Dialog Mihai Oara - SC
SC: Protestantii
si idea de sacru
MO: O prezenta restrânsa
SC: Sacrul
traditional si cel scriptural
MO: Sfinti si sfinti
SC: Sfintirea
practica, sfintirea personala
SC: Protestantii si idea de sacru
Nota
de teologie aplicativa "Dimensiunea sacrului" pe care ati avut
bunavointa sa o publicati se web - site-ul "Ortho-Logia" ridica
o serie de probleme care este interesant sa fie puse în discutie.
Definirea, identificarea si experimentarea "sacrului"
este, desigur importanta pentru orice crestin, indiferent de
denominatiunea în care se afla, bine înteles, daca este esentialmente
crestin, no doar crestin de zile mari.
Daca cineva este la biserica sau la locul de închinare crestin iar
acasa pagân, sacrul n-are nici o semnificatie pentru el sau pentru ea.
Cuvântul
"sacru" deriva din latinescul "sacro, sacrare" care înseamna
"a consacra pentru Dumnezeu". în greceste, corespondentul este "hieros";
termenul este utilizat la 2 Timotei 3:15 cu referire la Sfintele Scripturi
(scripturile sacre). Termenul
"sacru" este sinonim cu termenul "sfânt". Fie prin
conotatiune or prin specializare lexicala conventionala, "sacru"
ar desemna o categorie de sfintenie specifica materialului.
Am impresia ca obiectul notei Dvs. a fost acela de a sublinia acest
gen de sfintenie.
Acum,
permiteti-mi va rog, sa fac câteva remarci cu privire la felul cum ati
abordat problema.
(1)
Ati citat textul din Exodul 3:5 "Scoate-ti încaltamintea din
picioare caci locul pe care pasesti este sfânt" pentru a domonstra,
scripturistic, ca pamântul este sfânt, si ca întreaga materie creata
este "sacra" reprezentând o "exprimare a energiilor
dumnezeiesti, o epifanie, o aratare a lui Dumnezeu".
Aceasta generalizare pornind de la un text biblic particular poate
genera controverse interpretative. În
textul de la Exodul 3, ceea ce sacraliza pamântul pe care pasea Moise era
prezenta lui Dumnezeu în mijlocul rugului aprins: era, desigur o
teofanie, foarte probabil o Christofanie.
Locul pe care pasea Moise a devenit sacru în momentul când
Dumnezeu a ales sa se reveleze lui Moise acolo.
Ce vreau sa spun prin asta? Nu
exista sacralitate a materiei decât prin inductie divina.
Sacralitatea materiala intrinseca poate conduce la conceptii înrudite
cu "panteismul".
2.
Întregul articol este construit pe idea ca protestantii nu-L
recunosc pe Dumnezeu în creatia Sa si au numai o viziune moral-rationala,
justitiala cu privire la sacru. Nu cred ca lucrurile stau astfel. Voi explica: Expresiile "arhitectura materiei" si
"simfonia creatiei" cu finetea lor specifica, le-am auzit în
medii neo-protestante. Tot în asemenea medii, poetul
crestin Costache Ioanid recita versurile:
"Oricine priveste o floare
E-aproape de-al
vietii mister:
Oricine
se-opreste-n carare
S-asculte un glas
de izvoare,
E-aproape,
e-aproape de cer".
Când
eram copil, parintii ne învatau pe noi, copiii un cântec cu continut
crestin:
"Peste munti di dealuri
Vad pe Dumnezeu.
Ape cristaline
murmura mereu:
"Murmur', murmur'
Domnul este bun!"
Un
doctor credincios, pionier în operatiile pe cord deschis, în timp ce
prezenta video-tapul unei asemenea operatii, spune colegilor: "Am facut peste 3000 de interventii pe cord deschis,
cele mai multe dintre ele resusite. De
cate ori deschid cutia toracica si ajung la acest mic organ care se
numeste "inima" ramân uimit de mare întelepciune în care a
fost zidita fiinta umana. Consider
ca adevarata credinta confera purtatorilor ei sensibilitatea de a-L vedea
pe Dumnezeu în spatele lucrurilor create de El.
Este
prezumptios sa se afirme ca acesta este monopolul unei anumite
denominatiuni religioase!
3.
Nu mi se pare inspirata contra-punerea intre sacrul moralo-rational
si cel materialo-ceremonial. Când Mântuitorul rosteste Predica de pe munte, El spune, între
altele: "Ferice de cei
cu inima curata caci ei vor vedea pe Dumnezeu".
(Matei 5:8). Acest
"vor vedea pe Dumnezeu" are în primul rând un sens
escatologic; dar are si un sens imediat:
nu pot sa-L vada pe Dumnezeu în creatia Sa decât cei cu inima
curata. Ce vreau sa spun? Exista
o corelatie intre moralitate si accesul
la cunosterea lui Dumnezeu! O
inima curata este o inima curatita. Îndraznesc
sa spun ca efectul curatitor exclusiv este sângele Domnului Isus, Fiul
Preaiubit al Tatalui. Ceremoniile asigura, cel mult, o curatire
ceremoniala; este nevoie de mântuirea prin Domnul nostru Isus Hristos,
care S-a adus jertfa pe cruce "pentru noi, oamenii si a noastra mântuire”.
Concluzia? Fara
sacralitate morala, orice alta sacralitate este lipsita de substanta.
Formele exterioare nu pot suplini lipsa de continut.
4.
Criticati zelul anumitor "protestanti" de a propaga Evanghelia
unei "lumi în flacari", a carei scapare este sa vina la Hristos
si sa înceapa o viata noua cu El. Mi
se pare ca este o nevoie urgenta ca Hristos ca Mântuitor sa fie cunoscut
si crezut în acesta timpuri când necredinta si imoralitatea îsi pun
amprenta pe viata sociala a multor natiuni, când perversiunile sexuale
sunt ridicate la rangul de virtuti sau de "orientari optionale"
iar negarea lui Dumnezeu este tot mai agresiva si invaziva.
O lume care Îl neaga pe Dumnezeu este - sub aspect spiritual - în
flacari. Aspectele morale
trebuie totusi sa fie în atentia celor ce rostesc :"Faca-Se voia Ta
precum în cer asa si pe pamânt.
5.
Mai este de facut o sublinierea:
Nu cred ca credinciosii protestanti au aversiune fata de planeta
"pamânt" asa cum sugerati în articolul Dvs. "Pamântul"
la care credinciosii nou-testamentali
se refera nu este atât o planeta, ci un loc spiritual: locul unde Hristos
a fost lepadat si rastignit. Acest
loc spiritual se caracterizeaza prin coruptie, violenta, secularism si
materialism. Sub acest aspect, Sf. Apostol Pavel spune:
"Gânditi-va la lucrurile de sus, nu la cele de pe pamânt"
(Coloseni 3), iar în Filopeni 3 "Dar cetatenia noastra este
în ceruri"...Daca credinciosul are o inima care Îl iubeste pe Isus,
. inima lui este mai mult catre cer decât catre pamânt - întelegând
pamântul ca un loc spiritual si rugându-se fierbinte: "Vie
Împaratia Ta!" . Crestinul
are o viziune optimista cu privire la pamânt.
În locul unde a fost lepadat si crucificat, Hristos va fi Împaratul
Împaratilor si Domnul Domnilor.
6.
Nu tratez aci problemele cu caracter cultic enumerate de Dvs.
Manifestarile cultice cu corespondent în Noul Testament îsi au
locul si rostul lor, îsi au frumustea lor când
sunt practicate potrivit învataturii Scripturii.
Alte ceremonii sau practici care depasesc cadrul Scripturii nu
intra în preocuparile mele, întrucât cred în viabilitatea principiului
teologic exprimat de expresia "Sola Scriptura".
Te
rog sa fii convins, frate Mihai Oara, ca am scris aceste rânduri cu toata
deferenta si cu dorinta ca aspectele de sacralitate sa nu fie
uni-dimensionale ci multi-dimensionale în viata a cât mai multi
crestini. Stiu ca aveti pe
inima progresul spiritual al fratietatii crestine pentru binele careia va
rugati.
Cu
dragoste si consideratiune în Domnul Isus Hristos,
SC
Citind
comentariile dvs., constat ca în multe privinte diferentele sunt mai mult
de emfaza si prioritate decât de substanta. Exista totusi câteva puncte
în care as dori sa-mi precizez mai bine felul în care înteleg lucrurile
din perspectiva ortodoxă.
Nu
am intentionat să afirm că protestantii nu au nici o sensibilitate fată
de prezenta lui Dumnezeu în lume. Am îndrăgit si continui să îndrăgesc
si eu acel cântec crestin neoprotestant, „Printre munti si dealuri văd
pe Dumnezeu.” Dar ceea ce mă frapează este faptul că neoprotestantii
preferă să vadă exprimarea lui Dumnezeu în lume doar în măretia
naturii, nu si în frumusetea slujbelor Bisericii. Pentru mine, tămâia,
lumânările sau icoanele sunt si ele exprimări Dumnezeiesti în a căror
prezentă mă înfior. Dar cazul cel mai clar în care fratii nostri
neoprotestanti resping idea prezentei lui Dumnezeu în Biserică este cel
al Euharistiei. Dacă pentru ortodocsi pâinea si vinul SUNT prezente vii
ale lui Dumnezeu, pentru neoprotestanti ele au doar rolul de a aminti.
Este interesant că la această pozitie a neoprotestantilor moderni s-a
ajuns în urma unei evolutii în care taina prezentei lui Dumnezeu a fost
treptat înlocuită cu un concept pur mintal. Într-adevăr, pozitia lui
Luther a fost că pâinea si vinul DEVIN trupul si sângele Mântuitorului
NUMAI pentru cel care are credintă. Pozitia lui Calvin a fost că pâinea
si vinul poartă în ele ACEASI ENERGIE sau binecuvântare ca si trupul si
sângele Mântuitorului. Dar neoprotestantii moderni au mers mai departe
si au afirmat că aceste elemente SUNT PUR SIMBOLICE si ca singurul lor
merit este să ne aducă aminte.
Mi-a
plăcut afirmatia dvs. după care există o corelatie între curătia
inimii si accesul la cunoasterea lui Dumnezeu. Acesta este rostul ascezei
asa cum o înteleg ortodocsii: să ne curătim inima pentru a-L putea
vedea pe Dumnezeu. Reversul acestei afirmatii este de asemenea adevărat.
Chiar dacă prezenta lui Dumnezeu sfinteste materia (biserica, icoanele, pâinea,
apa botezului), această sfintire nu este spre folosul celui care are
inima îndreptată spre păcat.
Nu
am nimic împotriva zelului evanghelistic al credinciosilor
neoprotestanti. Poate singura obiectie este că adesea evanghelizarea
devine o activitate mecanică, asemănătoare cu o campanie de marketing a
cărei eficientă este măsurată în statistici. Ca ortodox înteleg că
scopul evanghelizării este să-L duc pe Dumnezeu la oameni spre mântuirea
lor si slava lui Hristos. Dar aceasta o fac doar în măsura în care El
deja este în mine si de aceea accentul este mai putin pe metode si
campanii de evanghelizare si mai mult pe sfintenia personală a
mesagerilor evangheliei.
SC: Sacrul traditional si cel scriptural
Articolul
Dvs. intitulat "Dimensiunea Sacrului" publicat recent pe
Web-site-ul de apologetica ortodoxa în limba romana, mi-a oferit prilejul
de a medita atât la argumentele cat si la exemplele pe care le-ati pus înainte.
Sub
aspect cu totul general, mi s-a parut ca în tematica mentionata
receptionam lungimi de unde diferite.
Trebuie însa sa recunosc ca tema este interesanta si, sub aspectul
practicitatii ei, chiar pasionanta.
Mi s-a parut ca, cel putin pentru mine, este necesar sa existe o
diferentiere neta intre "sacrul scriptural" si "sacrul
traditional". Mi se pare
ca sacrul scriptural are o arie mai larga dar mai bine specificata decât sacrul traditional.
Voi
da un exemplu: De mic copil, am retinut din cele învatate în scoala
primara (acum numita "elementara") figura pioasa a lui Daniil
Sihastru, cele despre care se spune ca, vizitat pentru sfat de Domnitorul
Moldovei, Stefan cel Mare, a raspuns: "Sa astepte-afara, sunt în
rugaciune!".
Am
interpretat asta ca o ierarhizare a prioritatilor în viata lui Daniil:
prioritate absoluta lui Dumnezeu, apoi prioritate si autoritatilor rânduite
de Dumnezeu. Ce putini sunt astazi credinciosii care respecta în viata
lor practica scara prioritatilor, dând primordialiate absoluta Dumnzeului
nevazut dar omniprezent! Si totusi, potrivit criteriilor de atestare a
sacrului traditional Daniil nu a fost Sfânt, nefiind canonizat ca atare:
sub un anume aspect, în economia globala a crestinatatii secolului
respectiv, el a fost un simplu calugar pios, mai mult sau mai putin
anonim. Dar care este optica Scripturii în aceasta privinta?
Scriptura îl declara "sfânt" pe orice credincios în
Domnul Iisus Hristos. La 1
Corinteni capitolul 1, Sfântul Apostol Pavel se adreseaza "Bisericii
lui Dumnezeu care este în Corint, celor sfintiti întru Hristos Iisus,
chemati sfinti, împreuna cu toti cei ce cheama numele Domnului nostru
Iisus în tot locul, Domn si al lor si al nostru" (v. 2).
Din textul mentionat, reiese ca sfânt este oricine a fost sfintit
în Iisus Hristos si care chiama în orice loc numele Mântuitorului.
În acest context, nu canonizarea sfinteste ci persoana lui Hristos
sfinteste.
Textul
de mai sus sugereaza si caracterul sacru al Bisericii: al bisericii
universale formata din toti cei ce cheama în orice loc numele lui
Hristos, si al bisericii locale - formata din cei sfintiti în Hristos în
Corint si oriunde altundeva. În
conceptia traditionala de sacru este sfânt locasul de închinare care îi
gazdueste pe credinciosi si pe preoti în desfasurarea serviciilor divine.
Sacrul traditional are coordonate fizice, pe când sacrul
scriptural are coordonate spirituale.
Sugerez ca sacrul scriptural este caracterizat prin faptul ca nu
are culoare denominationala: as spune ca ca el are culoare cereasca.
Sfântul
Apostol Petru îndeamna în 1 Petru 1:15-16: "Si dupa cum Cel ce v-a
chemat este sfânt, fiti si voi sfinti în toata purtarea voastra, caci
este scris :" Fiti sfinti, caci Eu sunt sfânt".
Sfintenia Scripturii este sfintenia prin Cel ce a chemat, sfintenie
dupa modelul Lui. Sfintenia
traditionala este o sfintenie elitista, particulara, canonica.
Dupa parerea mea, Daniil Sihastrul a fost sfânt, desi nu a fost
canonizat. El a avut
sacralitate scriturala, dar i-a lipsit sacralitatea traditionala.
Am
citit randuri emotionante scrise de Reverendul Richard Wurmbrand.
El spunea ca în conceptia traditionala, sfintii sunt pictati în
interiorul bisericilor. Potrivit
Bibliei, sfintii sunt vii, merg
pe strada, lucreaza, au familii, râd şi plâng.
În
veacul nostru secularizat, sfintenia evanghelica, sacrul obiectiv si
defininitoriu este considerat - pur si simplu un joc imaginativ transmis
din generatie în generatie, fara nici un fel de coerenta rationala.
Sugerez ca sacrul scripturistic are ratiuni spirituale.
"Asa este scris", "Dumnezeu a hotarât"
"potrivit cu voia lui Dumnezeu"
cred ca reprezinta ratiunea necesara si suficienta pentru
recunoastrea si definirea sacrului. Starbunii
poporului roman - Romanii - aveau o zicala:
"Roma locuta, causa finita" - "Cand a vorbit Roma,
cauza este incheiata". Pentru
crestini ar fi potrivita zicerea: "Biblia
locuta. causa finita". Cred
ca criteriul corespondentei cu Biblia este un criteriu temeinic si
eficient în clasificarea sacrului ca sacru sciptural si sacru
traditional. Mi se pare ca nu gresesc daca spun ca sacrul traditional
separa pe crestini, în timp ce sacrul scriptural îi uneste. Poetul crestin C. Ioanid scria:
Unire, deplina unire
În
Domnul Isus noi avem,
Un cuget, un
gand si-o simtire
Avem doar în El
când suntem!
Domnul sa ne ajute la aceasta!
Din mesajul
dvs. anterior, aş dori sa mă
opresc asupra unui singur fragment. Aţi scris...
Am
citit rânduri emoţionante scrise de Reverendul Richard Wurmbrand. El spunea ca în concepţia tradiţionala, sfinţii
sunt pictaţi în interiorul bisericilor.
Potrivit Bibliei, sfinţii sunt vii, merg pe strada, lucrează,
au familii, râd şi plâng
Am
avut întotdeauna o mare admiraţie pentru Reverendul Richard Wurmbrand. Puţini
din generaţia noastră au suferit 14 ani în închisorile comuniste,
dintre care trei ani în izolare absolută. Cred că este unul dintre
cei care au făcut cel mai mult cunoscut în lume numele României. Cartea
sa, Torturat pentru
Hristos este tradusă înzeci
de limbi. Adeseori în bisericile americane, atunci când oamenii aflau că
sunt român, mă întrebau, „Ai auzit de Richard Wurmbrand?” Răspunsul
meu era ca nu numai am auzit de el, dar l-am cunoscut personal şi am
petrecut clipe minunate în discuţii cu el. Richard Wurmbrand a trecut nu
de mult dintre noi şi cred că-şi va primi cununa pentru suferinţele
pe care le-a îndurat pentru Hristos. Dar frumuseţea morală a unui om
nu-l face infailibil, şi cred că în rândurile pe care le-aţi
citat greşeşte cu siguranţă.
Există
un aspect care îmi place în fragmentul de mai sus: acela că toţi
suntem chemaţi la sfinţenie, o sfinţenie în care putem creşte
în împrejurările comune ale vieţii. Dar iată şi nişte
problemele pe care le găsesc în cuvintele lui.
În
primul rând, idea că noi toţi suntem sfinţi este pe cât de adevărată,
pe atât de periculoasă. Este adevărat că în Noul Testament, toţi
creştinii sunt uneori numiţi sfinţi. Noi suntem într-adevăr
sfinţi, adică puşi de o parte pentru Hristos, dacă am fost născuţi
din nou (prin taina botezului – credem noi ortodocşii) şi dacă
ne aflăm pe calea mântuirii. Dar există diferite grade de sfinţenie.
Una este sfinţenia lui Dumnezeu, alta este sfinţenia noastră. Una
a fost sfinţenia lui Wurmbrand, alta a pastorului baptist care colabora cu
Securitatea. A nu recunoaşte această deosebire înseamnă a
desfiinţa orice sens al acestui cuvânt.
Oricărui
creştin îi place să fie numit sfânt sau neprihănit sau
credincios. Dar chiar şi Sfânta Scriptură rezervă uneori aceste
calificative pentru un grup restrâns de oameni. Mulţi au posedat o anumită
puritate morală, dar Iov este numit „neprihănitul Iov”. Mulţi
au avut credinţă, dar nu s-au calificat spre a fi enumeraţi în
capitolul 11 din Epistola către Evrei, unde sunt înşiraţi eroii
credinţei. În acelaşi sens, deşi toţi creştinii adevăraţi
cresc în sfinţenie, nu toţi sunt numiţi sfinţi. Biserica
Ortodoxă rezervă acest nume doar pentru aceea care sunt dovediţi
şi probaţi. Procesul de canonizare a unui sfânt are exact acest rol,
nu de a face un sfânt din unul care nu a fost sfânt, ci de a constata şi
certifica pentru toţi că cel în cauză este un sfânt care poate
fi cinstit şi un model demn de urmat. Sfinţii recunoscuţi de
Biserica Ortodoxă ne servesc ca modele de viaţă, dar nu toţi
cei care se află pe calea mântuirii sunt demni de a ne fi exemple. De
aceea, aceste cuvinte ale lui Richard Wurmbrand pot fi o devalorizare a unui
ideal pe care ar trebui să-l păstrăm curat şi la cele mai înalte
standarde.
În
al doilea rând, după cum am
avut ocazia de atâtea ori să explic, noi nu ne închinăm (Doamne fereşte!)
icoanelor cu sfinţi, nici nu ne îndreptăm atenţia asupra unor
picturi care să ne impresioneze pentru calitatea lor artistică.
Icoanele cu sfinţi (care sunt altceva decât simple picturi), sunt într-un
fel „fotografiile noastre de familie”, şi ne uităm la ele pentru
ca să ne îndreptăm viaţa după modelul celor care împreună
cu noi fac parte din Trupul lui Hristos. Atenţia şi cinstea se îndreaptă
către prototip, nu către reprezentarea lui fizică.
În
al treilea rând, aceşti sfinţi pe care îi cinstim noi ortodocşii
sunt vii şi se află în prezenţa lui Hristos. Contrastul pe care
fie dvs., fie Richard Wurmbrand l-a făcut între „sfinţii vii”
(adică acei credincioşi care se află printre noi) şi picturi
neînsufleţite este cu totul nepotrivit. Sfinţii pe care îi cinstim
au ajuns la o mai mare împlinire a umanităţii lor şi în acest
sens sunt mai vii decât noi. Nou nu cinstim pe morţi ci pe vii, pe acei
sfinţi vii care sunt acum în slavă.
Cred
că aceste cuvinte ale lui Richard Wurmbrand prezintă pericolul de a înlocui
cinstea dată celor pe care Hristos îi cinsteşte acum în slavă,
cu o cinste dată nouă înşine, care ne abate privirile de la
idealul adevăratei sfinţenii.
SC:
Sfintirea Practica, Sfintirea Personala
Dumnezeul
păcii să vă sfinteasca El Însusi pe deplin; si duhul vostru,
sufletul vostru sa fie pazite intregi, fara prihana la venirea Domnului nostru
Isus Hristos. (1 Tes. 5:23).
...către
cei ce au fost sfintiti în Hristos Isus, chemati să fie sfinti (1 Cor.
1:2).
Este
un frumoasa cântare crestină care cuprinde un îndemn:
"Pe
piatra aspr-a vietii
Sa lasi o dâră fină
Din aurul virtutii,
Din sfânta lui lumina!"
Este,
desigur, o chemare la trăirea unei vieti sfinte, la realizarea în viata
personala a cerintelor si trasaturilor sfinteniei lui Dumnezeu.
Când ne referim la termenul "sfintire" , noi credinciosii îl
întelegem în mod diferit de sensul lui general.
"Sfintirea" în sensul nebiblic însemneaza un act ceremonial
care confera caracter sfânt unei clădiri, unor obiecte, unor persoane sau
unor imagini. În limba ebraica, specifica Vechiului Testament, pentru cuvântul
"sfintire" se folosea cuvantul "kodesh" iar în greaca,
specifica Noului Testament "hagiamos". în ambele limbi termenul înseamnă "punere
deoparte pentru Dumnezeu" si separare de ceea ce este lumesc si păcătos".
În
Vechiul Testament erau sfinte locuri, lucruri, zile, persoane, ceremonii.
Sfintirea avea caracter simbolic: sfintirile din Vechiul Testament îndreptau
spre mijlocul spiritual prin care sfinteste Dumnezeu, întemeiat pe curătirea
perfecta adusa de sângele Mielului jertfit pe cruce si de lucrarea eficace a
Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, prin prezenta si roadele Sale.
Noul
Testament prezintă doctrina sfintirii sub trei aspecte: sfintirea ca
pozitie, sfintirea ca practica si sfintirea ca glorificare.
Desi subiectul propus este sfintirea practica sau experimentala, vom
aminti, în treacăt si despre celelalte doua aspecte ale sfintirii în
acceptiunea Noului Testament.
Sfintirea
ca pozitie este un bun al tuturor celor care L-au primit pe Domnul Isus ca Mântuitor. Ei sunt, asa cum spune textul de la 1 Cor. 1:2
"sfintiti” în Hristos Isus: ei, prin jertfa de la Golgota au primit
iertarea păcatelor, o viata noua si o pozitie noua: ei sunt "in
Hristos". Fiind în
Hristos, ei sunt pusi deoparte pentru Dumnezeu.
Sfintirea ca pozitie a credinciosilor în Domnul Isus Hristos este desăvârsita.
Ea este la fel de perfecta la cel mai tânăr si slab credincios ca
si la cel mai experimentat si încercat frate sau sora.
Sfintenia ca pozitie nu depinde de om ci depinde de Cel în care suntem,
cu care suntem uniti, depinde de Hristos! Ce
har minunat! Ce sigurantă
pentru un păcătos mântuit!
Sfintirea
ca glorificare însemneaza asemanare deplina cu Hristos. "Când Se va arata
El, vom fi ca El pentu ca Îl vom vedea asa cum este" (1 Ioan 3:1).
Atunci, punerea deoparte pentru Dumnezeu va însemna trairea aevea în
prezenta Lui, izbavirea de prezenta pacatului si a raului.Ce nadejde glorioasa
pentru cei mantuiti prin jertfa Domnului Isus.
Sfintenia
practica, personala sau experimentala nu este ceva declarat pe buze, ci ceva trăit
în fiecare zi. Nu este ceva de
practicat numai biserica sau la
adunare sau numai între credinciosi ci este o cerintă pentru orice timp si
pentru orice loc: acasă, la scoală sau la seviciu, pe câmp, la
armata, în magazin sau în metrou,
peste tot suntem chemati sa trăim ca sfinti, sa punem în acord umblarea
vietii noastre cu pozitia în care ne-a asezat harul lui Dumnezeu. În sfintirea
pozitionala, totul vine de la Dumnezeu. În sfintirea experimentala credinciosul
este împreună lucrator cu Dumnezeu. Dumnezeu
a împlinit lucrarea esentială: El a dat credinciosului o fire noua,
dornica să facă voia lui Dumnezeu, El a trimes pe Duhul Sfânt să
locuiască în cel credincios, El a dat Cuvântul lui Dumnezeu la îndemâna
noastră ca să ne îndrume, sa ne dea întelepciune, ne-a pus în
scumpa legatură frătească, în biserica sau în adunare.
Este însa în răspunderea noastră sa folosim ceea ce ne-a dat
Dumnezeu. La 2 Petru 1:3-7 după
ce se spune: "Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveste
viata si evlavia," se spune în continuare: "De aceea dati-vă si
voi toata silinta să uniti cu credinta voastră fapta, etc ".
Sunt aci doua aspecte; bunavointa lui Dumnezeu si răspunderea omului
credincios. Ele merg împreuna.
Câteva
remarci cu privire la sfintirea experimentală:
1.
Sfintirea experimentală nu înseamnă perfectiune: Desi iertati
de păcate si având o fire noua, din Dumnezeu, orice credincios continua să
aibă o fire veche, păcătoasă, coruptă, care îi aduce
ispite, poticniri, alunecări în viata sa.
Suntem înca expusi, suntem în pericolul de a păcătui.
Asta nu însemnează însă că sfintenia practică este
o imposibilitate. A trai o viata sfânta
este deplin posibil, nu insa prin puterea noastră ci prin puterea lui
Dumnezeu. Unul din semnele
importante ale faptului ca cineva a primit prin har mântuirea lui Dumezeu este
faptul ca acea persoana se depărtează de păcat si ca se străduieste
să trăiască o viata sfânta.
Cu alte cuvinte, o viata de sfintire practica însemnează o viata de
aspiraţie după excelenta morala si o dorinţă vie pentru
cunoasterea voii lui Dumnezeu.
2.
Trăirea în sfintenie nu este ceva la alegere, ci este ceva absolut
necesar pentru un copil al lui Dumnezeu. Sunt trei motive care sustin acest gând:
a.
Pacatul în viata unui credincios este o ofensa adusa harului lui
Dumnezeu. Ce gând serios trebuie
sa fie acesta! Cum răspundem
noi iubirii nemărginite a lui Dumnezeu?
La 1 Petru 1:15-16 se spune: "Si după cum Cel ce v-a chemat
este sfânt, fiti si voi sfinti în toata purtarea voastră, după cum
este scris "Fiti sfinti căci Eu sunt sfânt".
b.
Prezenta păcatului în viata unui credincios este o sursa de
puternice conflicte lăuntrice. Capitolul
7 al epistolei către Romani este un exemplu grăitor cu privire la
faptul ca păcatul este o tragedie în viata unui crestin.
"Căci nu stiu ce fac: nu fac ce vreau ci fac ce urăsc... când
vreau sa fac binele, răul este lipit de mine.
Fiindcă, după omul lăuntric îmi place Legea lui Dumnezeu,
dar vad în mădularele mele o alta lege care se lupta împotriva legii
primite de mintea mea si mă tine rob legii păcatului care este în mădularele
mele" (7:15, 21-23).Ce înţelegem din acest text? Daca în viata unui
om născut din nou, care a primit deci Duhul Sfânt
este încă păcat atunci în viata lui este tensiune, inima
acelei persoane este plina de contradictii.
Cu cât este mai multa sfintire practică în viata unui credincios,
cu atât el seamănă mai mult cu Domnul Isus, dar cu atât mai mult el
leapădă tot ce nu se potriveşte în viata lui cu felul de a fi al
lui Hristos. Cu cât am înteles
mai mult măretia dragostei lui Dumnezeu, cu atât mai stăruitoare va
fi dorinta noastră de a trai potrivit cu voia Lui si vom realiza cat de
grav este orice păcat cunoscut ca păcat în viata noastră.
c.
Da. Păcatul este încă în viata credinciosilor, dar păcatul este
un accident la creştini, nu o regula de viata.
De ce? Pentru nu păcatul domneşte în viata celui
credincios căci "Legea Duhului de viata în Hristos Isus m-a izbăvit
de legea păcatului si a mortii". (Rom.8:2). Dumnezeu nu cere oamenilor
credinciosi lucruri imposibile.
3.
Sfintirea credinciosului este lucrarea supranaturala a lui Dumnezeu
atât 1 Tesaloniceni 5:22 cat si Evrei 13: 20-21 sustin acest gând.
Sfinţenia practica cuprinde si o parte care revine omului: partea
omului este sa folosească mijloacele pe care Dumnezeu i le pune la
dispozitie.. Aceste mijloace sunt:
-
prezenta Duhului Sfânt în cei credinciosi.
De aici îndemnul "Umblati cârmuiti de Duhul si nu veti împlini
lucrările firii pământesti".
-
lucrarea sfintitoare a Cuvântului lui Dumnezeu, cercetat, pus la inima,
trăit. "Strâng Cuvântul
Tău în inima mea, ca sa nu păcătuiesc înaintea Ta.";
Sfinteste-I prin adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul"
-
contemplarea desavarsirilor Domnului Isus Hristos.
"Noi toti privim cu fata descoperita ca intr-o oglinda slava
Domnului si suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slava în
slava, prin Duhul Domnului"
-
aşteptarea venirii Domnului Isus.
"Cine are nădejdea acesta în El se curăteste, după
cum El însusi este curat"
-
legătura cu fratii "Dragostea
este legătura desăvârsirii
4.
Sfintirea practica este rezultatul unei întelegeri mai adânci a
rostului jertfei Domnului Isus. Este
important sa întelegem că Mântuitorul a fost înlocuitorul păcătosilor
pe cruce, ca El a murit ca sa aducă iertarea păcatelor celor ce cred
în El. Dar crucea lui Hristos nu
înseamnă numai atât. La
cruce a fost osândita firea noastră păcătoasa.
"Stim bine ca omul nostru cel vechi a fost răstignit împreuna
cu El...Tot asa si voi însivă, socotiti-vă morti fată de păcat
si vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos Domnul nostru". Sfintirea practica
este un exercitiu permanent de credinţă cu privire la faptul că
firea noastra veche, generatoare de păcate a fost osândita la cruce.
"Vii pentru Dumnezeu" aceasta este conditia în care ne aflam datorita
jertfei pe cruce a Mântuitorului. La cruce e hotarul tării: înainte de cruce - păcat,
pierzare, iad; dincolo de cruce: viata pentru Dumnezeu, cer. Din textul de la
Romani 6:6 si 6:11 întelegem că sfintenia parctică, personală
are două laturi:
-
latura negativa: morti fată de păcat
-
latura pozitiva: vii pentru Dumnezeu, prin Domnul Isus
Mort
fata de păcat înseamnă: păcatul este înca o realitate, o
realitate tragica dar crestinul este mort fata de păcat.
Păcatul reprezintă orice încălcare a voii lui Dumnezeu,
în gândire, în fapte, în atitudini, în relatii.
Mort fata de păcat înseamnă "mort fată de mândrie,
fată de imaginatia bolnăvicioasa, fată de poftele trupului, fata
de miciună, de lăcomie, de materialism, de ura, de ambitii vinovate,
de vorbe cu doua înteleseuri, de glume proaste, de fătărnicie, de lăcomie
si asa mai departe. "Socotiti-va" în versetul citat spune despre
primirea prin credintă a unui adevăr care se cade sa intre în
calculele noastre. Aceasta stare nu
este pe contul nostru ci pe contul Aceluia care a murit pentru noi. Vii pentru
Dumnezeu însemnează o viata trăita în mod activ spre slava lui
Dumnezeu. O asemenea viata este o viata în care se manifesta tot mai mult roadă
Duhului Sfânt de la Galateni 5:23-23: Roada Duhului, dimpotrivă, este
dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de
bine, credinciosia, blândetea, înfrânarea poftelor".
Ce slăvit contrast intre ce lăsăm în urma si ce primim
prin lucrarea Duhului Sfânt în viata noastră! Ce har să fim morti si
vii în acelasi timp, ca urmare a jertfei de la cruce a Mântuitorului nostru.
Dar, realizarea clipa de clipa a acestei realităti este un execitiu
permanent de credintă personala. Acest
fapt trebuie socotit, trebuie considerat, trebuie aplicat practic la detaliile
vietii noastre, clipa de clipa. De
aceea suntem îndemnati: "Fiti treji si veghiati, pentru că
potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu si caută pe cine
să înghită". Sfintirea
personala are caracter continuu si progresiv Continuu însemeaza ca nu exista
provizie de sfintenie personala în viata noastră.
Pentru fiecare moment, pentru fiecare împrejurare, pentru fiecare
conditie avem nevoie de har, dar harul ne este deplin la îndemână.
Continuu, înseamnă trăit moment de moment, prin puterea lui
Dumnezeu, pe principiul credintei. "Astfel, dar, după cum ati primit
pe Hristos Isus, Domnul, tot asa să si umblati în El fiind înrădăcinati
si ziditi în El, întăriti prin credintă si sporind în ea cu
multumiri către Dumnezeu" (Col 2:6-7).
Sporind în ea adaugă la caracterul continuu al sfintirii practice,
caracterul progresiv. Ce vrea sa
spună aceasta? Mersul normal
al crestinului este un mers al cresterii în sfintire.
"Dă vietii mele mai multa sfintire" spune o cântare
crestină. Aceasta reprezintă
dorinta de a creste în sfintire. Este
potrivit să ne cercetăm dacă există în mod real în vietile
noastre o sfintire progresivă. Credinciosul Teodor Popescu avea obiceiul să spună
credinciosilor: "În viata crestină nu exista stagnare.
Ori mergem înainte, cu Domnul ori dăm înapoi". Asa este si cu sfintirea vietii noastre.
5.
Sfintirea practica este atotcuprinzătoare
La
1 Tes. 5 se spune : "duhul
vostru, sufletul vostru si duhul vostru sa fie păzite întregi".
Din această exprimare a Scripturii întelegem că sfintirea
personală cuprinde întreaga fiinta a crestinului: duhul, sufletul si
trupul sau. Cu alte cuvinte,
sfintirea personala este atât una lăuntrică, ascunsă, nevazută
cât si una manifestata în trup, aparentă. În Romani 12: 1-2 se spun
urmatoarele cuvinte: "Vă îndemn dar,
fratilor pentru îndurarea lui Dumnezeu, să duceti trupurile voastre
ca o jertfa vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu.
Aceasta va fi din partea voastră o cuminte slujba duhovniceasca.
Sa nu va potriviti chipului veacului acestuia, ci să vă
prefaceti, prin innoirea mintii voastre, ca sa puteti deosebi bine voia lui
Dumnezeu cea bună, plăcută si desavârsită.".
Textul acesta prezintă două laturi ale sfintirii: sfintirea
launtrică si aducerea trupurilor ca o jertfa vie.
Consacrarea vietii, cu trup, suflet si duh Domnului este un act personal
normal pentru un credincios. El
trebuie sa fie regula, nu exceptia. Întelegem
din Romani 12 ca despartirea de chipul veacului acestuia este un pas însemnat
în sfintirea personala. Domnul
vrea ca mintile noastre sa fie indreptate spre cer, nu spre pamant, spre cele
spirituale, nu spre cele firesti, spre Hristos nu spre orice altceva.
Ceea ce innoieste mintea crestinului este indeletnicirea cu Scripturile
sfinte. Ps. 1 spune despre cel ce
cugeta zi si noapte la cuvantul Domnului "este ca un pom sadit langa un
izvor de ape, care-si da rodul la vremea lui si ale carui frunze nu se
vestejesc. în tot ce face
propaseste". De multe
ori, cand se explica Romani 12 se vorbeste despre "predare" si "o
viata predata" ca de o a doua experienta în viata crestinilor, similara
celei a intorcerii la Dumnezeu. în
mod normal, predare sau consacrarea este o consecinta a faptului ca Domnul Isus
ne-a rascumparat pentru Dumnezeu. Domnul
Isus a platit un pret scump pentru noi iar noi, ca credinciosi apartinem de
drept si de fapt lui Dumnezeu. Nu
este un act meritoriu al crestinului sa-si aduca trupul ca jertfa vie lui
Dumnezeu, din moment ce noi suntem ai Lui.
Jertfa vie - insemana madulare noastre, talentele noastre, lucrarile
noastre, bunurile noastre, în slujba Lui.
Dar, mai intai mintea noastra, duhul nostru, afectiunile noastre
dorintele noastra, capacitatile noastre inelectuale sau fizice, toate puse în
slujba voiei Lui, cea buna, placuta si desavarsita.
Marturia crestina în Romania are nevoie de tineri predati cu duh, suflet
si trup Domnului Isus. Separarea de
lume este în primul rand o separare morala, dar sunt cazuri în care,
credinciosia fata de Dumnezeu ne cere sa stam departe de orice asocieri care
nu-L onoreaza pe Dumnezeu. "In lume, dar nu din ea".
Ce exemplu frumos ne estein aceasta privinta Iosif, felul cum a fugit el
de pacat, de poftele tineretii si cum a tinut el vie marturia despre Dumnezeul
lui Avraam, Isaac si Iacov, în conditii deosebit de neprielnice.
Dumnezeu a onorat credinciosia lui Iosif si El va onora pe orice
credincios sau credincioasa care sporeste în sfintenia personala.
6.
Cateva false doctrine de evitat cu privire la sfintirea personala
a
Perfectionismul: Aceasta
doctrina considera ca credinciosii ating perfectiunea inca din timpul trairii,
în prezent, în trup pe pamant. Ei
neaga ca o fire pacatoasa exista inca în cei credinciosi. Ce zice Scriptura? Rog
cititi 1 Imp. 8:46, Prov. 20:9; Eccl. 7:20; Iacov 3:2; 1 Ioan 1:8.
Vesnicul si Deasavarsitul Cuvant al lui Dumnezeu infirma eroare
perfectionista
b.
Liberalismul: reprezinta o mentalitate în interpretarea Scripturii. Ei considera numai adevarul sfintirii ca pozitie si trec cu
vederea sfintirea ca experienta, ca traire.
Biblia spune cu multa claritate ca nu exista sfintire ca pozitie
neinsotita de sfintirea ca umblare, neinsotita de dorinta de a-L onora pe
Dumnezeu prin vietile noastre. Mai
mult, Scriptura indeamna: "Urmariti pacea cu toti si sfintirea fara de care
nimeni nu va vedea pe Dumnezeu". "Si
daca chemati ca Tata pe Cel ce judeca fara partinire pe fiecare dupa faptele
lui, purtati-va cu frica în timpul pribegiei voastre"...Liberalismul da la
iveala un fel de gandire specific celor nenascuti din nou.
c.
Legalismul : înseamna introducerea unui cod de reguli exterioare care ar
caracteriza sfintirea personala. Biblia
are un singur etalon pentru o viata sfanta: Hristos. "Cine zice ca ramane în El trebuie sa traiasca si
El cum a trait Isus". Dumnezeu nu cere dela noi nici mai mult, nici mai
putin decat pe Hristos.
7.
Cateva atitudini de evitat în legatura cu sfintenia personala
a.
"Mandria" sfinteniei.
Întelegem prin aceasta duhul de superioritate pe care unii credinciosi
il abordeaza, considerandu-se mai sfinti, mai spirituali decat altii.
Domul Isus ne-a dat pilda Fariseului si a vamesului.
Adevarata viata sfanta merge mana în mana cu smerenia.
b.
"Izolarea de frati" în numele sfinteniei.
Biblia sustine cu tarie doctrina separarii, dar separarea scripturistica
are un dublu sens: este separare catre Dumnezeu si separare de rau.
Un gen de narcisism "evanghelic", în care cautam desavarsirea
în altii dar suntem ingaditori cu propriile noastre nedesavarsiri, dezvaluie
mai mult spirit de partida, spirit de secta decat adevarata dragoste de frati.
Sfintirea practica însemneaza - intre altele- si crestere în dragoste
de frati. Mai mult, la 2 Timotei 2:22, lui Timotei i se spune:
"Fugi de poftele tineretii si urmareste neprihanirea, dragostea, pacea,
impreuna cu cei ce chaema pe Domnul dintr-o inima curata". Acest "impreuna" spune despre faptul ca
sfintirea personala este potentata de sfintirea în viata credinciosilor
laolalta. Ce frumos: o viata
personala sfanta este o binecuvantare pentru viata bisericilor sau adunarilor.
Iar biserici sfinte sunt ajutor
în trairea de vieti personale sfinte.
c.
Sfant în afara si fariseu inlauntru:
Sunt pacate ascunse numai înaintea oamenilor. Înaintea lui Dumnexeu totul este gol si descoperit si El va
judeca lucrurile ascunse al inimii.
Desigur,
sunt multe alte aspecte de avut în vedere cu privire la tema Sfintirea Practica
dar sper ca cele mentionate mai sus arata limpede nevoia esentiala pe care o
avem de Domnul Isus, de Duhul Sfant, de Cuvant, de frati ca sa putem trai o
viata sfanta, care-L onoreaza pe Domnul nostru.