Fundamentele trinitare ale icoanei

Ortho filocalia.gif (15249 bytes) Logia

Florin Florea

SIMBOLUL SI ICOANA

Capitolul II

FUNDAMENTELE TRINITARE ALE ICOANEI

Asumându-ne rigoarea “stiintei sacre” (cf. Sf. Toma) trebuie să cunoastem dintru început miezul abordării teologice a icoanei, care este structurat pe două planuri: triadologic si hristologic. Din punctul de vedere al primului icoana este semnificativă si legitimată prin însesi teologia trinitară crestină. După cum se stie, aceasta a fost edificată în contextul marilor dezbateri din perioada primelor Sinoade ecumenice. Fără a insista asupra doctrinelor sinodale vom evidentia punctele esentiale ale doctrinei trinitare elaborate în acest context cu referire la teologia icoanei.

După cum subliniază diaconul Ioan Ică jr. într-unul din studiile sale studiul său, pericolul cel mai mare pe care l-a avut si-l are de înfruntat teologia crestină este ruperea echilibrului dintre persoanele Sfintei Treimi si natura divină. Exact în acest cadru se înscrie problema icoanei. Christoph Schönborn arată în primul capitol al lucrării sale “Icoana lui Hristos”, “nodul gordian” al relationării icoanei cu teologia trinitară îl reprezintă conceptul de “chip”. Există mai multe pasaje biblice care vorbesc despre Fiul ca si chip al Tatălui: “El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut” (Col 1, 15); “Cel care m-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14,9), s.a.. Problema care se pune cu referire la notiunea de chip, fost suscitată de erezia lui Arie: dacă Fiul este chip (icoană) al Tatălui, atunci nu cumva Fiul este inferior Celui Care L-a născut? Interpretând exagerat de personal atât filozofia greacă cât si teologia crestină Arie percepea, fără o întelegere profundă a naturii divine comună celor trei Ipostasuri, persoana Fiului ca fiind inferioară celei a Tatălui tocmai din cauză că nu era decât un chip (în-chipuire) al Acestuia. Am afirmat locul minor pe care îl detinea conceptul de natură divină în gândirea lui Arie. Prin aceasta mărturisim că doar o întelegere adecvată a acestuia ne poate permite depăsirea arianismului. Chiar dacă există diferente notabile, din punct de vedere functional între cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, natura unică le conferă deplina egalitate. Nici Fiul nu este subordonat si inferior Tatălui, la fel cum nici Tatăl nu poate fi, sub nici o formă, inferior unuia din celelalte două Ipostasuri. În acest context caracterul creat al Fiului, afirmat mai mult sau mai putin explicit de arieni, pare absurd. Iată ce afirmă despre aceasta Sfântul Atanasie cel Mare: “Asadar, trebuie să privim însusirile Tatălui ca să recunoastem dacă chipul este al Lui. Tatăl este Vesnic, Nemuritor, Puternic, Lumină, Împărat, Rege, Atotputernic, Dumnezeu, Domn, Creator si Făcător. Toate acestea trebuie să fie si în chip, încât cel care a văzut pe Fiul să vadă într-adevăr pe Tatăl (Ioan 14, 9). Dimpotrivă, dacă, după cum cred arienii, Fiul este creat, si nu vesnic, atunci El nu este chipul adevărat al Tatălui, dacă nu le este rusine să spună că Fiul se numeste chip chiar dacă nu e de o fiintă cu Tatăl, ci numai se numeste asa”[47]. Conceptul de chip nu implică, deci, inferioritatea Fiului fată de Tatăl. Căci, cum arată în chip fericit acelasi Christoph Schönborn, “prin revelarea tainei Sfintei Treimi s-a dezvăluit o nouă dimensiune a chipului”[48]. Autorii elaborării în sensul unei depline clarificări a acestei doctrine despre chip sunt Sfintii Atanasie cel Mare si Grigorie de Nazianz. Ultimul stabileste o corelatie decisivă între chip si fiinta divină: “Îl numim chip pentru că el este de aceeasi fiintă (cu Tatăl) si pentru că vine de la Tatăl, si nu Tatăl de la El. Într-adevăr, firea chipului este aceea de a fi imitarea arhetipului si a aceluia al cărui chip se spune că este. Numai că aici este ceva mai mult. Căci acolo este chipul nemiscat a ceva miscător; aici însă este chip viu al Celui viu, si având neschimbarea mai mult decât Set fată de Adam si tot ceea ce se naste fată de cel care naste. Fiindcă aceasta este într-adevăr firea celor simple: nu cumva să semene cu unul si să se deosebească de altul, ci întregul este chipul întregului, mai mult, este acelasi si nu o asemănare”[49]. În această ordine de idei Schönborn este îndreptătit să afirme că, “conceptul de chip este analog; nu-l putem aplica lui Dumnezeu si creatiei fără să acentuăm în acelasi timp diferenta. În sfera lumii create, între chip si model neasemănarea este întotdeauna mai mare decât asemănarea. În natura absolut simplă a lui Dumnezeu, chipul si modelul sunt în mod desăvârsit una”[50].

Ce legătură are această dezbatere teologică cu doctrina icoanei? În mod analogic, la fel cum Fiul este “chip” al Tatălui si icoana este “chip” al Fiului. Astfel, icoana este legitimată de teologia trinitară, mai exact de iconomia relatiilor dintre Tatăl si Fiul. Totusi, ne putem întreba este oare comensurabilă relatia dintre Tatăl si Fiul cu aceea dintre icoană si prototipul reprezentat? Iată o întrebare la care orice răspuns poate părea pripit. Proiectarea “simbolică” a teologiei trinitare asupra teologiei icoanei poate părea artificială. Si totusi ea este legitimă. Dar această legitimitate provine din dimensiunea hristologică atât a triadologiei cât si a iconografiei.