LogiaOrthoLogia
Florin Florea
SIMBOLUL SI ICOANA
© 1999 Florin Florea
Ultima
mare controversă care a opus ortodoxia si heterodoxia a fost pricinuită de
conceptia referitoare la imaginile sacre utilizate în cultul bisericesc. Desfăsurată
în secolele VIII si IX d. Ch., controversa a angajat toate personalitătile de
prim rang ale vremii, de la împărati si nobili până la celebrii monahi ai mănăstirii
Studion, între care s-a remarcat Sfântul Teodor Studitul. Desigur, alături de
el trebuie în mod obligatoriu mentionat celălalt mare apologet al icoanelor, Sfântul
Ioan Damaschinul. Nu vom reface istoricul detaliat al polemicii descriind toti
“actorii” implicati. O excelentă prezentare de acest gen poate fi citită
în lucrarea clasică a lui Leonid Uspensky, “Teologia icoanei” (Bucuresti,
Editura Anastasia, 1994). Ne vom referi însă la dimensiunea cea mai importantă
a dezbaterii, anume cea strict doctrinară, teologică.
Mai
întâi, trebuie să distingem în interiorul iconoclasmului două tendinte: una
radicală, conform căreia icoanele trebuiau înlăturate complet din spatiul
liturgic, si altul moderat, care accepta într-o anumită măsură imaginile
sacre, dar nu recunostea atitudinea care trebuie adoptată fată de ele. Cum
zice si Leonid Uspensky “după unii, icoana nu ar fi trebuit să fie venerată
deloc; altii admiteau imaginea lui Hristos, dar nu si pe cele ale Fecioarei si
ale sfintilor; în sfârsit, altii afirmau că Hristos poate fi reprezentat înainte
de Înviere, dar că după aceea, El nu mai poate fi înfătisat”[43].
Reactionând, apologetii dreptei credinte au apărat icoanele insistând, în
mod deosebit, asupra argumentelor de ordin hristologic pentru a le justifica întemeierea.
Si aceasta a rămas atitudinea teologică constantă de-a lungul controversei.
Momentul cel mai important de definire a fundamentului hristologic al imaginii a
fost Sinodul Quinisext desfăsurat la sfârsitul secolului al VII-lea, cu al său
canon 82, în cuprinsul căruia este definită icoana. Iată ce afirmă el:
“Pe
anumite picturi (graphais) se află
mielul pe care Înaintemergătorul îl arată cu degetul; acest miel a fost pus
acolo ca model al harului, prefigurând - prin mijlocirea Legii - adevăratul
Miel, Hristos Dumnezeu. Desigur că onorăm figurile (typos)
si umbrele - ca pe niste simboluri si închipuiri ale Bisericii, dar preferăm
harul si adevărul, primind acest adevăr ca plinire a Legii. Hotărâm deci ca
de acum înainte plinirea aceasta să fie tuturor vădită prin picturi, astfel
încât în locul mielului din vechime să fie reprezentat - după firea Sa
omenească (anthropinon charactera) -
Cel ce a ridicat păcatul lumii, Hristos Dumnezeul nostru. Asa întelegem mărirea
smereniei lui Dumnezeu-Cuvântul si ajungem să-I pomenim locuirea în trup,
Patima, Moartea Lui mântuitoare si, de aici, izbăvirea pe care a dăruit-o
lumii”[44].
Canonul
în discutie îsi vădeste importanta în faptul că, pentru prima oară,
Biserica defineste clar raportul inextricabil dintre teologia icoanei si
hristologie. Întotdeauna, apărătorii icoanei vor folosi cu temeinicie de aici
înainte această argumentatie. Umanitatea concretă a Mântuitorului Hristos
legitimează imaginile sacre si venerarea lor.
Problema
iconoclasmului provine din caracterul unilateral al atitudinii sale doctrinare:
imaginile sau se identifică, confundându-se, cu prototipul, sau se deosebesc
de acesta în mod radical. Pentru iconoclasti nu există cale de mijloc. În
acest sens putem spune că iconoclasmul reprezintă - alături de erezia
monotelită, combătută de Sfântul Maxim Mărturisitorul - ultima etapă a
ereziilor hristologice, care nu pot concepe firile lui Iisus sau confundate, sau
deosebite în mod ireconciliabil. Subtila doctrină a “ipostasului compus” a
lui Leontiu din Bizant, dusă la desăvârsire de Maxim Mărturisitorul, le este
cu desăvârsire străină, la fel cum străină le rămâne dogma hristologică
formulată la Calcedon. De fapt, în opinia noastră, problema majoră a
iconoclasmului este naturalismul exagerat, care refuză drepturile
personalismului afirmat prin însusi evenimentul Întrupării. Astfel, pentru
iconoclasti singura justificare a cinstirii icoanelor ar putea fi unitatea de
natură dintre imagine si prototip, ceea ce-i face pasibili pe iconoduli de
acuza de panteism. Însă, cum stim, unitatea dintre “cele văzute” si
“cele nevăzute” se realizează în persoana Mântuitorului, si nu în
natura Sa. Acesta este punctul decisiv al argumentatiei ortodoxe: “Icoana nu
reprezintă natura, ci persoana: perigraptos
ara o Christos kat”hypostasin kan te Theoteti aperigraptos, explică Sfântul
Teodor Studitul. Atunci când îl înfătisăm pe Domnul, nu-i reprezentăm nici
umanitatea, nici divinitatea, ci Persoana care, potrivit termenilor dogmei de la
Calcedon, uneste în sine în chip negrăit -”neamestecat si neîmpărtit” -
cele două naturi”[45].
Materia
poate si este sfintită prin harul dumnezeiesc, acesta ar fi mesajul fundamental
al apărătorilor icoanei. În fond, ceea ce resping ei este atitudinea tributară
gnosticismului, conform căreia lumea ar fi rea în sine, mântuirea neputând
fi obtinută decât în afara ei.
Ultimul
mare moment al clarificării teologiei icoanei îl reprezintă cel de-al
saptelea sinod ecumenic de la Niceea, care precizează distinctia dintre adorare
(latreia) si venerare (douleia),
arătându-se că doar cea din urmă este îndreptată înspre icoane, în timp
ce prima este destinată, în exclusivitatea, Mântuitorului Hristos.
Toate
aceste definitii dogmatice, care astăzi ne par clare si simple, sunt rodul unor
dezbateri îndelungate, desfăsurate într-o perioadă de mare tulburare din
istoria Bisericii crestine. Urmările perioadei iconoclaste au fost grele de
consecinte pentru dreapta credintă, fiind distruse majoritatea icoanelor
realizate în primele secolele ale comunitătii crestine. Asa se explică si
absenta în zilele noastre a icoanelor mai vechi de secolele X-XI d. Ch.
Semnificatia si miza luptei contra iconoclasmului ne-o relevezează Leonid
Uspensky: “Catastrofa iconoclasmului a necesitat un efort de rezistentă
considerabil, reunirea tuturor fortelor Bisericii, sângele martirilor si al mărturisitorilor
ei, experienta spirituală si întelepciunea Părintilor apărători ai
icoanelor, credinta de neclintit a poporului dreptcredincios, tăria si curajul
Episcopilor rămasi fideli Ortodoxiei. A fost realmente un efort al Bisericii în
ansamblul ei. Dar miza luptei nu era arta si nici rolul didactic sau decorativ
al icoanelor; nu era vorba nici de vreo “suprastructură” teologică, nici
de vreo discutie despre rituri, sau despre un oarecare obicei crestin. Adevărata
miză a luptei era mărturisirea dogmei Întrupării si, implicit, antropologia
crestină. “Era în mod clar o discutie dogmatică, prin care s-au dezvăluit
anumite profunzimi teologice” ”[46].