LogiaOrthoLogia
Florin Florea
SIMBOLUL SI ICOANA
© 1999 Florin Florea
Iată-ne ajunsi la capătul incursiunii noastre prin realitatea
simbolului si a icoanei. Dacă în prima parte am analizat în detaliu părtile
constitutive ale unui simbol, în partea a doua am încercat să revalorizăm
cel mai important simbol crestin (alături de cruce), icoana. De ce acest
demers? Pentru că vrând-nevrând suntem contemporanii secularizării, care
poartă diferite haine, în functie de locul geografic, statutul social sau zona
spirituală căreia îi apartinem. Cu greu putem crede că “ochiul” nostru
nu a fost întunecat într-un fel sau altul de explozia imagistică si imaginară
a secolului pe care îl trăim. De aceea, pentru al vedea
pe Dumnezeu putem învăta din asceza icoanei. Mai întâi
trebuie să ne golim mintea de continuturile idolatre. Dar se pune întrebarea
cum vom cunoaste cui ne închinăm si dacă suntem idolatrii sau nu? Prin deasa
revenire la imaginile iconice, dublată de renuntarea voită la alte imagini,
ele se vor întipări mai întâi în imaginatie si mai apoi în cele mai
“ascunse” unghere ale sufletului nostru. Nu vom mai putea suprapune – si
acesta este testul - atunci cu usurintă peste imaginea caldă a “Celui ce
este”, imaginile “celor ce nu sunt” decât abur si “vânare de vânt”.
Concluzia ce se impune mai cu seamă din prima parte a lucrării este că,
“întrucât nu putem refuza simbolismului sacru referentul supranatural ce se
prezentifică în el fără a fi constrâns să afirme (în mod contradictoriu)
non-autenticitatea fundamentală a oricărui discurs, ne găsim în fata necesitătii
de a admite adevărul pozitiv al
acestui discurs”[78].
Pentru crestinul ortodox, obisnuit prin natura cultului cu imaginile sacre,
poate că demersul asupra structurii simbolului ar părea lipsit de vreo
necesitate. Totusi “crestinătatea modernă este si ea invitată la
conversuinea intelectului la simbol, conversiune ce constă în principal într-o
schimbare a sensului privirii noastre asupra realului. Atât timp cât
hermeneutul nu va pune sub semnul întrebării propria-i conceptie asupra realitătii
lucrurilor, atât timp cât nu va întelege că simbolul, prin însusi faptul
existentei sale, răstoarnă lumea experientei comune, o zguduie până în adâncurile
pretinselor ei fundamente, o întoarce pe dos si o deschide spre invizibil,
transpatial si semantic, alternativa “apostaziei sau a nevrozei culturale”
nu va putea fi înlăturată.
Acesta
este cel mai radical dintre mesajele simbolului. Si nu-l vom întelege în întregul
său adevăr decât dacă vom sti să-l ascultăm asa cum se profilează el în
glorioasa imanentă a creatiei divine”[79].
Întruchiparea
ideală a simbolului este icoana, acest obiect sacru care permite cerului să se
manifeste în lumea vizibilă. Credinta crestină exclude caracterul muzeal,
amorf, al unei religiozităti aniconice. Singura noastră problemă rămâne
deprinderea unei raportări adecvate atât la icoană, în special, cât si la
întreg universul liturgic în general. De aceea în partea a doua am reluat
principalele argumente ale Sfintilor Părinti în materie de icoană si am
constientizat rând pe rând părtile esentiale ale locasului de cult si
iconografia aferentă, tocmai pentru ca înăltarea noastră spre cunoasterea
lui Dumnezeu să ne fie mai usoară. Să nu uităm de asemenea, că în plină
epocă crestină iconoclasmul a fost posibil. Situatia actuală este inversă:
epoca imperiului crestin s-a dus iar vremurile noastre nu întrezăresc iminenta
unui nou iconoclasm (decât poate cel conservat în bisericile neoprotestante),
din contră, invazia nestăvilită a imaginilor si a imaginarului. Atunci
demersul nostru ni se pare necesar pentru a reînvăta noi însine iar mai apoi
si pe altii, valoarea imaginii în general (căci într-acolo bate valorizarea
imaginii sacre) ca purtatoare de realitate spirituală, si printr-o educatie
adecvată să putem discerne între ce este închinare la idoli si ceea ce este
bineplăcut lui Dumnezeu.