OrthoLogia

O Criticã Binemeritatã

Arhim. Roman Braga

Spusesem Arhiepiscopului Nathaniel cã nu mai scriu si cã îmi caut de mântuirea sufletului. Dealtfel, nici chiar presa românã din exil nu o mai citesc în întregime, ci doar mã uit la titluri. Dar se vede treaba cã bãtrânii au nevoie de stimulenti puternici pentru a le trezi interesul. Un asemenea stimulent a fost pentru mine rãsfoirea numãrului 2 din Noembrie 1999 a revistei ''UNIREA,'' organul de presã a Românilor Greco-catolici din America. Un adevãrat soc.

Stiam ca între ''SOLIA'' si ''UNIREA,'' respectiv între cele douã episcopii românesti din America: cea ortodoxã dela Vatra si cea unitã cu Roma, a fost întotdeauna un raport de colegialitate; dacã nu de colaborare, cel putin de convietuire pasnicã în exil. Asa era pe vremea Arhiepiscopului Valerian, când din colectivul ''UNIREA'' fãceau parte: Ionicã Halmaghi, Pãrintele George Muresan, Pr. Toderici, Monseniorul Puscas, Octavian Bârlea. Ne vedeam fiecare de treburile noastre, deoarece, si ei, si noi, aveam necazuri cu oamenii din parohii, cu preotii, cu noii veniti, cu ajutorul celor din tarã; ba mai eram tracasati si de probleme politice.

Insã de când cu noul lor episcopat, redactia ''UNIRII'' se pare cã vrea sã înceapã cu Ortodoxia Româneascã din exil un fel de polemicã, sau sã mentinã o atitudine de frondã, si nu stie cum. Eu cred cã nu avem nevoie de asa ceva. Cã fiecare din noi se împãuneazã si se crede ''BISERICA,'' e si normal. Asta nu supãrã pe nimeni: ''Tot tiganul îsi laudã ciocanul.'' Nici chiar malitiozitatea întepãturilor reciproce, aici în contextul democratiei americane, nu conteazã. Mai ales cã în aceastã materie, nici noi nu suntem usã de bisericã.

''UNIREA'' însã, de la o vreme, a început sã publice, în capitole, un pamflet polemic intitulat, cam pretentios ''Scurtã Istorie a Bisericii Române,'' de Episcopul de Lugoj, Ion Ploscaru. Acum, oricât de scurtã ar fi, o Istorie a Bisericii ar trebui, în primul rând, sã fie si obiectivã. Dar pentru cã Episcopul Ion Ploscaru scrie acest pamflet istoric, nu ca stiintã, ci ca un bumerang împotriva ortodoxiei românesti, i s'a întunecat mintea pentru adevãr si nu mai are nici o logicã în documentele pe care le citeazã. Si pentru cã Prea Sfintia Sa se vrea cu orice pret latin, i-as spune cã un strãmos al lui,

ce-i drept cam îndepãrtat, Tacitus, spunea cã istoria se scrie ''sine ira et studio.'' As vrea doar sã scot în evidentã, din textul acestui pamflet, câteva perle sau mai degrabã niste gogomãnii. Sã le ia fiecare cum îi convine. Rãmâne la aprecierea cititorilor.

1. Pamfletul mentioneazã cã preotii ortodocsi din trecut, nefiind în stare sã învete limba slavonã care li se impunea, o ''boscorodeau,'' de unde si rãdãcina ucrainianã a cuvântului ''boskoroditi,'' pe când preotii uniti întorsi dela Roma ''vorbeau mai multe limbi fãrã boscorodire.''

Tot respectul pentru memoria Episcopului Ploscaru care a trecut la Domnul. Vorba strãmosilor nostri: ''De mortuis nil nisi bene. Dar eu cred cã acolo, în ceruri, Prea Sfintia Sa liturghiseste cu preotii ortodocsi boscoroditori, pentru cã la Dumnezeu treburile merg altfel decât la oameni. Si mai cred cã, la ora aceasta, va fi avut dânsul surpriza sã afle cã examenul la poarta raiului nu constã din gramatica limbilor învãtate la Vatican, ci din rugãciune, smerenie si dragoste, de care fratii nostri dela UNIREA nu prea dau dovadã, când îi publicã ineptiile. Si pentru cã limbile: slavonã, ebraicã, elinã, latinã, siriacã si coptã sunt limbi moarte, limbi liturgice; deci nu se vorbesc, mã întreb si eu, în spiritul fratilor dela UNIREA: ce mai boscorodealã ar mai fi fost în evul mediu, pe bietii Germani, Unguri, Suedezi, Polonezi ... s.a.m., care nu sunt latini, dacã Vaticanul le-ar fi impus sã vorbeascã latineste, o limbã strainã de spiritul si structura lor sufleteascã. Însã n'au fost siliti, precum nici Românii, în Evul Mediu, n'au fost siliti sã vorbeascã slavoneste. Asta a fost numai în imaginatia lui Ion Ploscaru.

Pe timpul lui Matei Basarab si Vasile Lupu, Românii au scãpat de slavonie, fiind primul popor care s'u rugat în limba oamenilor simpli, pe când limba latina a dãinuit în cult pânã acum 50 de ani, la Conciliul II Vatican. ... Sau poate cei dela UNIREA s'or fi gândind cã romano-catolicii vorbesc latineste! Ca sã te distrezi, ia un preot catolic american, la întâmplare, si pune-l sã-ti citeascã un pasaj din Cicero. ... Cât despre ''alte limbi învãtate la Vatican,'' nici pomenealã. Ion Ploscaru, sunt sigur cã a scris istoria lui pentru naivi. Eu însã mã mir de cei care o popularizeazã în America.

2. Un alt mãrgãritar de mult pret este durerea Prea Sfintitului Ploscaru, cã preotii ortodocsi români din vremea aceea, ''boscorodind'' Canonul Euharistic în slavoneste, prefacerea pâinii si a vinului nu a avut loc (pg. 10). Deci Liturghia nu a fost realã. Aici Prea Sfintia Sa vinde castraveti la grãdinar.

Harul Duhului Sfânt, ''care împlineste toate câte lipsesc,'' cred cã nu se împiedecã de greselile de gramaticã sau de pronuntie, ci mai degrabã de lipsa totalã a invocãrii Duhului Sfânt, pe care unitii, voind sã fie la fel cu romano-catolicii, au eliminat-o complet din liturghiile Sfintilor Vasile si Ioan. Duhul Sfânt nu vine dacã nu îl chemi. Domnul a zis: ''Cere si ti se va da.'' Lipsa Epiclezii Euharistice din liturghiile catolice este o mare gresalã dogmaticã, care, de fapt, împiedicã împãrtãsirea noastrã la acelasi Sfânt Potir. Asa este si erezia despre natura Harului Dumnezeiesc. În Sfânta Tainã a Euharistiei, Harul este invocat. Prin har se opereazã prefacerea. Dacã Harul nu este o energie de aceeasi esentã cu Dumnezeu, ci este creat, asa cum învatã catolicii, cum poate ceva, care este creat sã prefacã pâinea si vinul în Trupul si Sângele lui Hristos Dumnezeu? Oare nu rãmânem tot în domeniul creaturii? Deci nu ''boscorodeala'' ci mai degrabã lipsa ei ar face Liturghia nelucrãtoare. Dar sã ne întoarcem la faimoasa istorie.

3. Autorul citeazã din DESCRIERA MOLDOVEI a lui Dimitrie Cantemir, cum li se tãia limba la moldoveni cã nu vorbeau slavoneste. Închipuiti-vã pe Alexandru cel Bun mergând la luptã în fruntea unei armate de Moldoveni cu limbile tãiate, cã nici un tãran nu vorbea o limbã destinatã exclusiv cultului. Am fost curios sã studiez cartea în amãnunt. Citatul nu existã. Cred cã este un comentariu, sau ceva luat în afara contextului, asa cum întrebuinteazã sectarii Biblia. Am gãsit însã altceva, la care autorului nu i-a convenit sã se opreascã. Citez: ''Nici o altã religie nu este mai urâtã de moldoveni ca religia papistasilor. ... Moldovenii zic cã papistasii sunt lupi îmbrãcati în piele de oaie ...'' (Descrierea Moldovei, ed. Lyceum, Bucuresti, pg. 219). Iar, la pag. 220, dupã o demonstratie mai lungã, Cantemir trage concluzia: ''... se vede limpede cã Apusul si nu Rãsãritul s'a depãrtat mai târziu dela credinta crestineascã cea adevãratã.''

4. Însã cel mai puternic argument pentru a devedi ignoranta preotilor ortodocsi din Ardeal îl gãseste Prea Sfintitul în declaratia din 2.4.1657, a unei printese maghiare, Susana Lorantfy, vãduva printului calvin al Ardealului: Gh. Rakoczi I. Nemultumitã de preotii ortodocsi care se împotriveau calvinismului, printesa maghiarã spune cã a gãsit 36 preoti din Fãgãras care nu stiau ''Tatãl Nostru.'' Îmi închipui cã autorul, ca Român si mai ales ca Ardelean, stia încã înainte de a pune pe hârtie aceastã ineptie, cã primul lucru pe care o mamã româncã îl învatã pe copil este ''Tatãl Nostru.'' Dar, oricum, sã spunem cã în familia dânsului n'a fost asa. Însã ratiunea pentru care preotii ortodocsi din Fãgãras se opuneau dârz calvinismului este tipãrirea, în anul 1645, de Mitropolitul Varlaam al Moldovei a cãrtii ''Rãspuns împotriva Catehismului calvinesc,'' dedicatã Românilor din Transilvania, asa precum si faimoasa lui Cazanie: ''Carte româneascã de învãtãturã'' este dedicatã Românilor din cele trei provincii. Ion Ploscaru nu vede aici ura Maghiarilor împotriva Românilor, pentru cã si el, când scria aceste lucruri, le scria cu urã. În istoria lui merge orice, numai sã fie împotriva Ortodoxiei. Ceea ce ne surprinde este lipsa de documente.

Cum pot preotii din Fãgãras sã fie ignoranti, când contactele permanente dintre Transilvania, Moldova si TTara Româneascã au contribuit la rãspândirea elementelor de culturã? Ion Caioni înregistreazã, într'o cronicã rimatã, cum citeau Românii ardeleni: ''Pravila'' lui Vasile Lupu, ''Cazania'' lui Varlaam (1643) si ''Psaltirea în versuri'' a Mitropolitului Dosoftei (1673). (Stefan Pascu: CE ESTE TRANSILVANIA, ed. Dacia, pg. 95). În Transilvania exista o culturã progresistã în limba românã, mult înainte de dezbinarea religioasã de la 1700, mai ales în istoriografie: ''Cronica bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brasovului,'' scrisã de popa Vasile între anii 1628 si 1633 sau ''Cronica'' lui Gheorghe Brancovini; Cãrare pe scurt spre fapte bune îndreptãtoare de protopopul român din Vint, Ioan Zoba. Învãtatul român Mihail Halici din Caransebes, avea în biblioteca lui pe vremea aceea 500 de volume (ibid, pg. 95). Existenta scolilor sãtesti românesti e atestatã în mai multe pãrti a Transilvaniei. În tara Fãgãrasului erau 39 de sate cu scoli românesti. Existau scoli si în orasele: Scheii Brasovului, Hateg, Lugos si Caransebes. Pentru nevoile acestor scoli se tipãreste în 1699 o Bucoavnã, cel dintâi manual didactic românesc.

La 1564 Diaconul Coresi tipãreste în Brasov ''Tâlcul Evangheliilor,'' în limba românã. La Sibiu, Filip Moldoveanu tipãreste Evangheliarul în româneste, încã din 1551. În 1560 preotul Bratu din Brasov tipãreste Apostolul si Psaltirea Scheianã. În 1620, preotul Grigorie din Mãhaci adunã la un loc toate traducerile românesti fãcute în secolul 16, colectie cunoscutã sub numele de Codex Sturzanus. Ce sã mai spunem de Noul Testament dela Alba Iulia, tipãrit de Mitropolitul Simion Stefan, care împreunã cu Biblia dela Bucuresti, 1688, constituie douã monumente clasice ale limbii literare românesti (CHRONOLOGICAL HISTORY OF ROMANIA, Constantin Giurescu, ed. Unesco, Bucharest pg. 87 to 133).

Toate acestea sunt opera preotilor si cãlugãrilor ortodocsi din Transilvania, înainte chiar ca uniatismul sã fi fost inventat. Nu mai mentionãm evenimentele culturale care, în acest timp, au avut loc în Muntenia si Moldova. Îi trebuiau Profesorului Nicolae Cartojan trei ani de curs în fata studentilor, ca sã epuizeze ''Istoria Literaturii Vechi Românesti.''

Asadar, de unde a scos vãduva lui Gh. Rakoczi I, cã preotii ortodocsi din Ardeal nu stiau ''Tatãl Nostru?'' Sã ne ierte fratii de la UNIREA, dar în materie de istorie, noi suntem obisnuiti cu academicieni ca: N. Iorga, C. Giurescu, P. Panaitescu, A. Otetea, Silviu Dragomir, I. Lupas care, pentru greco-catolici, poate cã nu sunt mai importanti decât Ion Ploscaru, dar nouã ni se par mai documentati si cu mai multã responsabilitate în ceea ce afirmã.

Nu as vrea sã exagerez. Pãrerea mea este cã Prea Sfintitul Ion Ploscaru a fost un episcop bun, un erou care a suferit închisoare, un martir greco-catolic. Însã cei care îl compromit sunt cei care îl cred istoric si îi publicã ineptiile, fãrã sã-si dea seama cã, prin aceasta, scade însãsi valoarea revistei ''Unirea'' care, pânã acum, dimpreunã cu ''Bunavestire'' de la Roma, au însemnat ceva pentru cultura Românilor din exil.

Dar, dacã totusi existã o ratiune în mentinera acestui spirit de frondã, as sugera publicarea în fragmente din Istoria Românilor a Monseniorului Octavian Bârlea. Se stie doar, cã ratiunea dânsului de a exista a fost întotdeauna combaterea ortodoxismului românesc. Omul însã, oricum, este un personaj marcant al exilului, un membru al Academiei Române din America, care se pricepe sã dea falsului istoric o aparentã, cât de cât, logicã. Îti place sã-l citesti. Spun asta pentru cã, la acest fel de întreprindere, la care UNIREA s'a angajat, pe lângã rãutate, mai e nevoie si de inteligentã.