PLACIDE DESEILLE

PELERIN SPRE IZVOARE

IX

Vreme de mai multi ani, o tezã sustinutã de anumiti ecumenisti catolici, altminteri sincer binevoitori fatã de Orto­doxie, mi s-a pãrut seducãtoare. Dacã ar fi fost adevãratã, ea ar fi constituit cheia întelegerii celor pe care noi încercam sã le trãim la Aubazine.

Conform acestor teologi - unul dintre cei mai remar­cabili fiind pãrintele Louis Bouyer - Biserica Catolicã si Bise­rica Ortodoxã, în pofida aparentelor, n-au încetat nici o clipã sã fie unite. Ele sunt douã Biserici locale - sau mai degrabã douã grupe de Biserici locale - ce realizeazã fiecare în parte, în mo­duri specifice, dar echivalente, plinãtatea Bisericii lui Hristos. Existã între ele o disputã secularã, generatã de anumite neîn­telegeri conjuncturale, dar cele douã nu sunt separate în mod real si n-au încetat nici o clipã sã alcãtuiascã laolaltã unica Bisericã vãzutã a lui Hristos.

Dacã e sã admitem o asemenea tezã, atunci putem merge pânã la a spune cã Biserica Ortodoxã a conservat mai bine decât Biserica Catolicã anumite aspecte ale Traditiei ori­ginare a Bisericii, dar si cã Biserica Catolicã nici n-a lãsat deoparte, nici n-a schimbat nimic esential, ba chiar a dezvoltat mai bine decât Biserica Ortodoxã anumite aspecte ale vietii crestine, în special sensul misionar si sensul universal, izbutind si o adaptare superioarã la lumea modernã. Iar refacerea depli­nei lor comuniuni, în fata cãreia, teoretic, n-ar sta nici o piedicã, nu ar fi potrivnicã intereselor nici uneia dintre ele, ci ar aduce un spor sensibil si uneia, si celeilalte, permitând Bise­ricii Catolice sã depãseascã si sirul de dificultãti ale perioadei post-conciliare.

O experientã cum este cea fãcutã de noi la Aubazine ar dobândi, în aceastã perspectivã, un interes aparte, cãpãtând o semnificatie oarecum profeticã. Multi dintre prietenii nostri catolici, ba poate si unii dintre cei ortodocsi, si-ar fi însusit, mai mult sau mai putin constient, acest mod de a vedea, pe care ridicarea excomunicãrilor de la 1054, ca si calificativul de "Biserici-surori", frecvent folosit la Roma, pãrea sã-l auto­rizeze deplin.

Treptat, nu fãrã durere si zbucium lãuntric, am înteles cã aceastã conceptie nu era decât o amãgire - una neîndoielnic generoasã, dar contravenind celor mai elementare date ale eclesiologiei. Cãci nu este cu putintã ca douã Biserici care nu mai sunt în comuniune sacramentalã de peste o mie de ani, iar ceea ce una a decretat ca dogmã de credintã cealaltã respinge ca fiind contrar credintei apostolice, sã fie — laolaltã si pe ace­leasi temeiuri - Biserica lui Hristos. Aceasta ar însemna sã se admitã cã Portile iadului se aflã mai presus de Bisericã, de vreme ce diviziunea s-a încuibat chiar în interiorul ei. Pãrintii ar fi respins la unison o asemenea învãtãturã. De altfel, însusi faptul cã Biserica Catolicã numeste de sute de ani episcopi catolici, fie ei uniti sau latini, pe scaunele episcopale ocupate deja de episcopi ortodocsi reprezintã o dovadã manifestã a non-identitãtii celor douã Biserici, chiar si pe plan local.

X

Încredintarea cã Biserica Ortodoxã este Biserica lui Hristos în plinãtatea ei, si cã Biserica Catolicã este aceea care s-a îndepãrtat într-o certã mãsurã de Traditia originarã, n-am dobândit-o decât în mod treptat. Un astfel de parcurs ar fi fost mai lesnicios, de bunã seamã, pentru cineva mai tânãr sau mai putin înregimentat decât mine în Biserica Catolicã. Un catolic din generatia mea are adânc înrãdãcinatã în suflet ideea prima­tului papal. Pe de altã parte, eu cunoscusem la Trappe traditia catolicã într-una dintre expresiile ei cele mai pure, bine conser­vatã pânã de curând. Cunoscusem, de asemenea, cãlugãri, cãlu­gãrite si credinciosi de un mare entuziasm, strãluminati de o profundã trãire spiritualã. Viata multor sfinti catolici îmi era familiarã, iar cucernicia lor mi se pãrea mai presus de orice îndoialã si destul de apropiatã de aceea a sfintilor ortodocsi, întelegeam si pretuiam, la multi dintre fratii mei catolici, tot ce însemna crestinism autentic si fidelitate fatã de o mare Traditie spiritualã.

Cu toate acestea, iatã cã, spre sfârsitul anului 1976, atât eu, cât si fratii mei de la Aubazine am cãpãtat convingerea intimã cã nu mai puteam ezita. Se impunea sã ne cântãrim cu toatã seriozitatea imboldul lãuntric de a intra în Biserica Ortodoxã. Era oare mai bine s-o facem de îndatã sau sã astep­tãm vreo împrejurare prielnicã? Ne-am confruntat, desigur, cu o seamã de împotriviri. Eram destul de cunoscuti în lumea catolicã. Mãnãstirea noastrã iradia o influentã modestã, dar realã. N-ar fi fost oare preferabil sã mai rãmânem deocamdatã printre catolici, cãutând a-i ajuta sã-si regãseascã rãdãcinile si sã se întoarcã la izvoarele comune ale celor douã Traditii? Nu cumva ar fi fost mai înteleaptã o asemenea atitudine, mai apropiatã de porunca dumnezeiascã a iubirii aproapelui, mai de ajutor idealului de unire a tuturor crestinilor? Si nu era aceasta singura modalitate de a salva însãsi existenta mãnãstirii noastre si de a ne duce mai departe, în felul acesta, lucrarea începutã?

Cum sã mai rãmânem însã membri ai Bisericii Cato­lice si sã mai mãrturisim în fata lumii toate dogmele ei, când în noi se consolidase convingerea cã multe dintre acestea se înde­pãrtaserã de adevãrata Traditie a Bisericii? Cum sã continuãm a ne cumineca dintru aceeasi Euharistie, când ajunsesem într-un asemenea dezacord de credintã? Cum sã mai zãbovim departe de Biserica Ortodoxã, în afara cãreia nu poate fi nici mântuire, nici viatã în Duhul Sfânt, numai de dragul celor care, chiar recunoscând-o ca singura Bisericã a lui Hristos, nu se încumetau sã intre în ea din considerente de ordin lumesc? Iar dacã am fi cedat nu mai stiu cãror ratiuni de diplomatie ecumenicã, de oportunism sau de comoditate personalã, oare aceasta n-ar fi însemnat, în cazul nostru, cã am fi cãutat sã plãcem mai degrabã oamenilor decât lui Dumnezeu, mintind, de fapt, si fatã de El, si fatã de ei? Simteam cã o asemenea fãtãrnicie nu s-ar fi putut justifica prin nimic.

Dar în care loc ar fi fost mai nimerit sã fim primiti în Bisericã? Cunosteam situatia delicatã a Bisericii Ortodoxe din Franta, stiind cã episcopii ei sunt nevoiti sã tinã seama de prezenta Bisericii Catolice majoritare si sã întretinã cu ierarhii acesteia legãturi cât mai bune cu putintã. Ne încerca si teama cã intrarea noastrã în Ortodoxie ar putea sã dea nastere unei aprige împotriviri în anumite medii catolice, ceea ce ar fi putut sã se rãsfrângã nedorit asupra Bisericii Ortodoxe din Franta. Desfãsurarea ulterioarã a evenimentelor ne-a confirmat, de altfel, temerile în aceastã privintã, întrecându-ne chiar previzi­unile. Mai multe personalitãti ortodoxe cu care ne-am sfãtuit atunci nu ne-au ascuns pãrerea lor cã ar fi fost de preferat ca primirea noastrã în Biserica Ortodoxã sã se sãvîrsescã în afara hotarelor Frantei.

În anii anteriori întreprinsesem mai multe cãlãtorii în diverse tãri ortodoxe: România, Serbia, Grecia, inclusiv Mun­tele Athos. Nu ne gândiserãm pe atunci sã intrãm în Biserica Ortodoxã, ci voiam doar sã dobândim o cunoastere nemijlocitã a Ortodoxiei, introducându-ne în viata ei liturgicã si monahalã. România ne atrãsese cu precãdere, datoritã conlucrãrii si între­pãtrunderii pe care le descoperisem acolo între un monahism foarte viu, care numãra personalitãti duhovnicesti de exceptie, si un popor însufletit de o adâncã credintã si evlavie. Din nefe­ricire, situatia politicã din tarã nu pãrea sã îngãduie în acel moment, când se punea atât de acut problema intrãrii noastre în Biserica Ortodoxã, statornicirea unei legãturi canonice între noi si aceastã Bisericã Ortodoxã Românã care ne-a rãmas pânã astãzi foarte dragã. Un context de împrejurãri, în care nu-i greu de vãzut mâna lui Dumnezeu, a fãcut sã ni se deschidã portile Mãnãstirii Simonos Petra de la Muntele Athos.

O datã ce hotãrârea noastrã a fost luatã, m-am dus sã-l vãd, în ziua de 2 aprilie 1977, pe episcopul catolic de Tulle, monseniorul Brunon, sub a cãrui ascultare ne aflam. Eram în­sotit de încã un frate. Episcopul ne-a ascultat rãbdãtor si cu o certã bunãvointã. Recunostea cã hotãrârea noastrã nu fusese una luatã în pripã, ci rodul unor ani îndelungati de rugãciune si de meditatie. Ne-a încredintat cã, în ceea ce-l privea, nu vom avea parte nici de blam, nici de reprosuri, dar cã se impunea sã facem totul cu prudentã si cu discretie, ca sã nu iscãm prea multã confuzie si vâlvã în jurul nostru. Si-a exprimat chiar speranta cã la Roma vom gãsi întelegere si chiar îngãduintã - sperantã pe care însã faptele nu vor întârzia sã o dezmintã. Credea, la rândul sãu, cã ar fi fost mai bine sã fim primiti în Biserica Ortodoxã nu aici, în Franta, ci undeva în Grecia sau la Sfântul Munte, evitând astfel o seamã întreagã de complicatii inutile.

Îndemnati de el, ne-am dus îndatã la Roma, spre a ne înfãtisa cardinalului Paul Philippe, pe vremea aceea prefect al Congregatiei pentru Bisericile Orientale unite cu Roma. Am fost primiti de acesta pe 14 aprilie. Pãrea bine intentionat în privinta noastrã, dar pânã la urmã ne-am dat seama cã ade­vãrata problemã era de fapt ocolitã. Ne-a spus asa: „Pentru mine nu existã nici o realã divergentã de credintã între Biserica Catolicã si Biserica Ortodoxã. Puteti foarte bine sã vã însusiti întreaga doctrinã ortodoxã, întregul rit ortodox, întreaga spiri­tualitate si viatã monasticã ortodoxã, dar sã rãmâneti uniti cu Roma". Ne-a mai asigurat cã era dispus sã ne acorde toate facilitãtile spre a ne continua experienta începutã la Aubazine, dar aceasta numai în cadrul Bisericii Catolice. Nu aceasta era însã problema si nu pe o asemenea cale aveam noi de gând sã bâjbâim.

În cele ce au urmat, Episcopul de Tulle a adoptat fatã de noi o atitudine mult mai putin conciliantã decât la început, aproape somându-ne sã ne pãrãsim vatra de noi însine construitã la Aubazine. În acest sens, n-a prididit sã insiste chiar pe lângã autoritãtile ortodoxe si pe lângã instantele catolice ecumenice.

Tot pe atunci, am mers sã-l vedem pe abatele de la Bellefontaine, Dom Emmanuel Coutant, care rãmânea superi­orul meu canonic, intentionând sã-l lãmurim asupra hotãrârii noastre. S-a arãtat surprins si ne-a spus fãrã ocolisuri cã nu pu­tea decât sã ne dezaprobe. A adãugat însã cã, respectându-ne ca oameni de constiintã, se ferea sã ne condamne si tinea chiar sã pãstreze cu noi legãturi de încredere si fraternitate. Si, într-adevãr, nu si-a dezmintit niciodatã aceastã atitudine de deplinã sinceritate si de evanghelicã îngãduintã.

XI

Nu dupã multã vreme, am apucat cu totii calea Sfân­tului Munte. Aveam asupra Bisericii Ortodoxe si a monahis­mului ei o cunoastere încã destul de sumarã si superficialã. Posibilitatea de a ne initia temeinic în tainele acestui fel de viatã chiar într-o mãnãstire ortodoxã era pentru noi ca un dar nepretuit. Simonos Petra se distingea atât prin personalitatea duhovniceascã a egumenului sãu, cât si prin tineretea si râvna întru sfintenie a obstii sale. Cãlugãri catolici fuseserã primiti acolo în mai multe rânduri, în chip frãtesc, iar problemele cu care se confruntã Apusul si realitãtile curente ale acestuia erau bine cunoscute si întelese. Cea dintâi sedere a noastrã la Athos fusese în primãvara anului 1971. Pe atunci, în Apus, despre Sfântul Munte nu se vorbea decât în termeni peiorativi, ca despre un loc al decãderii, si nu lipseau voci care sã profe­teascã stingerea completã a monahismului athonit într-un viitor nu tocmai îndepãrtat.

Acea primã cãlãtorie ne ajutase sã pricepem, încã de pe atunci, cã astfel de categorii, precum „decãdere" sau - invers - „reînnoire", sunt cu totul nepotrivite în raport cu monahismul ortodox, ca unele ce evocã mai degrabã aspectul exterior al lucrurilor - cel de ordin sociologic si statistic. Esentialã este adâncimea lãuntricã a acestei vieti, care nu se poate mãsura cu astfel de mijloace. S-a înregistrat, este ade­vãrat, o scãdere considerabilã a numãrului de cãlugãri. Ea are drept explicatie, în ce-i priveste pe slavi, gravele consecinte ale instaurãrii regimului sovietic în Rusia, iar în ce-i priveste pe greci - exodul fortat din 1922, care a dus la ruinã înfloritoarea crestinãtate greceascã din Asia Micã, iar ulterior al doilea rãzboi mondial si rãzboiul civil, în 1971, însã, scãderea numã­rului de cãlugãri stagnase demult si se prefigura o nouã cres­tere, care ulterior s-a si produs, ba chiar într-un ritm nesperat. Bucurându-se de o infuzie destul de numeroasã de novici si de cãlugãri tineri, mãnãstirile - care abia de mai numãrau o mânã de bãtrâni — aveau sã prindã iarãsi viatã, una dupã alta.

Se mai cade adãugat cã acesti cãlugãri tineri, care pot fi astãzi întâlniti peste tot la Athos, nu au câtusi de putin pretentia de a reînnoi sau a schimba în vreo privintã viata monahiceascã. Dimpotrivã, tendinta lor este mai degrabã aceea de a reveni la formele de viatã traditionalã cele mai conser­vatoare si cele mai austere, respingând orice stricare a vechii idioritmii. Ei nu-si doresc sã fie decât niste ucenici smeriti si sã se bucure de pretioasa experientã a unor duhovnici foarte iscu­siti, de care Sfântul Munte n-a dus niciodatã lipsã.

Prin intermediul cãrtii Pãrintelui Sofronie, era cunos­cut si în Franta staretul Siluan, trãitor la Athos între 1892 si 1938. Dar tot pe atunci se aflau acolo numerosi cãlugãri cu nimic mai prejos prin forta înflãcãratã a trãirii lor duhovnicesti. Sunt multe mãnãstirile care au astãzi la cârmã duhovnici formati de un isihast trecut la Domnul în 1959, Pãrintele Iosif, ale cãrui minunate Epistole duhovnicesti au si fost tipãrite în Grecia.

Cãlugãrilor athoniti li se imputã, îndeobste, opozitia fatã de ecumenism, ei fiind acuzati, cu o undã de satisfactie, cã ar sacrifica adevãrului iubirea de aproapele. Nouã ne-a fost însã usor sã constatãm, chiar de la cea dintâi cãlãtorie a noastrã (pe când eram catolici si nu mijise încã în noi gândul de a deveni ortodocsi), cât de bine se pricep cãlugãrii de la Athos sã îngemãneze o dãruire plinã de grijulie delicatete fatã de orice persoanã, indiferent de convingerile sau apartenenta sa religi­oasã, cu o severã intransigentã doctrinarã, în ochii acestora, respectul total pentru adevãr este una dintre primele îndatoriri pe care le impune însãsi iubirea de aproapele. Ei nu au vreo pozitie doctrinarã aparte, ci mãrturisesc simplu si deslusit cre­dinta Bisericii Ortodoxe: „Biserica este una. Aceastã Bisericã una si adevãratã, pãstrãtoare a continuitãtii vietii eclesiale, adicã a unitãtii Traditiei, este Ortodoxia. A pretinde cã aceastã Bisericã una si adevãratã nu existã pe pãmânt în stare purã, ci cã ea s-ar cuprinde doar partial în felurite «ramuri», aceasta în­seamnã (...) a nu avea credintã în Bisericã si în Capul acesteia, Hristos". Fãrã ostentatie, cãlugãrii athoniti tin ca aceastã cre­dintã sã se transpunã în fapte. Ei nu pot fi de acord cu mani­festãri sau formule ce-ar implica o recunoastere de facto a teoriei „ramurilor". Unitatea tuturor crestinilor, pe care o pre­tuiesc nu mai putin decât orice alt crestin, nu poate fi înfãptuitã decât prin alãturarea ne-ortodocsilor la întregul Bisericii si la plinãtatea credintei apostolice. Ea nu poate fi în nici un caz rezultatul unor compromisuri si eforturi nãscute doar dintr-o aspiratie spre unitate de tip omenesc si natural, nutritã de niste oameni care, altminteri, n-au nici o consideratie pentru învã­tãtura încredintatã Bisericii, în materie de ecumenism, ca si de viatã duhovniceascã, atitudinea mediilor athonite se întemeiazã pe luciditate si discernãmânt ["deosebirea duhurilor"]. Se cu­vine sã discernem deopotrivã cu cãldura inimii si cu rãceala mintii si, mai cu seamã, sã ne pãzim de „a plãcea oamenilor" cu orice chip, dacã nãzuim cu adevãrat sã-I plãcem lui Dum­nezeu si sã ne facem vrednici de împãrãtia Sa.

XII

Am fost primiti în Biserica Ortodoxã în ziua de 19 iunie 1977. Câteva luni mai târziu, la 26 februarie 1978, am devenit cãlugãri la Simonos Petra. I-am mãrturisit egumenului nostru cât eram deopotrivã gata sã rãmânem în Sântul Muntele sau sã ne întoarcem în Franta, încredintându-ne întru totul hotãrârii sale. El s-a arãtat de pãrere cã ar fi mai cu folos sã ne stabilim în Franta. Si în acest fel au luat nastere cele douã metochia ("anexe") franceze ale vetrei mãnãstiresti Simonos Petra: una la Martel, în tinuturile calcaroase de la Quercy, iar cealaltã în Dauphin¾, pe un fund de vale, la Vercors.

În virtutea statutului lor de metochion, aceste douã mãnãstiri tin direct de Simonos Petra (care, la rândul ei, ase­menea tuturor mãnãstirilor athonite, tine de Patriarhia Ecumenicã). Orice eventuale activitãti externe ale cãlugãrilor nos­tri se desfãsoarã în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Grecesti din Franta, cu binecuvântare a monseniorului Meletios, cu care mentinem, de altfel, legãturile cele mai trainice si mai apropiate.

O datã  intrati în Biserica Ortodoxa, Trebuie  spus cã n-am fost deloc surprinsi de a nu fi aflat aici cine stie ce organizare exterioarã exemplarã, de felul celei din Biserica Catolicã. Cu ocazia unei vizite pe care am întreprins-o la Belgrad, cam în ajunul intrãrii noastre în Biserica Ortodoxã, un arhiereu sârb ne spusese: “Nu mã îndoiesc cã Biserica vã va lasa initial o impresie de neorânduialã. Sã nu vã mire acest fapt. E nevoie sã fie asa, dacã vrem sã lãsãm Duhul sã lucreze nestânjenit, iar nu sã ne punem noi în loc“. Cam aceeasi impresie o lãsa si Biserica Pãrintilor. Lucrurile s-au schimbat pe mãsura centrali­zãrii romane, însã aceasta-i o altã discutie.

În Franta ne-am confruntat cu o situatie extrem de complicatã, prin aceea cã, Biserica Ortodoxã fiind implantatã aici de cãtre diferiti emigranti rusi sau greci, existã o deconcertantã pluralitate de jurisdictii pe acelasi teritoriu, adicã o gravã stare de anomalie canonicã. Particularitãtile nationale, care au marcat cu destulã pregnantã diversele gropari, reprezintã o altã anomalie (nu fãrã legãturã cu cea precedentã). Ne aflãm însã aici în fata unei situatii tipice pentru orice diaspora si ar fi purã amãgire sã ne închipuim cã ea ar putea fi reme­diatã prea curând, în conditii dificile, pluralitatea jurisdictiilor prezintã si anumite avantaje, ea putând sã contribuie la menti­nerea unei autentice libertãti spirituale.

Jurisdictiile nu sunt, în ultimã instantã, decât dioceze nefericit suprapuse unele peste altele pe plan local, dar care, toate, sunt Biserica lui Hristos. Faptul cã tine fiecare de cîte-o altã Bisericã-mamã nu schimbã esential datele problemei. Biserica lui Hristos rezidã în fiecare parohie în care se sãvârseste oficiul Sfintei Liturghii; se cuvine ca, înainte de toate, sã tinem seama de acest adevãr si sã nu prefacem apartenenta jurisdictionalã într-o meterezã inexpugnabilã. Nu biserica din Smirna o reprezenta Sfântul Irineu atunci când oficia slujba la Lyon, ci comunitatea adunatã acolo, alcãtuitã din negustori greci si din neofiti de origine galicã, era, pur si simplu, Biserica lui Dumnezeu la Lyon. Dacã se va ajunge într-o bunã zi sã fie aduse toate parohiile ortodoxe din Franta sub autoritatea unui singur Arhiepiscop si sã se stabileascã dio­ceze teritoriale, acela va fi, fãrã îndoialã, un lucru bun, cãci situatia ar redeveni atunci conformã cu prevederile sfintelor canoane. Dar aceastã Bisericã, unificatã în structura ei, nu va fi atunci în mai mare mãsurã „Biserica Frantei" - sau, mai corect spus, „Biserica lui Dumnezeu în Franta" - decât este acum acest mozaic jurisdictional. Cât despre o autonomie prematurã, ea s-ar putea sã nu fie lipsitã de primejdii.

Ceea ce conteazã mai presus de toate este sã avem întelegere si dragoste pentru unitatea Bisericii, între ortodocsi e inevitabil - dar, într-un fel, si sãnãtos - sã existe divergente de opinii si de vocatii. Câtã vreme aceste divergente privesc doar aspecte secundare si nu pun în discutie nici fondul cre­dintei, nici disciplina fundamentalã a Bisericii, ele nu vor sfârsi prin a genera nici adversitate, nici exclusivism, si, cu atât mai putin, o rupere a comuniunii.

Pozitia noastrã de cãlugãri ai Athosului trãitori în Franta are avantajul de a ne plasa în afara anumitor antago­nisme jurisdictionale. Athosul are o strãveche vocatie interortodoxã. Cãlugãri de cele mai diverse nationalitãti se adunã aici cu sentimentul unei comune apartenente la „Grãdina Mai­cii Domnului". Ne-am bucura si noi dacã prezenta noastrã în Franta ar putea constitui un factor de unitate si de convergentã spiritualã între ortodocsii de obârsii diferite.

Un bãtrân cãlugãr de la Sfantul Munte ne-a spus când­va: „Voi nu sunteti romano-catolici convertiti la Ortodoxia greacã. Voi sunteti crestini de la Soare-apune, mãdulare ale Bisericii de la Roma, care vã întoarceti acum la comuniunea cu Biserica Universalã. Este ceva cu mult mai mãret si cu mult mai de seamã". Si zicând el acestea, lacrimile îi siroiau pe obraji...

Bineînteles cã noi nu ne-am „convertit" în sensul cã am trecut de la Biserica Catolicã - fatã de care resimtim o uriasã recunostintã, pentru tot ce am primit de la ea în sânul familiilor noastre si al acestui popor crestin în mijlocul cãruia continuãm sã vietuim - la Biserica Ortodoxã. Cãci Biserica Ortodoxã nu este pur si simplu o Bisericã „rãsãriteanã", o expresie rãsãriteanã oarecare a credintei noastre crestine: ea este însãsi Biserica lui Hristos. Traditia ei a fost cândva, în primele veacuri, Traditia comunã tuturor crestinilor; or, intrând în comuniune cu ea, noi nu facem altceva decât sã ne întoarcem la izvoare. Noi n-am „schimbat Biserica", ci am fãcut numai pasul firesc spre plinãtatea Bisericii lui Hristos celei una si adevãrate.

Ne simtim întru totul solidari cu acei crestini ai Apu­sului care, „cerând sã fie primiti în Biserica Ortodoxã, n-au renegat ceea ce, în Apus, si mai ales în tara lor de bastinã, atât înainte, cât si dupã diferitele schisme, a purtat si continuã sã poarte pecetea Sfântului Duh al lui Dumnezeu, Care suflã unde vrea" (E. Behr-Sigel, în Contacts, nr. 1/45,1964, p. 49).

Cãlugãri ortodocsi chemati sã trãim pe pãmântul Frantei vechea Traditie a Sfântului Munte, noi stim bine cã misiunea cãlugãrului „nu este aceea de a înfãptui ceva prin sine însusi, ci de a mãrturisi prin viata sa cã moartea a fost biruitã. Iar aceasta n-o poate face decât îngropându-se pe sine însusi, ca pe un grãunte, în tãrânã" (Arhimandritul Vasile, Egumen la Stavronikita, în Contacte, nr. 1/89,1975, p. 101).