O MĂRTURIE ANONIMĂ
ORTODOXIA ÎN ARIZONA
(Pioasă relatare monahicească
despre sfintirea unei biserici ortodoxe într-o mănăstire din inima Americii)
"Una am cerut de la Domnul, pe
aceasta o voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vietii
mele, ca să văd frumusetea Domnului si să cercetez locasul lui."
Într-adevăr, această "Casă a Domnului" a primit un sens nou si puternic pentru noi. Iar târnosirea bisericii mănăstirii noastre se vede limpede că este încoronarea tuturor strădaniilor noastre din ultimii ani si punctul culminant al harului venit din mâna Domnului.
Preasfintitul Episcop Jovan ne
spunea săptămâna trecută că, venind spre mănăstirea noastră si gândindu-se
la comunitatea noastră de surori si maici, ne-a asemănat, în mintea
Preasfintiei Sale, cu israelitii Vechiului Testament, călătorind 40 de ani
prin nesfârsitul pustiu pentru a ajunge în Tara Făgăduintei. Si eu însămi,
gândind la acest lucru, găsesc asemănarea ca pe o încurajare. Interesant
este faptul că Preasfintia Sa nu este primul care face această analogie cu
viata noastră, îmi arunc privirea înapoi cu un an si jumătate: din întunericul
acelor vremi adânc tulburate, lumina nădejdii a străbătut spre noi atunci când,
pe neasteptate si în scurt timp, am fost acceptate sub omoforul Preasfintiei
Sale. Atunci am rămas mute si fără cuvânt. Ni se părea prea mult ca să
intrăm în har, prea mult har pentru a-l putea cuprinde, după o atât de lungă
noapte! Într-adevăr, Dumnezeu "vindecă pe cei zdrobiti cu inima si leagă
rănile lor" (Psalmul 146, 3).
Scurtă vreme după această întâlnire cu Episcopul
Jovan, am început pregătirile pentru vizita sa la noi (în California). În
ziua de prăznuire a Optinei [celebră mănăstire din Rusia] Preasfintia Sa si
Episcopul Irinej (un suflet atât de cald si de minunat) au venit si ne-au uns
cu Sfântul Mir pe fiecare dintre maici si surori, primindu-ne astfel în
Biserica Ortodoxă canonică, confirmând-o în treaptă pe Maica Staretă si împărtăsindu-ne
pe toate cu trupul si sângele lui Hristos. Îmi amintesc cuvintele
Preasfintiei Sale, cât de mult a dorit ca toti să ne împărtăsim împreună
dintr-un potir si cât de mare lucru este acesta pentru el! Si ce as putea spune
eu despre ce a însemnat aceasta pentru noi?! Episcopul Irinej a fost atât de
miscat încât, vorbind despre acest eveniment, l-a asemănat cu o "altă
Cincizecime". Si nu numai că ne-a spus nouă acest lucru, dar tot asa l-a
descris si în fata întregului Sinod al Episcopilor din Serbia.
În aceeasi perioadă, Dumnezeu ne-a deschis o cale pentru a face ultimele pregătiri pentru procurarea noii proprietăti (în Arizona), care este, prin ea însăsi, o carte a miracolelor. Surorile au lucrat fără răgaz la pregătirea mutării. Este evident că, indiferent de fortele care au lucrat la început pentru mutarea noastră, toate au făcut parte dintr-un plan mai mare spre un nou început pentru noi, o adevărată înviere, simbolizată prin "Tara Făgăduintei". Si as putea să adaug că, în cele mai stresante momente, ne-am agătat atât de puternic de acest gând - ca de unica noastră sansă de viată - că "Dumnezeu, cu sigurantă are ceva mai bun pentru noi, asa nevrednice cum suntem, încât, desi El ceartă pe copiii Săi, nu ne va părăsi niciodată". Dar niciodată nu ne-am putut imagina cât de frumos ni se va revela în timp darul Său. Si asa cum m-am străduit să vă spun, totul s-a petrecut pas cu pas... Iar pe măsură ce noi înaintam pas cu pas, tot asa înainta si întelegerea de către noi a minunii darului divin.
Ajunul anului nou ne-a găsit în noua noastră
proprietate, sub umbra măretului munte Graham, care ne aminteste de spusele
Psalmistului: "Cu spatele te va umbri si sub aripile lui îti vei afla nădejdea".
Tema cântărilor noastre a devenit Psalmul
120: "Ridica-voi ochii mei la munti, de unde va veni ajutorul meu.
Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul si pământul" (vv. 2-3);
si când ne uitam la munte, ne aminteam de unde ne va veni ajutorul.
Prăznuirea Nasterii Domnului a sosit cu pace si bucurie. Ne-am obisnuit cu iarna desertului, ne-am bucurat de prima zăpadă care a căzut în timpul liturghiei, când Preasfintitul ne făcea prima vizită. El a mai petrecut cu noi si primele trei zile ale Postului Pastelul - acelea au fost, cu adevărat, zile sfinte. Am postit cu toatele si, la sfârsitul Ceasurilor, Vlădica ne-a vorbit despre cele duhovnicesti. Au fost niste zile nepământesti. Am continuat singure tot ciclul de rugăciuni ale Postului.
În Sâmbăta lui Lazăr, cununa bucuriilor noastre a
mai primit un juvaer de pret: Părintele Dorotheos, care a stat alături de
comunitatea noastră la bine si la greu, a fost hirotonit în preot. Sfintirea a
avut loc la Phoenix, ceea ce a fost o mare binecuvântare pentru noi; nemaifiind
obligate să ne ocupăm de treburile casnice, am putut lua parte toate la slujbă.
A fost o tainică si nemaivăzută binecuvântare: am avut sentimentul că întreaga
Biserică îl hirotonea. Slujba nu s-a tinut deci în modesta noastră
bisericută, ci în Catedrală, cu mai multi preoti slujitori si multi
credinciosi sârbi din oras. Pentru a mai adăuga ceva despre hirotonire, mi s-a
părut că văd "cea mai sacră dintre jertfe" - si aceste cuvinte nu
exprimă măretia slujbei nici pe departe, desi le rostesc având ochii plini de
lacrimi. Cele dintre noi care l-am cunoscut pe Părintele Dorotheos pe parcursul
anilor întelegem prea bine cât l-a costat pe el acceptarea preotiei: era ca si
cum ar fi fost însusi jertfit pe masa Sfântului Altar. Si l-am văzut pe Vlădica
apăsat de autoritatea slujbei iui si de greaua răspundere a preotiei. Vlădica
trăieste la un înalt nivel de morală crestină, încât ne simtim rusinate de
graba noastră în a ne găsi justificări pentru greselile pe care le facem si
simtim asupra noastră puterea exemplului său de a ne îmbunătăti mereu
viata. De atâtea ori am auzit de pe buzele lui: "Biserica" vă cere
cutare si cutare lucru, dar el o spune cu atâta piosenie si simt al datoriei,
probate prin propria sa trăire. Cât priveste pe Părintele Dorotheos, această
trăire înaltă a ierarhului a aprins în el dorinta de a se ridica la rându-i
spre aceleasi înăltimi.
Nu este fără însemnătate faptul că hirotonirea a avut loc în ziua Bunei Vestiri, care marca pentru noi un an de când începusem citirea "Psaltirii cu nedormire". Când am început citirea Psaltirii, zi si noapte, a fost în nădejdea de a putea face din mănăstirea noastră un loc al rugăciunii. Tot atunci, tinta noastră era să ajungem să avem liturghie zilnică si mai aveam de asteptat un an până ce Părintele Dorotheos urma să fie hirotonit.
În timpul Săptămânii Patimilor, după hirotonire, am putut primi din mâna noului preot - Dorotheos - toate tainele si odoarele: Sfânta împărtăsanie, Cina de Taină, Maslul, coborârea de pe cruce, Sfântul Aer, împodobit cu nenumărate flori rosii din desert si Sfintele Pasti [pâinea specială de Pasti]. De Pasti a fost prima liturghie săvârsită de către Părintele Dorotheos si prima liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur. Am avut mai multi oaspeti - rusi din Tucson, îmbrăcati în costume nationale si încărcati de daruri. Primul nostru Paste a avut loc într-o primăvară de desert, când până si cactusii erau gata să înflorească.
Săptămâna Luminată a fost ocupată cu pregătirea pentru târnosirea bisericii. Printre cântările pascale, mănăstirea a fost lustruită, florile plantate, biserica pregătită: am pus crucile pe turlă si pe usile împărătesti. La îndemnurile Maicii Starete, ne-am pregătit si templul inimilor noastre, ca să fie sfintite o dată cu biserica.
Poate că ar trebui să mă întorc putin înapoi,
pentru a-mi aminti cum a apărut gândul târnosirii bisericii. La scurtă vreme
după ce am ajuns în Arizona, Maica Staretă a adus vorba despre acest lucru.
Desi eu am sustinut foarte puternic idea, nu am realizat atunci pe deplin sensul
consacrării. Cu ocazia primei vizite a Episcopului, Maica Staretă a adus vorba
despre târnosire. Vlădica a întrebat: "De ce?". Si Maica a răspuns:
"Pentru că vrem să avem permanent un înger în altar". După mai
multe discutii, s-a ajuns la fixarea datei: Sâmbăta Luminată, dată care s-a
dovedit a fi cât se poate potrivită.
Alegerea Sfintei Anastasia ca
patroană a bisericii s-a petrecut oarecum deosebit. La început nu ne-am gândit
la această Sfântă. Vlădica ne-a întrebat ce hram vrem să ne alegem si
noi i-am spus că încă nu ne-am hotărât. Fireste, Sfântul Paisie
Velicikovski putea fi o alegere foarte probabilă, el fiind patronul mănăstirii,
dar noi doream să avem si o biserică dedicată Maicii Domnului. Maica Staretă
sugera si posibilitatea unei capele dedicate Sfintei Anastasia, dar totul rămânea
nedecis. La un moment dat, a venit vorba despre icoana Sfintei Anastasia pe care
Jasminka, o femeie pioasă din California, se angajase s-o picteze si s-o doneze
mănăstirii. Problema era unde să punem icoana. Vlădica a spus: "Depinde
de patronul căruia îi veti dedica biserica". Atunci a devenit brusc
foarte clar pentru Maica Staretă si pentru tot soborul că biserica trebuia
dedicată Sfintei Anastasia. Interesant, numele ei înseamnă "înviere"
[gr. anastasis], reflectând învierea pe care am trăit-o sub oblăduire
episcopală în noua noastră casă, după suferinta ultimilor doi ani, asemenea
patimilor Mântuitorului pe cruce.
Sensul patronajului Sfintei Anastasia are mai multe
substraturi legate de sfintenia Episcopului nostru. As dori ca vorbele mele să
poată descrie această persoană rară, care se dovedeste a fi un adevărat
ascet, un păstor desăvârsit, un paznic al sfinteniei Bisericii si un părinte
iubitor. Dintru început, Preasfintitul ne-a spus de mai multe ori:
"Sprijiniti-vă pe mine! Dati-mi mie greutătile voastre!". Si simteam
în cuvintele lui puterea spirituală de a-si asuma aceste greutăti. Istoria
vietii lui este unică. Când era copil, era gata să moară, si tatăl său a făcut
o promisiune sinceră lui Dumnezeu, că dacă fiul său va fi salvat, îl va
dedica Domnului. Dar această făgăduintă a rămas ascunsă tuturor: numai tatăl
si mama o stiau. La vârsta de zece ani, Jovan a vizitat mănăstirea din vecinătatea
casei lor si a simtit o mare dorintă de a rămâne acolo. Tatăl, care se temea
că fiul său ar putea fi influentat de promisiunea lui, a încercat să-l
oprească de la hotărârea aceea, fiind prea tânăr. Tatăl său era un om
puternic, foarte pios si drept, si era fiu spiritual al Sfântului Nicolae
Velimirovici. Când, în sfârsit, tatăl a acceptat ca fiul său să rămână
în mănăstire, i-a spus că dacă vreodată fiul va întina cumva numele
familiei sale, el va veni în persoană si-l va pedepsi drastic. Acest cuvânt
venea din puternicul său simt moral al onoarei si din sfintenia făgăduintei făcute
lui Dumnezeu, dar si pentru a-l face pe fiu să înteleagă responsabilitatea
fată de curătia vietii monahale. După câtiva ani, Jovan a fost mutat într-o
altă mănăstire, fără nici un fel de legătură cu comportametul său. Tatăl
a auzit despre această mutare si, crezând că era legată de purtarea lui, nu
l-a mai vizitat câtiva ani. Într-un târziu, mânat de dor, a venit la mănăstire:
fiul crescuse si era de nerecunoscut. Ajuns pe patul de moarte, si-a dorit să-l
mai vadă o dată pe Jovan. El si-a binecuvântat fiecare copil în parte, dar
venindu-i rândul lui Jovan, tatăl i-a spus simplu: "Tu ai Biserica, să
te învete ea". L-a întrebat dacă este călugăr deplin (tuns). Numai după
ce a auzit că tânărul avea schima îngerească, tatăl a putut muri în pace.
Apoi, Părintele Jovan a fost
hirotonit preot. Desi era în mănăstire de multi ani, era încă foarte tânăr.
După 15 ani de vietuire în Studenita, bătrânul Staret al locului s-a retras
si Părintele Jovan a fost rugat să preia stăretia. Era cel mai tânăr călugăr
din mănăstire! I-a fost foarte greu. Îsi aminteste cum veneau credinciosii
si-i cereau să-i conducă la... Staret. El îi ducea la biroul stăretiei, pe
care, fireste, îl găseau gol. Atunci le spunea: "Staretul nu este
aici", ascunzându-le că el era acela.
Încă de la construirea mănăstirii Studenita,
moastele Sfintei Anastasia fuseseră îngropate acolo. Din pricina jafurilor
repetate ale păgânilor, această îngropare se săvârsise în taină, astfel
că, după 800 de ani, nimeni nu mai stia exact locul.
Părintele Jovan privea adesea icoana Sfintei, zugrăvite în frescă pe unul dintre peretii bisericii principale. Odată, pe când se ruga cu evlavie dinaintea Sfintei, i s-a revelat cu precizie locul unde se aflau moastele ei. A primit binecuvântare să le dezgroape si s-a constatat că erau autentice. Dumnezeu i le descoperise prin Harul Său.
După aceasta, Părintele a avut un accident grav, după care, datorită unei vătămări grave la coloană, a rămas imobilizat la pat, sub îngrijirea severă a unor medici.
Autoritătile comuniste ale tării voiau ca moastele să dispară. Atunci s-a întâmplat ceva straniu. Doi călugări, pe care Părintele îi cunostea, au venit la el la spital si l-au întrebat: "Vrei să te vindeci?". Părintele s-a uitat cu mirare la ei si i-a văzut albi ca hârtia la fată. "Ce vesti îmi aduceti?", i-a întrebat el, crezând că cineva din mănăstire murise. Ei i-au povestit cum amândoi, independent unul de celălalt, avuseseră acelasi vis: Sfânta Anastasia li se arătase în somn si le spusese că dacă Părintele Jovan vrea să fie sănătos, să iasă din spital si să vină la mănăstire, pentru a-i proteja moastele. Privindu-i, Părintele a înteles că spuneau adevărul. Dar cum să plece, din moment ce era tintuit la pat?!
Le-a cerut doctorilor să-l lase să plece; ei s-au spăimântat, răspunzându-i că este imposibil, în cele din urmă, i-au dat o ambulantă si a plecat la mănăstire. Exact înainte de a ajunge, o femeie, care voia să fure moastele, reusise să convingă pe câtiva călugări să i le dea ei, pentru a le ascunde. Când Părintele a intrat în mănăstire, ea avea deja moastele în mâini. Părintele a cerut imediat monahilor care îi erau credinciosi să-i ia moastele, si să le pună într-un loc foarte sigur, sub cheie, iar cheia să-i fie adusă lui. Apoi s-a întors la spital, luând cheia cu el. La scurtă vreme după aceea, a putut părăsi spitalul si s-a întors la mănăstire complet vindecat.
După 15 ani de stăretie, a fost sfintit Episcop si
numit Vicar al Patriarhului Pavle (socotit de asemenea, de către toti
credinciosii, un om sfânt). Când a fost nevoie să fie trimis un Episcop în
America, Patriarhul Pavle l-a ales pe Preasfintitul Jovan. A primit cu greu si
ne-a mărturisit că, după stabilirea sa în Statele Unite, a plâns mai mult
decât a dormit. Dar când i s-a spus: "Biserica îti cere...", a
stiut exact ce înseamnă asta. Faptul de a avea mănăstiri în dioceza sa îi
este de mare ajutor. Astfel, Dumnezeu a ascultat, în egală măsură, si rugăciunile
Preasfintiei Sale, si pe ale noastre, împlinindu-le deopotrivă.
Vlădica Jovan ne-a ajutat, de la început, în toate felurile si s-a îngrijit în mod special de târnosirea bisericii noastre. I-a vorbit despre sfintire unui sârb din Phoenix, patronul unui atelier de monumente. Acesta, pe numele lui Rade, a fost miscat până ia lacrimi si s-a oferit să ne ajute. Vlădica l-a rugat să cioplească el Sfânta Masă, lucru pe care l-a făcut cu credintă si piosenie. Avea în depozit un bloc de piatră franceză pe care îl tinea pentru o ocazie specială si a socotit că acum venise vremea să îl folosească. A sculptat din el o minunată Sfântă Masă, pe care a donat-o mănăstirii. A adus-o la noi în ajunul Floriilor, împreună cu Vlădica. Are aceeasi nuantă ca si nisipul desertului nostru. Tabla mesei se sprijină pe un stâlp masiv, sculptat cu cercuri la bază. Vlădica ne-a spus că aceste cercuri de la baza stâlpului reprezintă logodna noastră, a trăitoarelor în mănăstire, cu Hristos si ne-a cerut să nu acoperim Sfânta Masă până jos, ci să lăsăm să se vadă baza stâlpului si inelele. În ziua premergătoare consacrării, Rade a mai adus o frumoasă cruce, sculptată din aceeasi piatră, pe care a asezat-o pe suprafata frontală a stâlpului.
Târnosirea unei biserici este o slujbă foarte
elaborată. Pentru Episcop am cusut o îmbrăcăminte albă, pe care a purtat-o
peste vesminte o parte din slujbă, pentru a-i proteja hainele arhieresti.
Această îmbrăcăminte este, după purtarea ei, sfâsiată cu pietate, pentru
ca Arhiereul să poată iesi din ea. La sfârsitul ceremoniei, întregul vesmânt
alb este sfâsiat în fâsii subtiri si fiecare credincios primeste o bucătică
din el. În prima parte a slujbei, tot pentru protectia vesmintelor, preotii
poartă câte un sort alb în fată. A trebuit să facem o altă masă de altar,
provizorie, unde să punem Sfintele Daruri si să înlocuim vechile sfesnice de
pe altar cu altele noi. Prin grija lui Dumnezeu, am primit la vreme, din România,
o îmbrăcăminte foarte frumoasă pentru analog si pentru alte lucruri folosite
în biserică.
În biserică totul trebuia să fie în ordine. Am pregătit bureti de mare pentru spălarea Sfintei Mese, servete albe si curate, aghiasmă si un mănunchi de busuioc pentru stropirea aceleiasi Sfinte Mese. Întreaga atmosferă era plină de parfumul busuiocului. Mai erau 6 nuieluse cu un capăt învelit cu vată si cu panglici albe pentru ungerea Sfintei Mese si a peretilor bisericii cu Sfântul Mir, o tavă fierbinte pentru topirea târnoselii, care fusese pregătită din vreme cu tămâie, smirnă si ceară de albine (de la stupii mănăstirii).
Era vineri când Vlădica a sosit la mănăstire. A fost primit de sobor la poarta de intrare si condus în biserică, unde a intrat în altar, cercetând cu grijă ca totul să fie bine pregătit. Acesta era obiceiul Preasfintiei Sale, să se pregătească pentru orice serviciu pe care îl făcea. Ne spunea odată că, desi a oficiat peste o mie de botezuri, totusi, înainte de fiecare botez, se pregăteste de ca si cum ar fi pentru prima oară...
A luat cutiuta cu moaste, aduse pentru a fi puse în
Sfânta Masă, si a asezat-o pe un suport cu stelute, acoperind-o cu acoperământul
de catifea, frumos brodat de noi, pentru Sfântul Potir. Cu multă cucernicie, a
luat apoi cutia si a pus-o pe o măsută, în fata icoanei Mântuitorului de la
catapeteasmă. Toate candelele si lumânările din biserică au fost stinse, rămânând
aprinsă numai o lumânare de pe masa cu Sfintele Moaste. Apoi ne-a vorbit,
explicându-ne sensul slujbei, spunând că Sfânta Masă va rămâne aici până
la înfricosata judecată a lui Hristos, chiar dacă, material, va fi mutată
sau distrusă. A fost un gând care ne-a inspirat mult, fiindcă el corespundea
cu ideea noastră de permanentă aici, la mănăstire. Cât am stat în
California, niciodată nu am avut acest sentiment. Vlădica a subliniat cât de
important era pentru noi să avem o părticică din moastele Sfintei Anastasia
si ale Tarului martir Lazăr din Kosovo, puse în ceară. Acesti sfinti, ne-a
spus el, vor fi mereu cu noi ca o protectie si, de aceea, va trebui să păzim
si noi Sfânta Masă, cu multă grijă.
În seara de vineri am făcut priveghere în vederea zilei următoare, întregul văzduh era plin de rugăciune. Niciodată nu am simtit o usurintă de a ne ruga ca atunci. Toată lumea era scufundată în rugăciune. Poate că aceasta se datora prezentei Preasfintitului, sau prezentei Sfintilor ale căror moaste erau cu noi. Pe la jumătatea slujbei, a sosit un autobuz plin cu cei ce ne cunosteau, din California. Biserica s-a umplut. Am văzut-o pe Jasminka aducând icoana Sfintei Anastasia, pictată nu de ea, ci de cineva din Iugoslavia, si dând-o Vlădicăi. Stiam că va veni si auzisem că icoana era foarte frumoasă. Era însă acoperită. Vlădica i-a spus Maicii Starete să o descopere si să o arate. Apoi icoana a fost pusă pe analog: avea o atât de sfântă frumusete, încât cu greu îti puteai desprinde privirea de ea! Vlădica a tămâiat-o plin de cucernicie.
După priveghere, am mers prin întuneric, pe drumul
care ducea la clădirea principală a mănăstirii. Deasupra noastră sclipeau
miliarde de stele, "lămpi de priveghere", cum le descrie Episcopul
Nicolae. Când am intrat în curticica luminată, parcă ne aflam în altă
lume. Mesele erau frumos acoperite, candelele si lumânările dădeau o lumină
nefirească. După cină, Vlădica a mai stat cu noi în semiîntuneric si ne-a
vorbit. Ne-a asemănat cu copiii lui Israel. Cuvintele îi erau pline de putere.
Ne-a spus că poate noi nu vedem roadele vietii noastre monahale, dar ele există
si, cu timpul, vor străluci. Ne-a vorbit despre semnificatia afierosirii
bisericii Sfintei Anastasia. Aceasta era prima biserică dedicată ei, iar ea
a fost cea dintâi femeie sârbă tunsă în monahism. Ne-a mai spus despre o
discutie telefonică avută chiar înainte de a veni la mănăstire. Vorbise cu
Părintele Iulian, Staretul de la Studenita, unde se găsesc moastele Sfintei
Anastasia. Părintele Iulian era pe patul mortii, iar când Vlădica i-a spus că
urma să închine biserica acestei Sfinte, Părintele Iulian a început să plângă.
Eram fericite că tocmai Vlădica Jovan venise să consacre Biserica, Preasfintia Sa, căruia Dumnezeu îi dăduse în grijă moastele Sfintei Anastasia! De-a lungul anilor, Maica Staretă călătorise de patru ori în Serbia, împreună cu alte surori, si se închinaseră moastelor Sfintei. Fără îndoială, Sfânta ne-a călăuzit să intrăm sub omoforul Episcopului Jovan, stiind că, această biserică va fi a ei. La sfârsitul discutiei, Vlădica i-a dăruit Maicii Starete o cruce pectorală de aur.
Sâmbătă dimineata, surorile alergau în toate părtile pentru a face ultimele aranjamente. Ne asteptam la vreo 200 de persoane. Mesele erau întinse afară, acoperite cu fete de masă, iar mâncarea era gata. Peste tot atârnau ghirlande de flori.
Preasfintitul a intrat în biserică întâmpinat de cântarea noastră: "îngerul a strigat". Si-a pus degrabă vesmintele. Preotii citeau în altar psalmii specifici pentru slujba de târnosire. La un moment dat, toti slujitorii au iesit din altar, urmându-l pe Preasfintitul, care purta pe cap moastele. S-a format o procesiune cu cruci si steaguri: maicile, corul, Maica Staretă, Episcopul cu clerul si toti credinciosii. Am ocolit biserica de trei ori, cu anumite opriri, în timp ce corul cânta aceeasi cântare de la hirotonire: "Sfintilor Mucenici, care bine v-ati nevoit si v-ati încununat, rugati-vă Domnului să se miluiască sufletele noastre... Slavă Tie, Hristoase Dumnezeule, lauda Apostolilor si bucuria Mucenicilor, a cărora propovăduire este Treimea cea de-o-Fiintă".
După ultima ocolire, Episcopul s-a oprit în fata
usii închise a bisericii, lovind cu un ciocan în ea si strigând, pe un glas
anume: "Cine este împăratul Slavei?". Din interior au răspuns câteva
surori care rămăseseră înăuntru pentru acest ceremonial: "Domnul
puterilor, Acesta este împăratul Slavei". Atunci usa s-a deschis si am
intrat înăuntru. Preasfintitul s-a dus în altar, si-a pus peste vesmintele
arhieresti acel vesmânt alb protector cusut de noi, iar preotii si-au pus
sorturile. A început spălarea Sfintei Mese, peste care s-a turnat aghiasmă
din belsug. Preotii spălau Masa cu buretii. Toate miscările lor erau iuti, în
special ale Episcopului, si cu mare concentrare. Sfânta Masă a fost apoi rapid
uscată cu servete curate, s-a turnat peste ea apă de trandafiri, la cele patru
colturi au fost lipite cu ceară icoanele celor patru evanghelisti imprimate pe
satin si, în timp ce preotii cântau troparul fiecăruia, Sfintele Moaste au
fost introduse într-o scobitură, în centrul Sfintei Mese, si acoperite cu un
capac exact cât scobitura. S-a îmbrăcat Sfânta Masă în cămasa ei de in,
apoi s-a pus fata de masă brodată si toate obiectele sacre care trebuie să
stea pe ea: chivotul în care se păstrează Sfânta împărtăsanie pentru bolnavi,
sfesnicele, Evanghelia, Crucea, cutiuta cu Sfântul si Marele Mir...
Proscomidiarul a fost si el consacrat. Episcopul a luat o vergea lungă de sase
picioare, a înmuiat-o în Sfântul Mir si a uns cu ea Sfânta Masă si cei
patru pereti ai bisericii, apoi a stropit cu aghiasmă catapeteasma cu icoane.
La început, el ne-a explicat că, o dată cu biserica, toate obiectele din ea
trebuie să fie sfintite. Chiar si lumina care, până acum, era dată numai de
lumânarea de pe locul cu Sfintele Moaste, a fost adusă din altar, candelabrele
au fost aprinse, precum si toate lumânările, în clipa în care a început Sfânta
Liturghie, toate păreau si chiar deveniseră noi. În timpul slujbei,
bisericuta noastră era întesată de lume. La sfârsitul Sfintei Liturghii am
iesit în curte, pentru masa de obste. De data aceasta, Maica Staretă si
surorile slujeau la masă. Un grup de maici si surori cântau cântări
religioase, între care si o cântare dedicată Sfântului Sava, care a mers
la inima Preasfintitului. Vlădica a multumit tuturor si i-a dat lui Rade o
gramată de multumire pentru Sfânta Masă dăruită bisericii. Atmosfera era
pasnică si plăcută, fiecare era multumit si fericit.
Ben, fostul proprietar al fermei, a participat, cu sotia sa, la slujbă, iar după aceea a rămas cu noi toată după-amiaza. Multă lume s-a dus la el si i-a multumit pentru terenul pe care l-a vândut spre a se ridica acolo o mănăstire.
Seara am avut priveghere de obste pentru Duminica
Tomei, iar după cină ne-am adunat în sala cea mare, spre a folosi
posibilitatea de a-i pune întrebări Preasfintitului Jovan. Această întâlnire
cu Episcopul ne-a amintit de adunările Bisericii de la începuturile ei.
Zorii Duminicii si-au adus binecuvântarea lor: muntele era de un alb strălucitor, acoperit de zăpadă nouă. Părintele Hilarion a fost hirotonit diacon. Vlădica s-a ostenit să citească o parte din hirotonire în limba engleză. Sufletele noastre erau pline de bucurie si ochii plini de lacrimi când ne-am luat rămas bun de la Preasfintia Sa.
Viata si-a reluat cursul, cu toate grijile ei, dar pentru noi această sfintire a bisericii a însemnat sfârsitul unui lung drum de nesigurantă si un nou început duhovnicesc, o reînviere, o centrare a trăirii noastre pe Biserică si în jurul Sfintei Mese, unde cerul coboară pe pământ.
"Ce voi răsplăti Domnului
pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua si numele Domnului
voi chema... Făgăduintele mele le voi plini Domnului, înaintea a tot poporul
Lui, în curtile casei Domnului, în mijlocul tău, Ierusalime" (Psalmul 115, 3-4 si 9-10).
(în româneste de Pr.
Gheorghe Calciu)