OrthoLogia

MONAHISMUL CA TRAIRE LITURGICO-ECLESIALA

De IUVENALIE IONASCU, parohul bisericii românesti Sf. Ioan Casian

Publicat cu permisiunea revistei Scara.
Va puteti exprima opiniile cu privire la acest articol pe Dialog Evanghelic Ortodox

De-a lungul timpului, trairea monahala a fost vazuta ca o realitate cuprinsa invariabil între doua limite de neîmpacat. Pe de o parte, cel ce vrea sa duca o astfel de viata trebuie sa paraseasca definitiv lumea, cu toate pacatele sale, cu toate placerile si înselaciunile ei si sa se retraga în singuratate, în pustiu, în paduri sau în manastire si sa împlineasca singur poruncile evanghelice. Pe de alta parte, crestinul care vrea sa duca o viata calugareasca declara ca doreste sa împlineasca, cu mai multa atentie, învatatura Evangheliei, centrata pe iubirea de Hristos si de aproapele; sa aplice, adica, un maximalism crestin, care înseamna angajare spre mântuirea propriului suflet, ca si ale altora.

Între parasire si angajare, între singuratate si viata de obste, între a se retrage din lume si a apartine si a participa la viata comunitatii bisericesti se consuma întreaga tensiune a subiectului nostru.

Vom încerca sa scoatem în evidenta continuitatea organica între viata monahala si cea liturgico-eclesiala. Ca viata monahului are radacinile sale existentiale tocmai în Sfânta Liturghie si ca trairea sihastrului e un imn liturgic adus Bisericii lui Dumnezeu.

Calugarul este, în primul rând, un crestin. Viata sa crestina se bazeaza si-si trage sevele din cele trei Taine de initiere: Botezul, Mirungerea si Euharistia, prin care ni se daruieste, prin Duhul Sfânt, participarea la viata divina.Tainele ne daruiesc aceasta viata divina, într-un anume fel, în stadiu germinal: e o samânta, care nu se poate dezvolta si aduce roade în om decât prin sinergia dintre har si eforturile noastre. Asadar, începuturile trairii monahale sunt înradacinate în sacramentalitatea Bisericii.

Pâna azi, în fata unui astfel de mod de viata, lumea se afla contrariata; viata tainica si ascunsa a monahului e un mister sigilat cu sapte peceti. Astfel ca se gasesc adesea observatii sau acuze, ca si cum viata monahala ar fi o abandonare, iar calugarul, un dezertor, care prefera singuratatea, uitând de semenii sai, care se roaga singur, egoist, pentru sine însusi, si duce o viata ce contrazice natura însasi. Acuzele sunt grave, întrucât ele privesc dimensiunile eclesiala, liturgico-sacramentala si sacrificiala a vietii crestine.

Raspunsul cel mai potrivit la aceste obiectii îl ofera trairea însasi a monahului, care marturiseste cum monahismul, întrucât se bazeaza pe libertatea observarii sfaturilor evanghelice, devine un imn liturgic al slavei lui Dumnezeu.

Daca Biserica ne cheama la comuniune cu toti si la angajarea cât mai hotarâta în a realiza, în lume, Împaratia lui Dumnezeu, nu cumva calugarii neaga aceasta unire a tuturor în aceeasi pâine si acelasi potir, prin harul aceluiasi Duh Sfânt?

Sfintii Parinti raspund: Ceea ce a fost asumat a fost si mântuit. Monahul se gaseste în uniune ontologica cu toti oamenii. El participa în fiecare zi la Dumnezeiasca Liturghie. Slujbele ocupa primul loc. Iar munca, ascultarea, masa, primirea de straini, toate izvorasc si se întorc la Sfânta Euharistie, care transfigureaza întreaga sa viata. Repetând neîncetat rugaciunea inimii, el invoca pe Hristos pentru toti. Cum scrie Sfântul Simeon al Tesalonicului: Un crestin, fiind întru totul unit cu Hristos, în Hristos gândeste?, cu Hristos teologhiseste, se îngrijeste de toate si de toti, pentru Hristos graieste si lucreaza. Doar pe Hristos îl respira si îl duce cu sine, fara sa aiba sau sa doreasca nimic altceva decât pe Hristos. Ca si Apostolul Pavel, Îl tine pe Hristos spre mângâiere. Hristos e, pentru el, comoara de mare pret, piatra nestemata si lumina vietii sale, dulceata sa si împaratia fara de sfârsit . Monahul devine cu adevarat un teopat. Hristos Însusi traieste în el si-i împartaseste toate darurile pe care Duhul le revarsa în Biserica Sa.

Si Sfântul Isaac Sirul zicea ca cel ce se retrage din lume spre a-si sfinti propria persoana si a se ruga pentru altii, e mai presus decât cel ce încrestineaza multime de popoare. Efectele acestui adevar-putin neobisnuit, la prima vedere-sunt de ordin ontologic. Sfintindu-se pe sine însusi, monahul sfinteste natura umana însasi. El se retrage din lume nu spre a o abandona, ci spre a o sfinti. Aceasta îndeletnicire de a placea lui Dumnezeu, dupa Evanghelia lui Hristos, se împlineste retragându-te din grijile lumii si lasând orice împrastiere. Or, aceasta nu înseamna a abandona lumea, ci pacatele si stricaciunea lumii.

2. Sunt unii care vorbesc de solitudinea monahului ca despre parasirea vieti comunitare-exprimata în comunitatea liturgica. Ca si cum monahul, prin viata sa solitara, ar parasi Biserica.

În acest sens, unii dintre Parintii Bisericii, între care Sfântul Vasile cel Mare si Sfântul Pahomie, se abtin sa recomande viata singuratica. Dar, în acelasi timp, Biserica însasi a canonizat figuri de eremiti, precum: Pavel Tebeul, Onufrie, Maria Egipteanca, Petru Athonitul. Un astfel de eremitism nu-i prin nimic strain de duhul Bisericii. Cum asa?

Simplu, pentru ca solitudinea monahului are, de fapt, o profunda dimensiune eclesiala si liturgica. În Hristos euharistic, monahul întâlneste, în comuniunea sfintilor, întrega umanitate si întrega creatie. Monahul e cel separat de toti si cu toti în armonie". El cuprinde în sine întreaga Biserica si participa la viata Bisericii. Cum zicea Pier Damiani, care cunoscuse calugarii greci din Calabria, în secolul al XI-lea: Despre Biserica se vorbeste ca despre fecioara cea una: se întelege deci, cum s-a afirmat, ca Sfânta Biserica e una în toti si întrega în fiecare; simpla, asadar, în pluralitate, prin unitatea credintei; multipla în fiecare, prin legatura dragostei si prin darul harismelor diferite.

Calugarul poarta în inima sa, ca pe un tezaur de mare pret, pe toti oamenii si îi aduce lui Dumnezeu în chip euharistic. Cel solitar nu mai e singuratic, caci participa la adevarata viata a Bisericii. Iesit din mijlocul nostru-cânta Sfântul Simeon Noul Teolog-te-ai osebit de lumea întreaga: cu adevarat, aceasta înseamna a fi în singuratate. Însa fiind unit cu Dumnezeul si Împaratul tau, nu mai esti solitar, ci ai devenit împreuna locuitor cu toti sfintii, te împartasesti de viata îngerilor, te odihnesti cu dreptii, esti cu adevarat mostenitor cu toti cei ce sunt în cer. Cum ar putea, asadar, sa fie solitar cel ce a dobândit cetatea sa, în care se afla adunarea martirilor si sfintilor? ?. În toate acestea nu-i nimic strain de viata Bisericii. Nu exista nici o contradictie, nici în ce priveste natura persoanei, nici cea a comunitatii eclesiale.

3. Dar poate ca celibatul, ca renuntare la lucrurile vietii e o masura împotriva naturii umane.

Acestora le raspundem ca monahul traieste fecioria dupa Hristos, transcende nu doar ce e contrar naturii, ci însasi natura. Urmarind ceea ce e dincolo de natura, ia parte la modul de a fi al îngerilor, despre care si Domnul a vorbit: La Înviere, nu se însoara, nici nu se marita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer (Mt. 22,30). Prin celibat, monahul slaveste pe Dumnezeu în trupul sau, dupa un model mariologic. Acesta-i modul de a depasi legile si conditionarile naturii, chiar si ale mortii. În chip asemanator cu Nascatoarea de Dumnezeu, Maria: moartea, care stapânise de la Adam pâna la ea, odata ajunsa în fata ei, se lovi ca de o piatra, de rodul fecioriei sale, fiind învinsa; la fel fiecare suflet, prin feciorie, trece dincolo de viata trupeasca si se desfiinteaza, într-un fel, puterea mortii, care nu mai are loc pentru boldul sau. Fecioria ne duce, asadar, dincolo de stricaciunea acestei lumi si ne împartaseste din lumea ce va sa vina, din Împaratia cerurilor. Hristos S-a nascut din Fecioara, învata Sfântul Grigorie Teologul, si arata fecioria drept cale care duce în afara lumii, care înfrânge lumea, care transforma o lume în alta, lumea prezenta în lumea ce va sa vina?, îndreptându-ne de la cele ce sunt catre cele nevazute. Calugarii sunt cei ce gusta din aceasta traire a Împaratiei lui Dumnezeu, fara sa nege lumea prezenta si legile ei.

4. Atunci rugaciunea monahului e expresia nu doar a pasivitatii, ci si a celui mai profund egoism?

Lasam sa raspunda un renumit medic si poet român, un laic: Vasile Voiculescu, care, în anii 50 ai secolului nostru, participa la cenaclul si la miscarea generata de acesta, dedicate rugaciunii lui Iisus. E vorba de miscarea Rugul aprins, ai carei membri au platit cu martiriul, în gulagul comunist, preocuparile lor isihaste si practica rugaciunii inimii. Iata ce zicea poetul nostru, ca unul ce ajunsese la masura rugaciunii contemplative, a luminii taborice: Persoanele iesite din lumea veacului, închinate numai meditatiei si rugaciunii, monahi, pustnici, isihasti, sunt îndeobste socotite dezertori de la cea mai mare îndatorire a vietii-munca-adica niste trândavi. În ochii oamenilor de rând numai doua sunt sursele de truda: cea cu bratele, cea cu mintea. Dar rugaciunea este o lucrare-cea mai grea. Cu activitatea bratelor oamenilor agonisim hrana pentru cresterea si întretinerea trupului. Cu truda meditatiei si a rugaciunii ne agonisim hrana pentru cresterea sufletului-nu numai pentru noi însine, ci si pentru ceilalti, care se pot împartasi din bogatia inimii noastre.

Asadar, rugaciunea monahului nu-i prin nimic egoista si individuala, ci liturgica, eclesiala si cosmica. Ea transfigureaza lumea întreaga, dupa cum rugaciunea euharistica transfigureaza pâinea si vinul. De fapt, rugaciunea calugarului continua rugaciunea comunitatii eclesiale: porneste de la Liturghie si se întoarce la ea.

Dupa aceasta prezentare oarecum apologetica a vietii monahale, ca viata eclesiala si liturgica, sa încercam sa notam sumar câteva aspecte sau dimensiuni ale acestui mod de traire.

1.Trairea monahala este hristocentrica. Sau, mai exact, de un hristocentrism euharistic. Caci monahul este un om euharistic El primeste pe ceilalti si întreaga lume ca pe un dar al lui Dumnezeu facut vietii sale si daruieste totul Domnului Hristos, cu multumire. El aduce lui Dumnezeu nu numai pâine si vin, ci si toate câte sunt consubstantiale acestora: adica întreaga creatie. În calugar, omul redescopera demnitatea sa sacerdotala: daruieste totul si, mai ales pe sine însusi, lui Dumnezeu: Tie Îti aducem de toate si pentru toate.

Aceasta e posibila în masura în care monahul a daruit lui Dumnezeu inima sa. Si în curatia inimii sale a vazut pe Dumnezeu si Lui, cu multumire, Îi aduce tot ceea ce-l înconjoara. Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5,8). Monahii nasc pe Hristos în centrul persoanei lor, în inima, prin rugaciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul. Si în schimbarea mintii si a inimii (metanoia), omul uneste mintea sa cu mintea lui Hristos si inima sa cu inima lui Hristos. Astfel, viata sa devine o continua multumire, o neîncetata liturghie existentiala. Si în inima sa, largita infinitului dumnezeiesc, coboara Domnul, ca sa-Si faca acolo locas. Într-o astfel de inima sunt cuprinse umanitatea si întreg cosmosul: caci împreuna participa la liturghia inimii, în care Hristos Însusi se roaga Tatalui, în harul Duhului Sfânt. E marturia vietii monastice, ca viata liturgica si eclesiala.

Dar monahul nu se roaga doar cu rugaciunea lui Iisus. El îsi împropriaza rugaciunea Bisericii. Nu întâmplator, fiecare slujba divina se încheie cu invocarea: Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, mântuieste-ne pe noi. Sfintii Parinti sunt în special monahi si exemplul lor de viata monahala straluceste pe cerul slujirilor liturgice ale Bisericii dintotdeauna. Pentru ca viata monahala e experienta de fiecare zi a Liturghiei euharistice oficiate de Biserica.

2. Rasfoind cartile fundamentale ale monahismului, am fi tentati sa credem ca, în primele secole monastice, Sfintele Taine si, în general, cultul Bisericii nu ar fi avut prea multa importanta pentru cei ce se retrageau din lume, spre a duce o viata în singuratate. S-ar parea ca Patericul, sau Mântuirea pacatosilor (a monahului Agapie) nu scot în evidenta dimensiunea sacramentala a trairii eremitice.

Aduc aici frumoasa marturie a Avvei Pimen: Avva Pimen zise: E scris în ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu, Dumnezeule. Fiindca cerbii în pustie înghit multe jiganii târâtoare, iar când îi arde otrava, doresc sa vina la ape, si dupa ce beau se racoresc de otrava jiganiilor. Asa si calugarii, în pustie sezând, se ard de otrava dracilor celor vicleni si doresc sâmbata si duminica sa vina la izvoarele apelor, adica la Trupul si Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, ca sa se curateasca de amaraciunea celui viclean.¹².

În secolul IV, Dumnezeiasca Liturghie se slujea de doua ori pe saptamâna, sâmbata si duminica. În secolele urmatoare, a devenit obisnuinta liturghia de fiecare zi. Sfântul Teodor Studitul (sec.VIII) recomanda chiar si împartasania zilnica. Acelasi lucru recomanda si Avva Apollo, care zicea: E nevoie, pe cât posibil, ca monahii sa se cuminece în fiecare zi cu Sfintele Taine ale lui Hristos, caci cine se departeaza de ele se departeaza de Dumnezeu; dimpotriva, cine le primeste continuu, primeste continuu pe Mântuitorul. Caci Mântuitorul Însusi a zis: "Cine manânca Trupul Meu si bea Sângele Meu ramâne în Mine si Eu în el" (Ioan 6, 56). Este asadar de trebuinta pentru calugari ca, de vreme ce fac neîncetat amintirea patimilor Mântuitorului, sa fie pregatiti în fiecare zi si sa faca în asa fel încât sa se învredniceasca sa primeasca în orice clipa Sfintele Taine cele ceresti, caci astfel si noi ne vom bucura de iertarea pacatelor¹³. Asadar, fundamentul vietii monahale este Hristos euharistic.

3. Trairea monahala dobândeste o profunda dimensiune liturgica si cultica.

Calugarul, prin rugaciune, curateste propria-si inima si o arata statornica în unirea cu Hristos. În timpul Liturghiei, monahul se daruieste pe sine însusi, cu dragoste, lui Dumnezeu si Dumnezeu i se daruieste, si în fiecare zi petrec multe ceasuri împreuna, în aceasta slujire iubitoare a Domnului, în biserica¹⁴. Nu merge în biserica din vreo obligatie, ci din dorinta neostoita; nu gaseste nimic mai de pret decît comuniunea cu Hristos, cu Maica Sa si cu prietenii Sai. Slujbele sunt o bucurie si o sarbatoare, o deschidere a inimii si o pregustare a raiului¹⁵. De aceea, calugarul arde de nerabdare sa se întoarca în biserica si ar ramâne acolo pentru totdeauna. Iar când iese din biserica, toate îi vorbesc de Liturghie: toate pleaca de la biserica si de la altarul sau si se întorc la ea. Slujba ocupa primul loc în viata mânastirii: este memoria însasi a Bisericii. Si toate, aduse cu multumire în biserica, sunt transfigurate pentru Împaratia Cerurilor. Toate se contamineaza de înnoirea vietii (Romani 6, 4) a lui Hristos, izvorâta din mormântul stralucind de lumina.

Chiar si asceza: neîncetata asceza se contamineaza de lumina învierii. Monahul care posteste, care privegheaza, care îsi înfrânge voia, nu este un ? suferind. E drept, el lucreaza o continua siluire a naturii, dar în sensul cuvintelor Domnului: Împaratia cerurilor se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mâna pe ea (Matei 11, 12). Suferinta monahului postitor e o suferinta radianta (Al. Schmemann). Straluceste de lumina transfiguratoare. Caci nu omul posteste, ci Hristos Însusi! Aceasta e taina prezentei lui Hristos în faptele bune ale omului, de care vorbea Sfântul Maxim Marturisitorul. E o prezenta euharistica.

Prin asceza, monahul se transforma pe sine însusi în cetatean al Împaratiei. Si gaseste Împaratia, al carei semn este pacea. Fii tu însuti în pace cu Dumnezeu, zicea Sfântul Serafim de Sarov, si multi din jurul tau vor gasi pacea. E pacea Duhului, care daruieste libertatea.

Tocmai aici se manifesta roadele ascezei monastice. Caci renuntând partial la nevoile naturale (mâncare, apa, somn etc.), monahul îsi exprima autonomia sau libertatea fata de lumea prezenta, stricacioasa. Face experienta Împaratiei ce va sa vina. Caci Hristos, Soarele Ierusalimului ceresc (conform Apocalipsa.21, 23), este deja în mijlocul poporului Sau, liturghisind.

4. Cum am vazut, viata monastica are o profunda dimensiune eshatologica. Monahul traieste în Împaratia lui Dumnezeu si viata sa este o continua zi de sarbatoare, o pregustare a raiului. Constiinta eshatologica, pastrata intacta în Biserica, îsi gaseste o expresie si o actualizare particulara în continua invocare monastica a rugaciunii lui Iisus. Asteptarea Domnului care vine maranatha! si constiinta prezentei Sale mistice între noi sunt exprimate de El: Împaratia lui Dumnezeu este înlauntrul vostru (Luca 17, 21). Aceasta constiinta face posibila viata unei mânastiri, aduna pe toti fiii lui Dumnezeu împrastiati (confer Ioan 11,52) si îi asaza împreuna în acelasi loc (Faptele Apostolilor 2,1), ca într-un sobor liturgic.

5. Pentru monah, totul se petrece aici, jos, si, în acelasi timp, dincolo, în Împaratie. Toate lucrurile, în aceasta viata, sunt istorice, temporale: au un început si un sfârsit. Dar monahul începe sa traiasca pe cele neîncetate, vesnice. Rugaciunea sa, uniunea sa mistica cu Iubitul inimii sale nu cunoaste oprire. Rugaciunea inimii, devenita neîncetata, face ca taina uniunii euharistice sa devina o stare, ca ceva fara de sfârsit. Fara sa înceteze sa fie în timp, el ia totodata parte la vesnicie¹⁶. Acesta este timpul liturgic, timpul transfigurat, în care istoria a fost penetrata de eternitate.

6. Si spatiul trairii monahale este unul liturgic. Biserica e un spatiu transfigurat, apartine Împaratiei, cum spune o cântare a Maicii Domnului: În biserica slavei tale stând, în cer a sta ni se pare, Nascatoare de Dumnezeu. Iar în Muntele Athos si, de aici, în orice mânastire, calugarii recunosc în Nascatoarea de Dumnezeu pe Împarateasa lor si Stapâna. Tot ce tine de mânastire devine o biserica a Nascatoarei si se înconjura de slava cereasca.

7. În sfârsit, un ultim aspect ce merita observat este prezenta minunii în viata monahilor. De obicei, se zice ca minunea este o întâmplare extraordinara, ce depaseste legile naturii si ratiunii. Pentru un crestin, minunea devine o stare normala de viata. Caci viata însasi a crestinului e o minune: e viata înviata, caci e viata lui Hristos. Minunea suprema, pe care Hristos o savârseste în fiecare zi în Biserica Sa, este Euharistia.

Monahii au o perceptie particulara a acestei dimensiuni a vietii crestine. Livada duhovniceasca a lui Ioan Moshu (sec. VII) abunda de exemple: în fiecare zi crestinii vedeau puterile lui Dumnezeu, prezenta minunata a lui Hristos euharistic. Calugarii din Muntele Athos se încred tot timpul în Maica Domnului, care lucreaza minunile sale, prin care Domnul îsi manifesta prezenta Sa.

1. Cineva a întrebat: Ce este Sfântul Munte? Si un batrân a raspuns: Bucurie se face în ceruri pentru un pacatos care se pocaieste; iar aici sunt multi cei ce se pocaiesc¹⁷. Trairea monahala e arta pocaintei, a metanoiei, a schimbarii mintii si a inimii. Pocainta continua se savârseste prin rugaciunea continua, prin neîncetata invocare a preadulcelui Nume al lui Iisus. Monahul îsi aminteste de Dumnezeu mai mult decât de propria sa respiratie¹⁸, scrie Sfântul Grigorie Teologul. Rugaciunea pastreaza aprins focul dragostei divine, care transfigureaza persoana însasi a monahului si întreaga lume.

2. Viata calugarului e o judecata pentru lume. Aceasta viata ascunsa cu Hristos în Dumnezeu va fi descoperita în slava la venirea Domnului (confer Coloseni 3,4). E o taina care se savârseste sub ochii nostri, o liturghie în sensul sacrificial al cuvântului. Si, în acelasi timp, întruparea cuvintelor liturgice: Usile! Usile!, cuvinte prin care Euharistia opereaza judecata acestei lumi, desparte oile de capre, pe cei ce participa la cina de cei ce ramân afara.

3. Ontologic, monahul ramâne nadejdea umanitatii¹⁹. Într-o lume care afirma ideologii umaniste gata sa creeze iaduri, monahul descopera masura omului adevarat: e omul îndumnezeit, sfintit, chip al lui Dumnezeu. E omul îngeresc, de care vorbea Sfântul Ioan Scararul: Îngerii sunt lumina pentru calugari, iar viata monahala e lumina pentru toti oamenii²⁰. Monahul e cel ce vede "fara sa vada", care cunoaste "fara sa cunoasca", dar care descopera slava omului îndumnezeit si a Împaratiei lui Dumnezeu. Harul rugaciunilor calugarilor dintotdeauna îl chemam de fiecare data la otpustul Sfintei Liturghii, ca si al tuturor celorlalte slujbe: Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi.