa se afirme ca Biserica Orthodoxa este purtatoare si sustinatoare a conceptului "amilenialist".  De ce?  Crezul zice despre Mântuitorul "Si iarasi va sa vie cu marire sa judece viii si mortii, a Carui Imparatie nu va avea sfarsit".   Amilenialismul crede într-o împaratie simbolica, într-un mileniu simbolic si într-o Biserica existand chiar si fara venirea pe pamânt si moartea pe cruce a lui Christos, urmata de înviere, înaltare si coborirea Duhului Sfant pe pamânt.  Daca Biserica Ortodoxa ar crede asa ceva, conceptul ar fi si ne-biblic si ne-patristic.  Pe cate cunosc conceptul "chiliastic" este frecvent întalnit în literatura patristica, împreuna cu ideea iminentei veniri a doua oara a Mântuitorului si cu îndemnul la veghere în vederea acestei veniri.  Am întalnit crestini ortodocsi si chiar preoti ortodocsi puteric ancorati în acest gând. 

Poetul Traian Dorz scria:

    El vine iar,
    El vine iar,
    Copii ai Lui ce-L asteptati,
    Cântati, nu plângeti, o, cântati,
    Curând s-o stinge-al vostru jar:
    El vine iar!

Nu esti de acord cu mine ca periodizarea Bibliei este necesara?  Autorul Epistolei catre Evrei vorbeste revelatia prin Fiul ca fiind revelatia conclusiva a lui Dumnezeu, despre preotia Christica superioara celei Aaronice, despre Jertfa adusa de Marele Nostru Preot ca fiind adusa odata pentru totdeauna, despre un sanctuar nefacut de mâini umane si despre o închinare infinit mai buna.  Ce ar fi toate astea fara "periodizarea Bibliei"?   

La aceasta caracterizare generala, as mentiona câteva idei biblice subliniate de J. N. Darby în legatura cu perodizarea Bibliei, si anume:

-          recunoasterea faptului ca Israel este poporul pamântesc al lui Dumnezeu, pentru care, potrivit celor aratate de profeti, Dumnezeu are rezervate în viitor, cand Îl va recunoaste pe Isus ca Mesia, mari binecuvantari;  Romani 9-11 ilustreaza aceasta idee;

-          Biserica este o entitate separata de Israel, formata din Evreii si Neamurile care L-au primit pe Christos ca Mântuitor personal.

-          Potrivit cu Ef. 1, Biserica are caracter ceresc, chemare cereasca. binecuvântari ceresti, nadejdi ceresti.  Dealtfel, Sf. Pavel spune: "Dar cetatenia noastra este în ceruri" (Fil. 3:20).

-          Perioada Legii (de la Moise la Christos) accentueaza nevoia oamenilor de Christos.

Galateni demonstreaza ca Legea nu aduce mântuire. Numai Christos aduce mântuire.  În vremea harului, instaurata de Christos, legea este oglinda care ne ajuta sa ne recunoastem pacatosi si sa venim la Christos cu rugaciunea: "Doamne, ai mila de mine, pacatosul".