Orthofilocalia.gif (15249 bytes)Logia

Florin Florea

SIMBOLUL SI ICOANA

© 1999 Florin Florea

 

 

   

Capitolul II

 

SIMBOLUL DIN PERSPECTIVA ISTORIEI RELIGIILOR

 

            În acest capitol vom arăta că acest mod de a gândi realitatea nu a fost unul accidental, raportat la un singur obiect (simbolul) si o singură institutie (ospitalitatea) a unei culturi religioase, ci era o caracteristică generală a lumii antice. Demersul ni se pare obligatoriu pentru a constientiza că în ansamblu între mentalitatea arhaică si cea modernă există o deosebire esentială iar nu numai una de dictionar.

            În zilele noastre atunci când ne referim la simboluri sau la Imagini simbolice, mintea noastră nu are în vedere aceleasi realităti ca autorii Sfintei Scripturi, de exemplu, contemporani acelei lumi si acelui tip de gândire. De aceea, prin exemplele oferite de istoria religiilor vom încerca să ne apropiem cu pasi mai siguri de întelegerea bogatului univers al religiei crestine.

            În prima parte a lucrării am căutat provenienta termenului simbol din limba română si am constatat că originea lui se află în termenul grecesc σύμβολον, cuvânt al cărui înteles este sustinut de un întreg univers spiritual si materializat într-un semnificant numit simbol.

            Că simbolul “reprezintă indirect (în mod conventional sau în virtutea unei corespondente analogice) un obiect, o fiintă, o notiune, o însusire, un sentiment, etc.”[18] nu este un lucru străin dictionarelor limbilor moderne, dar că el poate fi chiar garantul unei legături spirituale scapă de obicei întelegerii contemporane. Realitatea divină poate fi simbolizată prin intermediul celei terestre. Bineînteles simbolizantul respectiv primeste o valorizare nouă, superioară, prin participarea lui la realitate divină. Simbolizantul primeste valoare de simbol, pentru că este semn (simbol) al unei prezente divine. Ne aflăm asadar în fata unui sistem de gândire, numit în termeni de specialitate simbolism.

            Traditia religioasă si gândirea anticilor greci nu este singura în măsură să ne reveleze o atare functiune a simbolului. Acest mod de a gândi realitatea caracteriza în ansamblu lumea antică. Vom preciza totusi, că un simbolism atât de coerent si de bine precizat precum este cel grecesc poate fi regăsit doar în marile culturi si traditii religioase. Si în acest sens, istoria religiilor ne va ajuta să ne sustinem afirmatiile prin exemplele pe care le pune la dispozitie.

            “Fără îndoială, orice fapt magico-religios este o kratofanie, o hierofanie ori o teofanie, si asupra acestui lucru nu mai e de insistat. Dar ne aflăm adesea în fata unor kratofanii,hierofanii sau teofanii mediate, obtinute printr-o participare sau integrare într-un sistem magico-religios care e întotdeauna un sistem simbolic, adică un simbolism”[19]. Asadar ne putem afla în fata unor astfel de fenomene direct dar si mediat. Fundamentul unui sistem simbolic (sau simbolism), deci a unui fenomen mediat, este obiectul sau actul simbolic. Pentru a arăta cum era prezent simbolismul si în alte culturi decât în cea greacă vom lua ca exemplu pietrele simbolice.

Unele pietre devin sfinte pentru că ele prezentifică sufletele strămosilor, o fortă divină sau chiar o divinitate. De exemplu, în Vechiul Testament, Iacob a văzut în vis o scară care se sprijinea pe piatra lui de căpătâi si ducea până la cer. Pe scară se urcau si se coborau multime de îngeri[20]. Apoi această piatră a devenit sfântă pentru că ea a fost “obiectul” unei revelatii. Pentru gândirea arhaică “cele trei niveluri cosmice – Pământul, Cerul, regiunile inferioare – pot comunica. Această comunicare este uneori exprimată cu ajutorul imaginii unei coloane universale (scara –n.n.), Axis mundi, care leagă si sustine în acelasi timp Cerul si Pământul si care este înfiptă în lumea de jos (ceea ce este numit îndeobste “infern”). O asemenea coloană cosmică nu se poate afla decât în centrul Universului, pentru că întreaga lume locuibilă se întinde de jur împrejur”[21]. Locul de întâlnire al celor trei regiuni cosmice se numeste “Centrul lumii” si este simbolizat de piatra de pe care a avut loc viziunea. În limba ebraică ea a primit si un nume care să exprime sensul hierofaniei: bethel sau “Casa Domnului”.

Dar istoria religiilor este plină de betheli care poartă în ele încărcătura unei hierofanii. Orice astfel de bethel este un simbol al “Centrului lumii” ca loc unde “nu se produce doar o ruptură în spatiul omogen, ci si revelatia unei realităti absolute, care se opune non-realitătii imensei întinderi înconjurătoare”[22].

Dar unele pietre pot deveni “pretioase” si altfel, anume prin integrarea lor într-un simbolism grandios.

Jadul este o “piatră pretioasă” si a jucat un rol esential in simbolistica Chinei antice. În ordinea socială el semnifica puterea si suprematia; în medicină era un leac universal; se credea că este hrană a duhurilor; iar daoistii credeau că acordă nemurirea. De asemenea era cunoscut în alchimie si în practicile funerare. Dar toate acestea erau posibile pentru că se stia că jadul încarnează principiul cosmologic yang si de aceea era investit cu o seamă de calităti solare, imperiale, indestructibile.

Perla era cunoscută chiar din preistorie pentru multiplele ei valente religioase. Cu timpul rolul ei s-a restrâns fiind utilizată mai ales în magie, medicină si, în epoca modernă, doar pentru calitătile sale estetice. Pentru că era “născută din Ape”, pentru că era “născută din Lună”, pentru că a fost descoperită în scoică - simbol al feminitătii creatoare, perla a reprezentat principiul cosmologic yin. Era folosită în magie pentru că îngloba forta germinativă a apei din care ea provine; de asemenea legătura sa cu Luna o recomanda să fie folosită în podoabele femeilor, iar provenienta din scoică si legătura acesteia cu sexualitatea feminină a făcut să fie folosită ca piatră ginecologică. Medicina a folosit-o până târziu pentru vindecarea bolilor “lunare”: melancolie, epilepsie, hemoragie. Ca piatră funerară avea rolul de a regenera pe cel mort inserându-l în ritmul cosmic. Mortul acoperit cu perlă dobândeste un destin lunar, poate spera să reintre in circuitul cosmic, deoarece e pătruns de toate virtutile creatoare de forme vii ale Lunii[23].

Ca să luăm în discutie numai ultimele două cazuri, calitatea jadului si a perlei (faptul de a fi socotite pietre “pretioase”) este determinată în primul rând de simbolismul în  care se încadrează. Ele au devenit pietre magice numai atunci când omul a ajuns constient de ansamblul cosmologic Soare - suveranitate(putere) - nemurire în cazul jadului, si Lună – apă(maleabilitate) - devenire în cazul perlei.

Din exemplele anterioare întelegem că pietrele devin simboluri sacre prin participarea lor la o revelatie divină. Unele dintre ele îsi datorează această calitate pentru că se află pe locul revelatiei, altele însă pentru forma si utilitatea lor.[24] De asemenea unele pietre sunt consacrate direct (piatra lui Iacob), în urma unei hierofanii, iar altele indirect (jadul si perla), prin participarea la un simbol deja consacrat. Însă în ambele cazuri originile simbolismului nu sunt empirice ci teoretice si sunt legate de găsirea unei explicatii, a unui sens al obiectului simbolizant. Pierderea în timp a sensului autentic a condus la degradarea simbolului pînă la superstitie si la valoarea economico-practică ca în cazul celor două pietre pretioase exemplificate.

Asa stăteau lucrurile pentru cei din antichitate. Odată cu trecerea timpului se produc mutatii dintre cele mai importante la nivelul întelegerii simbolurilor.

Un foarte bun exemplu de deplasare a sensului unui simbol este oferit de “piatra de sarpe”.  Pe o arie foarte vastă, din China până în Anglia, se credea că pietrele pretioase fie sunt căzute din capul serpilor sau al dragonilor, fie provin din bale de sarpe. Aceste credinte arhaice au suferit în timp un proces de rationalizare. Astfel, Pliniu va spune că dracontia sau dracontites se formează în creierul dragonilor. Filostrat merge încă mai departe sustinând că “ochiul unor anumiti dragoni este o piatră cu o “strălucitoare orbitoare” înzestrată cu virtuti magice”[25].

Originea teoretică a acestor legende este mitul arhaic al monstrilor păzitori ai Pomului Vietii, ai unei zone sfinte prin excelentă, ai unei substante sacre sau ai valorilor absolute. Din această temă mitică, prin rationalizare si degradare s-a ajuns la toate credintele în comori, pietre magice si nestemate. Pomul Vietii care simboliza o stare absolută a devenit o comoară de aur ascunsă în pământ si păzită de dragoni sau de serpi. Valorile spirituale în calea cărora se aflau balauri si serpi se transformă în obiecte concrete care se găsesc în capul, ochiul sau gâtul serpilor. Iar pietrele care erau socotite semn al absolutului, prin degradare a sensului, devin pietre magice, medicinale sau estetice. În mare măsură s-a pierdut directia verticală de semnificare pe care o are simbolul. Nu mai există referentul metafizic, ci doar cel terestru – utilitatea imediată (sănătate, estetică). Pierderea din vedere a valorilor spirituale a simbolului a condus la desacralizare sau la secularizare. Tinem să precizăm că acesta este un fenomen care nu e caracterizat de lipsa simbolurilor, ci de neputinta omului din urmă de a întelege legătura pe care acestea o au cu realitatea divină.

Mai există însă un fenomen decadent în legătură cu simbolul: infantilismul. Nu se pierde din vedere valoarea spiriruală a simbolului însă în acest caz, formularea savantă a simbolului este înlocuită cu diverse variante populare. Astfel simbolismul corect sfârseste într-o superstitie (act magic). De exemplu o veche retetă populară românească spune că dacă un om este constipat să se scrie pe o farfurie nouă numele celor patru râuri pomenite în Geneză că ar fi străbătut Raiul si apoi să se toarne apă în ea. Prin simplul contact al numelor sfinte scrise pe farfurie cu apa, aceasta din urmă se sfinteste si bolnavul se va vindeca bând apa[26].

Coerent si corect sau degradat si infantil, functia simbolului rămâne aceeasi si anume de a valoriza un obiect sau un act, de a-l transforma în altceva decât reprezintă el în experienta obisnuită.

În mod esential hierofania este ceea ce consacrează un obiect sau un act. Prin consacrare, adică prin participare la realitatea transcendentă, obiectul sau actul, din profan se transformă în simbol.

Simbolul este astfel mărturia vizibilă a unei realităti spirituale superioare invizibile. Simbolul prelungeste în timp hierofania initială (care are caracter accidental) si continuă procesul de hierofanizare, adică revelează - prin locul, forma sau utilitatea sa - o realitate sacră pe care nici o altă manifestare nu ar fi în măsură să o arate. Simbolul este însotit întotdeauna de un sens, chiar dacă nu este înteles corect de la început.

Functia esentială a simbolului este unificarea. “Un simbol revelează întotdeauna unitatea fundamentală a mai multor zone ale realului.”[27] Fiind punte de legătură între zone calitativ diferite, simbolul face ca ceea ce este superior să fie accesibil în zonele inferioare si ceea ce este inferior să poată accede la realitătile superioare. Unificarea diverselor zone ale realului se face în sensul că obiectul simbolizant întrupează realitatea transcendentă tinzând spre anularea limitelor sale concrete. “La limită, un obiect care devine simbol tinde să coincidă cu Totul[28].