PLACIDE DESEILLE

PELERIN SPRE IZVOARE

I

Am ales calea monahalã în 1942, la Abatia cistercianã de la Bellefontaine (Anjou).

Hirotonit preot în 1952, am fost în scurtã vreme numit profesor de Teologie dogmaticã, iar apoi însãrcinat sã mã în­grijesc si de formarea duhovniceascã a tinerilor monahi ce se pregãteau pentru asumarea preotiei.

Nãzuind eu un învãtãmânt teologic în duhul Sfintilor Pãrinti, am profitat de câteva deplasãri la Paris (de unde pro­curam cele strict trebuincioase mãnãstirii) pentru a-l întâlni pe Pãrintele Ciprian Kern, profesor de Patristicã la Institutul "St. Serge", precum si pe Vladimir Lossky, a cãrui Teologie mis­ticã a Bisericii de Rãsãrit mã incita (în pofida serioaselor rezerve cu care bunul pãrinte iezuit sãvârsise, vai, imprudenta de a-mi împrumuta o astfel de carte explozivã!). Din nefericire, Lossky avea sã moarã la putinã vreme dupã ce ajunsesem sã-l întâlnesc.

Pãrintele Ciprian m-a introdus în doctrina Sfintilor Grigorie de Nyssa, Maxim Mãrturisitorul si Grigorie Palama. Mi-a deslusit pe îndelete, într-un sir de lungi întrevederi pline de bunãvointã, de ce hristologia Sinodului de la Calcedon si doctrina palamitã a energiilor necreate reprezintã cheia întegerii ortodoxe a omului si a lumii. Cu toate acestea, plin de discretie si respect fatã de alteritatea spiritualã, Pãrintele Ciprian nu mi-a sugerat vreodatã sã devin membru al Bisericii ortodoxe. La vremea aceea, de altfel, ideea aceasta nu încoltise nici în mintea mea. Apartenenta la Biserica Catolicã mi se pãrea ceva de la sine înteles si mai presus de orice discutie. Ceea ce mã preocupa pe mine era sã gãsesc în Traditia orto­doxã un ajutor pentru întelegerea mai profundã a sensului propriei mele Traditii.

Admiram mult Liturghia latinã, dar cunoasterea Litur­ghiei ortodoxe, pe care am descoperit-o cu înminunare la "St. Serge", mi-a înlesnit cunoasterea mai vie a comorilor analo­gice ce rezidã tainic în Liturghia latinã traditionalã, pe care am putut-o trãi astfel cu sporitã intensitate. Liturghia de la Trappe [centru al Ordinului Cistercian reformat], dincolo de cele câteva adaosuri târzii, transparente dar incapabile sã afecteze întregul, era identicã cu Liturghia pe care Apusul o practicase înainte de ruperea comuniunii cu Rãsãritul. Spre deosebire de Liturghia bizantinã, aceasta era alcãtuitã aproape în exclu­sivitate din texte biblice, ceea ce, la prima vedere, putea sã lase impresia unei anumite uscãciuni. Textele erau însã alese cu grijã, anul liturgic avea o desfãsurare perfect armonioasã, iar ritualurile, îndãrãtul sobrietãtii lor, musteau de tainice si bogate întelesuri. Cel ce nu pregeta, în afara oficiului liturgic, de-a lungul acelor ore de lectio divina atât de caracteristice vechii spiritualitãti monahale din Apus, sã dobândeascã o cunoastere „prin mijlocirea inimii" a Bibliei si a tâlcuirilor ei patristice, acela cãpãta, din actul sfânt al slujirii liturgice, cu ajutorul ha­rului dumnezeiesc, prisos de bucurie si plinãtate.

II

În 1958, am fost trimis la Roma, pentru studii supe­rioare de Teologie. Am avut astfel ocazia de a frecventa biblio­tecile si de a mã documenta temeinic asupra subiectelor ce-mi erau cele mai dragi, lãsându-mã pãtruns de atmosfera vechii Rome - cea a catacombelor si a bazilicilor. Vizitarea Ostiei antice, a nivelurilor inferioare ale bazilicii Sfântului Clement, a Sfintilor Ioan si Pavel sau a Sfintei Cecilia, vederea zilnicã a Colisseum-ului si a impunãtorului Circus Maximus - toate acestea semnificau pentru mine o coborâre la izvoarele dãtãtoare de viatã ale crestinismului antic, din care ne tragem rãdãcinile.

În aceastã perioadã am fost cooptat în secretariatul colectiei „Sources chretiennes", cu sarcina de a realiza o serie de volume consacrate literaturii monastice a Evului Mediu. La drept vorbind, Abatele General al Ordinului Cistercian – fostul abate de la Bellefontaine, Dom Gabriel Sortais, care între timp primise aceastã însãrcinare - nu-mi ceruse sã alcãtuiesc decât o colectie de texte cisterciene de secol XII. Eu am considerat însã cã se cade sã nu separ aceste texte de ansamblul Traditiei monastice si patristice. Nu trebuia lãsatã impresia cã ar exista o "spiritualitate cistercianã" în sensul modern al cuvântului, dupã cum existã, bunãoarã, una iezuitã sau una carmelitã. Harul monahismului a fost tocmai acela de a anula astfel de reductionisme: au existat, pe toatã întinderea istoriei monastice, urmasi dintre cei mai feluriti ai Pãrintilor duhovnicesti si ai discipolilor imediati ai acestora, la care se pot identifica în proportii diferite cutare sau cutare elemente constitutive ale monahismului, în functie de timp si de loc, desi viata monasticã, privitã în esenta ei, a rãmas una. Aceasta tine tocmai de caracterul ei patristic. Diversitatea "spiritualitãtilor" este un fenomen relativ târziu si specific numai Apusului.

Pe aceste considerente, am obtinut cu usurintã acordul Abatelui General de a extinde proiectul initial. La întoarcerea mea în Franta, acestei munci de editare i s-a adãugat cea din învãtãmântul teologic. Mi s-a mai cerut sã predic în lãcasurile de reculegere ale mai multor mãnãstiri si sã redactez o suitã de articole pentru diferite reviste si dictionare enciclopedice.

Mi-a fost încredintatã, de asemenea, elaborarea unui proiect de Manual spiritual - un soi de îndrumar de spiritualitate pentru adeptii Ordinului Cistercian. Rezultatul încercãrii mele a fost socotit de unii cam prea îndatorat doctrinei Pãrintilor neptici si Traditiei patristice grecesti spre a fi cu adevãrat reprezentiv pentru ceea ce ei întelegeau prin „spiri­tualitate cistercianã". De altfel, acest proiect al unui manual oficial a fost pânã la urmã abandonat, deoarece începuserã sã se facã simtite încã de pe atunci serioase disensiuni în interi­orul Ordinului. În aceste conditii, Principiile de spiritualitate monasticã, initial doar multiplicate (1962), s-au prefãcut mai târziu - revãzute si adãugite - în volumul meu Scara lui Iacov (1974).

Spre a înlesni întoarcerea la izvoarele monahismului si ale vietii duhovnicesti, eu nãzuiam sã pun bazele unei colectii de texte monastice rãsãritene, paralelã cu seria monahalã apu­seanã de la „Sources chr¾tiennes", însã mai putin pretentioasã sub aspect tehnic, astfel încât sã poatã fi rãspânditã cu destulã usurintã. Acest proiect nu mi s-a împlinit decât în 1966, o datã cu publicarea celui dintâi volum din colectia „Spiritualite oriental¾", continând Apoftegmele Pãrintilor pustiei. La data respectivã, eu plecasem deja de la Bellefontaine la Aubazine, dar aveam sã pãstrez totusi conducerea acestei colectii pânã la intrarea mea în Biserica Ortodoxã.

III

În 1960, la invitatia monseniorului Elias Zoghby, pe atunci vicar patriarhal greco-catolic în Egipt, am fãcut o cãlã­torie în aceastã tarã, dornic de o cunoastere directã a mona­hismului copt. Am locuit, pe toatã durata sederii mele acolo, la mãnãstirea Deir Suriani, în Wadi Natrun (vechiul pustiu al Sketei), iar în celelalte mãnãstiri n-am fost decât ca simplu vizitator. Consideram ca pe o pretioasã sansã a vietii mele pelerinajul acesta în niste locuri care au constituit, în veacul al IV-lea, centrul cel mai strãlucitor al vietii monastice a vremii, pânã într-acolo încât abatele Arsne a putut afirma cã pustiul Sketei era pentru cãlugãri ceea ce era Roma pentru lume. Monahismul sketic a exercitat dintotdeauna o adevãratã fas­cinatie asupra mea si, din toatã vechea literaturã monasticã, eu cu Apoftegmele Pãrintilor pustiei m-am simtit mereu în cel mai intim acord.

Pustiul Sketei este o imensã întindere de nisip, ondu­latã asemenea unor valuri, abia presãratã cu câteva smocuri de iarbã pârlitã, întinzându-se în sudul soselei care leagã Cairo de Alexandria. Cele patru mãnãstiri de astãzi - Sfântul Macarie, Deir Baramus, Amba Bisho si Deir Suriani (cealaltã jumãtate a celei dinainte) - ocupã amplasamentele a trei dintre cele mai vechi centre monastice din acest pustiu. Ele au aspectul unor lungi fortãrete rectangulare, împrejmuite de ziduri înalte, din interiorul cãrora se avântã în sus cupolele bisericilor si silu­etele masive ale donjonurilor - refugii traditionale din calea tâlharilor pustiei (care, la rãstimpuri, comiteau adevãrate mã­celuri în rândul cãlugãrilor). Ridicate lângã sursele de apã, ele apãreau, vãzute din interior, asemenea unor oaze paradisiace, în puternic contrast cu imensitatea dezolantã care le asalta din toate pãrtile. La data cãlãtoriei mele, monahismul copt era deja în plinã crestere, iar acest proces n-a încetat de atunci.

La originea acestei renasteri duhovnicesti se afla un cãlugãr pe nume Abdel Mesieh, care vietuia într-o pesterã încã din 1935. Chiril al VI-lea, întâistãtãtorul Bisericii Alexandriei, uns din 1960, el însusi un vechi anahoret, fusese profund influ­entat de Abdel Mesieh si veghea îndeaproape asupra acestei resurectii monahale. La Deir Suriani se aflau câtiva bãtrâni care continuau sã ducã în mãnãstire o viatã idioritmicã; însã cãlugãrii mai tineri, majoritatea venind din mediul universitar, duceau o viatã de tip cenobitic, cu exceptia câte unuia care trãia departe, în inima pustiei, si care nu se întorcea în mãnãs­tire decât la intervale de timp strict rânduite. Ziua începea printr-un canon de rugãciune în chilie, cu durata de un ceas, dupã care urmau, la bisericã, marea slujbã de dimineatã si apoi Sfânta Liturghie, în restul zilei, cãlugãrii îsi împãrteau feluritele munci ale mãnãstirii: grãdinãritul, tipãriturile, traducerea în arabã a textelor patristice. Erau familiarizati cu practica Rugãciunii lui Iisus. Acela a fost pentru mine cel dintâi contact cu un fel de viatã pe care aveam sã-l regãsesc mai târziu, aproape aidoma, la Muntele Athos. Am fost deosebit de impresionat si de întâlnirea cu pãrintele Matta el Meskin, care pe atunci ducea la Heluan, alãturi de o mânã de discipoli, o viatã aproape anahoreticã.

IV

         În perioada cuprinsã între ultimul rãzboi mondial si Conciliul Vatican II [aprox. 1945-1965], se contureazã o seri­oasã înnoire biblicã, liturgicã si patristicã în sânul Bisericii Catolice, stimulatã de oameni precum pãrintele [Henri] de Lubac [1896-1991, iezuit francez, cardinal din 1983], pãrintele [Jean] Dani¾lou [1905-1974, iezuit francez, cardinal din 1969] sau Dom Casei [Odon Casel: 1886-1948, benedictin german], de publicatii precum Dieu Vivant [Paris, 1945-1953] sau La Maison-Dieu [revistã liturgicã de limbã francezã din primele douã decenii postbelice], ca si de colectii precum „Sources chr¾tiennes" [colectie de texte patristice întemeiatã în 1942 de H. de Lubac si J. Danielou]. Asteptam mult de la toate aceste eforturi însumate. Totusi, douã lucruri mã nelinisteau. Pe de o parte, era tot mai evident cã audienta acestei miscãri rãmânea destul de limitatã, strãinã rândurilor largi ale clerului diocezan francez. Pe de altã parte, un segment destul de semnificativ al fortelor vii ale Bisericii Catolice era angajat în activitãtile "Actiunii catolice" [Action catholique: ansamblu de organizatii de apostolat laic, apãrute treptat, încã din 1926, sub autoritatea ierarhilor bisericesti] si în experimente pastorale de genul celei a „Preotilor lucrãtori"1. Eu nutream o certã simpatie fatã de aceastã abundentã de initiative si fatã de indiscutabila fervoare apostolicã pe care astfel de manifestãri o exprimau, în acelasi timp simteam totusi, în pofida anumitor convergente partiale, cã totul se misca într-un climat destul de strãin unei autentice reînnoiri biblice si patristice. "Actiunea catolicã" implica în praxis-ul sãu o eclesiologie care, desi nu mai era, în mod evident, cea a Contrareformei2, nici nu pãrea sã se întâlneascã efectiv cu cea a Bisericii primare. Se fãcea lesne sim­titã în cadrul acestei miscãri o deviere spre moduri de oficiere destul de putin conforme spiritului Liturghiei traditionale. Intu­iam în toate acestea mai degrabã un nou avatar al Catolicis­mului modern decât o vie întoarcere la izvoare, ceea ce ar fi impus o radicalã reînnoire a problematicii aferente.

       Nu mi-am dat seama atunci suficient de limpede cã acest din urmã curent traducea, în mult mai mare mãsurã decât primul, logica însãsi a Catolicismului modern, si cã era foarte posibil ca el sã ajungã pânã la urmã sã neutralizeze si sã înlocuiascã celelalte tendinte. Trãgeam nãdejde ca osemintele fãrã viatã sã fie iarãsi însufletite, ca toate elementele tradi­tionale, pe care Biserica Catolicã le pãstrase pe plan insti­tutional si liturgic, sã redevinã o hranã întãritoare si lesne asi­milabilã pentru omul modern. Si mai nãdãjduiam cã, într-un fel oarecare, profilul Contrareformei catolice, cu vãditele ei aba­teri de la marea Traditie a Bisericii, avea sã cedeze locul unei reînvieri a „Ortodoxiei apusene" a primelor veacuri, prin împreunã-lucrarea vechii mosteniri regãsite si a fortelor vii ale prezentului.