LogiaOrthoLogia
Florin Florea
SIMBOLUL SI ICOANA
© 1999 Florin Florea
PARTEA ÎNTÂI
SIMBOLUL
Ca să putem întelege semnificatia unui cuvânt cercetarea unui
dictionar reprezintă un gest elementar, indispensabil.
Lucrarea noastră va debuta prin cercetarea câtorva din cele mai
reprezentative dictionare ale limbii române, urmărind si consemnând
eventualele modificări semantice ale cuvântului simbol în limba noastră.
Primul
dictionar de amploare al limbii române, cel alcătuit de A. T. Laurianu si J.
C. Massimu publicat la Bucuresti în 1876, găsea că simbolul este în sens
general “semn, imagine, figura, conventu, etc.”, iar în sens special
“symbolle alle religionei crestinilor sau sacramentele: echaristi’a, de
essemplu, e data sub symbolulu pânei si vinului; dara symbolulu symbolelor unui
crestin e crediulu in unulu Domnedieu in trei persone“[3].
În
dictionarele mai noi, gama semantică întâlnită la autorii citati nu se îmbogăteste
cu semnificatii esentiale. De exemplu, Ana Canarache si Vasile Breban mentionează
încă două sensuri secundare: “procedeu expresiv în artă si literatură,
prin care se sugerează o idee sau stare sufletească” si “semn conventional
folosit în diferite discipline, si care reprezintă notiuni, operatii, cantităti,
sume, etc.”[4].
Masivul
Dictionar al limbii române (DLR) editat de Academie, redă în
modul cel mai sistematic si complet continutul cuvântului cercetat de noi:
“1.) (Art.;
mai ales în sintagma simbolul credintei)
Rugăciune
care reprezintă expunerea succintă a dogmelor fundamentale ale religiei
crestine; crezul, (livresc) credo, (învechit) credintă.
2.)
(De obicei urmat de determinări în genitiv)
Ceea
ce reprezintă indirect (în mod conventional sau în virtutea unei
corespondente analogice) un obiect, o fiintă, o notiune, o însusire, un
sentiment, etc…; însemn, semn.
3.)
(v…)
4.)
(În literatură si artă) element sau enunt descriptiv, sugestiv, care
este susceptibil de o serie de interpretări.
¨
Spec. – Semn conventional sau grup de semne conventionale, folosit în stiintă
si tehnică, care reprezintă sume,
cantităti, operatii, fenomene, formule, etc.”[5].
Din cele arătate până aici rezultă, asa cum scria prof. Anton
Dumitriu într-unul din remarcabilele sale eseuri, “că «simbol» înseamnă
un semn, obiect, imagine etc. care reprezintă sau evocă altceva decât ceea ce
este în realitate”. Altfel spus “este vorba de doi termeni care, printr-o
conventie, pot fi înlocuiti unul prin
altul”.
Dacă
acesta este modul propriu de a întelege simbolul al tuturor culturilor
occidentale moderne “nu acesta era însă sensul simbolului la greci”[6].
Afirmatie scurtă dar categorică, prin care savantul român reclamă
necesitatea unei incursiuni în istoria cuvântului, căutându-i originile si
întelesurile primare.
Dictionarele
limbii grecesti vechi, cum ar fi cel alcătuit de prof. Bailly, sau cel al prof.
Liddell si Scott, indică pentru substantivul neutru
σύμβολον (lat. symbolum) patru nuclee
semantice. Primul dintre acestea, care dă cuvântului semnificatia de “semn
de recunoastere” indică zece sensuri. Întâiul este cel mai important întrucât
conservă întelesul primitiv al termenului. Dar să dăm cuvântul
dictionarului francez: “un obiect tăiat în două, ale cărui două gazde
conservă fiecare o jumătate pe care o transmit urmasilor lor; aceste două părti
apropriate servesc pentru recunoasterea detinătorilor si pentru a dovedi
relatiile de ospitalitate încheiate anterior”[7].
Pentru
a întelege si mai bine sensul originar al termenului, vom arunca o privire înspre
institutia antică unde îsi are rădăcinile, anume cea a ospitalitătii. Ne va
călăuzi o lucrare substantială a marelui savant Émile Benveniste, dedicată
vocabularului institutiilor indo-europene[8].
La
romani oaspetii se numeau hostis, cuvânt
tradus prin “străin”[9].
Benveniste atrage atentia că hostis
nu trebuie confundat cu peregrinus,
care si el este “străin”, dar în alt sens: “un hostis nu este un străin în general. Spre deosebire de peregrinus
care locuieste în afara limitelor teritoriului, hostis
este “străinul căruia i se recunosteau drepturi egale ca ale cetătenilor
romani” “[10].
După
aceste precizări importante, savantul italian notează o idee esentială pentru
întelegerea institutiei ospitalitătii: “ea este fondată pe ideea că un om
este legat de un altul (hostis are
mereu o valoare reciprocă) prin obligatia de a compensa o anume prestatie de
care el a fost beneficiar”[11].
Trecând
din lumea romană în cea greacă, găsim o institutie asemănătoare dar
sub un alt nume: “xénos indică
relatii de acelasi tip dintre oameni legati printr-un pact care implică
obligatii precise, întelegându-se de asemenea si descendentii”[12].
Iar Robert Flaceliére subliniază că “străinul care vine cerând adăpost
se află sub protectia zeilor, mai ales a lui Zeus Xenios si a Atenei Xenia”,
iar “alungarea lui ar fi o gravă jignire adusă acestor divinităti puternice
si ar atrage după sine răzbunarea lor”[13].
Initiativa
apartinea străinului (xénos), care
venea cerând prietenia (philia)
potentialului prieten (philos)[14].
Din momentul în care stăpânul casei îi oferea prietenia (philia)[15]
sa, străinul era oaspete si philos
“prieten”, căpătând drepturi egale cu cetătenii cetătii. Această
relatie era vitală pentru “musafirul în vizită într-o tară unde, ca si
străin, el este privat de orice drepturi, de orice protectie, de orice mijloc
de existentă”[16].
Se poate chiar afirma că străinul care se afla într-o cetate greacă exista
numai datorită celui cu care se afla în raporturi de prietenie (philótēs).
Numit
în latină tessera hospitalis, σύμβολον-ul era un obiect
asemănător fie cu un baston, fie cu un disc. Pe o parte si pe alta a discului
sau pe muchiile bastonului erau inscriptionate numele celor între care se
stabilea alianta. Simbolul era rupt în două si împărtit între stăpânul
casei si oaspete. Fragmentele astfel obtinute erau păstrate de cei doi prieteni
si transmise mai departe fiilor lor, spre amintirea prieteniei ce leagă cele
două familii. Dacă urmasii se întâlneau cele două jumătăti erau alăturate,
iar potrivirea lor atrăgea recunoasterea mostenitorilor.
Regăsim
asadar trei niveluri de prezentă ale
unei singure realităti: philia
“prietenia”. Mai întâi ea este o virtute a Zeilor cu care ei îi înconjoară
pe străini. Al doilea este nivelul uman: pentru a dobândi virtutile divine,
omul trebuia să facă fapte asemănătoare Zeilor. Primirea de străini era una
dintre ele si aceasta atrăgea asupra lui virtutea prieteniei. La al treilea
nivel găsim simbolul propriu-zis: prietenia se materializa “în
σύμβολον, semnul recunoasterii, un disc
rupt ai cărui parteneri păstrau jumătătile concordante”[17].
Exemplul
oferit de cultura greacă creionează într-un cu totul alt mod întelegerea simbolului decât
ne este accesibilă în zilele noastre. Ceea ce am dorit să subliniem este
faptul că termenul simbol îl găsim în legătură cu cel de prietenie si de
ospitalitate, atât divină cât si umană. Din acest punct de vedere continutul
semantic al termenului devine mai bogat fată de ceea ce ne pot oferi dictionarele
limbilor moderne.