LogiaOrthoLogia
Florin Florea
SIMBOLUL SI ICOANA
© 1999 Florin Florea
Astfel
logica simbolului este determinată de trei poli importanti: obiectul simbolizant,
sensul simbolului si realitatea simbolizată sau simbolizatul
– aflat întotdeauna pe un nivel superior de realitate fată de simbolizant.
După acest periplu prin istoria religiilor, prin care am încercat să
arătăm că simbolul si simbolismul a fost prezent în întreaga cultură
traditională, ne vedem obligati a găsi care sunt precis elementele
constitutive ale aparatului simbolic si ce legătură există între ele. Pentru
aceasta filozofia este cea care ne pune la dispozitie limbajul si conceptele
cele mai potrivite. Dar nu orice filozofie, pentru că, asa cum vom arăta in
cele ce urmează, ea însăsi a fost afectată în decursul timpului de grave
abateri de la ceea ce însemna odinioară simbolul. Remarcăm, în acest sens o
excelentă lucrare a domnului profesor Jean Borella, care prin universalitatea
si adâncimea cunostintelor sale a făcut posibil un demers prin întreaga
istorie a gândirii europene din antichitate până în timpurile noastre. Nouă
nu ne revine decât simplul gest ca, folosindu-ne de autoritatea dânsului în
materie de filozofie, să redăm aici cele mai importante precizări cu privire
la simbol care decurg din lucrarea dumnealui “Criza simbolismului religios”[29].
Într-o
lucrare anterioară celei în discutie, Jean Borella precizase deja cum este
constituit aparatul simbolic, si anume pe “relatia asemănătoare ce uneste semnificantul,
sensul si referentul
particular […] sub jurisdictia unui al patrulea element pe care l-am
denumit referentul metafizic (sau
transcendent)”[30].
Cele
trei elemente “orizontale” sunt caracterizate astfel: semnificantul
(sau simbolizantul) este de obicei de natură sensibilă; sensul este de natură mentală si se identifică cu ideea pe care
noi o avem despre semnificantul respectiv; iar referentul
particular este non-vizibil, fie accidental fie în mod esential, si este
desemnat de simbol în functie de sensul lui. Al patrulea element, referentul metafizic, este de fapt cel care conferă unui
semn oarecare valoare de simbol. Acesta este arhetipul
“în raport cu care semnificantul, sensul si referentul particular nu sunt decât
manifestările sale distincte”[31].
Vom
începe analiza noastră asupra aparatului simbolic cu o precizare esentială si
care priveste modul în care simbolul simbolizează. Fiecare nivel ontologic al
realitătii este simbolizat de gradul inferior si este simbolizant pentru cel
superior. Singura realitate care niciodată nu este simbolizantă ci întotdeauna
simbolizată de gradele inferioare este Dumnezeu, cel necreat, deasupra căruia
nu există o realitate mai cuprinzătoare care să fie simbolizată. Pentru că
ceea ce este superior este prezent în ceea ce este inferior, “simbolul
simbolizează prin prezentificare, nu
prin reprezentare”[32].
Ambivalenta
simbolului, remarcată prin exemplele anterioare din istoria religiilor, este
concretizată în calitatea sa de obiect care, în acelasi timp, face distinctii
dar si unifică. Dar elementul esential care dă consistentă si permite atari
functii este referentul transcendent, metafizic:
“Din
punctul de vedere al referentului metafizic simbolul nu operează doar o
“distinctie - unificatoare” verticală
a diverselor grade de realitate, ci, ca o consecintă, realizează si o
“diferentiere – mijlocitoare” orizontală
în planul existentei umane. Ca semn, el mediază între om si lume, trezindu-ne
la realitatea constiintei diferentiale a subiectului si obiectului si permitându-ne,
în acelasi timp, să intrăm în relatie cu lucrurile. Pe scurt, legătura
triunghiulară semnificant – sens – referent este, înlăuntrul simbolului
însusi, o consecintă a triunghiului semn – om – lume (sau cultură –
constiintă – natură, sau revelatie – suflet - creatie) care structurează
câmpul existentei umane”[33].
Iată
deci, că structura intimă a simbolului poate fi dedusă din structura intimă
a omului, mai exact din cea a posibilitătii de cunoastere a omului.
La
un alt nivel, despre posibilitatea cunoasterii celor ceresti prin mijlocirea
simbolurilor sensibile ne vorbeste Sfântul Dionisie Areopagitul în lucrarea sa
“Ierarhia cerească”. Această cale el o numeste pozitivă sau apofatică. Mai există însă o cale, superioară acesteia si
ulterioară ei, calea negativă sau catafatică:
“În
mod cuvenit ni s-a propus deci chipuri ale celor fără chipuri si forme ale
celor fără formă. Un motiv pentru aceasta ar putea fi nu numai cunoasterea
noastră prin analogie, care nu poate să se înalte nemijlocit la vederile
(contemplatiile) spirituale si are nevoie de ajutoare potrivite cu firea noastră,
care ne duc la vederile mintilor (spiritelor, n.n.) fără formă si mai presus
de lume, prin forme ce ne sunt apropiate, ci si faptul că, potrivit cu
cuvintele tainice ale Scripturii, acelea se ascund prin negrăite si sfinte
ghicituri si trebuie făcut de neapropiat celor multi adevărul adevărul sfânt
si ascuns al mintilor mai presus de lume. Căci nu fiecare e sfintit si nu
e a tuturor, cum spun Scripturile,
cunostinta lor (I Cor. 8, 7; cf. Mat. 13, 11; Luc. 8, 10). Dacă însă ar
învinovăti cineva descrierile figurate nepotrivite, spunând că e rusine să
se alipească asemenea chipuri urâte cetelor de chip dumnezeiesc si preasfinte,
ajunge să i se spună că modul sfintei descoperiri este îndoit.
Unul
din cele două moduri se foloseste, precum se cuvine, de chipurile sfinte asemănătoare.
Iar altul plăsmuieste alcătuiri de forme neasemănătoare, pentru ceea ce e cu
totul neasemănător si de neînteles”[34].
După
cum deducem din remarcabila lucrare a lui Jean Borella neîntelegerea
simbolului, în structura sa prezentată anterior, îsi întinde rădăcinile până
în antichitate. Deconstructia simbolului s-a făcut treptat si ea si-a găsit
adepti în măsura în care i s-au împutinat sustinătorii. Elementele
constitutive ale simbolului au fost fie negate fie li s-a pervertit sensul
originar. Bineînteles, în măsura în care încercăm să recuperăm sensul
initial al simbolului, ne vom lovi de nenumărate obstacole mentale, aduse de
fluviul istoriei în constiinta noastră, a celor de la sfârsitul celui de-al
doilea mileniu crestin.
Pentru
că orice critică presupune un gest rational, referentul
metafizic, care este suprarational, a scăpat de la început oricărei încercări
critice, a fost neglijat si deci negat în realitatea sa. Această negare
initială permite masinăriei critice să se pună în miscare, însă ea nu
poate afecta decât ceea ce-i cade sub incidentă, adică referentul particular, sensul
si semnificantul propriu-zis. Iată-ne
limitati de la început în cercul (triunghiul) strâmt al orizontalei vietii si
cunoasterii, fiind privati odată pentru totdeauna oricărei dinamici verticale
spre cunoasterea si unirea cu Cel etern si infinit.
Dacă
cosmologia lui Platon este deschisă “înspre tării”” lăsând să se înteleagă
că există un “dezechilibru vertical între inteligibil si sensibil”, lumea
corporală aspirând spre lumea spirituală, odată cu Aristotel “între
sensibil si inteligibil nu există nici o tensiune dezechilibrantă, ci acord si
aproape chiar identificare”[35].
Acesta a fost primul pas major spre distrugerea mitocosmosului traditional.
Pentru Platon conceptele sunt simbolurile
mentale ale Ideilor eterne. Pentru Aristotel ele sunt întelese din lucruri,
care încă mai poartă urma Ideilor divine. Odată cu Galilei, deci începând
cu secolul XVII, lumea (adică realitatea) este cea construită după imaginea
conceptelor, ea putând fi modificată după bunul nostru plac. Se deschide
astfel drumul unei dominatii tehnice a lumii, simbolismul cu deschidere spre
transcendent devenind imposibil. Negarea referentului
îl determină pe Jean Borella să concluzioneze:
“Neutralizarea
ontologică lasă viată semnificantilor simbolici si sensului lor, dar un sens
care se deschide vidului. […] Prin această ruptură epistemică sufletul
european descoperă că ceea ce considera de obicei a fi sursă semantică
inepuizabilă, perpetuă izvorâre de semnificatii vitale, afective, cognitive,
nu-i decât un imaginar monstruos, dezordine a unei gândiri smintite, o oarbă
privire ce nu va fi niciodată coplesită de lumina realitătii”[36].
Neexistând
un referent real al simbolului, omul s-a trezit în fata unui fapt cel putin
straniu: în interiorul spiritului său, ca un fel de “corp străin”, exista
o constiintă care mereu îl îndemna spre afirmarea unei inexistente. Asa a
luat nastere cea de-a doua critică, a sensului.
Pentru că si-a pierdut orice relatie cu un referent real, rezultă că singurul
mediu de producere si de existentă al simbolului este spiritul uman. Simbolul
este redus la doi termeni ai săi, semnificantul si sensul subiectiv, produs de
mintea umană. În opinia lui Kant Dumnezeu este “o iluzie”, iar
comportamentul religios al omului nu are alt temei în afara unui “temei
subiectiv”[37].
Negresit, dacă ideea de Dumnezeu tot era o iluzie trebuia găsită o solutie
care să ne scoată din impas. Precursorii lui Kant au încercat să atribuie
non-sensului aparent un sens care să fie adevărat, dând nastere pseudo-gnozei
hegeliene. Iar psihanaliza, cu un anume reprezentant de seamă – Freud – ,
pentru că sensul aparent este de fapt un non-sens real, a decretat starea
“unei demente universale a speciei umane decât să recunoască, fie o clipă
doar, adevărul semnelor lui Dumnezeu”[38].
Sensul fiind elementul de legătură dintre semnificant
si referent, odată cu disparitia lui (alături de cea a referentului)
“simbolului nu-i mai rămâne nimic, decât propriul său cadavru”[39].
În societătile traditionale simbolul (symbolon) avea functia de a unifica, de
a aduna la un loc un referent cu un semnificant. În societatea modernă
simbolul, redus numai la semnificant, devine ceea ce separă (diabolos), ceea ce
dez-uneste, un loc al dispersării indeterminate. Si dacă ar fi să ne referim
numai la arta modernă, abstractizarea (sustragerea) sensului si mai apoi a
formelor de exprimare plastică, le regăsim a fi consecinta firească a răsturnării
semnului simbolic în semn diabolic.
Ultima
critică se îndreaptă asupra semnificantului
simbolic, care, asa cum am precizat, poate fi un obiect sau un act ritualic.
Critica fiind în mod esential un act de constiintă, un fapt al spiritului
uman, iar semnificantul fiind un lucru sensibil, el nu poate fi supus criticii
pentru că aceasta ar însemna negarea materialitătii lui, adică suprimarea
obiectului criticii. De aceea, critica semnificantului nu poate avea decât o
singură logică: schimbarea sensului initial al semnificantului. Prin aceasta
se dovedeste încă odată că, de fapt, critica simbolului începe si se sfârseste
printr-o revolutie epistemologică străină simbolisticii religioase:
“Galilei în secolul XVII, Saussure în secolul XX, ei fiind exemplele
semnificative (…) ilustrează închiderea episteică a conceptului de simbol,
si anume, (…) disparitia acestui concept”[40].
Desigur,
desfiintarea referentului si al sensului originar al simbolurilor sacre a condus
lumea la înlocuirea lor cu idolii fanteziei omenesti, care au purtat de la
Renastere încoace numele diverselor ideologii si plăceri trecătoare. La sfârsitul
criticii simbolismului sacru, în pustiul unui început de drum, odată hotărâti
să părăsim Egiptul celor trei secole de critică filosofică, putem afirma
eliberati de orice constrângere că: “Realitate absolută este singurul
obiect demn de spiritul nostru. Adevărata patrie a inteligentei este
Infinitul”[41].