Va puteti exprima opiniile cu privire la acest articol pe Dialog Evanghelic Ortodox

Una din practicile ortodoxe cele mai atacate sau neîntelese de neoprotestanti este rugaciunea pentru morti. As dori sa fac câteva clarificari în legatura cu acest subiect, asa cum l-am înteles dupa ce l-am cercetat debarasat de prejudecatile pe care le aveam înainte.

Ortodocsii cred, asemenea altor crestini, ca cei care au adormit în Hristos nu sunt cu adevarat morti, în sensul pe care lumea seculara o da acestui cuvânt. Nu numai ca existenta lor nu înceteaza, dar ei sunt vii si constienti de ei însisi si de lumea de dincolo. Aceasta apare clar din multe texte ale Scripturii, în particular în pilda Domnului Iisus despre Lazar si bogat.

Fara sa cunoastem multe amanunte despre viata celor care au trecut dincolo, putem afirma si crede ca ei sunt vii, la fel ca si noi, dar cu o viata în care prezenta si suveranitatea lui Dumnezeu apare mult mai clara decât pentru noi. Din acest motiv, chiar si expresia "rugaciune pentru morti" este nepotrivita. Ar fi bine sa ne referim mai degraba la "rugaciunea pentru cei plecati dintre noi".

O alta expresie care mi se pare nepotrivita este acea de "cult al mortilor". Ea creeaza falsa impresie ca în Ortodoxie cultul crestin este înlocuit cu un fel de cult pentru morti. Nimic mai fals.

Ca si alte practici crestine, rugaciunea pentru cei plecati poate capata pentru unii o importanta disproportionata. Este adevarat ca am cunoscut persoane care faceau din mersul la cimitir si din pomenile pentru morti preocupare centrala a vietii lor crestine. Aceasta este o greseala nu mai mica decât a celor care iau alte aspecte ale vietii crestine si le ridica la proportii nepotrivite. Am întâlnit baptisti pentru care scopul principal al vietii era cunoasterea Scripturii. Oricât ar fi de importanta aceasta, ea devine un pericol si o capcana daca nu este balansata de trairea învataturii crestine. Scopul nostru este sa-L cunoastem pe Dumnezeu, sa-I facem voia, sa crestem în asemanarea cu El – ceea ce ortodocsii numesc îndumnezeire sau theosis. Nu exclud posibilitatea ca un crestin sa aiba o vocatie deosebita sau un rol aparte ca madular al lui Hristos, dar telul ramâne acelasi si Hristos trebuie sa fie în centrul vietii, mai presus de Biblie, de evanghelizare sau de rugaciunea pentru cei plecati.

"Cultul mortilor" mai evoca si imaginea unei magii sau chemari a mortilor, practica pe care Biserica nu numai ca nu o accepta, dar o respinge viguros si o condamna ca pe un obicei pagân, care calca în mod grosolan Scriptura.

Expresii ca "rugaciunea pentru morti" sau "cultul mortilor" sunt expresii pe care le putem încarca cu diferite continuturi semantice. Daca aud pe cineva folosind aceste expresii, problema nu este sa-l condamn, ci sa determin ce întelege prin ele. Experienta mea este ca în practica comuna, ortodocsii le dau acestor expresii un continut corect, cu anumite regretabile exceptii, care nu sunt definitorii pentru Ortodoxie.

Mântuirea depinde în mod esential de dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, de lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos si de credinta exprimata prin fapte a omului. A crede ca putem schimba destinul vesnic al unuia care L-a urât pe Dumnezeu ar fi o mare greseala, pe care ortodocsii nu o fac.

Mai mult decât atât, ortodocsii nu accepta doctrina catolica a purgatoriului. Purgatoriul a fost conceput de crestinii latini din cauza înclinatiei lor de a vedea destinul omului în termeni pur juridici. Ei cred ca anumite pacate nerezolvate si-ar gasi ispasirea în purgatoriu. Biserica Ortodoxa vede destinul omului mai putin ca o sentinta juridica, ci mai mult ca o realitate existentiala. Dragostea lui Dumnezeu este suficienta si nu necesita o administrare a unei justitii impersonale pentru completare mântuirii.

Acestea fiind zise, se poate însa observa ca sufletele de dincolo, indiferent de starea în care se afla, sunt totusi în asteptarea judecatii universale. Un suflet aflat într-o asemenea asteptare se poate afla într-o stare de pace, de odihna, dar si de neliniste. Cum ma voi simti când toate faptele mele, bune sau rele, vor fi descoperite? Recunoscând ca nu cunoastem raspunsul la aceste întrebari, putem totusi constata ca dragostea fata de frate, copil, parinte sau prieten ma îndeamna sa ma rog pentru pacea si odihna sufletului lui, chiar daca nu cunosc în detaliu rezultatul rugaciunii mele. Cu alte cuvinte, cu toate ca rugaciunile nu pot schimba destinatia, ele pot schimba starea de asteptare a celui plecat. Exista argumente pentru aceasta pozitie.

Pentru un ortodox, Traditia bisericii este un argument cu o foarte mare greutate. Chiar daca nu au acelasi respect pentru Traditie, protestantii nu pot respinge automat o practica existenta de veacuri în biserica. Asa cum am aratat în alt articol, o conceptie corecta despre biserica si istoria ei duce în mod natural la aprecierea practicilor pe care crestinii le-au avut de sute sau mii de ani. Doar conceptia ca noi, cei de azi, suntem mai destepti si mai avansati duce la o respingere automata a Traditiei.

Exemple de rugaciuni pentru cei plecati apare apar în cartile Macabeilor. Aceste carti sunt uneori numite apocrife, dar este important de observat ca ele erau tratate la începutul bisericii ca fiind parte din Scriptura. Noul Testament face multiple referiri la texte din scrierile apocrife, ceea ce dovedeste autoritatea de care se bucurau în epoca apostolica. Biserica Ortodoxa si cea Catolica continua sa le dea si astazi respectul cuvenit.

Un exemplu usor trecut cu vederea apare si în Noul Testament. Fara a avea o enuntare explicita a acestei învataturi, putem deduce din acest exemplu ca ea era practicata. Este vorba de un text pe care multi teologi îl înteleg ca un exemplu de rugaciune pentru morti.

În 2 Timotei 1:16-18 gasim aceasta rugaciune a Apostolului Pavel (versiunea Cornilescu):

În 2 Timotei 4:19, la încheierea epistolei, Pavel scrie:

Putem face urmatoarele observatii:

• Pavel cere sa se transmita urari de sanatate unor persoane
• În cazul lui Onisifor, urarile sunt facute doar casei, familiei lui
• În timp ce urarile pentru diferite persoane se refera la stare prezenta (sanatate!), pentru Onisifor rugaciunea este doar pentru "ziua aceea".

Putem deduce de aici, printr-o interpretare directa si naturala, ca Onisifor nu mai era în aceasta viata în momentul scrierii epistolei. Altfel, de ce Pavel le-ar ura sanatate Priscilei si lui Acuila si familiei lui Onisifor, dar nu lui Onisifor însusi? Fiind trecut în vesnicie, Pavel se roaga pentru îndurarea Domnului pentru el "în ziua aceea".

Daca Pavel a facut aceasta rugaciune, de ce nu am putea sa o facem si noi pentru cineva drag care a plecat dintre noi? Daca dragostea ne îndeamna sa o facem si Biblia ne da exemple în acest sens, atunci ce ne opreste? Probabil singurul motiv este ca noi, cei crescuti în biserici neoprotestante am fost învatati sa nu facem o astfel de rugaciune. Iata un exemplu în care "datina baptista" a înlocuit Scriptura si Traditia de secole a Bisericii.

Exista un singur raspuns la acesta întrebare: dragostea.

Experienta mea este ca aceasta practica este usor respinsa de cei care nu au pe cineva foarte iubit trecut dincolo, dar usor acceptata de cei care au pierdut pe cineva drag. Am constatat aceeasi atitudine în ce priveste alte învataturi. De exemplu, multi dintre cei care sunt sanatosi sau nu au bolnavi în familie, sustin cu usurinta ca rugaciunea pentru vindecare (practicata si în Biserica Ortodoxa ca o taina) este nescripturala. Cu sfiala, ei se roaga cel mult "sa se faca voia lui Dumnezeu". Când însa li se îmbolnaveste cineva drag, atitudinea lor se schimba. Dragostea îi îndeamna sa se roage intens si cu multa speranta pentru însanatosirea copilului, fratelui sau mamei.

O vorba înteleapta prinde foarte bine esenta acestei atitudini: "În transee nu exista atei." Lovindu-ne însa de realitatile dure ale vietii si mortii, devenim mult mai flexibili si mai întelegatori. Strigatul sufletului catre Dumnezeu, pentru viata, sanatate, pâine sau odihna celui plecat dintre noi este o reactie cât se poate de naturala, nu doar o superstitie nascuta din neputinta, asa cum cred ateii.

Închei cu un citat din C.S. Lewis, considerat de multi ca fiind cel mai mare scriitor si eseist crestin protestant din secolul douazeci. În cartea sa "Scrisori catre Malcom: Despre rugaciune", el scrie: