CAZUL KALLISTOS WARE

"Iubirea este atât ceva ce avem deja si

izbucneste spontan în inimile noastre, cât si

ceva ce trebuie sã învãtãm... Iubirea este

atât punctul de plecare, cât si cel de sosire."

(Preasfintitul Kallistos)

"În Biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare", cântã Biserica Ortodoxã într-un tropar. Preasfintitul Kallistos Ware, pe atunci Timothy, avea saptesprezece ani când s-a întâlnit pentru prima oarã cu Ortodoxia. O amintire încã vie si strãlucitoare: "Era într-o sâmbãtã dupã-amiazã", ne povesteste Preasfintia Sa. "Treceam pe una dintre strãzile Londrei când, deodatã, am vãzut o bisericã pe care n-o cunosteam, împins de curiozitate, am intrat. Prima impresie a fost aceea de gol. Nu vedeam nimic - nici pupitru, nici scaune, nici bãnci. Doar o imensã pardosealã lustruitã. Era foarte întunecos. Apoi, obisnuindu-mi-se ochii cu întunericul, am observat cã biserica nu era cu desãvârsire goalã, în picioare, de-a lungul peretilor, erau niste oameni. Erau si icoane luminate de candele, iar undeva cânta un cor. Sentimentul de gol de la început s-a transformat în opusul sãu si m-a coplesit impresia unei extraordinare plenitudini. Prin icoane si mâna aceea de credinciosi am perceput, tainic, Biserica nevãzutã. Mã simteam parcã sorbit în sus, înãl­tat într-o lucrare mult mai mare decât mine. Da, mi-era dat sã vãd cerul pe pãmânt!".

Fãrã sã stie, Kallistos Ware retrãia experienta trimi­silor printului Vladimir la Constantinopol, într-o zi a anului de gratie 988. "Când, mult dupã aceea, am citit relatarea lor", adaugã pãrintele, "ardea inima în mine. Dar atunci, nãscut fiind în 1934 din pãrinti anglicani practicanti, nu stiam mai nimic despre Ortodoxie. Nu întelegeam limba slavonã. Structura si sensul slujbei la care nimerisem, privegherea de sâmbãtã searã, îmi erau total necunoscute, fiind o slujbã care se oficia pe vremea aceea, la Londra, numai în Biserica rusã. Si nu avea nimic fastuos: corul era mediocru, credinciosii putini, icoanele caracteristice stilului decadent al secolului al XIX-lea, locul - o întunecoasã si foarte mare clãdire goticã, pe care Biserica anglicanã o împrumutase rusilor. Nu, ceea ce m-a atras atunci n-a fost splendoarea exterioarã, a fost ceva lãuntric: evlavia credinciosilor, sentimentul tainic si foarte puternic de comuni­une cu sfintii. Din acest moment, înainte chiar de a fi citit ceva despre Biserica Ortodoxã, despre doctrina si cultul ei, am stiut cã-i apartin, cã vreau sã devin ortodox1. Astãzi sunt fericit cã n-am descoperit Ortodoxia prin lecturi sau întâlniri, ci prin Liturghie. Cred cã e drumul cel mai bun".

Dar, cu toatã convingerea sa intimã, Kallistos Ware a mai asteptat încã sase ani pânã la convertirea formalã, în timp ce studia la Oxford (patru ani limbi clasice si doi teologie), l-a întîlnit pe preotul ortodox local, pãrintele Vasili Krivosein, mai târziu arhiepiscop în Belgia si autor al unei valoroase cãrti despre Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022). Devine mem­bru al foarte activei Asociatii anglicano-ortodoxe "Sfintii Alban si Serghie", unde cunoaste conferentiari strãluciti pre­cum Nikolai Zernov si pãrintele Lev Gillet, cunoscut mai bine cu numele sãu de scriitor: "Un monah al Bisericii de Rãsãrit"2, învatã astfel, putin câte putin, sã cunoascã mai bine Ortodoxia. Este atras în mod special de patru elemente, în primul rând, de puterea Traditiei, de continuitatea vie a Bisericii din Rãsãrit cu Biserica Apostolilor, a Martirilor si a Pãrintilor, departe de rupturile si diviziunile care au afectat crestinismul occidental începând încã din Evul Mediu. Al doilea, Liturghia si simtul profund al comuniunii cu sfintii, al unitãtii Bisericii pãmântesti cu Biserica cereascã. Al treilea, Rugãciunea lui Iisus, chema­rea Numelui si lucrarea lãuntricã a Duhului Sfânt, asa cum s-a fãcut arãtatã, bunãoarã, în figura Sfântului Serafim din Sarov (1759-1833), care i-a mers imediat la inimã. Si, în sfârsit, expe­rienta martiriului: a grecilor sub otomani (despre care a scris o carte3) si a rusilor sub regimul comunist.

La capãtul acestei prime perioade de initiere si maturi­zare, Kallistos Ware este primit în Biserica Ortodoxã, în 1958. Avea 23 de ani. Desi, prin sensibilitatea sa, se simtea apropiat de spiritualitatea rusã, a intrat în arhidioceza greacã de sub jurisdictia Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. "Bise­rica rusã din diaspora mã atrãgea", explicã Preasfintia Sa, "dar eram constient de precaritatea situatiei sale canonice. Pe de altã parte, cunoscând greaca veche, îmi era usor sã înteleg Litur­ghia bizantinã. Si credeam cã viitorul Ortodoxiei în Occident era mai degrabã în Patriarhia Ecumenicã. Dar aceasta nu în­seamnã cã sunt sectar sau fanatic. Nu voi condamna pe nimeni dacã alege mai degrabã o jurisdictie decât alta. Cred cã occi­dentalii care se convertesc trebuie sã se ducã acolo unde se simt acasã". Ironia sortii, episcopul sãu grec nu se socoteste vrednic sã se ocupe personal de un occidental si-l trimite la un preot al Bisericii ruse din diaspora, pãrintele George Sermetiev (+1971), care-i devine duhovnic.

Urmeazã apoi, din 1958 pânã în 1965, o destul de lungã perioadã de cãlãtorii si studii pe care le face într-un fel ca autodidact. Dorind sã cunoascã centrele duhovnicesti ale Ortodoxiei, sã cerceteze manuscrise si sã adune materiale pen­tru teza sa de doctorat despre istoria monahismului si Sfântul Marcu Monahul4, se duce la Muntele Athos, la Ierusalim si în Insula Patmos. În acelasi timp, la initiativa marelui editor en­glez Penguin, scrie si prima sa carte, o prezentare sinteticã - si istoricã, si teologicã - a Traditiei Rãsãritului crestin: Ortodoxia - Biserica celor sapte Sinoade. Publicatã initial în 1963, tradu­sã si editatã în francezã în 1968, cartea sa devine repede un titlu "clasic" al literaturii ortodoxe. Epuizatã demult, a trebuit sã fie reeditatã la Descl¾e de Brouwer, într-o versiune complet adusã la zi. "Aceastã nouã versiune este mai nuantatã, mai pu­tin abruptã si mai putin violentã ca prima, mai ales în problema filioque5, explicã autorul, în anii saizeci, eram mult influentat de Vladimir Lossky6. Si acum am o mare admiratie pentru el, dar sunt mai putin categoric în aceastã privintã. Deosebirea dintre Occident si Rãsãritul crestin în problema Sfintei Treimi rãmâne desigur importantã, dar mai putin decât se pretinde de obicei. Se atribuie Occidentului puncte de vedere care apartin unor autori scolastici si sunt departe de a constitui o normã. Personal, cred cã Fericitul Augustin nu este atât de diferit de Pãrintii capadocieni. Filioque nu are ce cãuta în Simbolul cre­dintei, dar, în Occident, existã maniere de a-l explica în acord cu Ortodoxia".

În 1963, Kallistos Ware ia drumul Canadei, unde pe­trece sase luni într-o mãnãstire a Bisericii diasporei ruse. Dar viziunea rigidã si îngustã a monahilor de acolo l-a întristat. Afirmatia - curentã în aceste medii, desi nu generalizatã - cã Duhul Sfânt nu poate fi dobândit decât de ortodocsi îl sochea­zã, cu atât mai mult cu cât contrazice propria sa experientã du­hovniceascã si trecutul sãu de anglican, întelege cã nu aici este locul sãu si revine în Marea Britanic. Abia sosit, noul arhi­episcop grec, Athenagoras II, îl cheamã si-l numeste secretarul sãu. În 1965 este hirotonit diacon; primeste numele de Kallistos, care-l asazã sub patronajul unui autor filocalic, Sfântul Callist Xantopol. Episcopul sãu îl trimite la Patmos, la Mãnã­stirea "Sfântul Ioan Evanghelistul", unde petrece un an de zile. Îsi împlineste astfel visul de adolescent: se cãlugãreste. "Mã gândisem la acest lucru, fãrã sã iau decizia formalã, de pe la vârsta de 16 ani, când eram încã anglican", precizeazã Kallistos Ware. "Apoi, bineînteles, am avut îndoieli. Si nu numai o datã, ca student, m-am gândit la cãsãtorie. Dar m-am întors mereu la monahism".

Kallistos Ware si-a exprimat viziunea, foarte ortodoxã, despre raportul dintre cãsãtorie si monahism, într-un text de o rarã frumusete: "Cãsãtoria si viata monasticã se completeazã si se echilibreazã cam în felul în care se completeazã si se echili­breazã în teologie calea catafaticã si cea apofaticã. [...] Ambele sunt Taine ale iubirii. Dar ceea ce sotul si sotia realizeazã unul prin celãlalt, cãlugãrul se strãduieste sã dobândeascã direct. [...] Amândouã cãile sunt expresii reale ale preotiei împãrã­testi, universale, a celui botezat. Amândouã sunt necesare Bisericii si nici una din ele nu poate fi înteleasã cu adevãrat decât în lumina celeilalte. [...] Monahul si crestinul cãsãtorit sunt, si unul, si celãlalt, deopotrivã ascetici si trupesti, [...] în sensul cã mãrturisesc potentele spirituale ale trupurilor. Ambii reneagã pãcatul si afirmã lumea. Diferenta dintre ei stã doar în conditiile exterioare ale luptei lor ascetice. [...] Pentru noi toti, cãsãtoriti sau monahi, iubirea este, cu harul dumnezeiesc, atât ceva ce avem deja si izbucneste spontan în inimile noastre, cât si ceva ce trebuie sã învãtãm si pentru care trebuie sã luptãm si sã suferim mereu. Iubirea este atât punctul de plecare, cât si cel de sosire. Iubirea este în centrul viu al fiintei noastre: este chiar esenta noastrã si, dacã nu iubim, nimic nu suntem. Oriunde am fi, în cãminul nostru sau în mãnãstirea noastrã, sã ne strãduim sã devenim mai deplin ceea ce suntem deja"7.

În 1966, Kallistos Ware este hirotonit preot, chiar înainte de a pleca la Oxford, unde primise numire la Universi­tate. Singurul ortodox în colegiul profesorilor, va preda cursul de "Studii ortodoxe orientale" la catedra Facultãtii de Teolo­gie, în 1982, "împotriva vointei sale", este hirotonit episcop vicar de Diokleia (Asia Micã), sub autoritatea diecezei orto­doxe din Marea Britanie.

La Oxford, Kallistos Ware s-a nevoit în ascultarea pe care i-o dãduse duhovnicul sãu de la mãnãstirea din Patmos, pãrintele Amphilokios (+1970): sã facã punti. Sã fie un "po­dar" (adicã cel care ajutã la trecerea frontierelor, la depãsirea lor, pentru reunirea celor divizati de ele), sã deschidã trecãtori între Orient si Occident. Este o lucrare pe care a împlinit-o la douã nivele, în primul rând, între ortodocsii uniti în aceeasi credintã si în Duhul Sfânt, dar de atâtea ori separati în fapt de granitele de nationalitate si jurisdictie, în 1966, la Oxford nu era decât o comunitate rusã. Athenagoras II îi cere sã înfiinteze o parohie greacã. O face, dar - fãrã nici o greutate - în colaborare cu rusii. Rezultatul? în 1973, eveniment absolut exceptional, cele douã comunitãti hotãrãsc sã-si uneascã fortele si sã construiascã, împreunã, o singurã bisericã. "Astãzi", explicã Preasfintitul Kallistos, "avem douã parohii (greacã si rusã), douã jurisdictii (Patriarhia Ecumenicã de Constantinopol si Patriarhia Moscovei), douã calendare (iulian si gregorian), dar o singurã bisericã, în Dumnezeiasca Liturghie suntem una, o singurã adunare de credinciosi. Cu exceptia unor sãrbãtori care se oficiazã la date diferite, cei doi episcopi de Oxford slujesc împreunã, de fiecare datã în trei limbi: englezã, greacã si slavonã. Desigur, situatia nu este întotdeauna idealã, nici prea lesnicioasã, dar încercãm sã mãrturisim unitatea pan-ortodoxã". Cert este cã, alãturi de Londra, locul parohiei atât de active a Mitropolitului Antonie de Suroj, orãselul Oxford a devenit, de-a lungul anilor, unul dintre cele mai vii centre orto­doxe din Europa. Un semn al acestei vitalitãti si a strãlucirii sale sunt cei nu mai putin de doisprezece preoti hirotoniti aici pânã acum si trimisi în cele patru colturi ale tãrii!

"Pod" si "podar" a fost Kallistos Ware si între Orto­doxie si Occident. Mai întâi prin învãtãtura sa, care se adre­seazã mai ales studentilor neortodocsi, ca si prin prezenta sa activã în Asociatia "Sfintii Alban si Serghie". Apoi prin scrisul sãu, în reviste de dialog ca Eastern Churches Rewiew, ieri, si Sobornost, astãzi, sau în cãrti ca Approches de Dieu dans la tradition orthodoxe8, care a introdus multi occidentali în cresti­nismul rãsãritean, în sfârsit, prin traducerile sale: Triodul si Mineele marilor sãrbãtori, adaptate limbii lui Shakespeare, în colaborare cu Maica Maria de la mãnãstirea din Bussy-en-Othe (Franta); dar mai ales Filocalia Pãrintilor neptici9, florilegiu de texte ascetice si mistice din secolul al IV-lea pânã în al XVI-lea, publicate la Venetia în 1783 de Macarie al Corintului si Nicodim Aghioritul, a cãrei editie englezã o coordoneazã el însusi, fãcând consideratii substantiale despre "spiritualitatea filocalicã"10. "Metodã stiintificã" (Nicodim Aghioritul), scoalã a rugãciunii, Filocalia este, cum spune Sfântul Filotei Sinaitul, o cale "spre împãrãtia dinãuntru si împãrãtia lumii de apoi" si are ca scop îndumnezeirea, comuniunea omului, aici si acum, cu Dumnezeu cel deodatã cunoscut si necunoscut, imanent si infinit transcendent. Cãile Filocaliei: nepsis-ul (trezvia, ve­ghea) si isihia, adicã linistea lãuntricã a inimii curãtite de orice gând si de orice imagine, în sfârsit, instrumentul sãu: chemarea numelui Domnului sau Rugãciunea lui Iisus (însotitã, eventual, de tehnici corporale sau respiratorii).

La ora la care Ortodoxia este pânditã, aici si în alte pãrti, de ritualism, este fundamentalã aceastã reamintire a prio­ritãtii "omului celui lãuntric" (cf. Romani 7,22; II Corinteni 4, 16; Efeseni 3, 16) asupra celui din afarã, a rugãciunii inimii asupra celei a buzelor, a lãuntricului asupra exteriorului, a duhului asupra literei. Cum explicã Nicodim Aghioritul în in­troducerea sa la Filocalia, nevointele ascetice, împlinirea rân­duielii, ostenelile trupesti, respectarea sfintelor canoane, oricât de importante ar fi, sunt pentru viata duhovniceascã ce sunt si frunzele pentru pomi. Singure nu sunt suficiente nici pentru pãstrarea credintei si traditiei ortodoxe, nici pentru cresterea duhovniceascã. Esentialul, "singurul lucru necesar", este pânã la urmã fructul, adicã trezvia lãuntricã, pãzirea mintii si curãtia inimii, singurele mijloace de a ne "întoarce la harul desãvârsit al Duhului ce ne-a fost dat la început prin Botez".

Cuviosul Nicodim Aghioritul sublinia vocatia univer­salã a Filocaliei. Cuviosul Paisie Velicikovski (1722-1794), dimpotrivã, temându-se ca ea sã nu cadã în mâinile unor per­soane nepregãtite sau lipsite de îndrumare duhovniceascã, s-a împotrivit mult timp ca traducerea fãcutã de el în slavonã sã fie tipãritã. Kallistos Ware este cu totul de partea Cuviosului Nicodim. Calea filocalicã si practicarea Rugãciunii lui Iisus, care este inima acestei cãi, nu sunt rezervate exclusiv mona­hilor sau ortodocsilor, cu conditiile sã "apartii deplin si activ Bisericii" si sã duci o "viatã sacramentalã regulatã". Ca si po­runca Sfântului Apostol Pavel, "Rugati-vã neîncetat!" (I Tesaloniceni 5, 17), ea se adreseazã oricãrui crestin, oricare i-ar fi ocupatia în lume. "Chemarea Numelui este o rugãciune de o extremã simplitate", scrie Preasfintia Sa. "Este o rugãciune ce poate fi adoptatã de toti: nu pretinde nici vreo cunoastere specialã, nici vreo pregãtire complicatã. [...] Fiind atât de scurtã si simplã, Rugãciunea lui Iisus poate fi rostitã oriunde si oricând, [...] în autobuz, în timpul lucrului, în grãdinã sau în bucãtãrie, îmbrãcându-ne sau mergând, când suferi de insom­nie, în perioadele de disperare sau tensiune, când alte forme de rugãciune sunt imposibile. Din acest punct de vedere, trebuie sã recunoastem cã este o rugãciune foarte potrivitã pentru tensiunea lumii moderne. [...] Este o rugãciune potrivitã pentru toate etapele vietii duhovnicesti, de la cea mai elementarã pânã la cea mai avansatã"11.

Cale de rugãciune si transformare lãuntricã, aceastã spiritualitate filocalicã ar putea fi, împreunã cu lucrarea de slu­jire a celor sãrmani, piatra unghiularã a ecumenismului de mâi­ne. Un ecumenism al inimii, în plinã înflorire fatã de ecumenismul oficial al institutiilor si al comisiilor teologice, care se aflã astãzi într-un punct mort, dacã nu chiar în regres.

Kallistos Ware, în orice caz, este frapat de succesul Filocaliei în Occident. Prima versiune englezã, tradusã din sla­vonã (douã volume mari de 420 pagini, fãrã numeroasele ex­plicatii), s-a reeditat deja de vreo zece ori de la cea dintâi aparitie a sa (din 1951-54). Primele volume ale noii traduceri în curs, din limba greacã, s-au reeditat deja. "Influenta Filo­caliei n-a încetat sã creascã", explicã Preasfintia Sa. "în mod paradoxal, opera a avut efectul cel mai puternic nu în secolul al XVIII-lea al lumii grecesti aflate sub turci, nici în «sfânta Rusie» pre-revolutionarã, nici într-o altã tarã de traditie orto­doxã, ci, mai ales, în Europa occidentalã si în America de Nord, în ultima jumãtate a acestui secol"12. Pregãtit mai ales de publicarea în mai multe limbi a Povestirilor unui pelerin rus13, Occidentul s-a arãtat a fi un teren în mod special recep­tiv fatã de Filocalie. "E uimitor, dar încurajator în acelasi timp, ca o culegere de texte duhovnicesti, destinate la origine gre­cilor ce trãiau sub puterea otomanã, sã aibã adevãratul ei impact douã secole mai târziu în Occidentul secularizat si post-crestin, printre copiii acestor «Lumini» pe care Macarie si Nicodim le priveau cu cea mai mare teamã", continuã Kallistos Ware. "Sunt cãrti ce par a fi scrise mai putin pentru timpul lor si mai mult pentru generatiile viitoare. [...] Adevãratã «bombã cu întârziere» duhovniceascã, Filocalia este cu sigurantã una dintre acestea. Adevãrata epocã a Filocaliei este mai degrabã secolul nostru decât cel de al XVIII-lea. Desi este imposibil sã mãsori prin statistici viata de rugãciune, se poate spune cã invocarea Numelui este astãzi practicatã, mai mult ca niciodatã în trecut, atât în Rãsãrit, cât si în Occidentul crestin. Iar cei ce citesc si practicã Filocalia nu sunt, cei mai multi, nici uni­versitari, nici teologi calificati sau specialisti bizantinologi, ci oameni simpli, care nu cunosc, în general, Ortodoxia, si poate nici chiar prea multe despre trãirea vie a credintei crestine, dar sunt pur si simplu interesati de viata Duhului. Bineînteles, este riscant sã se izoleze experienta duhovniceascã de orice context doctrinar, sacramental sau comunitar si trebuie sã avem grijã sã nu se cadã în anumite forme de gnosticism caracteristice mis­cãrii New Age. Acest pericol trebuie sã ne invite la prudentã si vigilentã, dar nu este un motiv sã ne retragem si sã ne închi­dem în noi însine. Existã astãzi o enormã sete spiritualã în ini­mile oamenilor si este datoria noastrã sã le rãspundem, sã-i ajutãm în cãutarea lor, mai ales facându-le accesibile comorile ce ne-au fost încredintate. Eu cred cã Duhul Sfânt se poate manifesta si printr-un text. Dacã cineva este de bunã-credintã si cautã cu sinceritate si smerenie, oare nu-l va îndruma Dum­nezeu pe calea cea bunã, dându-i ceea ce îi trebuie? Filocalia este una dintre cãile posibile, o rãscruce. Sã avem încredere în Duhul Sfânt!".

Existã, într-adevãr, persoane care au început sã prac­tice Rugãciunea lui Iisus fãrã sã fie crestini, ca pe o mantrã. Si, putin câte putin, în mod inconstient, puterea Numelui a lucrat în ei si le-a deschis inima spre prezenta personalã si spre Fata lui Hristos.

Traditionalã, echilibratã, niciodatã polemicã, Ortodo­xia predicatã si proslãvitã de Kallistos Ware este, dupã cum se vede, una cu fermitate deschisã. "Lumea are nevoie nu de o Ortodoxie zgribulitã, exclusivã, acuzatoare si închisã în ea în­sãsi, ci de una îndrãzneatã, primitoare, tolerantã si generoasã. Si putem fi toate acestea fãrã a fi obligati sã ne diluãm Tra­ditia", declarã Preasfintia Sa. "În acest sens, nimic nu-i mai în­tristãtor decât atitudinea negativistã pe care o au numerosi ortodocsi fatã de Occident si modernitate. Dupã mine, aceasta reprezintã o deviere, cãci Ortodoxia este, fundamental, o afir­matie si nu o negatie. Din nefericire, trebuie sã recunoastem cã astãzi Ortodoxia este deseori bântuitã de temeri nefondate. Frica este cea care ne închide fatã de altii, fatã de Occident. Sã nu ne speriem! Sã avem încredere în Traditia noastrã! Nu sunt pentru compromisurile doctrinare, dar stiu cã am fost mult ajutat în formarea mea ortodoxã de scrierile unor romano-catolici ca Urs von Balthasar, Henri de Lubac, Jean Dani¾lou, de anglicani ca Michael Ramsey, arhiepiscop de Canterbury, care a scris cea mai bunã carte pe care o cunosc despre Schimbarea la Fatã. Da, existã aici, pe plan spiritual, schimburi ce pot fi deosebit de fructuoase. Occidentul, întâlnirea cu Occidentul, ne poate ajuta chiar sã ne întelegem mai bine si sã ne aprofundam Ortodoxia".

"Din acelasi motiv regret si atitudinea antiintelectualã si anticulturalã a unor ortodocsi, convertiti sau nu", mai subli­niazã pãrintele. "Buna folosire a ratiunii umane, înteleasã nu în sensul unui rationalism strâmt, este cu desãvârsire în traditia si duhul Pãrintilor Bisericii. De ce ar trebui atunci sã-i renegãm pe Dante, Montaigne, Shakespeare, Milton, Victor Hugo si atâ­tia altii? Nu apartin oare si ei mostenirii noastre culturale? Este important pentru ortodocsii din Occident sã cunoascã bine poezia, arta, cultura tãrilor în care locuiesc. De ce n-ar fi posi­bil sã fii în acelasi timp ortodox pe plan duhovnicesc si occi­dental pe plan cultural? Nu existã în asta nici incompatibilitate, nici contradictie, ci doar o tensiune creatoare, precum cea pe care o gãsim, de exemplu, în definitia dogmelor, unde se în­cearcã unirea a douã adevãruri paradoxale, antinomice. Existã, bineînteles, un risc. Dar trebuie sã ne asumãm si riscurile. De multe ori, oamenii care intrã în Biserica Ortodoxã cred sau sperã sã gãseascã un rãspuns imediat, rapid si sigur la toate întrebãrile lor. De parcã aici n-ar trebui sã fie loc pentru îndo­ialã sau ezitare! Personal, nu cred cã aceasta este adevãrata Ortodoxie. Cãci existã o formã de certitudine pe care Biserica nu poate sã o aibã; mai bine zis, nu trebuie sã o caute. Duhul Bisericii este un duh de explorare, apofatic. Adevãrul nu este alcãtuit din argumente care dau rãspunsuri sistematice la toate întrebãrile, ci este o luminã. Si ca orice luminã, e înconjuratã de umbre si întunecimi. Sã avem smerenia sã recunoastem cã avem multe probleme nerezolvate la care Occidentul, cu tra­ditia lui, ne poate ajuta sã gãsim solutii".

Este, mai ales, cazul slujirii sociale. "Existã un real pericol pentru ortodocsii din Occident sã se rupã nu numai de mediul lor cultural, ci si, într-un sens mai larg, de actiunea socialã", constatã Kallistos Ware. "Retragerea din lume într-un cerc strâmt, protector si plin de sigurantã, un microcosmos li­turgic în care totul este armonios si frumos, ar fi o trãdare a plenitudinii Ortodoxiei. Cãci adevãrata Ortodoxie respinge se­pararea dintre sacru si secular. Dumnezeu poate fi gãsit peste tot, în fiecare persoanã. Totul este potential sacru: totul poate deveni sacru. Locul central, din nefericire uitat adesea, pe care spiritualitatea noastrã îl dã pildei despãrtirii caprelor de oi la Judecata din urmã (cf. Matei 25, 31-45), este o mãrturie. Cred cã trebuie, ca ortodocsi, sã ne angajãm în slujirea celor sãr­mani. Sã trãim asta! Sã iesim din gogoasa noastrã, sã mergem în întâmpinarea celuilalt, sã-L descoperim pe Hristos în aproa­pele nostru. Sã ne inspirãm de la nebunii întru Hristos care merg înaintea nevoiasilor, a lepãdatilor, a prostituatelor, a beti­vilor, a tuturor acestor proscrisi ai pãmântului pe care clerul «respectabil» nu-i va întâlni niciodatã!".

Kallistos Ware îi iubeste mult pe "nebunii întru Hristos". Pentru pãrintele Kallistos, ei sunt expresia extremã si sublimã a caritãtii, a iubirii lui Hristos care participã total la suferinta celuilalt, desãvârsind deofiintimea cu neamul ome­nesc, pe cruce. "Nebunul întru Hristos", ne mai spune Kallistos Ware, aratã cã "nu-i ajutãm pe altii prin ce spunem, ci prin ce suntem, prin maniera noastrã de a trãi. Credinta nu se predicã prin elocventã sau prin argumente subtile, ci prin realã compa­siune"14. Pentru aceasta trebuie sã-ncepem prin a ne realiza vo­catia proprie. "Sã devii, constient si activ, ceea ce esti deja în mod potential si secret, în virtutea creãrii tale dupã chipul lui Dumnezeu si a re-creãrii tainice prin Sfântul Botez", proclamã Kallistos Ware. "Sã devii ceea ce esti: mai exact, sã revii la tine însuti; descoperã-l pe cel ce deja este în tine; ascultã-l pe cel ce niciodatã n-a încetat sã vorbeascã în tine; posedã-l pe cel ce chiar acum te posedã!"15.

Maxime Egger

(în româneste de Maica Siluana Vlad)