CUVIOSUL SILUAN ATHONITUL

FRAGMENTE DIN SCRIERI

 

Aceste fragmente au fost preluate din cartea "Cuviosul Siluan Athonitul -Intre Iadul deznadejdii si Iadul smereniei" aparuta la editura Deisis, Alba Iulia 1994 si sunt reproduse aici cu aprobarea editurii. Traducere de Preot profesor Ioan Ica si Diacon Asistent Ioan I. Ica jr.

Copyright © 2000 Andrei Stirbu

I. DESPRE DORUL DUPA DUMNEZEU
*

Harul lui Dumnezeu da putere de a iubi pe Cel iubit; sufletul e neincetat atras spre rugaciune si nu poate uita pe Domnul, nici macar o singura clipa.
Doamne, iubitorule de oameni, cum n-ai uitat pe sluga ta in pacatul ei? Ci din inaltul Slavei Tale, Ti-ai aruncat in milostivirea Ta privirea asupra mea si - lucru ce intrece intelegerea mea - mi Te-ai aratat. Te-am ranit si Te-am intristat neincetat, dar Tu, Doamne, indata ce Te-am chemat, mi-ai dat sa cunosc marea Ta milostivire si uriasa Ta dragoste.
Privirea ta pasnica si blanda a atras sufletul meu.
Ce sa-Ti dau in schimb, Doamne, sau ce lauda sa-ti cant?
Tu dai harul Tau, ca sufletul sa se aprinda neincetat de iubire si sa nu cunoasca odihna, nici zi nici noapte, in iubirea pentru Dumnezeu.
*
Cel ce prin Duhul Sfant ramane aici pe pamant in iubirea lui Dumnezeu va fi si acolo sus cu Domnul, caci iubirea nu poate sa se topeasca. Dar ca sa nu cadem cu gandul, sa ne smerim dupa cuvantul Domnului: "Fiti ca si copiii, caci a lor este Imparatia lui Dumnezeu" (Matei 18,3).

III. DESPRE SMERENIE
*

Sufletul celui smerit e ca marea: daca arunci o piatra in mare, ea tulbura o clipa fata apelor, apoi se scufunda in adancuri.
Asa sunt inghitite si necazurile in inima celui smerit caci taria Domnului e cu el.
*

Unde locuiesti tu suflet smerit? Cine locuieste in tine? Si cu ce te-as putea asemana?

Tu stralucesti limpede ca soarele dar arzand nu te mistuiesti si incalzesti pe toti oamenii cu caldura ta.
Al tau este pamantul celor blanzi, dupa cuvantul Domnului.
Esti asemenea unei gradini in floare in mijlocul careia se gaseste o casa mareata in care ii place Domnului sa locuiasca.
Pe tine te iubesc Cerul si Pamantul.
Pe tine te iubesc Sfintii Apostoli, Proorocii, Sfintii Ierarhi si Fericitii Parinti.
Pe tine te iubesc Ingerii, Serafimii si Heruvimii.
Pe tine te iubeste, in smerenia ta, Prea Curata Maica a Domnului.
Pe tine te iubeste si in tine se bucura Domnul.
*
...
Cand traiam in lume, ma gandeam la Tine, dar nu in continuu. Acum duhul meu arde pana la lacrimi de dorinta de a Te vedea, Lumina mea. Tu m-ai povatuit prin milostivirea ta. Te-ai ascuns de la mine ca sufletul meu sa invete smerenia; caci fara smerenie, harul nu poate fi pastrat si o grea intristare si descurajare cuprinde atunci sufletul. Dar cand a devenit smerit, atunci nici descurajarea, nici tristetea nu se apropie de el, caci Duhul lui Dumnezeu il umple de bucurie si veselie.

V. DESPRE HAR
*
Era odata un suflet pacatos pe care Domnul l-a chemat la pocainta si acest suflet s-a intors spre Domnul Care l-a primit cu milostivire si i s-a aratat lui. Domnul e atat de milostiv, smerit si bland. Pentru nesfarsita Lui bunatate, El nu si-a adus aminte de pacatele lui, si acesta L-a iubit si se avanta spre El cum zboara pasarea din colivia ei stramta spre tufisurile inverzite.
Sufletul acestui om a cunoscut pe Dumnezeu - Dumnezeu milostiv, iubitor si bland - si L-a iubit pana la sfarsit. Iubirea lui arzatoare il atrage fara satiu spre El, caci harul Domnului e nesfarsit de dulce si el incalzeste mintea, inima si intreg trupul lui istovit.
*
De ce te tangui, suflete al meu,
si versi lacrimi?
Ai uitat ce a facut Domnul pentru tine, cel vrednic de toata osanda?
Nu n-am uitat ce nesfarsita iubire a revarsat asupra mea Domnul
si-mi aduc aminte de dulceata Duhului Sfant.
Cunosc iubirea Domnului
si cat de dulce este El sufletului si trupului.
De ce plangi, suflete al meu,
daca cunosti pe Domnul tau si negraita Lui bunatate fata de tine?
Ce mai vrei de la Stapanul Care ti-a aratat o asemenea iubire?
Sufletul meu doreste sa nu mai piarda nicicand harul Domnului,
caci dulceata Lui atrage sufletul meu
sa iubeasca pe Ziditorul lui.

XVI. DESPRE LUPTA DUHOVNICEASCA PENTRU CASTIGAREA SMERENIEI
*
...
Multa vreme nu am fost in stare sa inteleg ce mi se intampla. Imi spuneam: nu judec pe nimeni, nu primesc ganduri rele, imi fac constiincios ascultarea, ma restrang la hrana, ma rog neincetat, si atunci de ce si-au luat demonii acest obicei de a veni la mine? Vad ca sunt in greseala, dar nu-mi pot da seama de ce. Cand ma rog, ei dispar pentru o vreme, dar apoi vin din nou. Mult timp sufletul meu a fost in aceasta lupta. Am destainuit aceasta unor Batrani. Ei au tacut. Eram tulburat si incurcat.
Intr-o noapte, sedeam in chilia mea si deodata s-a umplut de demoni. Am inceput sa ma rog fierbinte si Domnul i-a alungat, dar ei au venit din nou. Atunci m-am ridicat ca sa fac metanii inaintea icoanelor, dar eram inconjurat de demoni iar unul din ei statea in fata mea in asa fel incat nu ma puteam inchina icoanelor fara sa ma inchin inaintea lui. Atunci m-am asezat din nou jos si am zis:
"Doamne, Tu vezi ca vreau sa ma rog Tie cu mintea curata dar demonii nu ma lasa. Spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se departeze de mine".
Si atunci am primit in sufletul meu acest raspuns de la Domnul: "Cei mandri patimesc pururea aceasta din partea demonilor".
"Doamne - am zis atunci - Tu esti milostiv. Sufletul meu Te cunoaste. Spune-mi ce trebuie sa fac ca sufletul meu sa devina smerit".
Si atunci Domnul mi-a raspuns in sufletul meu:
"Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui"
*
O milostivirea lui Dumnezeu! Sunt un ticalos inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor dar Domnul ma iubeste, ma lumineaza si ma vindeca. El Insusi invata sufletul meu smerenia si iubirea, rabdarea si ascultarea, si revarsa toate binefacerile Lui peste mine.
De atunci tin mintea mea in iad si ard in focul cel intunecos. Doresc pe Domnul si-L caut cu lacrimi zicand:
"Curand voi muri si voi merge sa petrec in intunecata temnita a iadului. Acolo eu singur voi arde si voi tanji dupa Domnul si voi plange. Unde esti Tu, Domnul meu, pe Care sufletul meu Te cunoaste?"
Si acest gand mi-a fost de mare folos: mintea mea s-a curatat si sufletul meu a aflat odihna.
*

Am inceput sa lucrez asa cum m-a invatat Domnul meu si sufletul meu a cunoscut odihna in Dumnezeu si acum, ziua si noaptea, cer de la Dumnezeu smerenia lui Hristos! O cunosc, dar nu ajung s-o dobandesc. O cunosc prin harul lui Dumnezeu dar nu o pot talcui in cuvinte. O caut ca pe un margaritar scump si scanteietor. E mai placut sufletului si mai dulce decat lumea intreaga. Am cunoscut-o din experienta. Si nu va mirati de aceasta. Duhul Sfant este pe pamant, locuieste in noi si ne lumineaza. El ne da sa cunoastem pe Dumnezeu. El ne da sa ne gandim la Dumnezeu. El ne da sa iubim pe Domnul. El ne da harul cuvantului. El ne da sa preamarim pe pe Domnul. El ne da bucuria si veselia.
*
Daca vrei sa ai in mod simtit harul Duhului Sfant, atunci smereste-te, ca si Sfintii Parinti. Ava Pimen a zis ucenicilor lui: "Credeti-ma copiii mei, unde e Satana acolo voi fi azvarlit si eu". Un curelar care traia la Alexandria gandea: "Toti se vor mantui, eu singur voi pieri" si Domnul a descoperit Sfantului Antonie cel Mare ca n-a ajuns inca la masura curelarului. Parintii au dus o lupta incrancenata impotriva demonilor si s-au obisnuit sa aiba o parere smerita despre ei insisi si pentru aceasta i-a iubit Domnul.
Domnul mi-a dat sa inteleg puterea acestor cuvinte si cand tin mintea mea in iad, sufletul meu are pace, dar cand uit aceasta, atunci vin ganduri care nu plac lui Dumnezeu.

XVIII. TANGUIREA LUI ADAM
*
...
Dumnezeu este Iubire nesfarsita, Iubire cu neputinta de talcuit.
Adam mergea pe pamant plangand din inima din pricina relelor sale fara de numar.
Dar gandurile mintii lui erau la Dumnezeu.
Si cand trupul lui era slabit si la capatul puterilor si nu mai putea varsa lacrimi,
Chiar si atunci mintea lui ardea de dorul dupa Dumnezeu,
Caci nu putea uita Raiul si frumusetea lui;
Dar, mai mult decat toate, Adam era iubit de Dumnezeu,
Si aceasta iubire ii dadea puterea de a se avanta spre El.
...

XIX. RELATARI ALE UNOR EXPERIENTE, INTALNIRI SI CONVORBIRI CU ALTI NEVOITORI
...
Din clipa in care am cunoscut pe Domnul, sufletul meu nazuieste spre El, si nimic nu ma mai bucura pe pamant. Dumnezeu este singura mea bucurie. El e fericirea mea, taria mea, intelepciunea mea, bogatia mea.
*
Cand sufletul meu a pierdut smerenia, atunci am devenit irascibil - stiu asta din experienta - dar sufletul meu si-a adus aminte de smerenia lui Hristos si a insetat dupa ea. Am inceput sa-L rog pe Dumnezeu sa ma ierte, sa curete mintea mea de mandrie si sa-mi dea pacea. Iar cand sufletul meu a inceput sa urasca pacatul, Duhul Sfant m-a invatat rugaciunea neincetata si iubirea. In fiecare noapte varsam lacrimi rugandu-ma pentru poporul lui Dumnezeu, mai cu seama pentru cei morti. Sunt mahnit ca oamenii se lipsesc pe ei insisi de un Domn atat de milostiv. Intr-o zi am spus Duhovnicului meu:
"Mi-e mila de oamenii care sufera in iad: in fiecare zi plang pentru ei si durerea sufletului meu e atat de mare ca plang chiar si pentru demoni". Si Duhovnicul mi-a raspuns ca aceasta rugaciune e insuflata de harul lui Dumnezeu.
*
Am vorbit despre aceasta cu un alt pustnic care avea darul lacrimilor. Ii placea sa se gandeasca la Patimile Domnului, cum Domnul, Imparatul Slavei, a suferit atata pentru noi, si in fiecare zi varsa lacrimi din belsug. Suspina si zicea: "daca ar fi cu putinta, as scoate pe toti oamenii din iad si numai atunci sufletul meu si-ar gasi pacea si s-ar putea bucura".
In acelasi timp a facut o miscare cu bratele ca si cum ar aduna snopi pe camp si lacrimi au inceput sa picure din ochii lui.
Dupa aceea n-am mai parasit rugaciunile pentru cei morti; lacrimile mi-au revenit si suspinam cand ma rugam pentru ei.

Acest text apare si la http://homepages.go.com/~stirbu/siluan.html.