Simbolul in antichitatea greco-romanã

Ortho filocalia.gif (15249 bytes) Logia

Florin Florea

SIMBOLUL SI ICOANA

PARTEA ÎNTÂI

SIMBOLUL

Capitolul I

SIMBOLUL ÎN ANTICHITATEA GRECO-ROMANÃ

Ca sã putem întelege semnificatia unui cuvânt cercetarea unui dictionar reprezintã un gest elementar, indispensabil. Lucrarea noastrã va debuta prin cercetarea câtorva din cele mai reprezentative dictionare ale limbii române, urmãrind si consemnând eventualele modificãri semantice ale cuvântului simbol în limba noastrã.

Primul dictionar de amploare al limbii române, cel alcãtuit de A. T. Laurianu si J. C. Massimu publicat la Bucuresti în 1876, gãsea cã simbolul este în sens general “semn, imagine, figura, conventu, etc.”, iar în sens special “symbolle alle religionei crestinilor sau sacramentele: echaristi’a, de essemplu, e data sub symbolulu pânei si vinului; dara symbolulu symbolelor unui crestin e crediulu in unulu Domnedieu in trei persone“[3].

În dictionarele mai noi, gama semanticã întâlnitã la autorii citati nu se îmbogãteste cu semnificatii esentiale. De exemplu, Ana Canarache si Vasile Breban mentioneazã încã douã sensuri secundare: “procedeu expresiv în artã si literaturã, prin care se sugereazã o idee sau stare sufleteascã” si “semn conventional folosit în diferite discipline, si care reprezintã notiuni, operatii, cantitãti, sume, etc.”[4].

Masivul Dictionar al limbii române (DLR) editat de Academie, redã în modul cel mai sistematic si complet continutul cuvântului cercetat de noi:

“1.) (Art.; mai ales în sintagma simbolul credintei)

Rugãciune care reprezintã expunerea succintã a dogmelor fundamentale ale religiei crestine; crezul, (livresc) credo, (învechit) credintã.

2.) (De obicei urmat de determinãri în genitiv)

Ceea ce reprezintã indirect (în mod conventional sau în virtutea unei corespondente analogice) un obiect, o fiintã, o notiune, o însusire, un sentiment, etc…; însemn, semn.

3.) (v…)

4.) (În literaturã si artã) element sau enunt descriptiv, sugestiv, care este susceptibil de o serie de interpretãri.

¨ Spec. – Semn conventional sau grup de semne conventionale, folosit în stiintã si tehnicã, care reprezintã sume, cantitãti, operatii, fenomene, formule, etc.”[5].

Din cele arãtate pânã aici rezultã, asa cum scria prof. Anton Dumitriu într-unul din remarcabilele sale eseuri, “cã «simbol» înseamnã un semn, obiect, imagine etc. care reprezintã sau evocã altceva decât ceea ce este în realitate”. Altfel spus “este vorba de doi termeni care, printr-o conventie, pot fi înlocuiti unul prin altul”.

Dacã acesta este modul propriu de a întelege simbolul al tuturor culturilor occidentale moderne “nu acesta era însã sensul simbolului la greci”[6]. Afirmatie scurtã dar categoricã, prin care savantul român reclamã necesitatea unei incursiuni în istoria cuvântului, cãutându-i originile si întelesurile primare.

Dictionarele limbii grecesti vechi, cum ar fi cel alcãtuit de prof. Bailly, sau cel al prof. Liddell si Scott, indicã pentru substantivul neutru σύμβολον (lat. symbolum) patru nuclee semantice. Primul dintre acestea, care dã cuvântului semnificatia de “semn de recunoastere” indicã zece sensuri. Întâiul este cel mai important întrucât conservã întelesul primitiv al termenului. Dar sã dãm cuvântul dictionarului francez: “un obiect tãiat în douã, ale cãrui douã gazde conservã fiecare o jumãtate pe care o transmit urmasilor lor; aceste douã pãrti apropriate servesc pentru recunoasterea detinãtorilor si pentru a dovedi relatiile de ospitalitate încheiate anterior”[7].

Pentru a întelege si mai bine sensul originar al termenului, vom arunca o privire înspre institutia anticã unde îsi are rãdãcinile, anume cea a ospitalitãtii. Ne va cãlãuzi o lucrare substantialã a marelui savant Émile Benveniste, dedicatã vocabularului institutiilor indo-europene[8].

La romani oaspetii se numeau hostis, cuvânt tradus prin “strãin”[9]. Benveniste atrage atentia cã hostis nu trebuie confundat cu peregrinus, care si el este “strãin”, dar în alt sens: “un hostis nu este un strãin în general. Spre deosebire de peregrinus care locuieste în afara limitelor teritoriului, hostis este “strãinul cãruia i se recunosteau drepturi egale ca ale cetãtenilor romani” “[10].

Dupã aceste precizãri importante, savantul italian noteazã o idee esentialã pentru întelegerea institutiei ospitalitãtii: “ea este fondatã pe ideea cã un om este legat de un altul (hostis are mereu o valoare reciprocã) prin obligatia de a compensa o anume prestatie de care el a fost beneficiar”[11].

Trecând din lumea romanã în cea greacã, gãsim o institutie asemãnãtoare dar sub un alt nume: “xénos indicã relatii de acelasi tip dintre oameni legati printr-un pact care implicã obligatii precise, întelegându-se de asemenea si descendentii”[12]. Iar Robert Flaceliére subliniazã cã “strãinul care vine cerând adãpost se aflã sub protectia zeilor, mai ales a lui Zeus Xenios si a Atenei Xenia”, iar “alungarea lui ar fi o gravã jignire adusã acestor divinitãti puternice si ar atrage dupã sine rãzbunarea lor”[13].

Initiativa apartinea strãinului (xénos), care venea cerând prietenia (philia) potentialului prieten (philos)[14]. Din momentul în care stãpânul casei îi oferea prietenia (philia)[15] sa, strãinul era oaspete si philos “prieten”, cãpãtând drepturi egale cu cetãtenii cetãtii. Aceastã relatie era vitalã pentru “musafirul în vizitã într-o tarã unde, ca si strãin, el este privat de orice drepturi, de orice protectie, de orice mijloc de existentã”[16]. Se poate chiar afirma cã strãinul care se afla într-o cetate greacã exista numai datoritã celui cu care se afla în raporturi de prietenie (philótēs).

Numit în latinã tessera hospitalis, σύμβολον-ul era un obiect asemãnãtor fie cu un baston, fie cu un disc. Pe o parte si pe alta a discului sau pe muchiile bastonului erau inscriptionate numele celor între care se stabilea alianta. Simbolul era rupt în douã si împãrtit între stãpânul casei si oaspete. Fragmentele astfel obtinute erau pãstrate de cei doi prieteni si transmise mai departe fiilor lor, spre amintirea prieteniei ce leagã cele douã familii. Dacã urmasii se întâlneau cele douã jumãtãti erau alãturate, iar potrivirea lor atrãgea recunoasterea mostenitorilor.

Regãsim asadar trei niveluri de prezentã ale unei singure realitãti: philia “prietenia”. Mai întâi ea este o virtute a Zeilor cu care ei îi înconjoarã pe strãini. Al doilea este nivelul uman: pentru a dobândi virtutile divine, omul trebuia sã facã fapte asemãnãtoare Zeilor. Primirea de strãini era una dintre ele si aceasta atrãgea asupra lui virtutea prieteniei. La al treilea nivel gãsim simbolul propriu-zis: prietenia se materializa “în σύμβολον, semnul recunoasterii, un disc rupt ai cãrui parteneri pãstrau jumãtãtile concordante”[17].

Exemplul oferit de cultura greacã creioneazã într-un cu totul alt mod întelegerea simbolului decât ne este accesibilã în zilele noastre. Ceea ce am dorit sã subliniem este faptul cã termenul simbol îl gãsim în legãturã cu cel de prietenie si de ospitalitate, atât divinã cât si umanã. Din acest punct de vedere continutul semantic al termenului devine mai bogat fatã de ceea ce ne pot oferi dictionarele limbilor moderne.