OrthoLogia

Autor: Mihai Oara

Cu o oarecare "compasiune" fata de Biserica Ortodoxa, sora mare cazuta în pacat ("devierile de la Scriptura"), Iosif Ton se întreaba, "Mai poate fi Biserica Ortodoxa reformata?" Tot el ne raspunde, NU. Titlul ultimului capitol din cartea lui este semnificativ intitulat, "Încercari de reforma în Biserica Ortodoxa". Ca dovada ca Biserica Ortodoxa nu mai poate fi reformata, autorul ne aduce cazurile a trei preoti ortodocsi români care, în secolul nostru au fost siliti sa paraseasca aceasta biserica.

Înainte sa analizam aceste trei cazuri, sa ne întrebam ce fel de reforma are Iosif Ton în vedere. Exista reforme si reforme. Exista revolutii si evolutii. În unul din capitolele precedente, suntem educati de autor cu privire la revolutii si nenorocirile pe care acestea le aduc în societate. Motivul principal este acela ca revolutiile, pentru cauze bune sau rele, de cele mai multe ori poarta în ele acea samânta a razvratirii care exalta pe un om si-L neglijeaza pe Dumnezeu. Când un om se ridica si afirma ca ceilalti sunt gresiti si doar el are dreptate, numai prin harul lui Dumnezeu acel om nu cade în cel mai mare pacat al mândriei. De aceea, multe revolutii în biserica sau societate devin nimic altceva decât confruntari între niste personalitati umane supra umflate.

Revolutiile sunt cu atât mai periculoase în biserica, acolo unde avem de-a face cu adevaruri si porunci absolute. Nu tot ce vedem în biserica are acest aspect absolut. Dumnezeirea lui Iisus este un absolut, dar ora la care ne întâlnim pentru rugaciune nu este un absolut. Problema este, cine decide? Care dintre învataturile bisericii sunt relative si reflecta doar niste preferinte temporale sau culturale, si care sunt absolute si prin urmare nu trebuie schimbate? De multe ori raspunsul este greu de gasit. Ceea ce complica situatia este faptul ca multe din aspectele culturale nu sunt rele în ele însele, nu au nevoie de schimbare. De aceea întrebarea pe care de multe ori o pun protestantii sau neoprotestantii, "Unde scrie în Biblie sa facem asa ceva?" nu are sens. Ar trebui mai degraba sa ne punem întrebarea, "Este aceasta de folos?", sau "Contrazice aceasta Biblia?" Nu toate aspectele bisericii care nu sunt descrise în Biblie sunt automat rele. Biserica Ortodoxa are în acest sens un îndrumator de mare folos, anume Sfânta Traditie. Bisericile protestante sau neoprotestante îsi au si ele traditiile lor, indiferent daca le recunosc sau nu ca traditii. Deosebirea este ca Traditia Ortodoxa a fost încercata si validata în cursul a doua mii de ani, pe când traditiile, sa zicem baptiste, au o vechime de o suta sau doua de ani, iar uneori sunt inventate ad-hoc sau primite de la niste misionari americani. Nu ma pronunt aici daca anumite traditii sunt bune sau rele, ci doar observ ca ele exista în toate denominatiile, ca un strat de învatatura adaugat Scripturii.

Ca sa pastreze nestirbite dogmele fundamentale, învataturile Scripturii, cât si folosul Traditiei, Biserica Ortodoxa a avut întotdeauna o atitudine foarte conservatoare. Ca aproape orice virtute umana ne-balansata de alte virtuti, statornicia poate si ea sa devina un defect, dar aceasta posibilitate este mult mai putin periculoasa decât schimbarea fara judecata. Într-o lume în care feministele "crestine" americane schimba textul Scripturii ca sa îndeparteze atributele masculine ale lui Dumnezeu, în care un pastor metodist casatoreste homosexuali în biserica, nu putem fi decât foarte multumitori pentru conservatorismul Bisericii Ortodoxe. Aici schimbarea este mult mai periculoasa decât lipsa de schimbare.

Acest conservatorism al Ortodoxiei, a ferit-o de multe din devierile si curentele care au framântat bisericile occidentale. În Ortodoxie nu exista liberalism, feminism, modernism. Preotii ortodocsi nu alearga dupa ultimele curente din Occident. Lumea si politica au mai putina influenta în Biserica Ortodoxa (nu ma refer aici la membrii individuali, care pot cadea în toate aceste pacate).

Exista posibilitatea unor schimbari bune în Biserica Ortodoxa? Raspunsul este un DA emfatic. Orice suflu de viata noua de la Hristos este de dorit. Orice cautare si cunoastere mai profunda a Scripturii este binevenita. Biserica Ortodoxa nu are nimic in ea însasi care sa se opuna unor astfel de reînnoiri. Modernizarea limbii vorbite în biserica, luarea de atitudini fata de problemele sociale moderne, mai buna educare a credinciosilor – toate acestea sunt scopuri minunate, care trebuie cautate. Dar distincti dintre ce este omenesc, trecator, "ultima moda", relativ, si ceea ce este fundamentat pe Scriptura si (marea) Traditie nu este întotdeauna usor de facut.

Încercând sa "reformeze" Biserica Ortodoxa, un credincios, un preot sau episcop poate face una din urmatoarele greseli:

1. Poate încerca sa reformeze adevarurile vesnice (vezi cazuri ca acelea ale fondatorilor Martorilor lui Iehova, a Mormonilor, etc.)
2. Poate încerca sa reformeze traditii bune ale bisericii ("Postul Pastelor nu este în Scriptura, deci nu trebuie sa-l mai tinem.")
3. Poate încerca reforme pozitive, dar într-un spirit de razvratire.
4. Poate încerca reforme pozitive, într-un spirit de umilinta, dar fara de întelepciune, fara pricepere tactica.

Întrebarea este, ce reforma a Bisericii Ortodoxe doreste Iosif Ton? Parerea mea este ca stilul de reforma pe care l-ar dori s-ar încadra undeva la punctul (b) de mai sus. El ar dori sa scoata afara icoanele, sa desfiinteze Traditia, sa reduca aproape la zero orice referinta la sfinti sau la Fecioara Maria, sa înlocuiasca episcopii cu presedinti de comunitati. Cu alte cuvinte, o autodesfintare a unei biserici cu o traditie de 2000 de ani. Orice reforma care nu ar merge atât de departe ar fi considerata "esecul Bisericii Ortodoxe de a se auto-reforma".

Exemplele pe care ni le da, se încadreaza mai degraba între punctele (c) si (d) de mai sus. Înainte sa analizez unul dintre ele, as dori sa remarc faptul ca tot ce stiu despre aceste cazuri vine aproape exclusiv din cartea lui Iosif Ton. Ca în orice conflict, ar trebui sa ascultam si cealalta parte, pe preotii sau ierarhii ortodocsi care au participat la evenimente. O astfel de marturie nu avem la dispozitie, dar putem trage unele concluzii chiar din materialele introduse în carte.

Citind pasajele din scrierile lui incluse în aceasta carte, nu poti sa nu ai o puternica simpatie fata de el. Asa cum îl prezinta si Goga, Tudor Popescu apare ca un om deosebit de inteligent, bine articulat, cu un cap limpede si cu intentii laudabile. Întelegem din scrisorile lui catre ierarhii ortodocsi ca era convins ca o întreaga grupare de preoti îl dusmaneau, în parte datorita succesului sau. Poate aceasta era adevarat, cu toate ca o cunoastem doar de la el. În fond, preotii ortodocsi pot si ei gresi, pot fi si ei egoisti sau invidiosi (aceasta nefiind o regula!). Au fost cazuri în istoria bisericii când anumiti sfinti au fost prigoniti în timpul vietii lor, dar au fost mai târziu recunoscuti de Biserica. Nu cred ca acesta va fi cazul lui Tudor Popescu.

Citind istoria lui si scrierile lui, nu pot sa nu fac niste observatii si sa nu trag niste concluzii.

În ciuda conflictelor cu Biserica, este sigur ca el nu ar fi fost de acord cu cele mai multe din argumentele aduse de Iosif Ton împotriva Bisericii Ortodoxe, în cartea lui. Îmi este greu sa mi-l închipui plângându-se de rolul "slavonei tâmpite" în istoria neamului nostru.

El citeaza corect învatatura ortodoxa care spune, "lui Dumnezeu sa i te închini, iar pe Sfinti sa-I venerezi". Nu cred ca Iosif Ton ar fi fost de acord cu venerarea Sfintilor.

Dupa ce a iesit din Biserica Ortodoxa si a înfiintat biserica din Carol Davilla, el a continuat sa practice botezul copiilor – una din acuzatiile de baza ale lui Iosif Ton împotriva Bisericii Ortodoxe.

Faptul ca Tudor Popescu boteza copii este foarte interesant. Aceasta ne duce la un paradox. Iata-l pe acest om care a preferat sa-si piarda pozitia în Biserica Ortodoxa pentru ca a fost convins ca trebuie sa asculte de Biblie, nu de Traditie. Iata-l si pe Iosif Ton care ataca Biserica Ortodoxa pentru acelasi motiv; doi oameni sinceri (dar nu neaparat drepti), fiecare considerând Scriptura ca unica autoritate. Totusi, ei ajung la concluzii diferite! Oare de ce? Este ceva rau cu Scriptura? Nicidecum! Raspunsul este cel dat dintotdeauna de Biserica Ortodoxa, un raspuns afirmat de altfel clar în Scriptura: biserica este stâlpul si temelia adevarului. Atunci când avem pareri sau interpretari diferite ale Scripturii, trebuie sa ne ducem la Traditia bisericii, sa vedem ce au spus Sfintii, Sinoadele si care a fost practica Bisericii pe parcursul a 2000 de ani. În cazul botezului, Tudor Popescu este cel care avea dreptate, caci botezul copiilor s-a practicat dintotdeauna în biserica. Botezul exclusiv al adultilor a aparut târziu, dupa Reforma, odata cu anabaptistii.

Aflam din carte ca ceea ce a pus capat carierei lui în Biserica ortodoxa a fost refuzul de a folosi o anumita fraza în liturghie, fraza din care rezulta ca suntem mântuiti prin rugaciunile Sfintilor. Dupa parerea mea, acest refuz a fost cu totul inutil, în afara de posibilitatea ca Tudor Popescu a vrut sa declanseze el însusi un scandal. Iata de ce.

Învatatura clara a Bisericii Ortodoxe este ca numai Iisus este cel care ne rascumpara. Nici un om, nici o mie de oameni nu ar fi putut sa o faca. Dar cuvântul mântuire este folosit ceva mai relaxat pe paginile Scripturii. Iisus este cu siguranta si necontestat cauza ultima a mântuirii noastre. Dar în procesul mântuirii fiecarui om în particular, El se foloseste de toate împrejurarile vietii noastre ca sa ne mântuiasca. El poate folosi o boala ca sa ma faca sa strig la El si sa-L cunosc. Pot atunci spune ca "boala m-a mântuit". Aceasta nu înseamna ca nu sunt mântuit de Iisus, ci de boala (care este o consecinta a pacatului), înseamna doar ca Iisus S-a folosit de boala ca sa ma scape de pe o cale rea. Mântuirea apare de multe ori în felul acesta în Scriptura. De exemplu, Iacov scrie,

"sa stiti ca cine întoarce pe un pacatos de la ratacirea caii lui, va mântui un suflet de la moarte, si va acoperi o sumedenie de pacate."

Înseamna aceasta oare ca omul care întoarce un pacatos de la calea lui rea devine Mântuitorul lui, în locul lui Hristos? Nicidecum! El este folosit doar de Dumnezeu în procesul mântuirii altuia.

La fel este cu rugaciunile Sfintilor. Rugaciunea ortodoxului, "Doamne mântuieste-ma pentru (sau prin) rugaciunile Sfintilor" este o expresie de adânca umilinta. Cel care se roaga asa se vede atât de sarac cu duhul încât nu poate spune (asa cum am vazut în cercuri protestante americane) , "Doamne, pe baza promisiunilor tale, dat fiind ca eu mi-am facut partea, iarta-ma!"

Or fi fost oare credinciosi în biserica unde slujea Tudor Popescu care sa nu fi înteles aceasta învatatura ortodoxa? Or fi fost oare unii care sa creada ca nu suntem rascumparati de Hristos, ci de Sfinti? Foarte posibil! Ce trebuia dar sa faca Tudor Popescu? Nu avea decât sa explice învatatura corecta în biserica, în timpul predicii, continuând însa practicarea corecta a slujbei lui Ioan Gura de Aur, slujba acceptata de 1500 de ani de milioane de credinciosi si mii de teologi ortodocsi, cu cel putin aceeasi râvna fata de adevar ca si el. Deduc de aici ca el era deja doritor sa declanseze un conflict.

Paginile în care Tudor Popescu descrie cum a avut o întâlnire personala cu Domnul Iisus sunt foarte frumoase. Ce nu înteleg, este de ce a exclus Biserica Ortodoxa din aceasta experienta. Am citit despre experiente si mai minunate, si mai înaltatoare, si mai frumoase, dar traite de preoti, calugari sau simplii credinciosi ortodocsi. Nu exista nimic ne-ortodox în a avea o relatie, o întâlnire personala cu Domnul.

Când aud pe unul care mergea doar la Pasti si la Craciun la biserica ortodoxa din cartier, îl înteleg când spune, "Nu L-am gasit pe Iisus în Biserica Ortodoxa". Când însa un preot spune aceasta, direct sau indirect, ramân perplex. Am atunci mari îndoieli cu privire la seriozitatea pregatirii acelui preot. Poate a facut Teologia doar sa-si asigure un post bun, nu L-a iubit pe Iisus si L-a descoperit doar mai târziu. Dar aceasta este vina lui, nu vina Bisericii Ortodoxe!

Ca sa închei, as dori sa precizez ca le cele trei cazuri povestite în carte lui Iosif Ton se poate raspunde cu multe cazuri de pastori protestanti sau neoprotestanti care au trecut la Ortodoxie. În biblioteca mea am o carte intitulata "Venirea acasa", care descrie cazurile a vreo douazeci de pastori, baptisti, penticostali sau din alte confesiuni neoprotestante, care au trecut la Ortodoxie. Unul dintre acestia este preotul meu dintr-o biserica ortodoxa antiohiana din statul Carolina de Nord.

Si eu sunt unul dintre aceea care, în ciuda tuturor argumentelor din aceasta carte a lui Iosif Ton, am venit acasa la Biserica înfiintata de Apostoli.