OrthoLogia

Bogdan Mateciuc

PĂRINTII PUSTIEI DESPRE MISTICISM

 MISTICA ORTODOXĂ:
ÎNVĂTĂTURILE PĂRINTILOR PUSTIEI

"Din multe mii abia de găsesti unul care să fi împlinit poruncile si tot ce e drept si să fi atins neprihănirea sufletului; din multe mii abia de găsesti unul care cu mari străduinte pentru rugăciunea curată să fi găsit-o, să fi rupt legăturile acestei vieti si să fi dobândit acea taină, pentru că multi nu a reusit să găsească rugăciunea curată, ci numai câtiva. Un om care să fi ajuns la taina care vine după ea si care e dincolo de ea, prin harul lui Dumnezeu, abia de poate fi găsit din multe generatii." (Sf. Isaac Sirul)

Pentru a întelege adevăratul sens al misticii crestine, trebuie studiati cu atentie primii mistici răsăriteni, deoarece numai în lumina experientei lor pot fi evaluate devierile de mai târziu. Au existat desigur si exagerări la ei, însă nimic care să poată fi comparat cu amestecurile false si nebunesti găsite în Europa în Evul Mediu (700-1450). Misticii Bisericii de Răsărit îi includ pe Părintii Bisericii, deoarece în acele zile teologii erau printre cei mai înduhovniciti dintre crestini, iar fenomenul mistic era evident la toate nivelurile clerului, monahilor si laicilor. Pentru a avea o perspectivă corectă asupra studiului, ne vom apleca asupra celor mai apropiati de Hristos si de apostoli în timp si spatiu si vom extinde apoi consideratiunile asupra celor de mai târziu, întelegând desigur că cei mai apropiati de vremurile noastre sunt totodată si cei mai depărtati de vremea lui Hristos.

Vedeniile erau practic inexistente în teologia mistică a Bisericii Crestine de Răsărit. Abaterile de la rugăciune, voite sau nu, erau respinse si combătute de fiecare dată când aceasta era posibil, iar vedeniile si extazele erau considerate ca fiind abateri involuntare de la rugăciune! Acele experiente căutate si apreciate atât de mult de misticii de mai târziu erau considerate de primii crestini ca piedici, fiind adânc cercetate si cu greu tolerate.

În Biserica de Răsărit, contemplatia consta nu atât din negare si renuntare (ca în Catolicism), cât din îndumnezeirea si unirea cu Duhul lui Dumnezeu, într-o experientă de iluminare duhovnicească, după ce toată activitatea intelectuală înceta. Acest accent pus pe îndumnezeire, numită si „theosis”, a avut multe aplicatii practice si clare în viata obisnuită în lumea întreagă. Unul din Părinti pustiei a zis: „Dacă as putea găsi un lepros si să-i dau trupul meu, iar el să-l ia, as face-o cu plăcere. Aceasta este iubirea adevărată.” Aceasta este adevărata natură a teozei sau a îndumnezeirii. (Apoftegmata, P.G. lxv, Agatho 26.)

Începuturile si natura controversei isihaste

Isihastii (de la grecescul „hesychia”, însemnând liniste si singurătate) a fost sustinută de Grigore Palama (1296-1359), Arhiepiscop de Tesalonic. Învătăturile sale au fost confirmate de două sinoade tinute la Constantinopol în 1341 si 1351, care, desi locale si nu ecumenice, detin o autoritate doctrinară chiar si azi în Biserica Ortodoxă, cu putin mai mică decât autoritatea celor sapte sinoade ecumenice. Învătăturile lui Palama trebuie întelese mai înainte de a începe să întelegi traditia misticilor răsăriteni, a căror pozitia si practici el n-a făcut decât să le formuleze si să le apere.

Varlaam, un călugăr din Calabria (sud-vestul Italiei, lângă Sicilia), care aderase la metodele rationaliste ale scolasticismului occidental, i-a ridiculizat pe monahii răsăriteni, numindu-i „omphalopsyches”, adică cei având sufletul în burtă! Lipsa lui de apreciere fată de „Rugăciunea lui Iisus” a isihastilor este răspunzătoare pentru considerabila lipsă de apreciere în occident pentru semnificatia formelor specifice ale spiritualitătii monahicesti răsăritene. Unii autori moderni, cum ar fi Graef (1965) confundă „Rugăciunea lui Iisus” cu „ZIKR" sau „aducerea-aminte" din religia musulmană („Nu este decât un singur Dumnezeu decât Allah...”) si nu vede nici o diferentă majoră între secta sufită din mahomedanism si isihastii crestini din veacul al paisprezecelea. Aceasta reflectă nu numai o indiferentă fată de distinctiile teologice, dar indică si o examinare superficială a diferentelor psihologice, probabil datorată lipsei de familiarizare cu sursele isihastilor însele.

Opiniile lui Varlaam erau influentate nu numai de scolasticism, ci si de învătăturile Părintelui grec Dionisie Areopagitul, care sustinea că Dumnezeu este „complet Altul”. Varlaam afirma că Dumnezeu poate fi cunoscut numai indirect si deci experienta directă pretinsă de isihasti era clar imposibilă. Referitor la exercitiile fizice pe care le foloseau isihastii, el le considera o dovadă a viziunii lor grosier materialiste asupra rugăciunii si îsi argumenta astfel opiniile sale despre pretinsa „teologie a burtii” atribuită isihastilor. Toti misticii răsăriteni considerau că suprema experientă duhovnicească era o vedenie a Luminii Divine Necreate, identică cu Shekina iudaică si cu lumina căzută de cei trei ucenici care erau cu Iisus pe Muntele Tabor la Schimbarea Lui la Fată. Aceasta l-a deranjat tare pe Varlaam, care sustinea că esenta lui Dumnezeu este invizibilă si deci orice lumină văzută de isihasti ar fi creată prin fortele lor.

Grigore Palama s-a dovedit a fi un teolog de primă clasă, furnizând explicatia pentru diferentele care există între esenta lui Dumnezeu si energiile lui Dumnezeu.

Sf. Vasile cel Mare (Scrisoarea 234, I): „Îl cunoastem pe Dumnezeul nostru din energiile Sale, însă nu afirmăm că ne putem apropia de esenta Lui. Energiile Lui coboară la noi, însă esenta Lui rămâne neabordabilă.” Grigore a explicat astfel transcedenta lui Dumnezeu în termeni legati de esenta Lui si imanenta Lui în termeni ce tin de energiile Sale. Prin energiile Lui locuieste Dumnezeu în oameni; energiile Sale sunt sinonime cu harul Său. Dumnezeu există în energiile Sale si deci harul nu este chiar un „dar” sau un obiect personal al lui Dumnezeu, ci este El Însusi care se comunică oamenilor prin energiile Sale. Desi considera că „Dumnezeu nu este natura, deoarece este deasupra întregii naturi; nu este o fiintă, căci este deasupra tuturor fiintelor... Nici un lucru din toate cele create nu are si nu va avea nici măcar cea mai mică comuniune cu natura supremă sau apropiere de ea” (Omilia 16, P.G. cli, 193), Grigore sustinea că sfintii au fost „îndumnezeiti” prin harul lui Dumnezeu, prin experientă directă. Ei îl cunosc pe Dumnezeu, nu în esenta Lui, ci prin energiile Sale.

Deoarece Dumnezeu este lumină (1 Ioan 1,5), se considera că experienta energiilor Sale ia forma luminii. Viziunea isihastilor nu cuprindea o lumină creată, ci Lumina lui Dumnezeu-Tatăl, identică cu Lumina Necreată care l-a înconjurat pe Hristos pe Tabor. Desi această Lumină nu e o lumină materială, care să poată fi simtită, ea poate fi văzută de un om ale cărui simturi, cât si suflet, au fost transformate.

E bine să luăm seama la această unică filosofie minte-trup a crestinilor ortodocsi, deoarece ea a jucat un rol major în practica lor mistică.

Importanta abordărilor minte-trup

Viziunea platonică a omului al cărui suflet este încarcerat într-un trup a făcut parte o perioadă din gândirea crestină speculativă, prin scrierile lui Evagrie Ponticul († 399) si Origen din Alexandria († 253 sau 254), însă a fost abandonată ulterior în favoarea unei viziuni mai iudaice, a omului ca trup însufletit. Diferenta dintre a-l vedea pe om ca trup însufletit (asemenea lui Adam, pentru care Dumnezeu a creat mai întâi trup din tărână si apoi i-a suflat viată în nări) si ca suflet încarcerat (precum învătau filosofii greci care i-au urmat lui Platon) are o influentă subtilă asupra întelegerii mântuirii si chiar a rugăciunii. Origen formulase teologia mistică cu anumite influenta platoniene, însă acestea au fost compensate de învătăturile din Omiliile lui Macarie (atribuite Sfântului Macarie Egipteanul, anii 300-390, însă lucrarea apartine probabil unui autor necunoscut din veacul al cincilea). În scrierile lui Macarie se restabilea viziunea biblică a omului ca un întreg. Viziunea greacă păgână făcea rugăciunea o activitate a mintii si a intelectului, în timp ce traditia iudaică urmată de isihasti făcea din rugăciune o functie a întregului om: minte, emotii, vointă si chiar trup!

„Rugăciunea inimii” sau „Rugăciunea lui Iisus”

În timp ce Evagrie si Origen au folosit termenul „minte”, autorii macarieni au folosit cuvântul „inimă”, care nu numai că era mai biblic, dar tinea seamă de întreaga făptură a omului. Misticii de la jumătatea veacului al cincilea si din veacul al saselea, cum ar fi Diadoh al Foticeei si Sf. Ioan Climac de la Muntele Sinai, au scris despre „Rugăciunea inimii”, folosind termenul „inimă” în sens biblic si macarian. Această „Rugăciune a inimii” e cunoscută în lumea ortodoxă si ca „Rugăciunea lui Iisus”, constând din propozitia „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul”. Aceasta este scurtată treptat la „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mă pe mine” si în final „Doamne, miluieste”. Această rugăciune era spusă de isihasti, în combinatie cu atentia acordată respiratiei si pozitiei corpului. Pozitia recomandată era cu capul înclinat, cu bărbia pe piept si cu ochii atintiti asupra inimii. Paralela evidentă dintre această metodă de rugăciune si yoga este interesantă, însă ele nu ar trebui echivalate. Motivatia respiratiei si pozitiei corpului diferă, în sensul că isihastii erau mai hipnotici, adică le foloseau ca un ajutor la concentrare, în timp ce yoghinii îmbrăcau întreaga procedură în teoria chakrelor pentru a o justifica.

Respiratia si pozitia corpului fuseseră asociate cu „Rugăciunea lui Iisus” înainte de veacul al doisprezecelea, însă nu li se acordase o atentie prea mare ca tehnică de atingere a unei experiente mistice. Yoghinii însă nu si-au modificat niciodată metodele, cu atât mai putin să si le renege. Se vede astfel că „constiinta mistică” a isihastilor si cea a yoghinilor diferă, căci dacă isihastii ar fi apreciat cu adevărat „constiinta yoghină”, atunci ar fi făcut din respiratie si pozitia corpului o parte integrantă a metodei lor, ceea ce nu au făcut. Aceasta pare să fie o distinctie de mare importantă, însă autorul nu a văzut-o nici mentionată si cu atât mai putin explicată. „Rugăciunea inimii” trebuie înteleasă ca o rugăciune a omului întreg. Folosind termenul „inimă” în sens iudaic, primii mistici crestini nu considerau că rugăciunea ar fi mai degrabă o activitate mentală sau o activitate fizică, ci ambele. Rugăciunea era răspunsul plenar al omului către Dumnezeu, si nimeni nu se ruga mai mult nici cu mintea, nici cu buzele. Prin disciplinare, rugăciunea devenea o ofrandă spontană a întregii făpturi a omului. Se acorda atentie pozitiei la rugăciune, fie în picioare, în genunchi sau prosternere. Aceasta nu era o viziune materialistă, ci expresia naturală si logică a viziunii lor asupra naturii umane.

Teolept, Mitropolitul Filadelfiei, a trăit sub domnia lui Andronic, al doilea Paleolog, pe la anul 1324. El a fost părintele spiritual al lui Grigore Palama. Una din învătăturile lui, tipică pentru viziunea minte-trup a isihastilor, era: „Nu neglija îngenuncherea. Îngenuncherea reprezintă căderea în păcat, implicând si mărturisirea păcatului. Ridicarea de pe genunchi reprezintă pocăinta, sugerând un angajament pentru o viată curată. De fiecare dată când te asezi în genunchi faci o invocare mentală a lui Hristos, aruncându-te cu trupul si cu sufletul la picioarele Domnului, pentru a-l chema pe Dumnezeul sufletelor si al trupurilor spre tine.” Accentul lui pe „trup si suflet” nu era o figură de stil, ci se referea literalmente la acestea.

Practicarea „Rugăciunii inimii” sau a „Rugăciunii lui Iisus” datează de la începutul erei crestine si în Răsărit s-a păstrat neschimbată de-a lungul veacurilor. Scriitorii care au explicat-o în veacul al paisprezecelea nu au făcut decât să formuleze în cuvinte o practică si o învătătură care le parveniseră intacte prin traditie, prin monahii Bisericii.

Psihologia misticilor

Sf. Maxim Mărturisitorul explică putin din ceea ce s-ar putea numi psihologia misticilor: „Mintea este organul întelepciunii; ratiunea este organul cunoasterii; cunoasterea firească care vine din acestea două este organul credintei alcătuit conform cu acestea două; iubirea firească a oamenilor este organul darului vindecării. Pentru fiecare dar al harului divin există un organ natural capabil să-l primească, ca pe o experientă, ca o putere sau ca o predispozitie.

„Anume, un om care si-a curătit mintea de toate fantasmele simturilor primeste întelepciune; un om care si-a făcut ratiunea stăpână peste pasiunile inerente din noi, cum ar fi mânia sau pofta, acela primeste întelegerea; un om care prin mintea si prin ratiunea lui devine ferm convins de lucrurile ceresti primeste credinta atotputernică; un om care s-a îmbunătătit în dragostea firească pentru oameni, care s-a eliberat complet de iubirea de sine, acela primeste darul tămăduirii...”

Iarăsi, respingerea de către primii mistici crestini a imaginatiei stă într-un contrast evident cu abordările ulterioare din Biserică: „Imaginatia este fructul pasiunii, întipărirea unei imagini reprezentând ceva care este sau care pare să fie senzorial. Nici o închipuire nu poate fi deci acceptată în relatia cu Dumnezeu, deoarece El depăseste toată mintea”.

Desi foloseste deseori o terminologie care poate părea ciudată cititorului modern, Sf. Maxim încearcă în continuare să-si definească proprii termeni: „Despre curătia mintii: Acea minte este curată, care, eliberată de ignorantă, este iluminată de lumina divină... Despre curătia sufletului: Acel suflet este curat, care, eliberat de pasiuni, se bucură pururi de iubirea divină... Despre curătia inimii: Acea inimă este curată, cea care, oferind lui Dumnezeu mereu o minte fără forme si fără închipuiri, este gata să nu primească nimic altceva decât impresia care vine de la El, prin care El doreste să i se arate... Lipsa de pasiuni este o stare plină de pace a sufletului, prin care sufletul este cu anevoie miscat spre rău.”

Sf. Isaac Sirul a pus un mare accent pe importanta tăcerii, întelegând prin aceasta mai mult decât abtinerea de la vorbit – o liniste adâncă a mintii cu rezultat în detasarea de lucrurile pământesti. El reiterează de asemenea credinta că ispitele sunt inevitabile si, dacă sunt întâmpinate cum se cuvine, ele reprezintă o treaptă pentru progresul duhovnicesc:

“Întâi de toate să ne străduim să ne abtinem de la vorbit; apoi din această abtinere va creste în noi ceva care ne va conduce la tăcerea însăsi. Fie ca Dumnezeu să ne dea acest ceva, născut din această abtinere. Dacă îmbrătisati această viată, nici nu vă pot spune câtă lumină vă va aduce.

“Când puneti într-un taler al balantei toată lucrările acestei vieti (viata unui monah sau a unui isihast) si în partea cealaltă tăcerea, veti găsi că aceasta din urmă o întrece pe prima… Cel care-si opreste buzele de la bârfe (de la a vorbi prea mult), acela îsi păzeste inima de pasiuni. Cel care-si păzeste inima de pasiuni îl vede pe Dumnezeu în fiece ceas…

"Ispita este foarte folositoare pentru om. Pentru că dacă ispita a fost folositoare pentru Pavel, atunci ‘fiecare glas va înceta si întreaga lume se a vădi vinovată înaintea lui Dumnezeu’ (Romani 3,19). Lucrătorii duhovnicesti sunt ispititi ca ei să adauge astfel la bogătiile lor; cei slabi, ca să se păzească de rău; cei care sunt adormiti, ca să se pregătească pentru trezire; cei care sunt departe, pentru a se apropia de Dumnezeu; cei care sunt din casa lui Dumnezeu (care locuiesc în casa Lui), ca să se sălăsluiască cu El cu îndrăzneală.

"Un fiu care nu e încercat (cu greutătile) nu poate mosteni cum se cuvine bogătiile din casa tatălui său. Deci Dumnezeu încearcă si apasă mai întâi, ca apoi să-si descopere darul harului. Slavă Domnului, suntem condusi la dulceata sănătătii prin leacuri amare!

"Nimeni nu petrece vremea instruirii fără durere; nimeni, atunci când bea otrava ispitelor, nu o găseste dulce. Fără acestea este imposibil să dobândim o constitutie puternică (a sufletului). Dar iar zic, pentru a le înfrunta nu stă în puterea noastră. Cum poate lutul pieritor să reziste actiunii apei dacă nu este întărit de focul ceresc? Dacă ne supunem jugului voii lui Dumnezeu si rugăciunii cu dorintă de smerenie, atunci, cu răbdare, vom primi orice de la Domnul nostru Iisus Hristos.”

Sf. Isaac a avertizat că viata isihastilor nu este o existentă pasivă, ci este plină de “lucrare” duhovnicească, adică rugăciuni, post, veghere, etc.:

"Feriti-vă de inactivitate, preaiubitilor, căci aceasta ascunde moartea; lipsa activitătii îl aruncă pe monah în mâna vrăsmasilor care vor să-l prindă. În ziua aceea Dumnezeu ne va pedepsi nu pentru psalmi sau pentru lipsa rugăciunii, ci pentru că nefăcându-le pe acestea am deschis usa diavolilor. Când acestia găsesc o cale să se strecoare, ei intră si închid usa ochilor nostri. Apoi ne umplu în mod tiranic cu tot felul de necurătii care vor aduce pedeapsa divină si cea mai grea muncă.

"Astfel, pentru o mică lipsă a unui lucru care, pentru Hristos, este considerat de mare importantă, noi ne facem asemenea celor despre care stă scris: ‘Cine nu îsi supune voia sa lui Dumnezeu va cădea sub jugul dusmanului său’. Să faceti deci în cămăruta voastră lucrarea hotărâtă cu întelepciune de cei responsabili în Biserică, pe baza descoperirii Duhului în scopul păzirii vietii noastre; să priviti această lucrare ca pe un zid care vă păzeste de cei care vor să ne prindă, indiferent de cât de mică vă pare acea lucrare. Ea pare neînsemnată numai celor nepriceputi, care nu iau seama la răul care vine prin toată aceasta. Pentru acestia si începutul, si miezul zilei sunt de o libertate fără margini, care este mama pasiunilor. Este mai bine pentru cineva să se deprindă în a nu pierde acel lucru mic, căci altfel prin acea lipsă va face loc păcatului. Sfârsitul acelei libertăti nesăbuite este cea mai grea sclavie…”

Cinstea morală a monahului fată de păcatele proprii este ferm poruncită de Sf. Isaac Sirul: “Cel care îsi urăste păcatele va înceta a le mai face, iar cel care si le mărturiseste va afla iertare. Este însă imposibil pentru un om să fie izbăvit de obiceiul păcatului dacă nu-l urăste mai întâi, asa cum este imposibil să primească iertare înainte de a-si mărturisi greselile; una este izvorul adevăratei smerenii, iar cealaltă izvorul regretului născut în inimă din rusine… Nu este păcat care să nu poată fi iertat, afară de păcatul de care nu te pocăiesti…”

Abstinenta ascetică ca o pre-conditie a experientei mistice a fost învătată de Sf. Isaac Sirul: “Orice rugăciune care nu oboseste trupul si nu umple inima de regrete este ca o stârpitură: astfel de rugăciune e fără suflet… Un trup sătul de mâncare nu vede tainele lui Dumnezeu…

"Fiind încercat îndelung prin ispitiri, atât de la dreapta cât si de la stânga, după ce am avut multe ocazii să mă găsesc pe sine prin aceste două mijloace, după ce am îndurat nenumărate lovituri de la vrăsmas si am primit mult ajutor în ascuns, de-a lungul a multor ani am dobândit experientă si, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, am învătat următoarele:

"Temelia tuturor lucrurilor bune, scăparea sufletului din legăturile vrăsmasului, calea care duce la lumină si la viată – toate acestea se cuprind în următoarele metode: adunarea sinelui si postul continuu; adică supunerea înteleptei si simtitoarei reguli a abtinerii de la mâncare, rămânerea într-un singur loc si gândul neîntrerupt la Dumnezeu.

"De la aceasta, supunerea simturilor; de la aceasta, paza mintii; de la aceasta, îmblânzirea ferocelor pasiuni care vin în trup; de aici, pacea gândurilor; de aici, miscarea luminoasă a gândurilor; de aici, râvna pentru lucrarea virtutilor; de aici, gânduri înalte si delicate; de aici, lacrimi necontenite si amintirea mortii; de aici, deplina curătie, îndepărtarea completă a oricărei visări care ispiteste gândul; de aici, ascutimea si pătrunderea; de aici, gândurile tainice si adânci pe care mintea le întelege cu ajutorul cuvintelor divine, miscări interioare în suflet, despărtirea si separarea lucrurilor duhovnicesti care vin din puterile adevărate si a adevăratelor vedenii pe de-o parte, si a fantasmelor desarte, pe de altă parte…

"Dacă le cineva neglijează pe acestea două, acela să stie nu numai că se va răni în toate despre care am vorbit, ci si că neglijând aceste două virtuti, va nărui temelia tuturor virtutilor. Asa cum în cel care le păzeste, acestea două sunt capul si începutul lucrării duhovnicesti în suflet, calea si poarta către Hristos, asa si cel care le neglijează si nu le face este dus la patimile opuse, anume la umblarea dintr-un loc într-altul (nerămânerea locului) si lăcomia pântecelui. Acestea sunt începutul a tuturor celor opuse celor spuse mai devreme si nasc pasiuni în suflet.”

Două reguli simple pentru desăvârsirea duhovnicească, si totusi cât de greu de urmat! Sf. Isaac sugerează două lucruri atât de opuse firii omenesti: rămânerea într-un singur loc si abtinerea de la lăcomia pântecelui. O idee asupra dispretului fată de confortul trupului si asupra puterii mintii fată de trup se poate trage din următorul pasaj:

"Cei care sunt slabi si fără râvnă la începutul lucrării lor cad în deznădejde si confuzie nu numai prin astfel de atacuri, ci si printr-un vârtej de frunze, fiind făcuti să dea înapoi si să-si părăsească lucrarea la cea mai mică nevoie, cum ar fi foamea sau o mică boală. Lucrătorii adevărati si experimentati se abtin de la lăcomie, mâncând fructe si legume, chiar ierburi uscate, refuzând să mănânce orice înainte de ceasul stabilit si stând pe pământ în epuizare trupească. Ochii lor abia de văd din cauza nehrănirii trupului si, dacă din poftă sunt ispititi să cedeze trupului, ei refuză să renunte la biruintă si să-si lase hotărârea lor fermă , alegând si dorind mai degrabă să poarte greutătile si să lucreze din dragoste pentru Dumnezeu decât să trăiască o viată trecătoare cu usurătate.

"Când ispitele îi înconjoară, ei se bucură nespus si se desăvârsesc prin ele. Chiar în mijlocul celor mai grele munci, ei nu renuntă la dragostea de Hristos ci doresc să înfrunte atacurile cu curaj atât timp cât trăiesc, să nu dea înapoi, căci prin aceasta câstigă desăvârsirea…

"Lucrarea postului si a vegherii este începutul a toată râvna împotriva păcatului si a poftei, mai ales pentru cel care luptă împotriva unui păcat care este înăuntru. Această lucrare arată ura fată de păcat si poftă la acel luptător al războiului nevăzut. Aproape toate pornirile slăbesc prin post.

"Următorul lucru care ajută în mod deosebit la lucrarea duhovnicească este vegherea în vremea noptii. Cel care le tine pe acestea două ca tovarăsi de viată este prieten cu curătia. Lăcomia pântecelui si somnul prea mult, care îl slăbesc pe om si îl îndeamnă la pofta desfrâului, sunt începutul tuturor relelor; deci postul, vegherea si seriozitatea în slujirea lui Dumnezeu sunt calea sfântă a Domnului si temelia tuturor virtutilor…

"Alege pentru tine o lucrare dulce, continua veghere în ceasul noptii, prin care toti părintii s-au mântuit de vechiul Adam si si-au înnoit mintea. În ceasurile acelea sufletul simte viata nemuritoare, simturile sale sunt eliberate din întunericul pasiunilor si primeste Duhul Sfânt…

"Să nu gândesti, omule, că lucrarea unui monah cuprinde ceva mai mare ca vegherea de noapte… Nu căuta la monah, care tine vegherea cu întelegere, ca la un om îmbrăcat în fire, căci această lucrare este cu adevărat una îngerească… Sufletul care se luptă pentru această veghere angelică va avea ochii unui heruvim si cu ei va vedea si va contempla pururi vederi ceresti…”

A fost specificată si nevoia de echilibru în exercitiile de închinare, fără de care omul devine prea frustrat (“agitat”, după cum spune Sf. Isaac) în căutarea lui după neprihănire. El recunoaste că se găsesc putini mistici adevărati. El recomandă introspectia pentru atingerea smereniei, căci cunoasterea de sine dobândită îl va păzi pe om de a-i judeca pe altii prea aspru, si asta dacă îi va judeca în vreun fel. Din nou, el accentuează recunoasterea sinceră si o perspectivă nouă asupra ispitei si a căderii:

"Slăbirea mădularelor (trupului) duce la agitatia si lupta gândurilor. lucrarea excesivă duce la lipsa de echilibru iar aceasta la agitatie. Însă o agitatie diferă de alta: una duce la atacul poftelor, alta la părăsirea locului linistit al omului si la umblarea dintr-un loc într-altul.

"Lucrarea echilibrată, făcută cu răbdare, desi cu greutate, este de nepretuit. Slăbirea nevointei în viata monahului înmulteste poftele păcatului, iar exagerarea ei duce la agitatie…

"Din multe mii abia de găsesti unul care să fi împlinit poruncile si tot ce e drept si să fi atins neprihănirea sufletului; din multe mii abia de găsesti unul care cu mari străduinte pentru rugăciunea curată să fi găsit-o, să fi rupt legăturile acestei vieti si să fi dobândit acea taină, pentru că multi nu a reusit să găsească rugăciunea curată, ci numai câtiva. Un om care să fi ajuns la taina care vine după ea si care e dincolo de ea, prin harul lui Dumnezeu, abia de poate fi găsit din multe generatii…

"Unii încalcă legea iară si iară si îsi tămăduiesc sufletele prin pocăintă, iar harul îi primeste; fiecare fiintă se schimbă de nenumărate ori si omul se schimbă în fiecare ceas. Un om cu mintea sănătoasă are multe ocazii ca să înteleagă aceasta. Dar încercările lui, zi de zi, au puterea deosebită să-l facă întelept în aceasta, dacă el ia aminte la el însusi cu sinceritate, astfel încât, printre altele, el se poate cerceta cu mintea si poate învăta despre schimbările sufletului său care au loc zi de zi, cum se depărtează de smerenia si pacea lui si cade deodată în tulburare si despre pericolele care îl amenintă în astfel de ceasuri.

"Fericitul Macarie, miscat de marea sau grijă si preocupare pentru fratii săi, a scris despre aceasta pentru zidirea si amintirea lor; el i-a sfătuit să nu cadă în deznădejde din cauza greutătilor pe cale (sau a luptelor); pentru că aceste coborâsuri vin mereu chiar si la cei care au ajuns la neprihănire, la fel cum si aerul devine uneori mai rece. Aceste coborâsuri, opuse telului eforturilor lor, pot veni si fără lene sau nepurtare de grijă, ci din contră, atunci când ei lucrează potrivit cu ceea ce au realizat.”

Explicatii sunt mai multe, cu un accent special pe renuntarea la fructele imaginatiei personale.

"Desăvârsirea întregului nostru progres constă din următoarele trei lucruri: pocăintă, curătie si desăvârsire. Ce este pocăinta? Lăsarea a tot ce a adus sau aduce durere. Ce este pe scurt curătia? O inimă plină de compasiune pentru fiecare fiintă. Ce este desăvârsirea? Adâncul smereniei care înseamnă renuntarea la orice lucru vizibil si invizibil; prin vizibil, întelegând toate lucrurile simtite; prin invizibil – toate creaturile lumii gândurilor…

"Pocăinta este moartea încetă si completă fată de orice. O inimă caldă este o inimă care arde pentru orice fiintă, pentru oameni, păsări, animale, pentru diavoli si pentru toată zidirea…

"Tăcerea omoară simturile din afară si aduce miscările interioare la viată; contactele exterioare produc un efect opus, adică ele dau viată simturilor exterioare si omoară miscările interioare…

"Lucrarea intensă (activitatea duhovnicească, rugăciunea, etc.) dă nastere unei călduri foarte mari în inimă prin aprinderea gândurilor care vin noi în minte. Toată această lucrare si păzire ascut mintea prin căldura lor si îi dau viziune. Această căldură produsă de harul contemplatiei dă nastere suvoiului de lacrimi. Lacrimile neîncetate linistesc gândurile din suflet si curătă mintea, si cu o minte curată omul ajunge la vederea tainelor ceresti. După aceasta mintea atinge descoperiri si icoane asa cum a văzut proorocul Ezechiil…”

Este evident că pentru acesti primi sfinti crestini rugăciunea nu era întotdeauna o meditatie tăcută, ci o experientă a sufletului, în care gesturile si pozitia corpului simbolizau durerea sufletului fată de păcat, etc.:

"Lacrimile, lovirea în cap în timpul rugăciunii, aruncarea la pământ duc căldura dulce a lacrimilor în inimă, si cu un extaz minunat inima strigă către Dumnezeu: ‘Sufletul meu însetează după Tine, Dumnezeul iubirii: Când voi veni si mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?’… Acesta este Ierusalimul si împărătia lui Dumnezeu, ascunse în noi însine potrivit cu cuvântul Domnului (Luca 17,21). Această regiune este norul slavei ceresti în care intră numai cei curati cu inima, pentru a vedea fata Domnului lor.

"Să nu ne întristăm când alunecăm, ci atunci când ne întărim în aceasta. Chiar si cei desăvârsiti alunecă, dar să rămâi în aceeasi cădere înseamnă moarte amară. Durerea pe care o avem pentru căderile noastre este socotită prin har ca o faptă curată. Cel care cade a doua oară, zicând că se va pocăi, nu este sincer cu Dumnezeu. Moartea îl loveste fără veste, nelăsându-i timp să facă lucrarea virtutii asa cum spera…

"Trebuie să întelegem că în fiecare ceas din cele douăzeci si patru ale zilei si ale noptii avem nevoie de pocăintă. Întelesul cuvântului pocăintă, asa cum am învătat din adevăratul sens al lucrurilor, este următorul: ea este o cerere nestrămutată către Dumnezeu, implorându-l să uite cele vechi; ea cuprinde însă si  păzirea viitorului…

"Lipsa pasiunilor nu înseamnă să nu simti pasiunile, ci să nu le primesti… Căci atunci când sufletul nu leagă prietenie cu pasiunile gândindu-se la ele, atunci, având mereu o altă preocupare, puterea pasiunilor nu poate tine simtirile duhovnicesti în gheara ei.”

Semne ale extazului religios

Semnele fizice ale extazului religios sunt descrise într-un remarcabil fragment de Sf. Issac: “Dragostea pentru Dumnezeu este în mod firesc arzătoare si atunci când îl umple pe un om peste măsură, duce sufletul la extaz. Deci inima omului care are parte de aceasta nu o poate cuprinde si nici duce, însă trece printr-o extraordinară schimbare potrivit cu natura lui si cu natura dragostei care îl umple. Semnele ei simtitoare sunt următoarele:

“Fata omului devine bucuroasă iar trupul cald. Rusinea si teama îl părăsesc si el devine asemenea unului în extaz. Forta care îi tine mintea laolaltă se duce de la el si el devine ca unul care si-a iesit din minti. O moarte groaznică este pentru el bucurie iar contemplarea cu mintea a lucrurilor ceresti nu îi este niciodată întreruptă. Chiar dacă lipseste, el vorbeste ca si cum ar fi prezent, desi e nevăzut. Cunostinta si vederea lui încetează de la sine si el nu-si mai simte miscarea printre cele din jur. Chiar când face ceva, nu e constient de asta căci mintea îi este adâncită în contemplare iar gândurile par să vorbească permanent cu altcineva.

“De această experientă duhovnicească au avut parte din vechime Apostolii si mucenicii. Primii au călătorit în lungul si de-a latul lumii, lucrând si suferind prigoane, iar ultimilor li s-au tăiat mâinile, picioarele, li s-a vărsat sângele ca apa dar, desi îndurau cele mai grele chinuri, nu si-au pierdut curajul si au îndurat toate cu răbdare; fiind întelepti, ei era considerati nebuni. Altii au umblat prin pustie, prin munti, pesteri si adâncuri ale pământului, rămânând nerisipiti în mijlocul a toată risipa. Fie ca Domnul să ne dea o astfel de risipă!”

Nu există nici urmă din anti-intelectualismul misticilor mai noi la primii sfinti crestini. Din contră, ei chiar aveau un viu interes pentru teologie, care la urma urmelor, este “stiinta lui Dumnezeu”. Experientele lor mistice (vedenii, extaze, etc.) prezentau putin interes pentru ei, dar erau considerate ca un însotitor natural în viata lor de închinare si slujire. Ei îl căutau pe Dumnezeu, însă nu ca pe o “experientă”, si acceptau experientele ca pe un rezultat al harului divin.

Maxim Mărturisitorul (580-662) a accentuat necesitatea absolută a harului în viata mistică, asemenea tuturor celor dinaintea lui. El a integrat misticismul în ansamblul teologiei crestine si majoritatea contemporanilor săi au scris despre misticism cu o atentie deosebită acordată aspectelor teologice.

Ulterior, cum ar fi în scrierile lui Simeon Noul Teolog (949-1022), accentul s-a schimbat oarecum. Desi numai cei care au experiente mistice pot fi conducători ai Bisericii, misticismul centrat pe Hristos despre care vorbeste El era considerat mai degrabă ca o încununare firească a unei vieti contemplative în toată plinătatea ei, decât ca un dar extraordinar.

Teologia catafatică si apofatică

Pentru studiul misticismului în orice context, se face referire la o “cale a negării” si o “cale a afirmării”. Biserica Ortodoxă si-a afirmat pozitia prin Grigore Palama si a încercat să păstreze un echilibru între cele două concepte încă de la început. În crestinismul răsăritean există o sinteză a ceva ce pare uneori ca o diferentă de nereconciliat între Răsărit si Occident, sub aspectul opiniilor în ceea ce priveste viata religioasă subiectivă.

Primii crestini au apărat cu orice pret transcedenta lui Dumnezeu împotriva panteismului nestructurat în care misticismul degenerează atât de usor. Începând cu Grigore de Nyssa († 394), fratele mai tânăr al Sf. Vasile cel Mare, cele două tipuri de teologie s-au combinat armonios sub numele de teologii “apofatică” si “catafatică”. Acesti oameni au sustinut că este mai bine să gândesti si să vorbesti despre Dumnezeu mai degrabă în termeni negativi decât în termeni pozitivi. Teologia catafatică, sau afirmatiile pozitive despre Dumnezeu, cum ar fi faptul că EL este drept, bun, întelept, etc., îl poate face pe om să creadă că îl întelege pe Dumnezeu, când de fapt El este de necunoscut în esenta Lui.

Bărbatii mentionati mai sus au argumentat că finalitatea adevărului este slujită mai bine afirmând ce NU este Dumnezeu decât încercând în van să explici ce este. Ioan Damaschinul s-a exprimat astfel: “Că există Dumnezeu e evident, însă CE ESTE El ca esentă si natură, acestea două sunt dincolo de întelegerea si cunoasterea noastră”. În timp ce unii din misticii moderni au spus practic că Dumnezeu ESTE lumina din vedeniile lor, acest sfânt timpuriu mentionat mai sus era foarte precaut să sublinieze că orice lucru pe care noi în experimentăm sau spunem cu privire la Dumnezeu vorbeste “nu despre natură, ci despre lucrurile din jurul naturii”.

Afirmarea “pozitivă” a teologiei catafatice a trebuit să fie contrabalansată de teologia apofatică prin “calea negării”. Primii mistici crestini credeau că toate afirmatiile pozitive despre Dumnezeu erau adevărate  “în măsura în care se făceau”, însă era imposibil să descrii adecvat natura divinitătii numai în acei termeni. Spre deosebire de “gânditorii pozitivisti” din ziua de azi, primii teologi si mistici ai Bisericii nu au ezitat să insiste pe necesitatea folosirii unei logici negative si a unui vocabular negativ cu privire la Dumnezeu.

Misticismul în Biserica Catolică

În Occident, Biserica a trebuit să se ocupe cu alte probleme. Papa Grigore cel Mare (540-604) a fost ultimul mare scriitor privind viata contemplativă din Occident înainte de Evul Mediu. El a redus viata mistică la reculegere, introversiune si contemplare.

Reculegerea însemna retragerea mentală în sine si evitarea pentru un timp a “împrăstierii gândurilor” despre care se plângeau toti misticii. Introversiunea însemna aplecarea sufletului asupra propriei spiritualităti si desprinderea atentiei de partea materialistă a vietii. Contemplarea era starea mentală în care persoana se preocupa numai cu Creatorul.

Crestinii din Occident au scris putin despre misticism până la începutul Evului Mediu, când au început să apară diferente subtile fată de gândirea timpurie răsăriteană.