CAZUL SERAPHIM ROSE

"E mult mai târziu decât îti închipui, frate!

Grãbeste-te sã sãvârsesti lucrarea Domnului!"

(Pãrintele Seraphim)

La 13 august 1934, la San Diego, în California, într-o familie tipicã de americani protestanti, vedea lumina zilei Eugene Dennis Rose, viitorul Pãrinte Seraphim.

Copilul a vãdit de timpuriu anumite înclinatii spre matematicã si stiinte în general; micul "geniu", cum îl decre­taserã cei apropiati, nu va face însã carierã stiintificã, ci se va simti chemat, încã de pe bãncile colegiului (Pomona, Califor­nia), spre o cunoastere mai înaltã, opusã materialismului si pozitivismului din jurul sãu. Nici mediul religios în care fusese crescut, cu moralismul lui formal si cu individualismul lui desacralizat, nu-i poate satisface setea spiritualã.

Studiazã o vreme filosofia occidentalã, dar descoperã în ea o nouã cale înfundatã. Mult mai esentialã se dovedeste întâlnirea cu vechea întelepciune a Orientului, învatã atât chi­neza veche, cât si chineza modernã; licentiat în limbi orientale, îsi continuã pregãtirea la Academia de Studii Asiatice din San Francisco, în acest mediu academic îl cunoaste pe filosoful taoist Gi-ming Shien, cu care face muncã de cercetare si tradu­cere pe vechi texte chinezesti (Tao Te King). Obtine titlul de master la Berkeley - California si pare destinat unei strãlucite cariere de orientalist.

Între timp, o influentã puternicã exercitã asupra sa si opera lui Rene Guenon, de la care retine mai ales, dincolo de ideea unitãtii polimorfice a Traditiei, valoarea aderãrii la forma ortodoxã a unei religii, oricare ar fi acea religie. Astfel ajunge sã-si punã problema Ortodoxiei crestine (pe care, în mod destul de curios, Guenon însusi mai degrabã o ignorase) si trãieste re­velatia unicã a miracolului rãsãritean. Sã-i ascultãm însã pro­pria mãrturisire:

"De ani întregi, pe cale livrescã, eram încântat sã mã consider 'deasupra traditiilor' si, în acelasi timp, oarecum cre­dincios fiecãreia dintre ele...

Pãsind prima oarã într-o bisericã ortodoxã (una ru­seascã, de la San Francisco), nu-mi pusesem în gând decât sã iau pulsul unei alte «traditii», amintindu-mi cã Guenon (sau unul dintre discipolii acestuia) indicase Ortodoxia ca pe forma cea mai autenticã a religiei crestine.

Mi s-a întâmplat însã acolo ceva ce nu mai trãisem niciodatã, desi vãzusem multe temple orientale, mai ales buddhiste: inima mi-a spus dintr-o datã cã eram «acasã», cã zbu­ciumul cãutãrilor mele luase sfârsit!

Îmi scãpau în mare parte semnificatiile ritualului, iar slujba - într-o limbã ce-mi era complet strãinã - mi se pãru nu doar obscurã, ci de-a dreptul ciudatã. Cu toate acestea, am început sã iau parte la slujbele ortodoxe din ce în ce mai des, strãduindu-mã sã învãt, încetul cu încetul, câte ceva din limbã si obiceiuri. Trãiam fascinatia Ortodoxiei crestine, dar încã eram tributar principiilor mele guenoniste, ce sustineau autenti­citatea tuturor traditiilor spirituale.

Totusi, în urma contactului direct cu Ortodoxia si cu crestinii dreptcredinciosi, în constiinta mea s-a lãmurit ideea cã Adevãrul, pe care-l cãutasem cu atât de îndelungatã fervoare, era mai mult decât un concept abstract, de ordin mental; îl simteam tot mai mult ca pe ceva personal - ba chiar ca pe o Persoanã - ce se adresa direct inimii mele, provocându-mã la iubire. Asa L-am întâlnit pe Hristos".

Eugene Dennis Rose a fost primit în Biserica Ortodoxã în luna februarie a anului 1962, cînd încã nu împlinise 28 de ani. Va mãrturisi mai târziu cã, la prima împãrtãsanie, Sfintele Taine i-au lãsat în gurã o dulceatã dumnezeiascã, pe care a simtit-o vreme de o sãptãmânã.

La San Francisco se ostenea pe atunci, întru mare strã­lucire duhovniceascã, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, unul dintre cei mai sfinti oameni ai secolului XX, ascet "nebun întru Hristos" si ierarh fãcãtor de minuni, mare ocrotitor al orfanilor si al necãjitilor, cãruia i se dusese vestea în lumea întreagã. Tânãrul convertit se bucurã de darul lui Dumnezeu de a-l avea cãlãuzã în "buna mireasmã" a Ortodoxiei pe acest om îngeresc, care s-a mutat la cele vesnice în 1966.

Ajuns la cunostinta Adevãrului, Eugene Dennis Rose si-a pus întreaga viata în slujba propovãduirii lui, într-o lume pãscutã de dezduhovnicire si haos, pe care a certat-o si a pilduit-o ca un adevãrat prooroc.

Legând prietenie cu un tânãr rus, Gleb Podmosenski, întemeiarã împreunã o frãtie misionarã pusã sub oblãduirea celui dintâi sfânt ortodox al lumii americane, Herman din Alaska. Deschiserã librãrie la San Francisco si scoaserã — cu mijloace putine si cu ostenealã multã - revista The Orthodox Word ("Cuvântul Ortodox").

Trei ani dupã moartea Arhiepiscopului Ioan, cei doi se retraserã într-un loc pustiu si izolat din zona muntoasã a Cali­forniei, Noble Ridge, unde trãirã în asprã sihãstrie, refãcând experienta anahoretilor de odinioarã. Dupã un an furã tunsi în monahism: Eugene sub numele Sfântului Serafim din Sarov, iar Gleb sub cel al Sfântului Herman din Alaska.

Monahul Seraphim îsi construi de unul singur o chilie în inima pãdurii, cufundându-se în rugãciune si în studiul Sfin­tilor Pãrinti. Ajunsese un desãvârsit practician al rugãciunii inimii si sunt mãrturii cã în mai multe rânduri intrase în legã­turã cu lumea de dincolo (si îndeosebi cu pãrintele sãu duhov­nicesc, rãposatul Ioan, cel numãrat cu sfintii).

Desi, asemenea Sfântului Serafim din Sarov, se simtea adânc legat de frumusetile Firii si de toate vietãtile lui Dumne­zeu, bucurându-se de fiecare zi petrecutã în sihãstria de la Noble Ridge, pe care o primea ca pe o binecuvântare, a avut mereu sentimentul cã nu-i decît un simplu pelerin prin lumea aceasta, pregãtindu-se în tot ceasul pentru viata de apoi.

De acolo, din munte, Seraphim Rose fãcu sã se reverse în lume un adevãrat torent de publicatii (cei doi duseserã cu ei, încã de la începuturile pustniciei lor, masinile tipografice): a scris, a tãlmãcit, a cules, a multiplicat, a tipãrit si a rãspândit prin cei binevoitori reviste si mai ales cãrti a cãror însemnãtate si actualitate apar tot mai pregnante în constiinta posteritãtii: o operã teologicã si misticã de o înaltã tinutã intelectualã, dar si de o mare fortã mãrturisitoare, deschizând zãrile de luminã ale Traditiei crestine si ortodoxe rãtãcitei si sfâsiatei modernitãti, fãrã a-i ignora problematica si provocãrile, în vorbirea si în scrisul lui Seraphim Rose se întâlneau religia si cultura, spiritul si stiinta, într-o mare sintezã apologeticã, de limpezimi si avân­turi hrisostomice.

Neîngãduindu-si nici o clipã de rãgaz, îl mistuia dorin­ta de a pune Adevãrul, de la rãdãcinile si în toatã plenitudinea lui, la îndemâna omului contemporan - "pânã mai este vreme", înfiorat de presimtiri apocaliptice, obisnuia sã spunã: "E mult mai târziu decât îti închipui, frate! De aceea, grãbeste-te sã sãvârsesti lucrarea Domnului!".

A fost hirotonit preot în anul 1977. Desi iubea pustni­cia si avea o fire mai degrabã retrasã, înclinatã spre meditatie si reculegere rugãtoare, si-a petrecut ultimii cinci ani ai vietii într-o sustinutã si chiar istovitoare activitate pastoralã, dupã pilda mereu vie a fericitului pãrinte Ioan Maximovici.

Le era nespus de drag tuturor fiilor sãi duhovnicesti, datoritã întelepciunii sale pline de smerenie si marii sale puteri de întelegere a suferintei omenesti. Multi au fost de-a dreptul uimiti sã vadã cã un om atât de furibund si de necrutãtor atunci când era vorba sã scrie despre pricinile pierzaniei omului de azi, putea fi în acelasi timp atât de cald si de apropiat ori de câte ori se întâmpla sã aibã de-a face cu bietele victime ale acestei lumi, oricât de decãzute ar fi fost ele.

O boalã pe cât de neasteptatã, pe atât de fulgerãtoatre puse capãt vietii Pãrintelui Seraphim, în ziua de 2 septembrie 1982. Nu împlinise decât 48 de ani si arãta sã fie un om în deplinãtatea puterilor sale. Întins în sicriu, sub boltile bisericii modeste a mãnãstirii [St. Herman of Alaska Brotherhood, Pla­tina/California], fata lui iradia un fel de liniste nepãmânteascã, mãrturisind despre pacea pe care-o aflase la bunul Dumnezeu. Atâta strãlucire era pe chipul acela - ca de aur curat - încât fiii sãi duhovnicesti abia de puturã fi desprinsi de lângã sicriu. Taina mortii si a vietii de dincolo, la care care meditase adânc si despre care scrisese de-a lungul vietii lui pãmântesti, nu mai avea de-acum, pentru el, nici un ascunzis1. Putin dupã ce a fost pus în mormânt, fiii lui duhovnicesti prinserã sã dea mãrturie despre multe lucruri minunate sãvîrsite cu ajutorul pãrintelui lor, chiar din lumea de dincolo.

În cei peste zece ani de la moartea sa [în septembrie 2002, se împlinesc chiar douãzeci], scrierile Pãrintelui Seraphim Rose au cunoscut o mare rãspândire si au avut un viu ecou în toatã lumea crestinã [celor publicate în timpul vietii adãugându-li-se numeroase pagini postume]. Traduse destul de repede în mai multe limbi, ele au preschimbat nenumãrate vieti si destine, aducându-le pe fãgasul adevãrului dumnezeiesc, în Uniunea Sovieticã, chiar si pe vremea când comunismul ago­nic mai interzicea încã difuzarea literaturii religioase, unele dintre scrierile sale de referintã — precum Ortodoxia si religia viitorului2, sau Sufletul dupã moarte3, sau Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului4 - circulau pe ascuns, în copii dactilografiate, ajungând sub ochii a sute de mii (si poate chiar a milioane) de oameni.

O datã cu încetarea prigoanei antireligioase [1988-89], atât în Rusia, cât si în alte tãri din fostul lagãr comunist, cãrtile, brosurile si articolele sale au fost publicate în tiraje de masã, iar astãzi, la Moscova cel putin, se vând pânã si-n statiile de metrou. Crestinii ortodocsi americani, când se întâmplã sã meargã în centre ortodoxe din Rusia sau Ucraina, sunt de obicei întrebati, înainte de orice altceva: "Îl cunoasteti pe Pã­rintele Seraphim Rose?". Prin opera sa, el este o prezentã me­reu vie, din California pânã-n Caucaz.

Este adevãratã lucrare dumnezeiascã faptul cã rusii zi­lelor noastre vãd în acest american din sudul Californiei pe unul dintre restauratorii de seamã ai principiilor traditionale în patria lor rãvãsitã de materialismul si ateismul celor 70 de ani de regim comunist, Pãrintele Seraphim Rose aducându-le, prin duhul scrierilor sale, o razã de sperantã într-un viitor încã atât de tulbure. Si ar fi poate vremea ca si pentru fratii sãi ame­ricani - care sunt amenintati de incertitudini si primejdii încã si mai mari - mesajul lui sã se facã mai mult auzit si sã-i tre­zeascã sufleteste la vesnicul Adevãr pe care el l-a trãit plenar, mãrturisindu-l pânã la moarte - si chiar dincolo de ea.

Fie ca sãmânta învãtãturii sale sã dea rod înmiit, iar rugãciunile sale sã uneascã într-un duh Orientul si Occidentul celui de-al treilea mileniu crestin.

Pãrintele Damaschin Monahul

(în româneste de Pr. Gheorghe Calciu)