LogiaOrthoLogia
Florin Florea
SIMBOLUL SI ICOANA
© 1999 Florin Florea
În
cărtile de teologie pe care am avut ocazia să le parcurgem, apologia icoanei se face prin intermediul Sfintei Traditii si este încadrată
de obicei între dovezile istorice si argumentele filosofice (teologice) ale
Sfintilor Părinti. Însă, despre autoritatea Traditiei
ecclesiatice si în special despre autoritatea Sfintei Traditii asupra artelor vizuale, se poate vorbi doar până
la Renastere. Din acest moment reînvie si capătă amploare traditia păgână
a antichitătii greco-romane. Bună parte din artistii epocii renuntă la
vechile canoane iconografice în favoarea unora mai noi inspirate însă din
antichitate. În plus, Reforma protestantă desăvârseste această ruptură
prin anularea oricărei autorităti religioase a Sfintei Traditii a Bisericii, nu numai
în domeniul artelor ci si pe tărâm doctrinar. Veacurile ce au urmat continuă în
acelasi sens si, pe plan cultural, dezvoltarea stiintelor devine prilej pentru
unii intelectuali de a refuza autoritatea si inspiratia Sfintei Scripturi,
anticipând astfel epoca ateismului modern.
Biserica
primului mileniu, a celor sapte sinoade ecumenice, a fost caracterizată prin
unitatea opiniei. Odată cu rupturile efective din secolele XI (Schisma din
1054) si apoi XVI (Renasterea si Reforma) această unitate a fost afectată, iar
adevărul unic si universal al credintei a fost pus sub semnul îndoielii. Se
dovedeste astfel că Schisma începută în 1054 a fost doar primul pas pe un
drum care nu a încetat să fărâmiteze Biserica (sub aspect vizibil) atât în
Apus cât si în Răsărit: în Apus prin multiplicarea credintelor si înmultirea
bisericilor neoprotestante; în Răsărit prin a(uto)cefalizarea Bisericii
Ortodoxe, prilej de mesianism national - erezie cunoscută în istorie sub
numele de filetism[1].
Trăind
într-o vreme în care putini mai cunosc Sfânta Traditie si Sfânta Scriptură si încă mai putini le înteleg ne întrebăm cum mai putem
avea acces noi însine la întelesurile
originare, iar mai apoi să le putem si apologia?
Mijlocul ne este oferit tot de Dumnezeu si este foarte bine
exploatat si valorizat în vremurile noastre atât de unii din teologii contemporani cât si
de anumiti istorici ai religiilor si filozofi contemporani. Astfel, fie că este vorba de o întâlnire
personală fie că este vorba de una universală si eshatologică, întotdeauna semnele
sunt cele care însotesc descoperirea lui Dumnezeu.
Legătura
dintre semne si simboluri este una de substantă. Ele sunt semnalate ca
sinonime, semnele având calitate simbolică iar simbolurile fiind semne ale
unei prezente mai înalte. Dacă semnele
sunt rezultatul unor interventii directe, deci accidentale, din partea lui
Dumnezeu, simbolurile perpetuează în
timp aceste inerventii. Domnul nostru Iisus Hristos în întreaga Sa operă de mântuire
s-a folosit si se foloseste atât de semne
cât si de imagini simbolice. Amintim
aici câteva din cele mai cunoscute semne si preziceri de semne consemnate de Sfântul
evanghelist Matei: “Neam viclean si desfrânat cere semn, si semn nu i se va
da, fără numai semnul lui Iona”
(Mt. 16, 4). Sau în altă parte: “Spune-ne, când vor fi acestea, si care
este semnul venirii Tale si al sfârsitului
veacului? (…) Atunci se va arăta pe cer semnul
Fiului Omului si vor plânge toate semintiile pământului si-L vor vedea pe
Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere si cu slavă multă” (Mt. 16,
30). Mântuitorul nu a făcut economie nici în ceea ce priveste simbolurile:
“Iisus le-a răspuns si le-a zis: Dărâmati templul acesta si în trei zile
îl voi ridica. (…) Dar El le vorbea de templul
trupului Său” (In. 2, 19,21). De asemenea cele mai multe parabole care
privesc Împărătia lui Dumnezeu sunt prezentate sub formă de Imagini
simbolice: “Atunci asemăna-se-va împărătia cerurilor cu zece fecioare
care…” (Mt. 25, 1) sau “Aceasta este asemenea unui om care…” (Mt. 25,
14). Si exemplele s-ar putea înmulti.
Fără
a intra aici în detalii filologice remarcăm totusi că atât semnul cât si
simbolul au calitatea de intermediar,
de mediator. Realitatea ultimă
nu este semnul sau simbolul ci ea este doar semnificată
de acestea. Ne-am putea întreba atunci: la ce bun semnele si simbolurile dacă
ele tot nu sunt ceea ce ne interesează (adică realitatea ultimă)? Credem că
nu vom gresi fată de nimeni dacă la aceasta vom răspunde prin glasul înteleptului Pavel:
“Căci acum vedem prin oglindă, ca
în ghicitură; dar atunci, fată către
fată. Acum cunosc în
parte; atunci însă deplin voi
cunoaste asa cum si eu deplin sunt
cunoscut” (I Cor. 13, 12) sau, “pe cele ce ochiul nu le-a văzut si urechea
nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu
celor ce-L iubesc” (I Cor. 2, 9). Cunoasterea deplină apartine numai lui
Dumnezeu si ea este vesnică. În cazul nostru putem vorbi despre deplinătate,
însă la un alt nivel, dar si despre lipsa acesteia. Realitatea însesi a
conditiei umane actuale nu ne permite decât o cunoastere partială a lui
Dumnezeu. Fată de ceea ce este posibil acum, veacul viitor este situat la
nivelul deplinătătii. De aceea mijloacele prin care noi apreciem prezenta lui
Dumnezeu acum sunt semnele si simbolurile.
Dragostea
adevărată a făcut posibilă unitatea de credintă a Bisericii primului
mileniu. Unicitatea credintei era dovedită de aderarea liberă a tuturor
credinciosilor la unicul Simbol de credintă.
Mântuitorul a exprimat credinta prin simboluri, de aceea nici Biserica nu putea
proceda într-un cu totul alt mod. De atunci însă, symbolon-ul
unic este sfărâmat în nenumărate
fragmente, asteptând parcă vremurile în care toti cei ce cred că îl detin în întregime să facă gestul
căutării unei philia originare care
i-a unit pe Părintii nostri. Si aceasta de dragul Celui care în ceasul preaslăvirii
Sale S-a rugat “ca toti să fie una”.
*
Ilustrul si inspiratul
istoric al religiilor Mircea Eliade a demonstrat în multe rânduri că
simbolismul este prezent în cele mai rudimentare acte religioase si, camuflat,
se regăseste si în gesturile profane. Concluzia domniei sale o putem considera
ipoteza lucrării noastre. Ceea ce încercăm să realizăm prin intermediul
tezei de fată este aprofundăm, pe cât ne permit limitele lucrării, studiul
simbolului prin perspectiva oferită de cunoasterea crestină.
Si,
pentru că spatiul de dezvoltare a crestinismului european a fost cultura
greco-romană, prima parte, destinată în exclusivitate simbolului, debutează
cu cazul particular al obiectului care a dat numele conceptului general de
simbol, symbolon-ul. Prin aceasta avem
convingerea că nu afectăm natura generală a problemei ci, din contră, pornim
în studiul simbolului chiar de la origini.
O
singură remarcă vom face aici cu privire la modelul oferit de cultura
greco-romană. Domnul H.-R. Patapievici într-o conferintă de acum celebră
prin continutul si mediatizarea ei[2],
pe bună dreptate sustinea că simbolismul grec este unul de împrumut pentru theoria
crestină. Si că acest model atunci când spiritul stiintific european l-a
concurat si-a pierdut multe din atuurile sale. Însă având în vedere
universalitatea conceptului de simbol, expusă magistral si de profesorul de
filozofie Jean Borella, putem pleca de la un caz particular, cultural, pentru întelege
un cod prezent de fapt în toate culturile antice. Capitolul al doilea va da cuvântul
istoriei religiilor si concluziilor propuse de Mircea Eliade în ce priveste
functia si logica simbolului. Iar cel de-al treilea capitol, prin intermediul
excelentului studiu a lui Jean Borella Criza
simbolismului religios, va face o incursiune prin istoria gândirii
europene, urmărind totodată deconstructia si disparitia conceptului de simbol
prin exemplul celor mai reprezentativi gânditori ai anti-simbolismului
religios.
Partea a doua va supune atentiei cel mai important simbol al religiei crestine, icoana. Pe seama ei, au fost puse atât binefacerile lui Dumnezeu, cât si mânia Lui, provocată de faptul că cinstirea ei este o inchinare la idoli. După câteva precizări introductive, capitolul intâi al părtii a doua prezintă cele mai importante dispute teologice care au fost provocate de reprezentarea iconografică a chipului lui Dumnezeu. Capitolele al doilea si al treilea vor scoate în evidentă în mod apologetic fundamentele treimice si hristologice ale icoanei, precum si posibilitatea reprezentării chipului Fiului lui Dumnezeu. Pe lângă faptul estetic, icoana este în primul rând un obiect de cult care se încadrează într-un spatiu mai larg, biserica. Îndreptătirea folosirii icoanelor în cultul ortodox public si privat si modul de dispunere al acestora în biserică - aspectul liturgic al icoanei - vor fi în atentia ultimelor două capitole, al patrulea si al cincilea, ale lucrării noastre.