LogiaOrthoLogia
Florin Florea
SIMBOLUL SI ICOANA
© 1999 Florin Florea
În
acest capitol vom arăta că acest mod de a gândi realitatea nu a fost unul
accidental, raportat la un singur obiect (simbolul) si o singură institutie
(ospitalitatea) a unei culturi religioase, ci era o caracteristică generală a
lumii antice. Demersul ni se pare obligatoriu pentru a constientiza
că în ansamblu între mentalitatea arhaică si cea modernă există
o deosebire esentială iar nu numai una de dictionar.
În
zilele noastre atunci când ne referim la simboluri sau la Imagini simbolice,
mintea noastră nu are în vedere aceleasi realităti ca autorii Sfintei
Scripturi, de exemplu, contemporani acelei lumi si acelui tip de gândire. De
aceea, prin exemplele oferite de istoria religiilor vom încerca
să ne apropiem cu pasi mai siguri de întelegerea bogatului univers al religiei
crestine.
În
prima parte a lucrării am căutat provenienta termenului simbol din limba română
si am constatat că originea lui se află în termenul grecesc
σύμβολον, cuvânt
al cărui înteles este sustinut de un întreg univers spiritual si materializat
într-un semnificant numit simbol.
Că simbolul “reprezintă indirect (în mod conventional sau în virtutea unei
corespondente analogice) un obiect, o fiintă, o notiune, o însusire, un
sentiment, etc.”[18] nu este un lucru străin
dictionarelor limbilor moderne, dar că el poate fi chiar garantul unei legături spirituale scapă de obicei întelegerii
contemporane. Realitatea divină poate fi simbolizată prin intermediul celei terestre.
Bineînteles simbolizantul respectiv primeste o valorizare nouă, superioară,
prin participarea lui la realitate divină. Simbolizantul primeste valoare
de simbol, pentru că este semn (simbol) al
unei prezente divine. Ne aflăm asadar în fata unui sistem de gândire,
numit în termeni de specialitate simbolism.
Traditia
religioasă si gândirea anticilor greci nu este singura în măsură să ne
reveleze o atare functiune a simbolului. Acest mod de a gândi realitatea caracteriza în
ansamblu lumea antică. Vom preciza totusi, că un simbolism atât de
coerent si de bine precizat precum este cel grecesc poate fi regăsit doar în
marile culturi si traditii religioase. Si în acest sens, istoria religiilor ne
va ajuta să ne sustinem afirmatiile prin exemplele pe care le pune la
dispozitie.
“Fără
îndoială, orice fapt magico-religios este o kratofanie, o hierofanie ori o
teofanie, si asupra acestui lucru nu mai e de insistat. Dar ne aflăm adesea în
fata unor kratofanii,hierofanii sau teofanii mediate,
obtinute printr-o participare sau integrare într-un sistem magico-religios care
e întotdeauna un sistem simbolic, adică un simbolism”[19].
Asadar ne putem afla în fata unor astfel de fenomene direct dar si mediat.
Fundamentul unui sistem simbolic (sau simbolism), deci a unui fenomen mediat,
este obiectul sau actul simbolic. Pentru a arăta
cum
era prezent simbolismul si în alte culturi decât în cea greacă vom lua ca
exemplu pietrele simbolice.
Unele
pietre devin sfinte pentru că ele prezentifică sufletele strămosilor, o
fortă divină sau chiar o divinitate. De exemplu, în Vechiul Testament, Iacob
a văzut în vis o scară care se sprijinea pe piatra lui de căpătâi si ducea
până la cer. Pe scară se urcau si se coborau multime de îngeri[20].
Apoi această piatră a devenit sfântă pentru că ea a fost “obiectul”
unei revelatii. Pentru gândirea arhaică “cele trei niveluri cosmice – Pământul,
Cerul, regiunile inferioare – pot comunica. Această comunicare este uneori
exprimată cu ajutorul imaginii unei coloane universale (scara –n.n.), Axis
mundi, care leagă si sustine în acelasi timp Cerul si Pământul si care
este înfiptă în lumea de jos (ceea ce este numit îndeobste “infern”). O
asemenea coloană cosmică nu se poate afla decât în centrul Universului,
pentru că întreaga lume locuibilă se întinde de jur împrejur”[21]. Locul de întâlnire al
celor trei regiuni cosmice se numeste “Centrul lumii” si este simbolizat de
piatra de pe care a avut loc viziunea. În limba ebraică ea a primit si un nume
care să exprime sensul hierofaniei: bethel sau “Casa Domnului”.
Dar
istoria religiilor este plină de betheli
care poartă în ele încărcătura unei hierofanii. Orice astfel de bethel
este un simbol al “Centrului lumii” ca loc unde “nu se produce doar o
ruptură în spatiul omogen, ci si revelatia unei realităti absolute, care se
opune non-realitătii imensei întinderi înconjurătoare”[22].
Dar
unele pietre pot deveni “pretioase” si altfel, anume prin integrarea lor într-un
simbolism grandios.
Jadul
este o “piatră pretioasă” si a jucat un rol esential in simbolistica
Chinei antice. În ordinea socială el semnifica puterea si suprematia; în
medicină era un leac universal; se credea că este hrană a duhurilor; iar
daoistii credeau că acordă nemurirea. De asemenea era cunoscut în alchimie si
în practicile funerare. Dar toate acestea erau posibile pentru că se stia că
jadul încarnează principiul cosmologic yang
si de aceea era investit cu o seamă de calităti solare, imperiale,
indestructibile.
Perla
era cunoscută chiar din preistorie pentru multiplele ei valente religioase. Cu
timpul rolul ei s-a restrâns fiind utilizată mai ales în magie, medicină si,
în epoca modernă, doar pentru calitătile sale estetice. Pentru că era “născută
din Ape”, pentru că era “născută din Lună”, pentru că a fost
descoperită în scoică - simbol al feminitătii creatoare, perla a reprezentat
principiul cosmologic yin. Era folosită
în magie pentru că îngloba forta germinativă a apei din care ea provine; de
asemenea legătura sa cu Luna o recomanda să fie folosită în podoabele
femeilor, iar provenienta din scoică si legătura acesteia cu sexualitatea
feminină a făcut să fie folosită ca piatră ginecologică. Medicina a
folosit-o până târziu pentru vindecarea bolilor “lunare”: melancolie,
epilepsie, hemoragie. Ca piatră funerară avea rolul de a regenera pe cel mort
inserându-l în ritmul cosmic. Mortul acoperit cu perlă dobândeste un destin
lunar, poate spera să reintre in circuitul cosmic, deoarece e pătruns de toate
virtutile creatoare de forme vii ale Lunii[23].
Ca
să luăm în discutie numai ultimele două cazuri, calitatea jadului si a perlei (faptul de a fi socotite pietre
“pretioase”) este determinată în primul rând de simbolismul în
care se încadrează. Ele au devenit pietre magice numai atunci când
omul a ajuns constient de ansamblul cosmologic Soare - suveranitate(putere) -
nemurire în cazul jadului, si Lună – apă(maleabilitate) - devenire în
cazul perlei.
Din
exemplele anterioare întelegem că pietrele devin simboluri sacre prin participarea lor la o revelatie divină. Unele
dintre ele îsi datorează această calitate pentru că se află pe
locul revelatiei, altele însă pentru forma
si utilitatea lor.[24]
De asemenea unele pietre sunt consacrate direct
(piatra lui Iacob), în urma unei hierofanii, iar altele indirect (jadul si perla), prin participarea la un simbol deja
consacrat. Însă în ambele cazuri originile simbolismului nu sunt empirice ci
teoretice si sunt legate de găsirea unei explicatii, a unui sens
al obiectului simbolizant. Pierderea în timp a sensului autentic a condus la
degradarea simbolului pînă la superstitie si la valoarea economico-practică
ca în cazul celor două pietre pretioase exemplificate.
Asa
stăteau lucrurile pentru cei din antichitate. Odată cu trecerea timpului se
produc mutatii dintre cele mai importante la nivelul întelegerii simbolurilor.
Un
foarte bun exemplu de deplasare a sensului
unui simbol este oferit de “piatra de sarpe”.
Pe o arie foarte vastă, din China până în Anglia, se credea că
pietrele pretioase fie sunt căzute din capul serpilor sau al dragonilor, fie
provin din bale de sarpe. Aceste credinte arhaice au suferit în timp un proces
de rationalizare. Astfel, Pliniu va spune că dracontia
sau dracontites se formează în creierul dragonilor. Filostrat merge încă
mai departe sustinând că “ochiul unor anumiti dragoni este o piatră cu o
“strălucitoare orbitoare” înzestrată cu virtuti magice”[25].
Originea
teoretică a acestor legende este mitul arhaic al monstrilor păzitori ai
Pomului Vietii, ai unei zone sfinte prin excelentă, ai unei substante sacre sau
ai valorilor absolute. Din această temă mitică, prin rationalizare si
degradare s-a ajuns la toate credintele în comori, pietre magice si nestemate.
Pomul Vietii care simboliza o stare absolută a devenit o comoară de aur ascunsă
în pământ si păzită de dragoni sau de serpi. Valorile
spirituale în calea cărora se aflau balauri si serpi se transformă în obiecte
concrete care se găsesc în capul, ochiul sau gâtul serpilor. Iar pietrele
care erau socotite semn al
absolutului, prin degradare a sensului, devin pietre magice, medicinale sau
estetice. În mare măsură s-a pierdut directia verticală de semnificare pe
care o are simbolul. Nu mai există referentul metafizic, ci doar cel terestru
– utilitatea imediată (sănătate, estetică). Pierderea din vedere a
valorilor spirituale a simbolului a condus la desacralizare sau la secularizare.
Tinem să precizăm că acesta este un fenomen care nu e caracterizat de lipsa
simbolurilor, ci de neputinta omului din urmă de a întelege legătura pe care
acestea o au cu realitatea divină.
Mai
există însă un fenomen decadent în legătură cu simbolul: infantilismul. Nu se pierde din vedere valoarea spiriruală a
simbolului însă în acest caz, formularea savantă a simbolului este înlocuită
cu diverse variante populare. Astfel simbolismul corect sfârseste într-o
superstitie (act magic). De exemplu o veche retetă populară românească spune
că dacă un om este constipat să se scrie pe o farfurie nouă numele celor
patru râuri pomenite în Geneză că ar fi străbătut Raiul si apoi să se
toarne apă în ea. Prin simplul contact al numelor sfinte scrise pe farfurie cu
apa, aceasta din urmă se sfinteste si bolnavul se va vindeca bând apa[26].
Coerent
si corect sau degradat si infantil, functia simbolului rămâne aceeasi si anume
de a valoriza un obiect sau un act, de a-l transforma în altceva decât
reprezintă el în experienta obisnuită.
În
mod esential hierofania este ceea ce consacrează un obiect sau un act. Prin
consacrare, adică prin participare la realitatea transcendentă, obiectul sau
actul, din profan se transformă în simbol.
Simbolul
este astfel mărturia vizibilă a unei
realităti spirituale superioare invizibile.
Simbolul prelungeste în timp
hierofania initială (care are caracter accidental) si continuă procesul de
hierofanizare, adică revelează - prin locul, forma sau utilitatea sa - o
realitate sacră pe care nici o altă manifestare nu ar fi în măsură să o
arate. Simbolul este însotit întotdeauna de un sens,
chiar dacă nu este înteles corect de la început.
Functia
esentială a simbolului este unificarea.
“Un simbol revelează întotdeauna unitatea fundamentală a mai multor zone
ale realului.”[27] Fiind punte
de legătură între zone calitativ diferite, simbolul face ca ceea ce este
superior să fie accesibil în zonele inferioare si ceea ce este inferior să
poată accede la realitătile superioare. Unificarea diverselor zone ale
realului se face în sensul că obiectul simbolizant întrupează realitatea
transcendentă tinzând spre anularea limitelor sale concrete. “La limită, un
obiect care devine simbol tinde să coincidă cu Totul”[28].