OrthoLogia

Bogdan Mateciuc

Mărturia unui protestant

(întors la Biserica Ortodoxa)

            M-am născut într-o familie de intelectuali atei. În primii ani am fost crescut si îngrijit de bunicii din partea mamei, crestini ortodocsi. Bunica a fost cea care m-a învătat câteva rugăciuni si să mă închin. Tot ea m-a dus la biserică si la insistentele ei am fost botezat.

            Am fost crescut apoi de părinti si, din cauza părerilor lor legate de existenta lui Dumnezeu, am uitat tot ce mă învătase bunica. Mai mult, crescând, am adoptat si eu ateismul părintilor si cel din scolile comuniste. Am devenit chiar foarte convins că Dumnezeu nu există si că toate lucrurile din natură au o justificare evolutionistă si materialistă.

            În adolescentă, din cauza problemelor cu care s-a confruntat familia, am căpătat o atitudine cinică si batjocoritoare la adresa a tot ce era frumos pe lume, la adresa lui Dumnezeu si a iubirii. În 1989 a venit Revolutia. Eram în clasa a unsprezecea si aveam 17 ani. În tară începuseră să sosească misionari ai diferitelor culte originare din America, aducând cu ei Nou Testamente protestante. Am intrat si eu în posesia unuia si am început să-l citesc dintr-o curiozitate intelectuală. Eram convins că Iisus Hristos este un mit, însă mi-au plăcut foarte mult cuvintele Lui din cărticica misionarilor. Într-o noapte am avut un vis despre Dumnezeu, un vis în care El îmi vorbea si în care am putut recunoaste clar vocea Lui. Visul m-a impresionat foarte mult (de aceea si acum, la mai bine de zece ani, mi-l amintesc în amănunt), însă nu m-a convins de existenta lui Dumnezeu. Am rămas în continuare un cinic si un rebel.

            În primul an de facultate, în urma unor deceptii, am întâlnit un om presupus experimentat în chestiuni afective, capabil să-mi dea niste sfaturi. El fusese cândva un mare „crai”, însă acum era un misionar neoprotestant. Mi-a vorbit foarte frumos despre Dumnezeu si cu ajutorul lui lucrurile citite de mine în Noul Testament au început să se lege. M-a invitat să fac o călătorie cu el la Timisoara si acolo, într-o adunare baptistă, am spus în fata celor prezenti că vreau să încep o viată nouă alături de Iisus Hristos. Gestul meu a fost foarte apreciat de cei prezenti (ca la două mii de baptisti) si am fost felicitat. M-am întors la Bucuresti cu sentimentul că de acum sunt crestin si că Dumnezeu mi-a făcut un mare har că m-a scos din viata falimentară în care trăisem până atunci. Mai mult, acum aveam o identitate nouă: eram un baptist.

            Sase luni am frecventat o adunare baptistă din apropiere. În tot acest timp nimeni de acolo nu m-a băgat în seamă, lucru ciudat deoarece de obicei ei se bucură de fiecare care „se pocăieste”. În perioada aceea am citit toată Scriptura si am aflat si de existenta altor culte neoprotestante. Printre ele am aflat de unii care credeau că pogorârea Duhului Sfânt de la Cincizecime poate avea loc si astăzi - penticostalii. Am devenit tot mai curios în privinta manifestărilor neobisnuite, atribuite Sfântului Duh, din adunările penticostale si m-am mutat cu bagaje cu tot într-o astfel de adunare. Aici m-am botezat si am primit ceea ce ei numesc „botezul cu Duhul Sfânt”, vorbind în limbi. Acum eram un penticostal.

            Adunarea aceea penticostală era complet diferită de cea baptistă. Aici am fost repede înconjurat de tineri de vârsta mea si m-am integrat într-un cerc. Am început să înteleg teologia penticostală si, în general, neoprotestantă. Pastorul adunării era presedintele unui institut teologic si m-a încurajat să devin student acolo. Ceea ce am si făcut. Începusem să devin popular în adunarea acea, simpatizat deopotrivă de cei tineri si de cei bătrâni. După câteva luni însă am renuntat la studiile teologice, deoarece am intrat în conflict de opinii cu pastorul si nu am acceptat să fac compromisurile necesare „avansării”. După o perioadă de doi ani, odată cu schimbarea domiciliului, am părăsit acea adunare si am început să frecventez alta, tot penticostală. Aici am dorit dinadins să rămân anonim si tot timpul cât am mers acolo, jumătate de an, am fost un singuratic.

            În cei aproape trei ani de când făcusem pasul acela în acea adunare baptistă din Timisoara am ajuns să cunosc în mare teologia neoprotestantă si felul în care „rezolvă” aceste culte problema păcatului din viata individului. Potrivit părerii lor, dacă faci un păcat, este suficient să ti-l mărturisesti lui Dumnezeu într-o rugăciune, să „aplici” versetul de la 1 Ioan 1, 9 si păcatul îti este iertat. Dacă păcătuiesti iarăsi, faci la fel. Simplu ca „bună-ziua”. Eu trebuia numai să cred că Dumnezeu îmi iartă automat acel păcat odată ce i l-am mărturisit.

            Problema a început atunci când am început să simt că la Dumnezeu nu se poate să meargă asa de usor cu păcatul. Începusem să port în mine însumi vina pentru păcatele mele, iar recitarea „versetului de aur” nu mă linistea câtusi de putin. Astfel am început să caut o altă cale de a rezolva problema păcatului. Pe de altă parte, umblând si vizitând si alte adunări neoprotestante, am putut să constat si alte lucruri ciudate.

            După vreo patru ani de perindări deja îmi pierdusem acea credintă în infailibilitatea neoprotestantismului pe care o au majoritatea membrilor acestor culte. Acum căutam altceva, însă nu stiam prea bine ce. Voiam adevărul, însă nu aveam o idee prea clară despre cum arată acest „adevăr”. Discernământul mi se baza pe criterii relative si mereu în schimbare.

            După o perioadă de câteva luni de frământări, niste prieteni m-au invitat să vin la adunarea unde mergeau ei. Am acceptat si asa am descoperit „Părtăsia”.

            Această adunare „Made in Germany” era formată în mare majoritate din oameni plecati din diferite motive de la alte culte. În mare, teologia ei era tot neoprotestantă. Aveau o singură diferentă notabilă: omul trebuie să lupte activ împotriva păcatului, nu să apeleze într-una la harul lui Dumnezeu pentru acoperirea păcatelor repetate. Ideea aceasta a luptei împotriva păcatului era esenta credintei si a predicilor lor. În acelasi timp, asemenea tuturor grupărilor extremiste, criticau plin de sârg celelalte culte neoprotestante si Biserica Ortodoxă si se considerau „alesii” lui Dumnezeu.

            De la prima vizită am constatat diferenta si că încearcă să ofere o solutie la problema păcatelor personale. Am început să frecventez locul acela si m-am integrat în comunitate. Aici am cunoscut-o pe sotia mea si prin căsătoria cu ea m-am legat si mai mult afectiv de acei oameni. Problemele specifice cultelor neoprotestante erau prezente si aici, însă erau atenuate de predicarea luptei împotriva păcatului, luptă care părea să fie scopul majoritătii persoanelor din acel loc.

            La un an de la sosirea mea în adunare s-a petrecut un incident foarte grăitor pentru mine. După modelul Partidului National Tărănesc si a lui Radu Vasile, o mână de tineri au organizat debarcarea „bătrânilor” si s-a pus pe sine sefi ai partidei. Considerând că lucrurile nu merg cum trebuie sub vechea conducere, ei au decis că trebuie să facă ceva si au luat frâiele adunării în mâna lor. Timp de câteva luni adunarea a fost scindată, dar lucrurile au fost oarecum rezolvate atunci când responsabilul pe România a transat lucrurile în favoarea tinerilor. Practicile si orgoliile „din lume” se regăseau din plin la acesti „alesi ai lui Dumnezeu”, iar eu am putut constata existenta intrinsecă a duhului de dezbinare, la lucru în mijlocul acestor culte. Tinerii ajunsi conducători de partidă ofereau acum un management religios mult mai eficient si mai captivant decât cel anost al bătrânilor detronati.

            Incidentul n-a făcut decât să-mi completeze părerea despre aceste culte. Desi eram de acord cu ei în privinta luptei împotriva păcatului, atitudinea si metodele lor m-au îndepărtat afectiv. În cele din urmă am încetat să mai frecventez locul acela, sfătuind-o însă pe sotia mea să continue, deoarece nu voiam ca ea să ia decizii influentată de mine.

            Decizia de a nu mai frecventa nici o adunare nu este deloc usoară, mai ales când nu ai nici o altă alternativă. Atunci când esti învătat că întâlnirea regulată cu „fratii”, participarea la adunări si un anume fel de comportament constituie împreună „credinta”, renuntarea la aceste forme exterioare îti dă sentimentul că-ti pierzi credinta. Stiam că ceilalti spuneau despre mine că „am căzut de la credintă” si că „m-am întors în lume”. Întorcându-se duminica de la adunare, sotia mea îmi povestea amuzată despre felul compătimitor în care o priveau acum cei din adunare. Era un fel de văduvă de război. Uneori o întrebau despre mine ca si cum eram pe moarte sau chiar murisem. Când ea le răspundea însă că-mi merge bine, acesta era un lucru de neînteles pentru ei si clătinau neîncrezători din cap. A trebuit deci să-mi revin din toată intoxicarea cu propagandă neoprotestantă si să stau singur în picioare. Foarte multi dintre neoprotestanti sunt ajutati să rămână în acea credintă de mediul social în care trăiesc si de „tarcul” adunării din jurul lor. Dacă acest tarc ar dispărea peste noapte, probabil că o dată cu el ar dispare si „credinta” lor.

            În perioada aceea, un coleg de serviciu, absolvent al Facultătii de Teologie Ortodoxă, stând de vorbă cu mine despre Părtăsie, mi-a dezvăluit că învătătura ortodoxă pune un mare accent pe lupta împotriva păcatului, lucru pe care eu, ca protestant, nu-l stiam. Mi-a împrumutat câteva cărti si am început să descopăr Ortodoxia. În acel an, de Bobotează, a venit la noi la usă un preot de la biserica din apropiere si, după ce initial i-am declarat franc că eu sunt un „sectant”, am început să mă întâlnesc cu el după amiezele la biserică pentru discutii.

            Timp de aproape jumătate de an, citind si discutând cu acel preot, mi-am dat seama că tot timpul criticasem credinta ortodoxă fără să o cunosc câtusi de putin. Am fost foarte surprins să descopăr bogătia mostenirii spirituale a Bisericii Ortodoxe, precum si lucrurile care certifică veridicitatea acestei credinte. Parte din ele sunt cuprinse în acest articol.

Încet-încet, am început să particip la liturghie si să înteleg acele lucrurile pe care nu le cunosc neoprotestantii atunci când denigrează Biserica, unii din necunoastere, altii din rea-vointă. Din afara Bisericii multe lucruri îmi păreau de neînteles si fără rost. Cei care ascultau pildele lui Iisus nu le întelegeau, căci erau „afară”. Atunci când „au intrat”, li s-au deschis ochii si au înteles. Aceste lucruri, împreună cu cele observate de mine la cultele neoprotestante, au contribuit la decizia mea si a sotiei mele de a ne întoarce la credinta ortodoxă în care fusesem botezati de mici. Acest lucru deosebit s-a petrecut în iulie 2000 la Mânăstirea Neamtu, după o săptămână binecuvântată petrecută în mijlocul călugărilor de acolo, care ne-au si luminat în multe lucruri duhovnicesti.

Pentru „copilul teribil” care eram, era prea greu să vin deodată direct la biserică. Cât timp am frecventat adunările neoprotestante am învătat lucruri folositoare despre Dumnezeu si mântuire. Acestea capătă acum un sens nou, duhovnicesc, fiindu-mi astfel de ajutor. Dumnezeu a îngăduit în viata mea acest ocol neoprotestant pentru a mă aduce în cele din urmă la adevărata credintă, „dată sfintilor o dată pentru totdeauna”. În acelasi timp, întelegând de unde m-a scos Dumnezeu, nu pot si nu trebuie să tac, atât timp cât fratii mei sunt încă în înselarea Satanei si riscă să fie pentru totdeauna depărtati de la fata lui Dumnezeu. Acesta este rostul celor scrise aici, ca ei să citească si să se mântuiască cu ajutorul lui Dumnezeu din acel loc.