SOLA
SCRIPTURA
În desertaciunea mintilor lor
De John Whiteford
John Whiteford a fost pastor
secund într-o biserica nazarineana si s-a convertit la credinta ortodoxa la
putin timp dupa ce si-a luat diploma de Batchelor in Arts la Southern Nazarene
University, Oklahoma. El s-a întâlnit mai întâi cu Ortodoxia prin implicarea
lui în miscarea împotriva avortului, care includea si pe Parintele Anthony
Nelson si pe câtiva din membrii parohiei lui. Dupa ce a cercetat scripturile si
scrierile bisericii din primele veacuri mai bine de un an si în urma dragostei,
rugaciunilor si rabdarii Parintelui Anthony si a membrilor parohiei lui, Sf.
Benedict, John Whiteford a fost primit în Sfânta Biserica Orthodoxa. El a
scris acest articol pe când slujea în biserica Sf. Vladimir din Houston,
Texas. În prezent îsi continua studiile si este diacon.
Introducere: Sunt protestantii dincolo de orice speranta?
De când m-am convertit de la
Protestantismul Evanghelic la Credinta Ortodoxa, am observat o anumita mirare
din partea celor care au crescut ortodocsi cu privire la posibilitatea ca un
Protestant sa fie convertit. Aceasta nu pentru ca ortodocsii sunt nesiguri cu
privire la credinta lor, ci pentru ca le este greu sa creada ca ceva ar putea
rupe insistenta protestantilor ca ortodocsii sunt gresiti! Am ajuns la concluzia
ca cei mai multi ortodocsi au o întelegere limitata a Protestantismului si a
originii aderentilor lui. Din aceasta cauza, atunci când “ortodocsii din
nastere” au discutii cu protestantii nu reusesc sa comunice eficient, chiar
daca folosesc aceleasi cuvinte, pentru ca nu au o baza teologica comuna prin
care sa-si discute diferentele. Când se ia în considerare cele mai mult de
douazeci de mii de denominatii protestante (singurul element comun fiind
pretentia fiecarui grup de a întelege corect Scriptura), este usor de înteles
pozitia celor care sunt confuzi cu privire la Protestantism.
În ciuda tuturor
obstacolelor, exista înca sperante pentru protestanti. Protestantii care cauta
o teologie sanatoasa, o închinare adevarata si o credinta de veacuri practic
bat la usile noastre (pentru cei care nu acorda atentie acestui fenomen
afirmatia pare ciudata). Acestia nu mai sunt satisfacuti de curentele moderne în
Protestantismul american, dar atunci când le deschidem usa trebuie sa fim
pregatiti. Ei pun întrebari! Multi dintre ei sunt pastori sau laici bine
informati; ei cauta sincer Adevarul, dar au multe prejudecati de învins si au
nevoie de credinciosi ortodocsi bine informati care sa-i ajute în cautarea lor
– ortodocsi care stiu de unde vin protestantii, sau, chiar mai important, stiu
bine ce cred ei însisi.
În mod ironic (sau
providential) aceasta crestere a interesului americanilor protestanti
pentru Ortodoxie are loc în conditiile unei invazii fara precedent a
diferitelor culte sau secte religioase în tarile de traditie ortodoxa, în urma
deschiderii usilor catre fostele tari comuniste. Aflati în avangarda acestei
invazii se afla americanii evanghelici si harismatici, fiecare secta încercând
sa se laude ca a pus piciorul chiar si printre pagânii rusi! Noi, ortodocsii,
suntem astfel confruntati cu o dubla misiune – pe de o parte sa prezentam
Ortodoxia protestantilor din Occident, pe de alta sa oprim raspândirea
ereziilor printre ortodocsi atât aici în Occident cât si în tarile
traditional ortodoxe. În ambele cazuri este important sa fim echipati cu
suficiente cunostinte si cu o întelegere a problemelor care ne confrunta.
Probabil trasatura cea
mai intimidanta a Protestantismului si care îi da o mare rezistenta este
existenta numeroaselor diferente si contradictii. Ca si mitica Hydra, capetele
Protestantismului se înmultesc mereu, si cu toate ca diferitele erezii pot fi
confruntate individual, cheia succesului nu consta în aceasta. Pentru ca cineva
sa înteleaga credintele unice ale fiecarei secte este necesar sa cunoasca
istoria si dezvoltarea Protestantismului în general, teologia particulara a
fiecarei ramuri majore, filozofia si stilul închinarii. Numai astfel pot fi întelese
unele curente moderne, cum ar fi liberalismul si emotionalismul. Chiar si cu
aceasta cunoastere, este imposibil sa se tina evidenta tuturor grupurilor
protestante care apar aproape zilnic. Dar în ciuda multiplelor diferente exista
o idee de baza care uneste aceasta masa amorfa de mii de grupuri disparate în
categoria generala a Protestantismului. Fiecare grup protestant (cu unele mici
exceptii) crede ca a dobândit întelegerea corecta a Bibliei, si cu toate ca
difera în interpretarea ei, este de acord cu privire la modul de a o interpreta
– fiecare pentru sine însusi si separat de Traditia Bisericii. Întelegerea
acestei doctrine, a caracterului ei eronat si a metodei corecte de folosire a
Scripturii este cheia dialogului cu protestanti din orice denominatie. Chiar si
grupuri diferite cum ar fi baptistii si penticostalii au acest punct comun –
într-adevar, daca ai ocazia sa asisti la o discutie între un baptist si un
penticostal vei observa ca în ultima analiza ei îsi citeaza unul altuia texte
din Scriptura. Daca sunt egali din punct de vedere intelectual, nu vor ajunge
niciunde în discutie pentru ca în mod esential ei sunt de acord cu abordarea
individuala a Scripturii si nu pot vedea ca problema este metoda gresita de a
folosi Scriptura. În aceasta consta aceasta Hydra a ereziilor, si capetele sunt
afectate numai daca îi atingi inima.
Ca sa întelegem cum gândesc
protestantii, trebuie mai întâi sa stim de ce cred ceea ce cred. De fapt, daca
încercam sa ne punem în locul primilor reformatori, cum ar fi Martin Luther,
nu putem decât sa avem o oarecare apreciere pentru motivele care I-au
determinat sa promoveze doctrina Sola Scriptura (sau “numai Scriptura”). Luând
în considerare coruptia Bisericii Catolice din acea vreme, învataturile
degenerate pe care le promova si întelegerea distorsionata a traditiei pe care
o folosea ca sa se apere, cât si faptul ca de secole Occidentul fusese rupt de
orice contact cu mostenirea Ortodoxa a Bisericii, este greu de închipuit cum
Luther ar fi putut proceda altfel. Cum ar fi putut Luther sa faca apel la
traditie pentru a lupta împotriva abuzurilor, când traditia (în conceptia
celor din Occidentul Latin) era personificata de însusi papalitatea
responsabila de aceste abuzuri. Pentru Luther traditia era cea care a gresit si
pentru a reforma Biserica era necesar sa se procedeze doar pe baza Scripturii.
Cu toate acestea, Luther nu a încercat sa elimine traditia în totalitatea ei,
nici nu a folosit “numai” Scriptura, ci a cautat sa elimine acele parti ale
traditiei Catolice care erau corupte. Din pacate, retorica lui a fost mai
puternica decât actiunile lui si reformatorii mai radicali care au urmat au dus
idea de Sola Scriptura la concluziile ei logice.
O presupunere este ceva
considerat de la început corect, de obicei în mod inconstient. Daca
presupunerea este valida, totul este bine, dar daca este falsa, duce la
concluzii false. Speranta este ca atunci când cineva face o presupunere gresita
si descopere ca rezultatele sunt gresite se va întreba în ce consta greseala.
Protestantii care sunt deschisi sa analizeze cinstit starea curenta a lumii
protestante ar trebui sa se întrebe de ce, daca doctrina fundamentala Sola
Scriptura este de la Dumnezeu, a rezultat în peste doua zeci de mii de grupuri
diferite care nu sunt de acord cu privire la ce spune Biblia sau chiar cu
privire la ce înseamna a fi crestin. De ce (daca Biblia este suficienta
separata de Sfânta Traditie) un baptist, un adventist, un harismatic sau un
metodist îsi afirma fiecare credinta în Biblie fara a cadea însa de acord cu
privire la întelesul ei. Iata o situatie, o concluzie pe care si protestantii o
gasesc problematica. Din nefericire, protestantii dau vina pe orice cu exceptie
cauzei primare. Idea de Sola Scriptura este atât de fundamentala pentru
Protestantism încât a o pune la îndoiala este ca si cum ai pune la îndoiala
pe Dumnezeu; si totusi, asa cum a spus Domnul, “pomul bun aduce roade bune,
dar pomul rau aduce poame rele” (Matei 7:17). Daca judecam Sola Scriptura dupa
roadele ei suntem obligati sa tragem concluzia ca acest pom trebuie „taiat si
aruncat în foc” (Matei 7:19).
PRIMA PRESUPUNERE GRESITA
a.
Pretinde Scriptura ca este suficienta?
Presupunerea cea mai
evidenta care sta la baza doctrinei Sola Scriptura este acea ca Biblia contine
tot ce este necesar privitor la viata crestina – tot ce este necesar pentru
adevarata credinta, practica, evlavie si închinare. Pasajul cel mai adesea
citat pentru a dovedi aceasta afirmatie este
… din pruncie Sfintele Scripturi, cari pot sa-ti dea întelepciune care duce la mântuire, prin credinta în Hristos Iisus. Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa învete, sa mustre, sa îndrepte si sa dea întelepciune în neprihanire, pentru ca omul lui Dumnezeu sa fie desavârsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna. (2 Timotei 3:15-17)
Cei care folosesc acest
pasaj pentru a justifica Sola Scriptura sustin ca pasajul s-ar referi la
“suficienta” Scripturii, pentru ca, “daca Sfânta Scriptura poate sa desavârseasca
pe om, atunci nu mai este nevoie de traditie”. Dar ce spune de fapt pasajul?
Pentru început ne putem
întreba la ce Scriptura se refera Pavel, pe care Timotei ar fi cunoscut-o de
copil. Cu siguranta el nu se refera la Noul Testament, care nu fusese înca
scris pe când Timotei era copil – de fapt nu era complet scris nici macar
atunci când Pavel îi scria lui Timotei, si cu atât mai putin adunat în
canonul ca cel pe care îl cunoastem azi. Aici, ca si în alte referinte la
Scripturi, Pavel vorbeste despre Vechiul Testament, si prin urmare daca acest
pasaj este folosit pentru a defini limitele autoritatii, atunci nu numai
traditia ci si Noul Testament sunt excluse.
În al doilea rând,
daca Pavel ar exclude traditia ca nefiind de folos,
atunci ne miram de ce el însusi foloseste traditii orale ne-biblice în
exact acelasi capitol. Numele lui Iane si Iambre nu se gasesc în Vechil
Testament, dar în 2 Timotei 3:8 Pavel se refera la ei ca fiind cei care I s-au
împotrivit lui Moise. El preia din traditia orala numele celor doi vrajitori
egipteni care apar în Exod capitolele 7 si 8. Dar acesta nu este de loc
singurul caz în care surse ne-biblice sunt citate în Noul Testament – cel
mai cunoscut caz este al Epistolei lui Iuda care citeaza din Cartea lui Enoh
(Iuda 14, 15 citeaza din Enoh 1:9).
Când Biserica a
canonizat în mod oficial Scriptura, scopul primar al listei canonului Sfintei
Scripturi a fost sa protejeze Biserica de scrieri dubioase care afirmau ca sunt
scrise de apostoli, fiind de fapt scrise de eretici (de exemplu, evanghelia lui
Toma). Grupurile eretice nu-si puteau sprijini învataturile pe Sfânta Traditie
caci ele veneau din afara Bisericii, si prin urmare singurul mod în care puteau
argumenta se baza pe fortarea sensului Scripturii si pe scrieri pretinse a fi
scrise de apostoli or sfinti ai Vechiului Testament. Biserica s-a aparat împotriva
unor astfel de învataturi apelând la originea apostolica a Sfintei Traditii
(dovedita prin succesiunea apostolica, adica prin faptul ca episcopii si învatatorii
Bisericii îsi pot demonstra descendenta din apostoli) si la universalitatea
Credintei Ortodoxe (aceeasi credinta pe care au avut-o crestinii ortodocsi în
întreaga istorie si în întreaga lume). Biserica s-a aparat împotriva
scrierilor dubioase prin stabilirea unei liste de carti sfinte care erau
acceptate în întreaga Biserica ca fiind de inspiratie divina sau de origine
apostolica atestata.
Prin stabilirea listei
canonice a Sfintei Scripturi, Biserica nu a intentionat sa afirme ca întreaga
Credinta Crestina si tot ce este legat de închinare si ordine în Biserica este
continut în ea. Un fapt deasupra oricarei dezbateri este acela ca la vremea
stabilirii canonului Biserica era aceeasi cu cea de mai târziu – aceasta este
o certitudine istorica. În ce priveste structura autoritatii din Biserica,
episcopii ortodocsi au fost cei care au stabilit chestiunea canonului, în
acelasi mod în care chestiunile legate de doctrina sau disciplina sunt hotarâte
de Biserica Ortodoxa pâna în zilele noastre.
b.
Care a fost scopul scrierilor Noului Testament?
In studiile biblice
protestante se specifica (cred ca de data aceasta în mod corect) ca atunci când
studiezi Biblia, trebuie sa iei în considerare, printre altele, tipul de
literatura al unui pasaj particular, pentru ca diferite tipuri de literatura au
scopuri diferite. Trebuie sa iei în considerare subiectul si scopul cartii sau
al pasajului. În Noul Testament exista patru mari categorii de genuri literare:
evanghelii, naratiune istorica (Faptele Apostolilor), epistole si scrieri
apocaliptice sau profetice (Apocalipsa). Evangheliile au fost scrise ca sa aduca
marturie despre viata, moartea si învierea lui Hristos. Naratiunea istorica
povesteste istoria poporului lui Dumnezeu, dar si viata unor persoane importante
din acea istorie si ne arata providenta lui Dumnezeu în mijlocul evenimentelor.
Epistolele au fost scrise în primul rând pentru a raspunde în mod specific
unor probleme care au aparut în biserici. Lucrurile întelese si asupra carora
toti erau de acord nu erau în general abordate în detaliu. Punctele teologice
abordate în epistole erau de obicei cele referitoare la doctrine disputate sau
gresit întelese; chestiunile legate de închinare erau abordate numai în
relatie cu alte probleme (de exemplu în 1 Corinteni 11-14). Scrierile
apocaliptice au avut scopul de a arata biruinta ultima a lui Dumnezeu în
istorie.
Sa observam ca nici unul
din aceste genuri literare prezente în Noul Testament nu au ca subiect
principal închinarea, nici nu au intentionat sa dea detalii despre închinarea
în Biserica. Vechiul Testament contine descrieri detaliate (dar nu complete)
ale felului de închinare a poporului Israel (în Levitic sau în Psalmi), dar
Noul Testament nu contine decât scurte mentiuni cu privire la închinarea
primilor crestini. De ce? Cu siguranta nu pentru ca nu ar fi existat o ordine în
slujbele lor – istoria liturghiei a stabilit ca primii crestini se închinau
într-o maniera mostenita de la Apostoli, bazata pe paternele închinarii
evreilor. Chiar si cele câteva pasaje din Noul Testament care se refera la închinare
arata ca, departe de a fi niste “harismatici” galagiosi, crestinii Noului
Testament se închinau într-o maniera liturgica, ca si parintii lor: ei tineau
rugaciunile la anumite ore din zi (Fapte 3:1), se închinau în Templu (Fapte
2:46, 3:1, 21:26) si în sinagoga (Fapte 18:4).
Trebuie de asemenea sa
observam ca nici unul dintre aceste genuri de literatura prezente în Noul
Testament nu au ca scop o prezentare completa a dogmelor – ele nu contin
catehisme sau teologie sistematica. Daca tot ce avem nevoie noi, crestinii, este
Biblia, de ce nu contine aceasta o prezentare dogmatica comprehensiva? Ce multe
controverse dogmatice ar fi putut fi rezolvate daca Biblia ar di dat raspuns
tuturor întrebarilor cu privire la dogme! Dar, oricât ar fi fost de
convenabil, nu întâlnim asa ceva în Scriptura.
Sa nu fim gresit întelesi.
Intentia nu este sa diminuam în nici un fel importanta Sfintei Scripturi –
Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva! În Biserica Ortodoxa Scriptura este
considerata ca fiind pe deplin inspirata, fara eroare si cu autoritate; dar
Biblia nu contine în ea însasi fiecare subiect important pentru Biserica. Asa
cum am mai aratat, Noul Testament da putine detalii cu privire la închinare, un
subiect destul de important. Dar aceeasi Biserica pastratoare a Sfintei
Scripturi este Biserica liturghiei, care ne-a transmis peste veacuri felul în
care sa ne închinam. Daca punem la îndoiala credinciosia ei în ce priveste
pastrarea felului de închinare mostenit de la Apostoli, de ce nu am pune la îndoiala
credinciosia ei în pastrarea Scripturilor?
c.
În practica, este Biblia suficienta pentru protestanti?
Protestantii afirma
adesea ca ei “cred doar în Biblie”, dar anumite întrebari apar în
legatura cu felul lor de a folosi Biblia. De exemplu, de ce scriu protestantii
atât de multe carti despre doctrina si viata crestina, daca Biblia este singura
carte necesara? Daca Biblia ar fi fost cu totul suficienta pentru propria ei întelegere,
de ce nu se marginesc protestantii la a înmâna Biblii la oameni? Daca este
“cu totul suficienta”, de ce nu produce aceleasi concluzii si învataturi în
diferitele grupuri de protestanti? De ce se mai publica comentarii biblice, daca
oamenii nu au nevoie de altceva decât de Biblie? De ce se mai da învatatura
sau se mai predica, în loc de a se citi doar Biblia la oameni? Raspunsul, pe
care protestantii nu îl admit, este ca ei înteleg instinctiv ca Biblia nu
poate fi înteleasa în izolare. De fapt, fiecare grup protestant are propria
lui traditie, cu toate ca în general faptul acesta nu este recunoscut. Nu este
un accident ca toti baptistii au aceeasi credinta,si ca toti
penticostalii au aceeasi credinta, care este diferita de cea a
baptistilor. Baptistii sau penticostalii nu dobândesc fiecare în mod
individual aceeasi credinta, ci fiecare este învatat sa creada în acelasi fel,
în conformitate cu o anumita traditie. Întrebarea este deci nu daca ne bizuim
pe Biblie sau pe traditie, ci care este traditie pe care o folosim pentru a
interpreta Biblia. Care traditie prezinta mai mare credibilitate, Traditia
Apostolica a Bisericii Ortodoxe, ori miile de traditii moderne protestante care
nu au radacini dincolo de Reforma protestanta.
Baza Bisericii primare a constituit-o Scriptura, iar Traditia este o simpla “corupere omeneasca” care a aparut mult mai târziu.
În special printre
evanghelici si harismatici cuvântul “traditie” are un sens derogator;
“traditie” are acelasi sens ca si “carnal”, “mort din punct de vedere
spiritual”, “distructiv”, sau “legalist”. Protestantilor care citesc
Noul Testament li se pare ca într-un mod foarte clar Biblia condamna traditia
ca opusa Scripturii. Imaginea pe care ei o au cu privire la primii crestini este
a unor credinciosi care se asemanau foarte mult cu evanghelicii sau harismaticii
vremurilor noastre! Este de neconceput pentru protestanti ca primii crestini sa
fi avut o închinare liturgica sau sa fi posedat o oarecare traditie – doar
mai târziu, când Biserica “a devenit corupta” astfel de lucruri au intrat
în Biserica. Pentru astfel de protestanti este o mare surpriza sa studieze
scrierile primilor Parinti si sa afle de acolo o imagine complet diferita de cea
pe care si-au închipuit-o pâna atunci. Vor descoperi, de exemplu, ca în
primul veac crestinii nu mergeau la biserica având Biblia în mâna – de fapt
era atât de dificil de a procura chiar si o mici portiuni din ea, datorita
dificultatii foarte mari de a face copii, încât foarte putini le posedau.
Copii ale Scripturii erau tinute în pastrare de catre persoane desemnate din
biserica, sau erau tinute în locul în care biserica se aduna pentru închinare.
Dar cele mai multe biserici nu posedau copii complete ale Vechiului Testament,
si cu atât mai putin ale Noului Testament, care nu a fost terminat decât catre
sfârsitul primului secol, si nu a capatat forma lui canonica decât în secolul
al patrulea. Aceasta nu înseamna ca în primul secol crestinii nu citeau
Scriptura – dimpotriva, o studiau cu interes, dar de cele mai multe ori în
grup, nu individual. În primul secol, acest studiu a fost limitat mai ales la
Vechiul Testament. Cum deci cunosteau ei Evanghelia, viata si învataturile lui
Hristos, cum se închinau, ce credeau despre natura lui Hristos, etc.? Ei
posedau doar Traditia Orala, mostenita de la Apostoli. În primul secol multi
crestini cunosteau cu siguranta toate acestea direct de la Apostoli, dar mai târziu,
odata cu trecerea secolului numarul celor care I-au cunoscut direct pe apostoli
a scazut. Generatiile de mai târziu au avut acces la scrierile Apostolilor din
Noul Testament, dar Biserica de la început a depins aproape în întregime de
Traditia Orala în ce priveste cunoasterea credintei crestine.
Aceasta dependenta de
traditie este evidenta chiar din paginile Noului Testament. De exemplu,
Apostolul Pavel îi îndeamna pe Tesaloniceni:
Deci,
dar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati învatat,
fie prin cuvânt, fie prin epistola noastra.
(2 Tesaloniceni 2:15)
Cuvântul tradus aici
drept “predanie” sau “traditie” este cuvântul grecesc paradosis
– care desi este uneori tradus diferit în anumite traduceri protestante, este
acelasi cuvânt pe care ortodocsii greci îl folosesc atunci când se refera la
Traditie si putini cunoscatori ai Bibliei ar îndrazni sa-i conteste
semnificatia. Cuvântul înseamna, în mod literal “ceea ce este transmis”.
Este acelasi cuvânt care este folosit în sens negativ cu privire la învataturile
fariseilor (Marcu 7:3, 5, 8), sau cu privire la învataturile crestine corecte
(1 Corinteni 11:2, 2 Tesaloniceni 2:15). În cazul acesta, ce face ca traditia
fariseilor sa fie falsa, iar a bisericii adevarata? Sursa! Hristos a aratat clar
sursa traditiei fariseilor atunci când o numeste “datini omenesti” (Marcu
7:8). Dar Apostolul Pavel, referindu-se la Traditia Crestina, spune,
“Fratilor, va laud ca în toate va aduceti aminte de mine si tineti predaniile
cum vi le-am dat.” (1 Corinteni 11:2). De unde a preluat el aceasta traditie?
“Caci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat si voua” (1 Corinteni
11:23). La aceasta se refera Biserica Ortodoxa atunci când vorbeste despre
Traditia Apostolica – “Credinta data (paradotheise) odata pentru
totdeauna sfintilor” (Iuda 3). Sursa ei este Hristos, Care a dat-o în mod
personal Apostolilor prin tot ce a spus si facut, cu un continut atât de vast
încât “lumea întreaga nu ar cuprinde cartile” (Ioan 21:25). Apostolii au
transmis aceasta cunoastere întregii Biserici, care, fiind cea care înmagazineaza
aceasta cunoastere, a devenit “stâlpul si temelia adevarului” (1 Timotei
3:15).
În aceasta privinta,
marturia Noului Testament este clara: primii crestini aveau atât traditii orale
cât si scrise, pe care le-au primit de la Hristos prin intermediul Apostolilor.
Traditia scrisa a constat la început numai din fragmente – o biserica locala
detinea o Epistola, probabil alta o Evanghelie. Cu timpul, aceste fragmente au
fost adunate împreuna într-o colectie care în cele din urma a devenit Noul
Testament. Dar cum stiau primii crestini care scrieri sunt sau nu autentice –
caci existau, dupa cum am vazut epistole si evanghelii dubioase scrise de
eretici? Traditia orala a fost cea folosita pentru a face aceasta deosebire.
Protestantii
reactioneaza violent împotriva Sfintei Traditii pentru ca singura traditie pe
care au cunoscu-o în general a fost cea a Bisericii Romano-catolice. Dar,
contrar conceptiei catolice de Traditie, personificata de Papalitate si care
dezvolta noi doctrine (de exemplu, doctrina infailibilitatii Papei) –
ortodocsii nu cred ca Traditia creste sau se schimba. Atunci când Biserica este
confruntata cu o erezie, ea este obligata sa defineasca mai precis diferenta
dintre adevar si eroare, dar Adevarul nu se schimba. Se poate afirma ca Traditia
creste, în sensul ca Biserica îsi aminteste experientele acumulate de-a lungul
istoriei si sfintii care au trait în ea si pastreaza scrierile celor care au
prezentat în mod drept credinta; dar Credinta însasi este aceeasi, cea “data
odata pentru totdeauna sfintilor” (Iuda 3).
De unde stim ca Biserica
a pastrat Traditia Apostolica în toata puritatea ei? Raspunsul simplu este ca
Dumnezeu a pastrat Traditia în Biserica pentru ca El Însusi a promis aceasta.
Hristos a spus ca Îsi va zidi Biserica si ca portile iadului nu-i vor sta împotriva
(Matei 16:18). Hristos este capul Bisericii (Efeseni 4:16) si Biserica este
trupul lui (Efeseni 1:22-23). Daca Biserica ar fi pierdut Traditia Apostolica în
curatia ei, atunci Adevarul nu ar mai fi Adevar, caci Biserica este stâlpul si
temelia Adevarului (1 Timotei 3:15). Aceasta afirmatie nu ar mai avea nici un
sens daca, asa cum pretind protestantii, Biserica ar fi cazut în apostazie din
timpul lui Constantin pâna în vremea Reformei. Daca Biserica ar fi încetat sa
existe, chiar si pentru o zi, atunci s-ar putea spune ca în acea zi portile
iadului au biruit-o. Daca acesta ar fi fost cazul, atunci în pilda grauntelui
de mustar (Matei 13:31-32) Hristos ar fi adaugat ca panta care a crescut din samânta
va fi zdrobita si o noua planta va încolti mai târziu. De fapt El ne ofera
imaginea unei plante care creste mai mare decât toate celelalte din gradina.
Unii protestanti afirma
ca adevaratii crestini, cu aceeasi credinta ca a protestantilor ar fi trait
undeva ascunsi timp de o mie de ani, dar unde sunt dovezile? Waldezii, care au
fost recunoscuti ca premergatori de catre multe grupari protestante, nu au
existat înainte de secolul al 12-lea. Este fortat sa credem ca acesti adevarati
crestini ar fi suferit sub persecutiile Romane si apoi s-au ascuns imediat dupa
ce Crestinismul a fost legalizat. Dar si asa ceva este mai credibil decât
ipoteza ca adevaratii crestini ar fi trait ascunsi timp de o mie de ani, fara sa
lase vreo dovada ca au existat vreodata.
Probabil unii vor
obiecta spunând ca de-a lungul veacurilor au existat întotdeauna crestini care
au crezut într-un fel diferit de altii, si prin urmare cum ar putea fi
recunoscuta Traditia Apostolica? Sau, daca vreun obicei corupt a aparut, cum ar
putea fi deosebit de Traditia Apostolica? Protestantii pun aceste întrebari
deoarece în Biserica Catolica au aparut într-adevar “traditii” noi si
corupte, dar aceasta s-a întâmplat deoarece Vestul Latin a corupt mai întâi
însasi întelesul naturii Traditiei. Întelegerea ortodoxa, care a existat
pentru o lunga vreme si în Vest, si care a fost pastrata de Biserica Ortodoxa,
este aceea ca Traditia este în esenta ei neschimbatoare si se poate cunoaste
prin universalitatea sau catolicitatea ei. Adevarata Traditie Apostolica poate
fi gasita în consensul istoric al învataturilor Bisericii. Cauta ceea ce a
crezut Biserica din totdeauna, în întreaga istorie, pretutindeni, si vei gasi
Adevarul. Daca vreo învatatura nu a fost recunoscuta de Biserica în toata
istoria ei, atunci este erezie. Dar aici ne referim la Biserica, nu la niste
grupari schismatice. Schismatici si eretici au existat din perioada Noului
Testament si de atunci au continuat sa apara, caci, asa cum spune Apostolul,
“Caci trebuie sa fie între voi si eresuri, ca sa se învedereze între voi
cei încercati.” (1 Corinteni 11:19)
A TREIA PRESUPUNERE GRESITA
Oricine poate interpreta singur Scriptura, fara ajutorul Bisericii
Cu toate ca unii
protestanti nu sunt de acord cu aceasta formulare, ea reprezinta presupunerea
fundamentala pe care au facut-o reformatorii când au început sa promoveze
aceasta doctrina. Idea era ca Scriptura este destul de clara în as fel încât
fiecare sa o poata întelege oricine printr-o simpla lectura. Ei respingeau idea
ca mai este nevoie de ajutorul Bisericii. Aceasta pozitie a fost clar enuntata
de învatatii luterani de la Tubingen care au purtat o corespondenta cu
Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului la treizeci de ani dupa
moartea lui Luther.
Scripturile nu contin
erori, dar anumite pasaje sunt destul de obscure ca sa nu fie întelese fara
interpretarile date de Parintii luminati de Duhul Sfânt. Protestantii afirma ca
chiar si atunci când unele pasaje sunt obscure, ele sunt luminate de alte
pasaje care dau aceleasi învataturi în termeni usor de înteles de oricine.
Cu toate ca acesti învatati
luterani pretindeau foloseau uneori scrierile Sfintilor Parinti, ei afirmau ca
acestia nu sunt necesari, si ca acolo unde Sfintii Parinti si Biblia s-ar fi
contrazis, ei credeau Biblia si nu scrierile Parintilor. De fapt, ceea ce
spuneau ei era ca acolo unde scrierile Sfintilor Parinti contraziceau
interpretarile lor particulare, aceste interpretari particulare ar fi avut o
autoritate mai mare decât cea a Parintilor Bisericii. În locul ascultarii de
Parinti, care s-au dovedit a fi oameni drepti si sfinti, criteriul calauzitor
devenea capacitatea de ratiune a individului, aceeasi ratiune umana care i-a
condus pe unii teologi luterani moderni sa respinga aproape toate învataturile
de baza ale Scripturii (inclusiv divinitatea lui Hristos si Învierea), si chiar
si inspiratia divina a Scripturii, pe care vechii luterani îsi bizuiau
credinta. Ca raspuns, Patriarhul Ieremia al II-lea a dezvaluit clar adevaratul
caracter al învataturilor luterane:
Sa acceptam deci traditiile Bisericii cu o inima sincera si nu cu rationamente încurcate. Caci Dumnezeu l-a facut pe oameni drepti, dar ei umbla cu multe siretenii (Eclesiastul 7:29). Sa nu începem a învata un nou fel de credinta care este condamnata de traditia Sfintilor Parinti. Caci sfântul Apostolul spune, “daca va propovaduieste cineva o Evanghelie deosebita de aceea pe care ati primit-o, sa fie anatema”.
Ne-am astepta ca un sistem de
credinta ca Protestantismul, care afirma ca numai Scriptura are autoritate în
chestiuni de credinta, ar încerca mai întâi sa dovedeasca faptul ca aceasta
învatatura satisface propria ei cerinta. Ne-am astepta ca protestantii sa poata
scoate la iveala din Scriptura sute de texte care sa dovedeasca adevarul acestei
învataturi. Cel putin doua sau trei texte ar trebui folosite în acest scop,
caci Scriptura însasi spune, “Orice vorba sa fie sprijinita pe marturia a doi
sau trei martori.” Dar, asemenea copilului din poveste care a spus cu glas
tare ca împaratul nu era îmbracat, trebuie sa spun si eu ca nu exista un
singur verset în întreaga Scriptura care sa dea aceasta învatatura. Da, sunt
nenumarate texte care vorbesc despre inspiratia ei divina, despre autoritatea ei
si despre folosul ei – dar nu exista nici un pasaj care ar afirma ca numai
Scriptura ar avea autoritate pentru credinciosi. Daca o astfel de învatatura ar
aparea macar în mod implicit, atunci cu siguranta ea ar fi fost promovata si de
Parintii Bisericii, dar care dintre sfinti Parinti a dat vreo astfel de învatatura?
În felul acesta, învatatura cea mai fundamentala a Protestantismului se neaga
pe ea însasi, contrazicându-se pe sine. Nu numai ca Sola Scriptura nu este
declarata în Scriptura, dar este în mod explicit negata de Scriptura (ceea ce
deja am discutat), care ne învata ca Traditia are autoritate pentru crestini (2
Tesaloniceni 2:15, 1 Corinteni 11:2).
Din primele zile ale Reformei,
protestantii au fost obligati sa se confrunte cu faptul ca numai prin Biblie si
ratiunea individuala, oamenii nu puteau ajunge de acord cu privire la chestiuni
fundamentale de doctrina. Chiar si
în timpul vietii lui Martin Luther s-au ridicat zeci de grupuri, toate pretinzând
loialitate fata de Scriptura, dar care nu puteau cadea de acord cu privire la învatatura
Bibliei. Luther a stat cu mult curaj în fata Dietei din Worms si a afirmat ca
nu-si va schimba pozitia decât daca cineva l-ar convinge pe baza Scripturii sau
a ratiunii; mai târziu, când Anabaptistii, care se deosebeau de luterani doar
în câteva puncte, au cerut sa li se acorde aceeasi îngaduinta, luteranii i-au
macelarit cu miile. Iata ce a ramas din “dreptul fiecarui individ sa înteleaga
singur Scriptura”! În ciuda problemei evidente pe care o punea farâmitarea
Protestantismului, protestantii nu au dat înapoi în ce priveste Sola
Scriptura, ci au tras concluzia ca cei cu care nu sunt de acord, cu alte cuvinte
cei aflati în afara propriului lor grup nu interpreteaza
în mod corect Scriptura. S-au facut o serie de încercari pentru a
rezolva aceasta problema. O metoda de a reversa multiplicare incredibila a
schismelor nu s-a gasit înca, dar protestantii continua sa caute cheia
miraculoasa care sa le rezolve problema. Sa examinam în continuare cele mai
populare metode de interpretare a Bibliei, preferate de diferite grupuri
protestante.
METODA 1
Aceasta abordare a fost fara
îndoiala prima folosita de reformatori, cu toate ca destul de curând au înteles
ca ea nu este suficienta pentru a rezolva problemele puse de Sola Scriptura. Cu
toate ca s-a soldat de la început cu un esec, aceasta abordare este cea mai
populara printre fundamentalistii, evanghelicii si harismaticii mai putin
educati. O maxima des folosita de acestia este “Biblia spune ce vrea sa zica
si zice ce vrea sa spuna”. Dar atunci când este vorba de texte cu care în
general protestantii nu sunt de acord, cum ar fi puterea de a ierta pacatele
(Ioan 20:23), euharistia (“Acesta este trupul meu… acesta este sângele
meu” - Matei 26, 26, 28), sau învatatura lui Pavel ca femeile sa-si acopere
capul în biserica (1 Corinteni 11:1-16), dintr-o data Biblia nu mai spune ce
vrea sa zica, si întelesul nu mai este cel literal.
METODA 2
METODA 3
Deci o cale mai buna de interpretare a Scripturii nu poate fi gasita decât aceea ca Scriptura sa interpreteze Scriptura, adica prin ea însasi. Caci aceeasi Scriptura a fost dictata de acelasi Duh, care Îsi întelege voia si poate mai bine decât oricine sa-Si precizeze întelesul.
Oricât ar parea de
promitatoare, aceasta metoda s-a dovedit insuficienta sa rezolve problema
haosului si a farâmitarii lumii protestante. Punctul ei slab este criteriul
dupa care se clasifica textele “clare” si cele “neclare”. Baptistii,
care cred ca este imposibil pentru un crestin sa-si piarda mântuirea odata ce
este “mântuit”, descopere o serie de texte care “în mod clar” întaresc
învatatura lor cu privire la “siguranta mântuirii” – de exemplu “Caci
darurile si chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi”
(Romani 11:29) si “Oile
Mele asculta de glasul Meu si Eu le cunosc pe ele, si ele vin dupa Mine si Eu le
dau viata vesnica si nu vor pieri în veac, si din mâna Mea nimeni nu le va
rapi.” (Ioan 10:27,28). Dar
atunci când întâlnesc texte care par a indica faptul ca mântuirea se poate
pierde, ca de exemplu “Si tu, fiul omului, spune fiilor poporului tau: Dreptatea dreptului nu-l va
scapa în ziua pacatuirii lui si nelegiuitul nu va cadea pentru nelegiuirea sa
în ziua întoarcerii sale de la nelegiuirea sa, precum nici dreptul în ziua
pacatuirii sale nu va putea ramâne cu viata pentru dreptatea sa.” (Ezekiel 33:12), ei folosesc textul “clar” pentru
a-l lamuri pe cel “neclar”. Metodistii, dupa care credinciosii îsi pot
pierde mântuirea daca Îi întorc spatele lui Dumnezeu, nu considera aceste
texte din urma sunt ”neclare”, si dimpotriva, le folosesc pe acestea pentru
a clarifica textele “clare” ale baptistilor. În felul acesta, baptistii si
metodistii îsi arata unii altora texte, neputând întelege de ce ceilalti nu
înteleg ceea ce lor li se pare foarte “clar”.
METODA 4
Înecati într-o mare de
diviziuni si opinii subiective, protestantii apeleaza la o metoda mai
intelectuala si cu un aer de obiectivitate. Pe masura ce timpul trecea si farâmitarea
crestea, stiinta si ratiunea au devenit standardele prin care teologii
protestanti au sperat sa creeze o anumita consecventa în interpretarile lor.
Aceasta abordare “stiintifica”, care a ajuns sa predomine studiile
protestante, iar în secolul nostru chiar si cele catolice, este cunoscuta sub
numele de “Exegeza Critica-istorica”. Dupa aparitia Iluminismului, stiinta
parea a fi capabila sa rezolve toate problemele omenirii. Studiile protestante
au început sa aplice metodologia si filozofia stiintelor în teologie si
studiul Bibliei. Începând cu vremea iluminismului, savantii protestanti au
analizat fiecare aspect al Bibliei: istoria, manuscrisele, limbile biblice, etc.
Privind Scriptura ca pe un santier arheologic, acesti savanti au cautat sa
analizeze fiecare fragment si osisor folosind cele mai moderne metode
stiintifice. Trebuie sa recunoastem ca aceste studii au adus multe cunostinte
folositoare. Din nefericire, aceasta metodologie a produs si erori grave, dar
fiind prezentata cu o aura de obiectivitate stiintifica multi crestini sunt
fascinati de farmecul ei.
Savantii protestanti (atât
cei “liberali”, cât si cei “conservativi”) au gresit aplicând în mod
eronat metodologiile empirice pe tarâmul teologiei si al studiilor biblice.
Pentru a descrie aceste eforturi, folosesc aici termenul de Empirism într-un
sens larg, care se refera la modul rationalist si materialist de a vedea lumea,
caracteristic gândirii Vestice. Sistemele pozitiviste de gândire (empiricismul
fiind unul dintre acestea) încearca sa se bazeze pe o cunoastere “certa”.
Empirismul este sistemul dupa care întreaga cunoastere este bazata pe
experienta si doar afirmatiile care sunt stabilite pe baza unei metode
stiintifice de observare pot fi considerate drept sigure. La metodele de
observare si experimentare se adauga principiul îndoielii metodologice, cel mai
bun exemplu fiind filozoful francez Rene Descartes, care îsi începe discursul
filozofic cu observatia ca totul poate fi pus la îndoiala, cu exceptia propriei
existente (“Gândesc, deci exist”), acesta fiind punctul de plecare al unui
sistem filozofic bazat pe un adevar care nu poate fi pus la îndoiala. La început,
reformatorii s-au multumit cu presupunerea ca Biblia este baza sigura pe care se
poate sprijini filozofia si teologia. Dar, pe masura ce spiritul Iluminismului
devenea tot mai prevalent, savantii protestanti au început sa supuna chiar si
Biblia metodelor de investigatie rationaliste – încercând sa stabileasca ce
se poate cunoaste “în mod sigur” din Biblie. Savantii protestanti liberali
au desavârsit acest proces, înlaturând una dupa alta toate “învelisurile
exterioare” si au ramas doar cu propriile lor opinii si propriul lor
sentimentalism ca baza pentru ce le-a ramas din credinta lor.
Protestantii conservatori au
fost mult mai putin consistenti în abordarea lor rationalista. Ei au pastrat o
anumita reverenta fata de Scriptura si o credinta în inspiratia ei. Totusi, în
mod esential, chiar si printre cei mai convinsi fundamentalisti, metoda lor este
în mod esential înradacinata în acelasi spirit rationalist ca cel al
liberalilor. Un prim exemplu poate fi întâlnit printre asa-numitii
fundamentalisti dispensationalisti, care sustin ca în diferitele stadii ale
istoriei Dumnezeu i-a tratat pe oameni în conformitate cu anumite dispensatii,
cum ar fi cea “Adamica”, “a potopului”, “Mozaica”, “Davidica”,
etc. Se poate vedea ca exista un graunte de adevar în aceasta teorie, dar ei
merg dincolo de Vechiul Testament si învata ca acum suntem sub o alta
dispensatie decât a crestinilor din primul veac. Cu toate ca minunile au fost
prezente în “perioada Noului Testament”, ele nu mai au loc astazi. Fara a
avea nici o baza scripturala, aceasta metoda este foarte convenabila, caci le
permite sa accepte minunile consemnate în Biblie si sa ramâna empiristi în
viata de fiecare zi. Cu toate ca discutarea unei astfel de metode pare a fi doar
de interes academic, si ca ea nu influenteaza pe protestantul de rând, acesta
este de fapt atins de un astfel de rationalism.
Marea eroare a asa-zisei
metode “stiintifice” de abordare a Scripturii consta în adoptarea
prejudecatilor empiriste în studiul istoriei, Scripturii si al teologiei.
Metodele empirice functioneaza bine când sunt aplicate corect în stiintele
naturale, dar atunci când sunt aplicate acolo unde nu au cum sa functioneze, ca
de exemplu în cazul momentelor unice ale istoriei (care nu pot fi repetate si
testate), ele nu pot produce
rezultate consistente sau corecte. Oamenii de stiinta nu au putut inventa un
telescop care sa priveasca în lumea spiritelor, dar cu toate acestea, anumiti
savanti protestanti afirma ca, în lumina stiintei, existenta demonilor si a
Diavolului a fost infirmata. Daca Diavolul ar aparea înaintea unui empirist cu
o furca în mâna si colorat în rosu, el ar gasi o explicatie care sa se
conformeze conceptiei lui despre lume. Cu toate ca astfel de empiristi se mândresc
cu “mintea lor deschisa”, ei sunt atât de orbiti de propriilor lor
presupuneri, încât nu pot vedea nimic care nu se conformeaza conceptiilor lor
despre realitate. Aplicat în mod consecvent, empirismul ar discredita întreaga
cunoastere (inclusiv pe el însusi), dar îsi permite în mod convenabil sa fie
inconsecvent, deoarece “reputatia pe care o are pentru rigoarea lui
stiintifica depaseste defectele pe care le are în fundamentul lui”.
Legatura care exista între
concluziile extrem de diferite ale protestantilor conservatori si ale savantilor
protestanti liberali este greu de perceput – mai ales de catre
fundamentalistii conservatori! Cu toate ca acestia se vad pe ei însisi în
completa opozitie fata de protestantismul liberal, de fapt ei folosesc aceleasi
metode în studiul Scripturii ca si liberalii, si împreuna cu acestea, aceleasi
presupuneri filozofice fundamentale. În felul acesta, diferentele dintre
“liberali” si “conservatori” nu sunt diferente în presupuneri
fundamentale, ci în limita la care ei le duc la concluziile lor logice.
Daca exegeza protestanta ar fi
cu adevarat “stiintifica”, asa cum se pretinde, atunci rezultatele ei ar fi
întotdeauna aceleasi. Daca metodele ei ar constitui “tehnologii
nepartinitoare” (cum le vad unii) atunci indiferent cine le-ar folosi, ar ele
ar duce la aceleasi concluzii. Dar ce descoperim atunci când analizam stadiul
curent al studiilor protestante? Chiar si dupa parerea “expertilor”,
cercetarea biblica protestanta este în criza. Aceasta criza este cel mai bine
ilustrata de un cunoscut savant protestat, specialist în Vechiul Testament,
Gerhard Hasel (în studiul sau cu privire la istoria si starea actuala a
teologiei Vechiului Testament: “Teologia Vechiului Testament: Subiecte în
dezbaterea curenta”), care arata ca în anii 70 cinci noi teologii ale
Vechiului Testament au aparut la lumina, “dar nici una din ele nu este de
acord cu celelalte în ce priveste metodele si abordarea”. Faptul uimitor este
ca în ciuda pretentiilor de rigoare al studiilor biblice protestante, poti
alege la întâmplare aproape orice concluzie si vei gasi “studii riguroase”
care sa o sustina. Cu alte cuvinte, poti alege orice concluzie pe care o preferi
la un anumit moment, si poti gasi un doctor în teologie care sa o justifice.
Evident, aceasta nu este “stiinta” în acelasi sens cu matematica sau
chimia! Avem deci de a face cu o disciplina a cunoasterii care se prezinta ca
“stiinta obiectiva”, dar care de fapt este o pseudo-stiinta ce ascunde
perspective filozofice si teologice aflate în competitie unele cu altele. Este
o pseudo-stiinta pentru ca, oamenii de stiinta neputând dezvolta instrumente
care sa-L examineze sau sa-L înteleaga pe Dumnezeu, un studiu stiintific al
teologiei sau al interpretarii Bibliei este imposibil.
Aceasta nu înseamna ca nu pot exista studii riguroase si folositoare; înseamna
numai ca, sub camuflajul studiilor istorice si lingvistice legitime, ascunse în
spatele pretentiilor stiintifice, metodele protestante de cercetare a Bibliei
sunt produsul si instrumentul prejudecatilor teologice si filozofice
protestante.
Cu o subiectivitate care
depaseste speculatiile psihanalizei Freudiene, savantii protestanti aleg în mod
subiectiv “fapte” si “dovezi” care se potrivesc intentiilor lor si apoi
îsi aplica metodele pentru a
ajunge la concluzii predeterminate de baza prejudecatilor lor. În acelasi timp,
savantii protestanti, atât cei “liberali” cât si cei “conservativi” se
descriu pe ei însisi ca “oameni de stiinta” nepartinitori. Mai mult decât
atât, deoarece universitatile moderne nu dau doctorate celor care doar repeta
adevarul neschimbat, acesti savanti se întrec unii pe altii în producerea unor
teorii originale. Aceasta este chiar esenta ereziei: noutate, opinie personala
aroganta, auto-înselare.
METODA ORTODOXA DE CAUTARE A ADEVARULUI
Atunci când, prin mila lui
Dumnezeu am descoperit credinta ortodoxa, nu am mai avut nici o dorinta sa ma
uit înapoi la Protestantism si la “metodele” lui de a studia Biblia. Din
nefericire am descoperit ca metodele si presupunerile protestante au infectat si
anumite cercuri din Biserica Ortodoxa. Motivul este, asa cum am aratat mai sus,
faptul ca abordarea protestanta a Scripturii este înfatisata drept
”stiinta”. Unii ortodocsi cred ca fac o mare favoare introducând aceasta
eroare în seminarile si parohiile ortodoxe. Dar nu este nimic nou în aceasta;
asa a încercat din totdeauna erezia sa patrunda în Biserica si sa-i însele pe
cei credinciosi. Asa cum a spus Sfântul
Ireneu, la începutul discursului împotriva ereziilor din vremea lui:
Prin cuvinte mestesugite si credibile, ei atrag cu siretenie pe cei simpli, pe care îi determina sa ia în considerare sistemele lor; dar sfârsesc prin a-i distruge atunci când îi initiaza în blasfemiile lor. Într-adevar, eroarea nu este niciodata prezentata în goliciunea malformatiilor ei, ci cu siretenie este îmbracata în haine atractive, ca sa para celor neîncercati mai adevarata decât adevarul.
Ca nimeni sa nu înteleaga
gresit, doresc sa fiu foarte clar: abordarea Ortodoxa a Bibliei nu este bazata
pe o cercetare „stiintifica” a Bibliei. Pretentia ei de a întelege
Scriptura nu provine din faptul ca ar dispune de informatii arheologice mai
complete, ci dintr-o relatie speciala cu Autorul Scripturii. Biserica Ortodoxa
este trupul lui Hristos, stâlpul si temelia Adevarului si mijlocul prin care
Dumnezeu a scris si a pastrat Scripturile. Biserica Ortodoxa întelege Biblia
deoarece ea este mostenitoarea unei traditii vii care începe cu Adam si se
continua pâna în ziua de azi. Adevarul acestui fapt nu poate fi
„demonstrat” în laborator. Omul trebuie sa fie convins de Duhul Sfânt si
sa experimenteze viata lui Dumnezeu în Biserica.
Întrebarea pe care o pun în
acest punct protestantii este de unde stim ca traditia ortodoxa este cea
dreapta, sau, chiar mai mult, daca exista o astfel de traditie adevarata. În
primul rând, protestantii ar trebui sa studieze istoria Bisericii. Ei vor
descoperi acolo ca exista o singura Biserica. Aceasta a fost de la început
credinta Bisericii. Crezul Nicean declara acest adevar într-un mod neechivoc:
„Cred în una sfânta, soborniceasca si apostolica Biserica.” Aceasta
declaratie, pe care cele mai multe denominatii protestante spun ca o accepta, nu
s-a referit niciodata la vreo „biserica” invizibila si pluralista, cu mii de
neîntelegeri doctrinare. Sinodul care a canonizat Crezul (ca de altfel si
Scriptura) i-a anatemizat pe cei din afara Bisericii, indiferent daca erau
eretici, ca de exemplu montanistii, sau schismatici ca donatistii. Ei nu au
spus, „Nu suntem de acord cu montanistii din punct de vedere doctrinar, dar ei
fac parte din Biserica asemenea noua.” Din contra, acestia au fost exclusi din
comuniunea cu Biserica si au fost reprimiti în Biserica doar prin Sfântul
Botez (în cazul ereticilor) sau prin miruire (în cazul schismaticilor) (Al
doilea Sinod Ecumenic, Canonul VII). Chiar si rugaciunile comune cu cei din
afara Bisericii erau interzise (Canoanele Sfintilor Apostoli, canoanele XLV,
XLVI). Spre deosebire de protestanti care fac eroi din cei care se rup de un
grup pentru a forma unul nou, în Biserica din primele veacuri aceasta era
considerata ca unul din cele mai grave pacate. Asa cum a avertizat Sf. Ignatiu
de Antiohia (un ucenic al
Apostolului Ioan), „Sa nu va înselati fratilor, nici unul din cei care
urmeaza pe altul într-o schisma nu va mosteni Împaratia lui Dumnezeu, nici
unul care urmeaza învataturile eretice nu este de partea patimilor” (catre
Filadelfieni, 5:3).
Motivul însasi al miscarii
protestante a fost existenta abuzurilor papale, care nu au existat înainte ca
Vestul Roman sa se fi desprins de Ortodoxia Rasariteana. Multi teologi
protestanti moderni au început sa priveasca din nou la acest prim mileniu al
Crestinismului nedivizat si sa descopere marea comoara pe care Vestul a
pierdut-o (ca rezultat, multi devin ortodocsi).
Evident, una din urmatoarele
afirmatii este adevarata: (1) nu exista o Traditie corecta si deci portile
iadului au biruit Biserica si atât Evangheliile cât si crezul Nicean gresesc,
(2) adevarata credinta se gaseste în papism, cu dogmele lui schimbatoare
definite de un Papa infailibil, sau (3) Biserica Ortodoxa este Biserica fondata
de Hristos, care a pastrat cu credinta Traditia Apostolica. Protestanti au de
ales între relativism, Catolicism sau Ortodoxie.
Pentru ca baza teologica pe
care o constituie Sola Scriptura a produs doar rupturi si certuri, multi
protestanti au renuntat la idea unitatii crestine si considera drept ridicola
ipoteza ca ar exista o singura credinta. Confruntati cu afirmatii tari ca cele
citate mai sus, ei sustin ca acestea nu se potrivesc dragostei crestine.
Lipsindu-le unitatea, ei încearca sa creeze o falsa unitate prin filozofia
relativista a ecumenismului, în care singura credinta atacata este aceea care
face afirmatii categorice cu privire la Adevar. Dar aceasta nu este dragostea
crestina a Bisericii ci sentimentalism umanistic. Dragostea este esenta
Bisericii. Hristos nu a venit pentru a stabili o noua scoala de gândire, ci,
asa cum El Însusi a spus, a venit pentru a-Si zidi Biserica pe care portile
iadului nu o vor birui (Matei 16:17). Aceasta noua comunitate a Bisericii a
creat o unire a unor persoane individuale, o unire organica si nu una mecanica.
Aceasta unitate este posibila numai prin noua viata adusa de Duhul Sfânt si
experimentata mistic în viata Bisericii.
Credinta crestina îi uneste
pe credinciosi cu Hristos, formând un trup armonios din indivizi separati.
Hristos modeleaza acest trup facându-se cunoscut fiecarui membru si dându-i
Duhul Harului într-o maniera tangibila... Daca legatura cu trupul lui Hristos
se rupe, atunci personalitatea izolata si învaluita în propriul egoism va fi
lipsita de influenta benefica si bogata a Duhului Sfânt, care locuieste în
Biserica.
Biserica este una pentru ca
este trupul lui Hristos si ontologic nu poate fi despartita. Biserica este una,
dupa cum Tatal si Fiul sunt una. Cu toate ca aceasta conceptie de unitate pare a
fi imposibila, ea nu este asa pentru aceia care au trecut dincolo de conceptii
si i-au trait realitatea. Cu toate ca aceasta pare a fi o învatatura greu de
acceptat, este o realitate în Biserica Ortodoxa, dar cere din partea fiecaruia
lepadare de sine, umilinta si dragoste.
Credinta noastra în unitatea
Bisericii are doua aspecte, unul istoric si altul prezent. Când Apostolii, de
exemplu, au parasit aceasta viata, ei nu au parasit unitatea Bisericii. Ei fac
acum parte din Biserica tot atât ca si atunci când erau prezenti în trup. Când
sarbatorim Euharistia în orice biserica locala, nu o facem singuri, ci cu întreaga
Biserica, cea de pe pamânt si cea din cer. Sfintii din cer sunt chiar mai
aproape de noi decât cei pe care îi putem vedea si atinge. În felul acesta,
în Biserica Ortodoxa nu suntem învatati doar de cei pe în trup pe care
Dumnezeu ni i-a dat ca învatatori, ci de catre toti învatatorii din cer si de
pe pamânt. Suntem astazi învatati tot atât de catre Ioan Gura de Aur ca si de
catre episcopul nostru local. Implicatia asupra studiului Scripturii este aceea
ca nu o interpretam fiecare individual (2 Petru 1:20), ci ca Biserica. (N.T:
Acest text apare neclar în traducerea protestanta a lui Cornilescu. Traducerea
Ortodoxa este mai precisa: „Aceasta
stiind mai dinainte ca nici o prorocie a Scripturii nu se tâlcuieste dupa
socotinta fiecaruia”.) Acest fel de a ne raporta la Scriptura a primit o
definitie clasica din partea Sf. Vincent de Lerins:
Aici
cineva poate întreba: din moment ce canonul Scripturii este complet si
suficient în sine însusi, de ce mai este necesar sa adaugam autoritatea
interpretarii eclesiale? De fapt – trebuie sa raspundem noi – din cauza adâncimii
Sfintei Scripturi, ea nu este universal interpretata în acelasi fel de toti.
Acelasi text este interpretat diferit de diferite persoane, asa încât cineva
ar putea trage concluzia ca exista tot atâtea interpretari cât sunt oameni...
Tocmai din cauza acestor multe distorsiuni cauzate de diferite erori este
necesar ca interpretarea scrierilor profetice si apostolice sa fie facuta în
armonie cu întelesul eclesial si catolic.
Chiar
în Biserica Catolica, trebuie folosita multa grija pentru a ne tine de ceea ce
s-a crezut pretutindeni, din totdeauna si de catre toti. Aceasta este într-adevar
catolicitatea, asa cum indica însasi etimologia numelui, ceva care implica
universalitate. Aceasta regula este aplicata atunci când folosim principiile de
universalitate, vechime si consens. În ce priveste universalitatea o facem
marturisind acea credinta pe care o marturiseste întreaga Biserica, de
pretutindeni. În ce priveste vechimea, o facem proclamând acele adevaruri pe
care stramosii si parintii nostri le-au declarat ca inviolabile. În ce priveste
consensul, o facem adoptând acele definitii si afirmatii acceptate de toti sau
aproape toti episcopii.
În acest fel de abordare a
Scripturii individul nu se straduieste sa fie original, ci sa înteleaga ceea ce
este deja prezent în traditiile Bisericii. Avem obligatia de a nu pasi dincolo
de limitele pe care le-au definit Parintii Bisericii, ci de a transmite cu
credinciosie traditia pe care am primit-o. Aceasta cere mult studiu si multa gândire,
si mai mult decât atât, cere sa ne cufundam în viata mistica a Bisericii. De
aceea, Sf. Augustin vorbind despre cum sa interpretam Scripturile (Despre
Doctrina Crestina, Cartile I-IV) se ocupa mult mai mult de calitatile celui care
studiaza Scriptura decât de cunoasterea intelectuala pe care acesta trebuie sa
o posede:
Cu un astfel de standard înalt,
ne vom baza si mai mult pe calauzirea Sfintilor Parinti care au posedat aceste
virtuti, si nu ne vom însela singuri crezând ca suntem interpreti ai Sfintei
Scripturi mai capabili sau mai întelepti decât ei.
Ce se poate spune despre
lucrarile savantilor protestanti? În masura în care aceste lucrari ne ajuta sa
întelegem istoria si cadrul anumitor pasaje obscure, ele sunt în armonie cu Sfânta
Traditie si ne sunt de folos.
Asa scria Sf. Grigore de
Nazianz cu privire la scrierile pagâne, „ Dupa cum din anumite reptile putem
extrage medicamente folositoare, tot asa din scrierile seculare putem extrage
principii de cercetare si speculatie, respingând în acelasi timp idolatria
lor...” În felul acesta, evitând sa ne închinam falsilor zei ai
Individualismului, Modernitatii si Mândriei Academice, întelegând
presupunerile folosite si folosind acele lucruri care arunca lumina istorica sau
lingvistica asupra Scripturii, vom întelege mai bine Traditia. Dar aceste
studii protestante sunt gresite atunci când speculeaza dincolo de textele
canonice si impun idei straine în întelegerea Scripturii, cazând în dezacord
cu Sfânta Traditie, cu acea credinta a Bisericii „din totdeauna si de
pretutindeni”.
Daca protestantii vad aceasta
abordare drept aroganta sau naiva, ei trebuie sa observe mai întâi aroganta si
naivitatea acelor savanti care se cred calificati sa nege (sau, în cele mai
multe cazuri sa ignore) doua mii de ani de învatatura crestina. Da oare un
titlu de doctor în teologie o mai adânca întelegere a tainelor lui Dumnezeu
decât întelepciunea totala a milioane de credinciosi si a Parintilor Bisericii
care L-au slujit cu credinciosie pe Dumnezeu, care au îndurat torturi,
martiraj, batjocuri si închisoare pentru credinta lor? Este oare crestinismul
învatat în confortul unei biblioteci sau atunci când cineva îsi poarta
crucea? Adevarata aroganta este a acelora care, fara a încerca macar sa afle ce
este Sfânta Traditie, decid singuri ca ei stiu mai bine, ca doar acum a aparut
cineva care a înteles pentru prima oara cu adevarat ce vrea sa spuna Scriptura.
Sfânta Scriptura este punctul
cel mai înalt al Sfintei Traditii a Bisericii, dar înaltimea la care se ridica
se bazeaza pe muntele pe care este asezata. Luata din contextul Sfintei
Traditii, stânca Scripturii devine o bucata de lut care primeste orice forma
impusa de cel care o manipuleaza. Scripturii nu i se da cinste atunci când este
abuzata si deformata, chiar daca aceste denaturari se fac în numele autoritatii
ei. Trebuie sa citim Biblia; ea este cuvântul lui Dumnezeu. Dar ca sa-i întelegem
mesajul trebuie sa ne asezam cu umilinta la picioarele sfintilor care s-au
dovedit „împlinitori, nu numai ascultatori ai cuvântului” (Iacov 1:22), si
care prin vietile lor s-au dovedit vrednici de a interpreta Scriptura. Atunci când
avem întrebari cu privire la scrierile Apostolilor, sa mergem la acei care i-au
cunoscut pe Apostoli, la sfinti ca Ignatiu din Antioha si Polycarp. Sa întrebam
Biserica, daca vrem sa nu fim aroganti, daca vrem sa nu ne auto-amagim.