Un raspuns la întrebarile:

Este Dumnezeu cu adevarat bun? A creat Dumnezeu iadul?

© St. Nectarios Press. Tradus si publicat cu acordul dat de St. Nectarios Press. Toate drepturile acestei traduceri în limba româna apartin lui Mihai Oara.

În Numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfânt.

Fara îndoiala traim într-o epoca a apostaziei prezisa pentru vremurile din urma. În practica, cei mai multi oameni sunt atei, cu toate ca multi cred teoretic. Indiferenta si spiritul acestei lumi predomina pretutindeni.

Care este motivul acestei stari?

Motivul este stingerea dragostei. Dragostea de Dumnezeu nu mai arde în inimile omenesti, si ca o consecinta s-a stins si dragostea dintre noi.

Care este cauza stingerii dragostei de Dumnezeu? Raspunsul clar este pacatul. Pacatul este norul întunecat care nu lasa lumina lui Dumnezeu sa ajunga pâna la ochii nostri. Dar pacatul a existat din totdeauna. Cum am ajuns deci în aceasta stare, în care nu numai Îl ignoram pe Dumnezeu, ci chiar Îl urâm? Atitudinea contemporana a oamenilor fata de Dumnezeu nu este una de ignoranta sau simpla indiferenta. Daca îi cercetam cu atentie pe oameni, constatam ca ignoranta sau indiferenta lor este atinsa de o ura adânca. Dar nimeni nu uraste ce nu exista.

Cred ca astazi oamenii cred în Dumnezeu mai mult decât în orice alta epoca în istorie. Oamenii stiu despre Evanghelie, învatatura Bisericii si despre creatia lui Dumnezeu mai mult decât oricând. Ei au o constiinta profunda a existentei Lui. Ateismul lor nu este cu adevarat necredinta, ci o aversiune fata de Cineva pe care-L cunoastem bine, dar pe care-L urâm din toata inima, asa ca si demonii.

Îl urâm pe Dumnezeu, de aceea Îl ignoram, trecându-L cu vederea ca si cum nu L-am vedea si pretinzând ca suntem atei. De fapt Îl consideram dusmanul nostru. Negatia este razbunarea noastra, ateismul este înversunarea noastra.

De ce Îl urasc oamenii pe Dumnezeu? Îl urasc nu numai pentru ca faptele lor sunt întunecate în timp ce Dumnezeu este lumina, ci si pentru ca Îl considera un iritant, un pericol iminent si vesnic, un adversar în tribunal, un oponent în fata legii, un procuror public si vesnic. Pentru ei, El nu mai este Doctorul Atotputernic care a venit sa-i scape de boala si moarte, ci un judecator crud si un procuror razbunator.

Vedeti cum diavolul a reusit sa-i faca pe oameni sa creada ca Dumnezeu nu ne iubeste cu adevarat, ca El se iubeste doar pe Sine, si ca ne primeste doar daca ne comportam cum vrea El; ca daca nu ne comportam cum ne-a poruncit atunci ne uraste si ca este atât de jignit de insubordonarea noastra încât ne face sa platim prin chinuri vesnice, create de El pentru acest scop.

Cine poate iubi un tortionar? Chiar si aceia care încearca din greu sa scape de mânia lui Dumnezeu nu Îl pot iubi cu adevarat. Ei se iubesc doar pe ei însisi, încercând sa scape de razbunarea lui Dumnezeu si sa prinda fericirea vesnica prin încercarea de a se face placuti acestui Creator înfricosator si foarte periculos.

Care este instrumentul folosit de diavol pentru a-L calomnia pe Dumnezeu? Ce metode a folosit pentru a convinge omenirea, pentru a perverti gândurile oamenilor? El a folosit "teologia”. Mai întâi a introdus o mica modificare în teologie, pe care, odata acceptata, a continuat sa o creasca pâna acolo încât Crestinismul a devenit de nerecunoscut. Aceasta este ceea ce numim “teologia occidentala”.

Ati încercat vreodata sa puneti degetul pe ceea ce defineste teologia occidentala? Principala caracteristica este aceea ca Îl considera pe Dumnezeu ca fiind cauza reala a raului.

Ce este raul? Nu este oare înstrainarea de Dumnezeu care este Viata? Nu este oare moartea? Ce ne învata teologia occidentala despre moarte? Toti romano-catolicii si cei mai multi protestanti considera moartea ca o pedeapsa de la Dumnezeu. Dumnezeu i-a considerat pe toti oamenii vinovati de pacatul lui Adam si i-a pedepsit prin moarte, despartindu-i de El, lipsindu-i de energiile Lui datatoare de viata, ucigându-i mai întâi spiritual si apoi trupeste, printr-o înfometare spirituala. Augustin a interpretat pasajul din Geneza “daca manânci din roadele acestui pom, vei muri” ca însemnând “daca manânci din roadele acestui pom, te voi omorî".

Unii protestanti considera moartea nu ca o pedeapsa ci ca ceva natural. Dar nu este oare Dumnezeu Creatorul tuturor celor naturale? Deci, în ambele cazuri Dumnezeu este pentru ei cauza mortii. Aceasta este adevarat nu numai cu privire la moartea trupului, ci si cu privire la cea a sufletului. Nu considera oare teologii occidentali iadul, moartea spirituala vesnica a omului, o pedeapsa de la Dumnezeu? Nu considera ei oare pe diavolul un slujitor al lui Dumnezeu pentru pedepsirea oamenilor în iad?

“Dumnezeul” Occidentului este un Dumnezeu jignit si mâniat din cauza neascultarii oamenilor, care în pasiunea lui distructiva doreste sa-i chinuiasca vesnic pe oameni pentru pacatele lor, daca nu primeste o satisfacere infinita pentru mândria Lui jignita.

Care este dogma Occidentala a mântuirii? Nu este oare aceea ca Dumnezeu L-a omorât pe Dumnezeu pentru a-Si satisface mânia, pe care în mod eufemistic Occidentalii o numesc justitie? Si oare nu prin aceasta satisfacere infinita se îndura El sa accepte mântuirea unora dintre noi?

Ce înseamna mântuirea pentru teologia occidentala? Nu este oare o scapare de mânia lui Dumnezeu?

Vedeti deci cum teologia occidentala ne învata ca adevaratul pericol vine de la Dumnezeu, adevaratul nostru dusman? Pentru ea, mântuirea înseamna scapare din mâinile lui Dumnezeu.

Cum poate cineva iubi un asa Dumnezeu? Cum putem crede în Unul pe care-L detestam? În esenta ei mai adânca, credinta este un rezultat al iubirii, si deci ar fi dorinta noastra ca cel care ne ameninta sa nu fi existat, mai ales daca amenintarea este una vesnica.

Occidentalii vorbesc adesea despre “bunul Dumnezeu” (de exemplu, în franceza, “le bon dieu” este aproape întotdeauna folosit atunci când se vorbeste de Dumnezeu). Dar Europa Occidentala si America nu au fost niciodata convinse ca un asemenea Dumnezeu bun exista. Dimpotriva, ei Îl numeau pe Dumnezeu bun în acelasi fel în care grecii antici numeau boala buna pentru a o fermeca si a o convinge sa plece. Din acelasi motiv ei numeau Marea Neagra Pontul Euxin – mare ospitaliera – cu toate ca era o mare înfricosatoare si periculoasa. În adâncul sufletului occidental, Dumnezeu era vazut ca un judecator rau, Care nu uita nici cele mai mici jigniri aduse lui prin calcarile noastre de lege.

Aceasta conceptie juridica despre Dumnezeu, aceasta interpretare distorsionata a dreptatii Lui, nu a fost decât o proiectare a patimilor omenesti în teologie. A fost o reîntoarcere la procesul pagân de umanizare a lui Dumnezeu si dumnezeire a omului. Oamenii se mâniau când nu erau luati în serios, si considerau aceasta o ofensa care nu putea fi rezolvata decât prin duel sau crima. Aceasta era conceptia despre justitie prevalenta în mintea asa-zisei societati “crestine”.

Aceasta conceptie pagâna a dreptatii lui Dumnezeu care cere o jertfa infinita pentru a fi satisfacuta Îl face în mod clar pe Dumnezeu dusmanul nostru si cauza tuturor nenorocirilor. Mai mult decât atât, este o dreptate care nu este cu adevarat dreapta, pentru ca cere satisfacerea de la persoane care nu sunt responsabile de pacatele stramosilor lor. Cu alte cuvinte, ceea ce occidentalii numesc dreptate ar trebui de fapt numit resentiment sau razbunare de cea mai joasa speta. Chiar si dragostea si jertfa lui Hristos îsi pierde semnificatia în aceasta conceptie schizofrenica despre Dumnezeu care-L ucide pe Dumnezeu în scopul satisfacerii asa-numitei dreptati a lui Dumnezeu.

Are aceasta conceptie a dreptatii ceva de-a face cu dreptatea pe care Dumnezeu ne-a relevat-o? Care este sensul expresiei “dreptatea lui Dumnezeu” în Vechiul si Noul Testament?

Probabil începutul interpretarii gresite a dreptatii lui Dumnezeu a fost traducerea cuvântului grecesc dikaiosune. Nu ca ar fi o traducere gresita, ci pentru ca fiind un cuvânt preluat din civilizatia greaca pagâna si umanista, era încarcat cu semnificatii care puteau duce usor la greseli.

În primul rând, dikaiosune pare a se referi la o distributie echitabila. Din aceasta cauza, este reprezentata printr-o balanta. Cei buni sunt rasplatiti si cei rai sunt pedepsiti de societatea umana într-un mod echitabil. Aceasta este justitia omeneasca, cea care se împlineste în tribunal.

Aceasta este oare si dreptatea lui Dumnezeu?

Cuvântul dikaiosune este traducerea cuvântului evreiesc tsedakav, care înseamna “energia divina care împlineste mântuirea omului”. Este paralel si aproape sinonim cu un al cuvânt evreiesc, hesed, care înseamna “mila”, “îndurare”, “dragoste” sau cu un alt cuvânt, emeth, care înseamna “fidelitate” sau “adevar”. Dupa cum vedeti, aceste cuvinte dau o cu totul alta dimensiune notiunii biblice de dreptate. Acesta este întelesul dat de Biserica dreptatii lui Dumnezeu. În felul acesta au înteles-o Parintii Bisericii. “Cum Îl poti numi pe Dumnezeu drept”, scrie Isac Sirul, “când citesti pasajul cu lucratorii din vie? <Prietene, nu ti-am facut nici o nedreptate; I-am dat acestuia din urma la fel ca si tie, care ai lucrat de la primul ceas. Este ochiul tau rau, pentru ca eu sunt bun?>”. “Cum poate un om sa-L numeasca pe Dumnezeu drept”, continua Sf. Isac, “când citeste pasajul despre fiul risipitor, care si-a risipit averea într-o viata destrabalata, dar pentru pocainta aratata, tatal a alergat la el si I-a cazut la piept si I-a dat putere peste toata averea lui? Chiar Fiul Sau ne-a spus aceste pilde ca sa credem si ca ele sa marturiseasca despre El. Unde este dreptatea lui Dumnezeu, daca pe când noi eram înca pacatosi, Hristos a murit pentru noi!”

Vedem deci ca Dumnezeu nu este drept în întelesul omenesc al cuvântului, ci dreptatea Lui înseamna bunatatea si dragostea Lui, care sunt date într-un fel nedrept, adica Dumnezeu da întotdeauna fara a lua nimic înapoi, si da unora ca noi care nu meritam sa primim. De acea Sf. Isac ne învata “sa nu numim pe Dumnezeu drept, caci dreptatea Lui ne se manifesta în ceea ce te priveste. Daca David îl numeste drept, Fiul Lui ne-a aratat ca El este bun si îndurator. <El este bun cu cei rai si vicleni.>"

Dumnezeu este bun, iubitor si îndurator cu cei care-L nesocotesc sau nu Îl asculta. El nu întoarce rau pentru rau si nu se razbuna. Pedepsele lui sunt metode de corectare în dragoste, atunci când ceva poate fi corectat în viata aceasta. Ele nu se întind la întreaga vesnicie. El a facut totul bun. Fiarele salbatice recunosc ca stapân pe crestinul care prin umilinta a câstigat asemanarea cu Dumnezeu. Ele se apropie de el nu cu teama ci cu bucurie, în ascultare si dragoste; animalele lipsite de ratiune stiu ca Stapânul si Dumnezeul lor nu este rau si razbunator, ci plin de dragoste, El ne-a ajutat si scapat atunci când am cazut. Raul vesnic nu are nimic de-a face cu Dumnezeu, ci provine din vointa libera a fapturilor Lui, pe care El o respecta.

Moartea nu ne-a fost data de Dumnezeu, ci am cazut în ea prin revolta. Dumnezeu este Viata si Viata este Dumnezeu. Revoltându-ne împotriva Lui, am închis portile înainte harului Sau datator de viata. “Departându-se de viata,” scrie Sf. Vasile cel Mare, “el s-a apropiat de moarte. Caci Dumnezeu este viata si îndepartarea de viata înseamna moarte… Dumnezeu nu a creat moartea,” continua Sf. Vasile, “ci noi însine ne-am adus-o… Dar El nu a împiedicat-o, pentru a nu face vesnica infirmitatea noastra.” Cum spune Sf. Ireneu, “Despartirea de Dumnezeu este moarte, despartirea de lumina este întuneric… si nu lumina este aceea care da pedeapsa întunericului.”

“Moartea,” scrie Sf. Maxim Marturisitorul, “este în principiu o despartire de Dumnezeu, din care urmeaza în mod necesar o moarte a trupului. Viata este Cel care a spus, Eu sunt Viata.”

De ce moartea a venit peste întreaga omenire? De ce cei care nu au pacatuit cu Adam au murit asemenea lui Adam? Iata raspunsul dat de Sf. Anastasie Sinaitul: “Noi am devenit mostenitorii blestemului lui Adam. Nu am fost pedepsiti ca si cum am fi pacatuit împreuna cu el; dar, deoarece Adam a devenit muritor, el a transmis pacatul urmasilor sai. Am devenit muritori pentru ca ne-am nascut dintr-un muritor. “

Sf. Grigore Palama scrie, "[Dumnezeu] nu i-a spus lui Adam: Întoarce-te de unde ai venit, ci: Pamânt esti si în pamânt te vei întoarce… El nu a spus <În ziua în care vei mânca, sa mori!>, ci <în ziua în care vei mânca, cu siguranta vei muri>. Dupa ce omul a pacatuit, El nu a spus: <Întoarce-te în pamânt >, ci, <te vei întoarce>, în felul acesta avertizând, îngaduind si ne-oprind ceea ce avea sa se întâmple. " Vedem deci ca moartea nu a venit la porunca lui Dumnezeu, ci ca o consecinta a faptului ca Adam a întrerupt relatia cu sursa Vietii, prin neascultarea lui; si Dumnezeu, în bunatatea Lui, nu a facut decât sa-l avertizeze.

Deci în limbajul Sfintei Scripturi, “drept” înseamna bun si iubitor. Vorbim uneori de oamenii drepti ai Noului Testament. Aceasta nu înseamna ca ei erau buni judecatori, ci ca erau buni si iubitori de Dumnezeu. Atunci când spunem ca Dumnezeu este drept, nu întelegem prin aceasta ca El este un judecator Care stie sa-i pedepseasca pe oameni dupa gravitatea crimelor, ci dimpotriva, întelegem ca El este bun si iubitor, ca iarta faradelegile si neascultarile, ca vrea sa ne mântuiasca cu orice pret si ca nu întoarce raul pentru rau. În primul volum al Filocaliei exista un extraordinar text al Sf. Antonie, pe care as dori sa vi-l citez:

Vedeti acum, sper, cum a fost Dumnezeu calomniat de teologia occidentala. Augustin, Anselm, Tomas Aquinas si discipolii lor au contribuit la aceasta calomnie “teologica”. Ei au pus bazele teologiei occidentale, Papiste sau Protestante. Sigur ca acesti teologi nu spun în mod direct si clar ca Dumnezeu este rau, ci Îl considera înlantuit de o forta superioara, de o Necesitate aspra si neînduratoare, ca acea care domnea peste zeii pagâni. Aceasta Necesitate Îl obliga sa întoarca rau pentru rau si nu-I îngaduie sa ierte si sa uite raul care I se face, decât daca primeste o infinita satisfactie.

Ajungem astfel la marea întrebare cu privire la influenta pagâna în crestinism.

Mentalitatea pagâna a fost sursa tuturor ereziilor. Ea era puternica în Rasarit, deoarece Rasaritul era la întretaierea tuturor curentelor filozofice si religioase. Dar, asa cum citim în Noul Testament, acolo “unde s-a înmultit pacatul, harul s-a înmultit si mai mult.” Când ereziile au înflorit, a înflorit si Ortodoxia, si desi a fost persecutata de mai marii vremii, a supravietuit întotdeauna biruitoare. Dar în Vest, mentalitatea pagâna a patruns într-un mod ascuns, fara a lua forma unei erezii, prin textele latine ale lui Augustin, episcopul de Hippo. Sf. Ioan Casian care a trait în Vest, a înteles otrava din învataturile lui Augustin, si a luptat împotriva ei. Dar faptul ca scrierile lui Augustin erau în latina si extrem de lungi a pus o piedica în studierea lor de catre Parintii Bisericii, asa ca nu au fost niciodata respinse, asemenea scrierilor lui Origen. Aceasta le-a permis sa exercite o influenta puternica asupra gândirii si teologiei occidentale. În Vest, treptat cunoasterea limbii greci s-a pierdut, si scrierile lui Augustin au ramas singurele scrieri vechi care puteau fi întelese. Vestul a primit astfel ca învatatura crestina ceea ce de fapt era o influenta pagâna. Evolutiile cezaro-papiste din Roma nu au îngaduit o reactie sanatoasa la aceste învataturi, asa ca Vestul a fost coplesit de o gândire umanista si pagâna.

Avem deci de o parte Rasaritul, care vorbind si scriind în greceste a ramas în mod esential Noul Israel, cu o gândire evreiasca si traditii sfinte, si pe de alta parte Apusul, care uitând limba greaca si fiind rupt de Rasarit, a mostenit gândirea si mentalitatea pagâna a grecilor din care a format o învatatura crestina modificata.

Care au fost principalele caracteristici ale aceste diferente dintre Israel si pagânism? Va atrag atentia la aceasta chestiune importanta. Israel ul credea în Dumnezeu. Pagânismul credea în creatie. Cu alte cuvinte, pagânismul zeifica creatia. Pentru pagâni, Dumnezeu si creatia erau acelasi lucru. Dumnezeu era impersonal, personificat printr-o multitudine de zei.

Israelul (ne referim la adevaratul Israel, la fii spirituali ai lui Avram, cei care au credinta data de Dumnezeu poporului Sau ales, nu la cei care au abandonat aceasta credinta. Adevaratii fii ai lui Avram constituie Biserica lui Hristos, si nu urmasii firesti, rasa iudee), Israelul stie ca Dumnezeu si creatia sunt doua moduri radical diferite de existenta. Dumnezeu este auto-existent, personal, vesnic, nemuritor, Viata si sursa a vietii, Existenta si sursa a existentei; Dumnezeu este singura Existenta adevarata.

Creatia, dimpotriva, nu are auto-existenta, ci este total dependenta de voia lui Dumnezeu. Ea exista doar atât timp cât El vrea sa existe. Nu este vesnica. Nu are existenta în ea însasi. Era un desavârsit nimic. A fost creata din nimic. Nu are în ea forta de a exista, ci este tinuta de Energia lui Dumnezeu. Daca aceasta Energie se retrage, creatia cu toate fiintele ei create, intelectuale sau ne-intelectuale, rationale sau irationale dispar în ne-existenta. Stim ca dragostea lui Dumnezeu pentru creatia Lui este vesnica. De la El stim ca nu ne va lasa sa cadem în ne-existenta din care ne-a chemat la existenta. Aceasta este speranta noastra si Dumnezeu este credincios fagaduintelor Lui. Noi, fiintele create, îngeri si oameni vom trai vesnic, nu pentru ca avem în noi însine puterea vesniciei, ci pentru ca aceasta este voia lui Dumnezeu Care ne iubeste. Prin noi însine nu suntem nimic. Nu avem nici cea mai mica putere de viata si existenta în natura noastra; ceea ce avem vine în întregime de la Dumnezeu; nimic nu este al nostru. Suntem pulberea pamântului, si când uitam aceasta, Dumnezeu în mila Sa îngaduie sa ne reîntoarcem la aceasta, ca sa ramânem umili si sa cunoastem în mod precis de unde am venit. “Dumnezeu” scrie Sfântul Ioan Damaschinul în alta parte, “poate face tot ce vrea, desi nu vrea tot ce poate face, caci El poate distruge creatia, dar nu o va face.” În Marele Euchologion (Venetia, 1862), o carte liturgica fundamentala a Bisericii, citim:

“O Dumnezeule mare si atotputernic, Tu care singurul ai nemurirea” (Rugaciunea a 7-a de Vecernie)

“Tu Care singur esti prin natura datator de viata … singurul nemuritor" (Oda 5, Canonul de înmormântare pentru mireni, p. 410)

“Tu esti singurul nemuritor” (p. 410)

“Singurul nemuritor prin natura dumnezeiasca” (Oda 1, Canonul de înmormântare pentru mireni, p. 471)

Aceasta este credinta lui Israel.

Care este învatatura pagâna? Pagânismul este consecinta pierderii contactului cu Dumnezeu. Multimea pacatelor omenirii I-a facut pe oameni incapabili de a primi lumina divina si de a se uni cu Dumnezeul cel Viu. Consecinta a fost considerarea creatiei ca ceva divin, pentru ca o vedeau zilnic înaintea lor.

Pagânismul considera creatia ca fiind auto-existenta si vesnica, ceva care a existat dintotdeauna si va exista întotdeauna. În pagânism, zeii sunt parte a creatiei. Ei nu au creat-o din nimic, ci doar au format materia existenta. Materia poate lua diferite forme. Formele apar în existenta si dispar, dar materia este vesnica. Îngerii, demonii si sufletele oamenilor sunt adevaratii zei. Vesnici prin natura, ca si materia însasi, ei sunt totusi deasupra materiei. Ei pot lua diferite forme materiale într-o succesiune de existente materiale, dar ramân în mod esential spirite.

Pagânismul are deci doua trasaturi fundamentale: (1) Atribuirea caracteristicilor dumnezeiesti întregii creatii, adica vesnicia, nemurirea, auto-existenta. (2) O distinctie între material si spiritual si un antagonism între cele doua, ca între ceva superior si ceva inferior. Pagânismul si umanismul sunt unul si acelasi lucru. În pagânism, omul este zeu pentru ca este prin natura vesnic. De aceea pagânismul este întotdeauna mândru si narcisist. Este o auto-adorare. În Grecia antica, zeii aveau trasaturi omenesti. Religia greaca era o adorare pagâna a omului. Sufletul omului era considerat vesnic, nemuritor prin însasi natura lui.

Vedem deci cum în pagânism diavolul a reusit sa creeze o credinta universala ca oamenii sunt zei si prin urmare nu au nevoie de Dumnezeu. Aceasta este cauza pentru care în Grecia antica trufia era o virtute si umilinta de neconceput. În lucrarea sa Etica, Aristotel scrie urmatoarele: “A nu urî jignirea este semnul omului josnic si a sclavului.” Omul care a fost convins de diavolul sa creada în eroarea ca sufletul lui este vesnic prin natura lui nu poate fi umil si nu poate crede cu adevarat în Dumnezeu, pentru ca nu are nevoie de Dumnezeu, fiind el însusi zeu.

Din aceasta cauza, de la început Parintii Bisericii, întelegând pericolul acestei erori stupide, I-au avertizat pe crestini ca, asa cum scrie Sfântul Ireneu, “Învatatura dupa care sufletul omenesc este prin natura sa vesnic este de la diavolul” (Dovada învataturii apostolice, 111, 20.1). Aceeasi avertizare o gasim la Sf. Iustin (Dialog cu Tipho 6.1-2), la Teofil din Antiohia (Catre Autolycus 2.97), la Titian (Catre greci 13), etc.

Sfântul Iustin explica ateismul fundamental care exista în credinta despre nemurirea si vesnicia naturala a sufletului. El scrie: “Exista altii care, presupunând ca sufletul este nemuritor si imaterial, cred ca, desi au facut raul, nu vor suferi nici o pedeapsa (caci ceea ce e imaterial este si insensibil), si ca sufletul, ca o consecinta a nemuririi lui nu are nevoie de nimic de la Dumnezeu” (Dialog cu Tipho 1).

Pagânismul este ignoranta cu privire la adevaratul Dumnezeu, o credinta gresita ca de fapt creatia Lui este divina, este un zeu. Dar acest zeu, Natura, este impersonal, o forta oarba, deasupra oricarui zeu personal, si este numit Necesitate. De fapt, aceasta necesitate este proiectarea ratiunii umane, ca o necesitate matematica ce guverneaza lumea, este o proiectare a rationalismului asupra naturii. Aceasta Necesitate rationalista este adevaratul zeu suprem si orb al pagânilor. Zeii pagâni sunt parte a lumii, si sunt nemuritori datorita nemuririi naturii, care este esenta lor. În aceasta mentalitate pagâna, omul este si el zeu asemenea celorlalti, pentru ca pentru pagâni omul adevarat este sufletul sau, si ei cred ca acest suflet este nemuritor în el însusi, fiind parte din esenta universului, care este nemuritoare în ea însasi si auto-existenta. De aceea omul este dumnezeu si masura tuturor lucrurilor.

Acest fel de gândire pagân a fost amestecat cu învatatura crestina prin diferite erezii. Aceasta s-a întâmplat si în Apus. Oamenii au început sa distinga nu între Dumnezeu si creatia Lui, ci între duh si materie. Au început sa gândeasca la sufletul omenesc ca la ceva nemuritor în el însusi si sa conceapa conditia omului dupa moarte nu ca o adormire în mâinile lui Dumnezeu, ci ca o viata reala a omului careia învierea din morti nu are nimic de adaugat. Chiar si nevoia învierii era îndoielnica. Sarbatoarea Învierii Domnului, care este culminarea toturor sarbatorilor din Ortodoxie a început sa cada pe locul al doilea, pentru ca importanta ei era la fel de neînteleasa crestinilor apuseni ca si atenienilor care au ascultat predica Apostolului Pavel.

Dar, si mai important pentru subiectul nostru, ei au început sa-L conceapa pe Dumnezeu ca subiect al Necesitatii, al acelei Necesitati care nu era altceva decât logica umana. Ei L-au declarat incapabil de a veni în contact cu fiintele inferioare, ca cele umane, pentru ca notiunile lor filozofice rationaliste nu permiteau asa ceva. Aceasta credinta a stat la baza disputei hesicaste; ea a început cu Augustin, care a învatat ca nu Dumnezeu a fost Cel care a vorbit cu Moise, ci un înger.

Acesta a fost triumful elenismului în crestinism. Ca elenist, Origen a ajuns la aceleasi concluzii. Dumnezeu era judecator prin necesitate. El era obligat sa pedepseasca, sa razbune, sa-i trimita pe oameni în iad. Iadul era o creatie a lui Dumnezeu. Satisfacerea dreptatii era o necesitate, careia Dumnezeu trebuia sa i se supuna. Nu i se îngaduia sa ierte. Exista o forta superioara, o Necesitate care nu-I permitea sa iubeasca neconditionat.

Origen era totusi crestin si stia ca Dumnezeu este plin de dragoste. Cum poti recunoaste un Dumnezeu iubitor care sa-i tina pe oameni într-un chin vesnic? Daca Dumnezeu este cauza iadului, atunci în mod necesar acesta trebuie sa aibe un sfârsit, altfel Dumnezeu nu ar fi bun si iubitor. Aceasta conceptie despre Dumnezeu ca instrument al unei forte superioare si impersonale numita Necesitate duce în mod logic la doctrina despre apokatastasis, “refacerea tuturor lucrurilor si distrugerea iadului”, caci altfel ar trebui sa admitem ca Dumnezeu este crud.

Mentalitatea pagâna nu putea concepe ca de fapt cauza iadului ne este Dumnezeu, ci fapturile lui logice. Daca Dumnezeu nu este liber, fiind condus de Necesitate, cum ar putea fi fapturile Lui libere? Dumnezeu nu putea darui ceva ce El Însusi nu poseda. Mai mult decât atât, mentalitatea pagâna nu putea concepe o dragoste dezinteresata. Dar libertatea este cel mai mare dar pe care Dumnezeu îl da unei creaturi, pentru ca aceasta face creatura rationala asemanatoare cu Dumnezeu. Acest dar era de neconceput pentru pagâni. Ei nu-si puteau imagina o creatura care sa spuna NU lui Dumnezeu. Creaturile nu I-ar fi putut spune NU unui Creator Atotputernic. Prin urmare, daca Dumnezeu a dat oamenilor harul Sau, oamenii nu-l puteau respinge. Altfel Dumnezeu nu putea fi atotputernic. Acceptând ca El este atotputernic, harul Sau trebuia sa fie irezistibil. Oamenii nu l-ar fi putut respinge. Aceasta însemna ca aceia care sunt lipsiti de harul lui Dumnezeu sunt în aceasta stare deoarece Dumnezeu nu le-a dat harul. Deci pierderea harului lui Dumnezeu, o pierdere vesnica, o moarte spirituala, cu alte cuvinte iadul, este o realitate total dependenta de Dumnezeu. El este Acela care pedepseste pe unii oameni, lipsindu-i de harul Sau, nelasându-i sa straluceasca peste ei. Dumnezeu este deci cauza vesnicei mortii duhovnicesti a celor urgisiti. Moartea vesnica este un act al lui Dumnezeu, un act al dreptatii Lui, un act de necesitate sau cruzime. Origen a concluzionat ca, pentru a ramâne crestini, pentru a putea continua sa credem ca Dumnezeu este bun, trebuie sa credem ca iadul nu este vesnic, ci va avea un sfârsit, în ciuda a tot ce este scris în Sfânta Scriptura si a ceea ce crede Biserica. Aceasta este concluzia fatala, perfect logica. Daca Dumnezeu este cauza iadului, iadul trebuie sa aibe un sfârsit, altfel Dumnezeu este un Dumnezeu crud. Origen si toti rationalistii asemeni lui nu a putut întelege ca acceptarea sau respingerea harului lui Dumnezeu depinde în întregime de fapturile rationale; ca Dumnezeu, asemenea soarelui, nu înceteaza sa straluceasca peste cei buni si peste cei rai; ca de fapt creaturile rationale sunt libere sa accepte sau sa respinga acest har si aceasta dragoste; si ca Dumnezeu, în dragostea lui adevarata nu îsi forteaza creaturile sa-L accepte, ci respecta în mod absolut decizia lor libera. El nu-Si retrage harul si dragostea, ci atitudinea fapturilor Lui rationale fata de aceasta dragoste este diferenta dintre paradis si iad. Cei care-L iubesc pe Dumnezeu sunt fericiti cu El, iar cei care-L urasc sunt chinuiti sa traiasca în prezenta Lui, atunci când nu mai au un loc în care sa scape de omniprezenta dragostei Lui.

Raiul si iadul depind de felul în care acceptam dragostea lui Dumnezeu. Întoarcem oare dragoste la dragostea Lui, sau îi raspundem cu ura? Aceasta este diferenta cruciala. Ea depinde în întregime de noi, de libertatea noastra, de alegerea libera din adâncul nostru, de atitudinea noastra complet libera care nu este influentata de conditii exterioare sau de factori interiori ai naturii noastre materiale sau psihice, pentru ca nu este un act exterior ci o atitudine interioara care vine din adâncul inimii. Ea ne conditioneaza nu pacatele, ci felul în care gândim despre ele, cum se vede clar în cazul vamesului si al fariseului sau a celor doi tâlhari rastigniti cu Hristos. Aceasta libertate, aceasta alegere, aceasta atitudine interioara fata de Creator se afla în centrul personalitatii noastre vesnice, este trasatura noastra cea mai profunda care ne face sa fim ceea ce suntem, este fata noastra vesnica – stralucitoare sau întunecata, plina de iubire sau de ura.

Multi vor spune, “Nu vorbeste oare Sfânta Scriptura adesea despre mânia lui Dumnezeu? Nu spune oare chiar Dumnezeu ca ne pedepseste sau ca ne iarta? Nu este oare scris ca-i va rasplati pe cei care-L cauta (Evrei 11:7)? Nu spune El oare ca razbunarea este a Lui si ca El va rasplati pentru raul care ni se face? Nu este oare scris ca este un lucru groaznic sa cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu?”

În discursul sau intitulat “Dumnezeu nu este cauza raului”, Sfântul Vasile cel Mare scrie urmatoarele: “Dar cineva poate întreba, daca Dumnezeu este responsabil pentru rau, de ce este scris în cartea lui Isaia, <Eu întocmesc lumina si dau chip întunericului, Cel ce salasluieste pacea si rastristei îi lasa cale>? (Isaia 45:7)” Si, din nou, <nenorocirea de la Domnul s-a coborât la portile Ierusalimului> (Mihea 1:12). Si <Se întâmpla vreo nenorocire în cetate fara ca Domnul sa nu o fi pricinuit?> (Amos 3:6). Sau, în marea oda a lui Moise, < Vedeti, vedeti, dar, ca Eu sunt si nu este alt Dumnezeu afara de Mine: Eu omor si înviez, Eu ranesc si tamaduiesc si nimeni nu poate scapa din mâna Mea!> (Deuteronom 32:39). Dar nici una dintre aceste citate nu arunca vreo îndoiala asupra lui Dumnezeu ca fiind cauza si creator al raului pentru cel care întelege semnificatia mai adânca a Scripturii. Într-adevar, Cel ce spune, “Eu întocmesc lumina si întunericul” se arata pe Sine Creator al Universului, nu creator al raului, iar "El lasa cale rastristei” înseamna ca El controleaza lumea si o îmbunatateste, ca oamenii sa se lase de rau si sa se lipeasca de bine.

Asa cum scrie Sfântul Isac Sirul, “Adesea în Scriptura se spun lucruri si se folosesc cuvinte nu într-un sens literal… si doar cei care au o minte spirituala le pot pricepe” (Omilia 82, p.317).

Sfântul Vasile în acelasi discurs 36 da o explicatie a acestor expresii din Sfânta Scriptura: “Pentru ca teama îi îndreapta pe oameni” – aceasta fiind adevarat nu doar pentru cei simplii, ci pentru noi toti. Dupa cadere avem nevoie de teama ca sa facem ce este folositor si bun pentru noi însine si pentru altii. Ca sa întelegem Scriptura, spun Parintii, trebuie sa avem în vedere ca telul este acela de a ne mântui si de a ne aduce treptat la întelegerea Dumnezeului Creator si a starii noastre cazute.

Exista totusi pedepse impuse de catre Dumnezeu, sau mai degraba nenorociri aduse de diavol si îngaduite de Dumnezeu. Dar acestea sunt ceea ce am putea numi pedepse pedagogice. Ele au ca scop corectarea noastra în aceasta viata, sau corectarea altora care pot învata din exemplu nostru prin teama. Exista si pedepse care nu au scopul de a corecta pe nimeni, ci doar de a pune capat unui rau prin distrugerea acelora care îl propaga, ca pamântul sa fie salvat de coruptie si distrugere totala; acesta a fost cazul potopului de pe vremea lui Noe sau al distrugerii Sodomei.

Toate aceste pedepse opereaza si îsi au scopul limitat la starea de stricaciune; ele nu se extind dincolo de aceasta stare. Scopul lor este sa îndrepte ce poate fi îndreptat, sa schimbe lucrurile în mai bine, atâta timp cât ele pot fi schimbate în aceasta lume schimbatoare. Dupa Învierea generala, schimbare nu se va mai putea face. Vesnicia si nestricaciunea sunt starea lucrurilor neschimbacioase; Atunci nu se vor mai petrece nici o alternanta, ci doar dezvoltare în starea aleasa de personalitati libere; dezvoltare vesnica si infinita, dar nu schimbare, nu alterare a directiei, nu întoarcere. Lumea pe care o vedem în jur se schimba pentru ca este coruptibila. Noul Cer si Pamânt vesnic pe care Dumnezeu ni le aduce în a Doua Venire sunt incoruptibile, adica neschimbatoare. În Noua Lume nu mai poate exista îndreptare si de aceea pedepsele pedagogice nu-si mai au rostul. Orice pedeapsa de la Dumnezeu în aceasta Lume Noua a Învierii ar fi doar acte de razbunare, nepotrivite si motivate de ura, fara o intentie sau un scop bun. Daca consideram iadul ca o pedeapsa de la Dumnezeu, trebuie sa admitem ca este o pedeapsa care are sens doar daca El este nespus de razbunator. Asa cum spune Sfântul Isac Sirul: “Cel care aplica pedepse pedagogice pentru vindecare, pedepseste cu dragoste, dar cel care cauta razbunare este lipsit de dragoste. Dumnezeu pedepseste cu dragoste, nu ca sa Se apere – departe de noi a crede asa ceva – ci ca sa-Si vindece imaginea Lui, si nu tine mânia. Aceasta dragoste este dreapta si nu se schimba. Un om drept si întelept este ca si Dumnezeu pentru ca nu pedepseste pe altul din razbunare, ci pentru ca sa-l îndrepte sau pentru ca altii sa se teama” (Omilia 73).

Cineva poate totusi insista ca Sfintele Scripturi vorbesc despre Dumnezeu ca Marele Judecator care-i va rasplati pe cei care-L asculta si pedepsi pe cei care nu-L asculta, în marea Zi a Judecatii (2 Timotei 4:6-8). Cum putem întelege aceasta judecata daca vrem sa patrundem nu sensul uman, ci cel divin?

Dumnezeu este Adevar si Lumina. Judecata lui Dumnezeu nu este altceva decât contactul nostru cu acestea. În Ziua Marii Judecati, orice om se va înfatisa gol înaintea acestei lumini patrunzatoare a adevarului. “Cartile” vor fi deschise. Acestea sunt inimile noastre. Inimile noastre vor fi deschise de lumina patrunzatoare a lui Dumnezeu si ceea ce este înauntru va fi aratat. Daca în aceste inimi este dragoste de Dumnezeu, ele se vor bucura vazând lumina Lui. Daca, dimpotriva, în ele se afla ura, oamenii aceia vor suferi primind în inimile lor deschise lumina pe care au detestat-o întreaga viata. Deci, ceea ce va deosebi pe un om de altul nu este hotarârea lui Dumnezeu, rasplata sau pedeapsa de la El, ci ceea ce se afla în inima, ceea ce a fost acolo în timpul întregii vieti si care acum este aratat în Ziua Judecatii. Daca în aceasta descoperire exista o rasplata sau o pedeapsa – si cu siguranta exista – acestea nu vin de la Dumnezeu, ci din dragostea sau ura din fiecare inima. Dragostea are în ea fericirea, ura are desnadejdea, amarul, durerea, rautatea, agitatia, confuzia, întunericul si toate celelalte conditii care compun iadul (1 Cor. 4:6).

Lumina adevarului, Energia lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu care se revarsa în Ziua Judecatii peste oameni ce nu mai sunt supusi coruptiei, vor fi aceleasi pentru toti oamenii. Nu va fi nici o distinctie. Diferenta va fi în cei care primesc, nu în Cel ce da. Soarele straluceste la fel peste ochi sanatosi sau bolnavi, fara nici o diferenta. Ochii sanatosi se bucura de lumina si datorita ei pot vedea frumusetile din jur. Ochii bolnavi simt durere, sufera si vor sa se ascunda de aceeasi lumina care aduce atâta bucurie celor cu ochi sanatosi.

Dar vai, nu mai exista nici o posibilitate de a se ascunde de lumina lui Dumnezeu. În aceasta viata, posibilitatea exista. În Noua Creatie a Învierii Dumnezeu va fi pretutindeni si în toate. Lumina si dragostea Lui va penetra totul. Nu va fi nici un loc ascuns de Dumnezeu, cum a fost în timpul vietii noastre stricacioase în împaratia printului acestei lumi. Împaratia diavolului va fi pradata de Învierea Generala si Dumnezeu Îsi va lua înapoi creatia. Dragostea va învalui totul cu Focul ei tainic ce va curge ca un râu din tronul lui Dumnezeu si va împrospata raiul. Dar acelasi râu al Iubirii va sufoca si arde pe cei care au ura în inimile lor.

"Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12:29). Acelasi foc ce curata aurul consuma lemnul. Metalele pretioase stralucesc în el ca soarele, zgura arde cu un foc înecacios. Amândoua sunt în acelasi foc al Iubirii. Unele stralucesc, altele devin mai întunecate. În acelasi cuptor, otelul straluceste ca soarele, în timp ce pamântul se înnegreste si se face tare ca piatra.

Sfântul Macarius scrie, “Dupa cum împaratia întunericului si a pacatului sunt ascunse în suflet pâna în Ziua Învierii, când trupurile pacatosilor vor fi si ele acoperite cu întunericul din sufletele lor, la fel si Împaratia Luminii si Imaginea Cereasca, Iisus Hristos, lumineaza acum în mod tainic sufletul si domneste în sufletul sfintilor, ascunsa de ochii oamenilor… pâna în Ziua Învierii; dar atunci si trupul va fi acoperit cu si slavit de Lumina Domnului, care este acum în sufletul omului (din aceasta viata), ca trupul sa domneasca si el împreuna cu sufletul care acum primeste Împaratia Cerurilor, se odihneste si este luminat de lumina vesnica” (Omilia 2).

Sfântul Petru Damaschinul scrie, “Noi toti primim binecuvântarea lui Dumnezeu în mod egal. Dar unii dintre noi, primind focul lui Dumnezeu, cuvântul Lui, devenim moi ca ceara, iar altii tari ca piatra. Daca nu-L vrem, nu ne forteaza pe nici unul dintre noi, dar asemenea soarelui El îsi trimite razele sa lumineze întreg pamântul, si cel ce vrea sa-L vada Îl vede, iar cel care nu vrea nu este silit. Si nimeni nu este responsabil de lipsa luminii, decât cel care nu o vrea.

Cred ca de acum am ajuns la punctul întelegerii corecte a iadului vesnic si a raiului vesnic si a responsabilitatii pentru diferenta dintre ele.

În icoana Judecatii de pe Urma Îl vedem pe Domnul nostru Iisus Hristos sezând pe tron. La dreapta Lui îi vedem pe prietenii Lui, pe cei binecuvântati care au trait dupa dragostea Lui. La stânga îi vedem pe dusmanii Lui, chiar daca ei apar cuminti si respectosi. Si acolo, între cele doua parti, izvorând din tronul lui Hristos, vedem un râu de foc care vine catre noi. Ce este acest râu de foc? Este oare un instrument de tortura? Este oare puterea razbunarii care vine de la Dumnezeu ca sa-i distruga pe dusmanii Lui?

Nicidecum. Acest râu de foc este râul care “venea din Eden ca sa ude raiul” (Gen. 2:10). Este râul harului lui Dumnezeu care se revarsa de la început peste sfinti. Cu alte cuvinte, este revarsarea dragostei lui Dumnezeu peste creaturile Lui. Dragostea este foc. Oricine iubeste stie aceasta. Dumnezeu este dragoste, Dumnezeu este foc. Focul consuma pe toti aceia care nu sunt si ei foc si îi face si mai stralucitori pe aceia care sunt ei însisi foc (Evrei 12:29).

Dumnezeu S-a înfatisat de multe ori ca un foc: lui Avraam, lui Moise în tufisul care ardea, poporului Israel într-un stâlp de foc noaptea si un nor stralucitor ziua, când acoperea cortul cu slava Lui (Exod. 40:28, 32), si când a plouat cu foc pe vârful muntelui Sinai. Dumnezeu S-a descoperit ca foc pe muntele Schimbarii la Fata si când a spus ca vine sa aduca un foc pe pamânt (Luca 12:49), adica sa aduca dragostea, pentru ca, asa cum spune Sfântul Ioan Scararul, “Dragostea este sursa focului” (Pasul 30, 18).

Scriitorul grec Fotis Kontoglu spune undeva, “Credinta este foc, si da caldura inimii. Duhul Sfânt a venit peste capetele apostolilor în forma unor limbi de foc. Cei doi ucenici au spus, când Domnul li S-a aratat, <Nu ne ardeau inimile când ne vorbea?> Hristos compara credinta cu o lumânare care arde. Sfântul Ioan Înainte Mergatorul spunea în predicile lui ca Hristos va boteza pe oameni cu Duhul Sfânt si foc. Într-adevar, Domnul a spus, <Am venit sa aduc foc pe pamânt.> Trasatura cea mai caracteristica a credintei este caldura; de aceea se vorbeste despre <credinta calda> sau <caldura ce provoaca credinta>. În acelasi fel, semnul necredintei este raceala.

“Vrei sa stii cum poti cunoaste daca un om are credinta sau necredinta? Daca simti caldura venind din el - din ochi, din cuvinte, din gesturi – atunci stii ca are credinta. Daca simti raceala venind din întreaga lui faptura, atunci stii ca nu are credinta, orice ar spune. El poate îngenunchia, se poate apleca în semn de umilinta, poate rosti fel si fel de învataturi morale cu o voce umila, dar toate acestea vor trimite spre tine o suflare rece, care te îngheata.”

Sfântul Isac Sirul spune ca “Raiul este dragostea lui Dumnezeu, în care bucuria tuturor fericirilor este cuprinsa”, si ca “pomul vietii este dragostea lui Dumnezeu” (Omilia 72).

“Nu va înselati singuri,” spune Sfântul Simeon Noul Teolog, “Dumnezeu este foc, si atunci când a venit în lume si S-a facut om a trimis un foc pe pamânt, asa cum El Însusi spune; acest foc cauta un material – intentii si predispozitii bune – pe care sa-l aprinda; în cei în care arde, devine o mare flacara, care se urca la Cer … aceasta flacara ne curata mai întâi de întinaciunea patimilor, iar apoi devine în noi hrana, bautura si bucurie, si ne face pe noi însine lumina pentru ca participam în lumina Lui" (Discursul 78).

Dumnezeu este un foc iubitor, un foc iubitor pentru toti, cei buni si cei rai. Dar exista o mare diferenta în care oamenii primesc acest foc al iubirii lui Dumnezeu. Sfântul Vasile spune ca, “sabia de foc a fost pusa la poarta raiului ca sa pazeasca apropierea de pomul vietii; ea era înfricosatoare si arzatoare pentru necredinciosi, dar buna pentru cei credinciosi, carora le aduce lumina zilei.” Acelasi foc al iubirii aduce lumina zilei celor care raspund cu dragoste la dragoste, dar îi arde pe cei care raspund cu ura la dragoste.

Raiul si iadul sunt pe acelasi Râu al lui Dumnezeu, în focul care cuprinde si acopera pe toti cu aceeasi bunavointa, fara deosebire sau discriminare. Aceeasi apa vie este viata vesnica pentru credinciosi si moarte vesnica pentru necredinciosi; pentru primii este apa vietii, pentru ceilalti este instrumentul chinului lor vesnic; raiul pentru unul este iadul pentru celalalt. Sa nu vi se para ciudat. Fiul care-si iubeste tatal se simte bine în bratele lui, dar daca nu-l iubeste, îmbratisarea iubitoare a tatalui este un chin. Pentru acelasi motiv, atunci când iubim pe cei care ne urasc se spune ca turnam carbuni aprinsi în capul lor.

“Spun,” zice Isac Sirul, “ca cei care se chinuie în iad se chinuie fiind batuti cu dragoste… Este absolut fals sa credem ca pacatosii din iad sunt lipsiti de dragostea lui Dumnezeu. Dragostea este rezultatul cunoasterii adevarului, care fara îndoiala este dat tuturor. Dar puterea iubirii actioneaza în doua feluri: chinuie pe pacatosi, si îi fericeste pe cei care au trait în armonie cu ea” (Omilia 84).

Daca cineva este mirat si nu întelege cum poate dragostea lui Dumnezeu, sa chinuie pe cineva sau chiar sa-l arda în flacari, sa-si aduca aminte de fratele mai mare a fiului risipitor. Nu era acesta pe domeniile tatalui sau? Nu-i apartineau lui toate lucrurile? Nu a venit oare tatal lui la el ca sa-l cheme la fericita petrecere? Ce l-a întristat si l-a ars cu amaraciune si ura? Cine I-a refuzat ceva? De ce nu s-a bucurat de întoarcerea fratelui sau? De ce nu si-a iubit nici tatal, nici fratele? Nu s-au întâmplat toate acestea din cauza rautatii din inima lui? Oare nu de aceea a ramas el în iad? A fost el separat de ceilalti? Au fost acolo instrumente de tortura? Nu a ramas el oare în casa tatalui? Ce l-a despartit de toti ceilalti oameni fericiti din casa, daca nu ura si resentimentele lui? Au încetat oare tatal si fratele lui sa-l iubeasca? Nu a fost oare tocmai aceasta dragoste cea care l-a împietrit si mai mult? Nu oare tocmai bucuria a fost cea care l-a întristat? Nu a fost oare tocmai ura din inima lui, ura pentru tatal si fratele lui, pentru dragostea tatalui pentru fratele lui? Acesta este iadul: respingerea dragostei; raspunsul urii la dragoste; resentimente la vederea bucuriei curate; sa fii înconjurat de dragoste când ai ura în inima. Aceasta este starea vesnica a celor pierduti. Ei sunt mai departe iubiti. Ei sunt invitati la fericita petrecere. Ei locuiesc în Împaratia lui Dumnezeu, în Cerul si Pamântul Nou. Nimeni nu-i respinge. Chiar daca ar dori sa plece, nu pot fugi de Noua Creatie a lui Dumnezeu, nici nu se pot ascunde de dragostea Lui omniprezenta. Probabil singura alternativa ar fi sa se îndeparteze de fratii lor, sa caute un loc de singuratate, dar nu vor putea sa se izoleze de Dumnezeu si dragostea Lui. Si mai înfricosator este ca în aceasta viata vesnica, în aceasta noua Creatie, Dumnezeu este totul în toti. Cum spune Sfântul Grigore de Nissa, “În aceasta viata avem relatii cu multiple lucruri, cum ar fi aerul, apa, locul, mâncarea si bautura, îmbracamintea, lumina soarelui si a lumânarii, si alte lucruri necesare vietii, nici una dintre ele ne fiind Dumnezeu; dar starea fericita pe care o asteptam nu are nevoie de nici una dintre acestea, caci Fiinta Divina va deveni totul si va înlocui totul, oferindu-Se pe Sine fiecarei nevoi a existentei noastre. Din Sfânta Scriptura apare de asemenea clar ca Dumnezeu devine pentru ai Lui casa, îmbracaminte, mâncare, bautura, lumina, Împaratie si tot ceea ce poate fi gândit si numit spre a ne face viata fericita” (Despre suflet si mântuire).

În noua viata vesnica, Dumnezeu va fi totul pentru creaturile Sale, nu doar pentru cei buni, dar si pentru cei rai, nu doar pentru cei care-L iubesc, dar si pentru cei care-L urasc. Dar cum vor îndura cei care-L urasc sa primeasca de la Cel pe care-L detesta? Vai, ce chin vesnic, ce foc fara sfârsit, ce scrâsnire a dintilor!